La început îmi trezea sentimente amestecate. Ideea simbolului nu mi se părea în sine rea – de-ar fi fost doar sculptorul mai puţin leneş. Pentru că văzând jumătatea de animal care se dorea a reprezenta lupul dacic asta e cam singura explicaţie plauzibilă, şi n-am putut să nu mă gândesc la creatura din logo-ul de la BitDefender care suferă exact de aceeaşi afecţiune. La dracu’, stindardul ăla avea trup de balaur, nu de lipitoare, cum foarte bine se poate vedea aici şi în ţâşpe mii alte variante aflate la un Google search distanţă. Şi nu e ca şi cum personajul ar fi copyright Disney sau ceva de genul şi ar fi trebuit ei să-i facă un facelift downgradator.

Trecând aşadar peste lenea exponenţială a sculptorului (care a lăsat-o şi pe săraca lupoaică fără un smoc de blană, dar na, probabil îşi consumase toate energiile creatoare modelând priveliştea dintre picioarele lui Traian – altul cu o obsesie), un alt detaliu a început să devină deranjant la priviri succesive. Voi aţi văzut cât de ţapănă stă sărmana lupoaică? Parcă ar fi împăiată. Parcă ar fi trecut în vizită prin Pompei fix când a erupt Vezuviul. Lasă că pluteşte la vreo jumate palmă de mâinile lui Traian, băgăm un suspension of disbelief şi ne prefacem c-o ţine în braţe, dar ai putea crede că un animal astfel drăgălăşit ar reacţiona şi el cumva, l-ar linge pe Traian pe obraz, i-ar face pipi în palme sau s-ar zvârcoli măcar cât să scape din poziţia aia total anapoda. Nimic. Parcă ar fi o lupoaică din bronz.

Oh, wait.

Cam aşa m-a străfulgerat azi explicaţia situaţiei, explicaţie care relevă de altfel genialitatea întregului ansamblu. Traian de fapt ţine în mâini statuia lupoaicei! Avem de-a face aşadar cu o statuie în statuie, cu siguranţă o premieră mondială. Genial, I’m telling you. Ge-ni-al. Genul ăla de idee pe care ţi-e ciudă că n-ai avut-o tu primul.
Iar asta nu e tot.

Păi gândiţi-vă, o statuie nu e de ici de colo, nu e ca şi cum oamenii merg casual pe stradă cărând statui după ei. Ceea ce ne spune destule lucruri despre Traian, acum că stăm să ne gândim. Iar postura lui, chipul parcă uşor abătut, încordarea feselor, toate nu mai par deloc alese la întâmplare. “Ia uite din ce specimen viril ne tragem noi!” Păi cum să nu-ţi crească inima? Dacă stau acum să caut, precis e vreun filozof sau gânditor sau ceva care a zis înaintea mea că cele mai mari opere de artă sunt cele care trezesc în tine un sentiment, cu atât mai mult cel de mândrie naţională.

Ready for some more mindfuck? Aparent statuia noastră de pe Calea Victoriei mai are două predecesoare. Asta înseamnă că e, de fapt, statuia statuii statuii lui Traian care cară o statuie. Statueception, pe scurt.

O să fie quiet, fără asteroizi sau comete, fără Turnul Eiffel sau Statuia Libertăţii în ruine arzânde. N-o să fie acum în 2012, nici peste 10 sau 20 de ani, poate nici măcar secolul ăsta, deşi n-aş paria. N-o să fie cu Nibiru şi Annunaki, nici cu încălzire sau răcire globală. Nici măcar n-o să fie din cauză de război planetar. Fără nucleare sau arme biologice. Vom avea în continuare şi combustibili fosili, şi aer de respirat, şi apă de băut, iar de bine de rău nu vor muri mult mai mulţi oameni ca acum de foamete, epidemii sau alte asemenea. Vom avea în jurul nostru din ce în ce mai multe chestii flashy care să ne ţină ocupaţă atenţia, dar vom găsi noi şi noi metode de a ne construi viaţa cumva în jurul lor, înglobându-le forma în noi dar niciodată neasimilându-le chiar cu totul, dintr-un nedefinit sentiment de teamă. Cam ca şi acum, de altfel.

Şi totuşi, sfârşitul lumii o să vină. N-o să fie nimic brusc, nimic cu zgomot sau lumini. Fără efecte speciale, fără mulţimi panicate alergând în stânga şi în dreapta. Sfârşitul lumii o să vină şi nici măcar n-o să ne dăm seama decât spre final, dacă ne vom mai aminti cumva cum a fost odată demult. Dacă nu, va veni natural – îl vom îmbrăţişa şi atât. Nici măcar nu ne va mai trece prin gând că a fost vreodată şi altceva.

Pur şi simplu va înceta să ne mai pese.

Întâi şi întâi de chestiile mici. Lasă, nu mai şterg astăzi praful, îl şterg mâine. Mai bine sun şi comand ceva, prea complicată reţeta aia şi mai trebuie să şi curăţ în bucătărie după aia. Hai că nu-i chiar atât de important să răspund la mailul ăla, l-am primit abia alaltăieri. Pot totuşi să stau acasă azi, precis o să mai cânte trupa aia şi altădată. Ce zici să ieşim cu bicicletele mâine, că uite, azi e înnorat şi poate plouă. Scuze că n-am venit azi la protest, da’ uite că mai e şi weekend-ul viitor. Nu mă simt grozav azi, nu vrei să ne vedem altădată? Fac cinste, promit. Mai adăugăm încă una la şirul berilor pe care ţi le datorez, e ok, le-am pierdut numărătoarea oricum, hai să cădem de acord că sunt 10 şi ne vedem când am timp. Trebuie să ne vedem mai des. Ţinem legătura. Vorbim.

O să ajungem să vedem cum lumea din jurul nostru va începe să se destrame, încet. Oraşele se vor prăbuşi sub ele însele, fără nimeni care să le mai ţină în funcţiune mecanismul. A început deja. Peste tot e plin de fisuri, dar ne-am obişnuit cu ele. Şi chiar dacă am vrea să le reparăm, de unde să începem? Pare atât de greu. Lasă, mai putem s-o ducem un pic aşa, nu e chiar atât de grav, şi până când va fi ne vom gândi noi la ceva. Tot aşa până când nici nu ne vom mai aminti o lume fără fisuri. Eh, cum, groapa aia de gunoi a fost mereu acolo. Păi dar râul ăsta oricum e poluat, ce treabă are dacă mai deversăm şi noi ceva. Eh, clădirea asta n-au terminat-o niciodată. Care ei? Ei cum care, ăia de dinainte, nu noi, de parcă cine ştie ce civilizaţie de zei ar fi trăit în locul nostru până nu demult. Ai văzut mormanul ăla de moloz de pe colţ? Simt că lipseşte ceva de-acolo, da’ să mor dacă-mi dau seama ce. Era cumva o casă?

Şi apoi încă una, şi încă una. Încet, metodic.

Va veni apoi o “eră iluminată” în care vom constata că de fapt nu prea avem nevoie de nimic din ce se află în jurul nostru, şi că în general lucrurile pe care deja ni le vom impune să le facem sunt o bătaie prea mare de cap.
Pe bune, dragoste? Cine are nevoie să se mai complice şi cu asta?
Copii? Pf, câtă înapoiere.
Prieteni? Ca să ce, să aibă cine să mă bată la cap non-stop? Nu mersi.
Plimbări, muzici, cărţi, fugi, călătorii, curiozităţi, străini, dulciuri, bătăi cu zăpadă, bătăi cu pumnii, traversat pe roşu, lacrimi, dans, efort, speranţă, baloane de săpun, baloane de gumă, plajă, fire de nisip, toate lucrurile la care toată lumea a ţinut vreodată fie şi preţ de-o clipă se vor inventaria, clasifica, ordona, pentru a putea fi mai apoi bifate la grămadă ca necesitând un efort prea mare.
Vom abandona, bucată cu bucată, totul.

Aproape de sfârşit, vom resimţi fiecare răsuflare ca pe o victorie fără seamăn.

Nu vom muri, dar vom renunţa să mai trăim. A început deja, şi doar câteodată mai am speranţa că e reversibil.

WTF! Dacă mi-ai fi zis anul trecut că mă voi reapuca de ascultat Nightwish aş fi râs bine de tot. Adică ok, hai poate pe sărite un Wishmaster sau un Once din an în paşte aşa, de nostalgie, dar chestii noi? Mneah. Şi totuşi ceva s-a întâmplat (namely am rămas cu melodia de la “Storytime” blocată în cap câteva zile) şi am zis hai să vedem cum e, că m-a făcut curios.
Băi băieţi.
E cheesy şi over the top, normal, doar e Nightwish, dar e ATÂT de bine făcut! Balansul dintre formaţie şi orchestră e pur şi simplu minunat, iar o mare parte din audiţie ai foarte clar senzaţia că totul e de fapt coloana sonoră la ceva. Ceea ce de fapt şi este, sau mă rog, va fi. Pretextul ăsta cu coloana sonoră mi se pare excelent, fiindcă asta permite trupei să exploreze nişte zone în care n-au păşit până acum (şi probabil n-o vor mai face) iar rezultatul e spectaculos. Anette reuşeşte în sfârşit să sune a parte integrantă, ba uneori chiar a parte esenţială a formaţiei. Vezi în special două piese, cele mai mari surprize ale albumului, în care Nightwish ajung să cânte jazz (Slow, Love, Slow) respectiv dark cabaret (Scaretale). Absolut mindfucking, absolut neaşteptat, atât de refreshing. Abia aştept filmul.
“Scaretale”:


4. Opeth - Heritage

Albumul ăsta speram sincer să fie altceva, respectiv o continuare a direcţiei lui Watershed care la vremea lui m-a fermecat absolut iremediabil. De altfel Mikael a mărturisit că asta plănuia şi el iniţial, da’ nu i-a plăcut ce ieşea, a aruncat tot şi a luat-o de la zero. Sunt convins că astfel am ratat cel mai tare album de prog death al anilor 2010 cel puţin, dar na, nu te pui cu viziunile artistice. În schimb, aici avem un animal cu totul şi cu totul diferit de tot ce-au făcut Opeth până acum; mai degrabă progressive rock decât metal, de multe ori sună ca o versiune mai dark şi mai twisted de Porcupine Tree. Nu seamănă deloc cu Damnation, cealaltă incursiune în prog rock a trupei; pus lângă Heritage, Damnation pare destul de “vanilla”. Aici totul e alambicat, misterios, film noir-ish chiar pe alocuri. Foarte vizual, mai ales după ce vezi excelentul clip de la The Devil’s Orchard şi te prinzi cam ce imagini ar cadra cu muzica. Oricât nu ar fi ce mă aşteptam eu să fie, n-am cum să fiu dezamăgit de albumul ăsta, şi la cât de dement e n-are cum să nu-mi placă. Probabil albumul următor va fi fie chamber jazz, fie flamenco, deja am învăţat să nu mai am vreo aşteptare.
“I Feel the Dark”:


3. Oranssi Pazuzu – Kosmonument

De predecesorul său, Muukalainen Puhuu, m-am îndrăgostit instant acum doi ani şi de atunci tot aşteptam o continuare care să mă dea gata. Ei bine continuarea a venit, sub forma lui Kosmonument aici de faţă, dar am oarecare “sentimente amestecate” faţă de el, dacă mi-e permis calcul grosolan. Unul din lucrurile care mi-a plăcut teribil la predecesorul său era că abunda de o melodicitate foarte abil camuflată sub tonurile de chitară şi construcţiile psihedelice. Albumul ăsta în schimb e mai “raw”, mai dezgolit, mai minimalist; cere mult mai multe ascultări pentru a-i gusta atmosfera, care la rândul ei e mult mai rece şi mai aridă. Elementele definitorii pentru muzica trupei sunt în continuare prezente, iar Oranssi Pazuzu rămân una dintre cele mai originale formaţii pe care le-am auzit să iasă din rândurile blackerilor avangardişti. Albumul devine aşadar unul esenţial, dar neapărat ascultat împreună cu cel de dinaintea lui, pentru a-l pune în context. Putem zice că odată cu Muukalainen Puhuu un nou gen muzical a fost inventat, iar Kosmonument vine şi îi testează limitele.
“Komeetta”:


2. Forgotten Tomb – Under Saturn Retrograde

Italienii continuă direcţia de pe precedentul Negative Megalomania, cu piese mai multe şi mai scurte, distanţându-se şi mai tare de depressive/suicidal black-ul de pe la începuturi. Mie-mi place mult mai mult noua abordare, iar albumul ăsta reprezintă un melanj de stiluri foarte consistent şi expresiv – doom la bază (foarte early Katatonia-ish în general), cu nuanţe black, death şi delicioase tuşe punk, rock’n'roll şi chiar stoner. E unul din albumele alea cărora e foarte greu să le găsesc neajunsuri; e o plăcere de ascultat, divers, foarte melodic, cu vocal work foarte inspirat şi variat.
Când i-am văzut acum un an şi ceva, mi-au lăsat o super impresie – o trupă complexă, atipică, şi surprinzător de entertaining pe scenă. Cumva, albumul ăsta reuşeşte să redea aceeaşi impresie. Ca fun fact, Under Saturn Retrograde este primul album din istoria formaţiei care nu are o copertă alb-negru, lucru care precis are o însemnătate simbolică.
“Joyless”:


1. Altar of Plagues – Mammal

Monumental şi masiv. Enigmatic, întunecat, visceral.
Îmi aminteşte foarte tare de Isis, muzical vorbind – atmosfera rece, limpezimea pasajelor de respiro, construcţia progresivă a pieselor. Black-ul se simte cel mai pregnant în tobe; altfel, vocea este trecută în plan secund, specific post metal-ului în general, iar chitarele creează veritabile ziduri de sunet. I-am văzut toamna trecută la Kruna 1 şi efectiv aveam senzaţia unui uragan care urla şi mă plesnea peste faţă. De fapt, dacă ar fi să asemăn cu ceva muzica de pe Mammal, cam asta ar fi – o furtună pe mare, violentă, cu valuri uriaşe izbindu-se de stâncile de pe ţărm şi, din când în când, cu momente îndelung aşteptate dar înşelătoare de acalmie. Surprinzător de refreshing pentru cât e de dens. De încercat neapărat.
The wide distance tears me apart. Horses are rapid and ready.
“Feather & Bone”:


Şi cam aşa a decurs anul trecut în materie de metale mai mult sau mai puţin grele. Am mai ascultat câteva albume foarte bune care, dintr-un motiv sau altul, n-au încăput aici: Septic Flesh au scos un The Great Mass cu unele momente excelente, dar cam dens şi un pic prea ambiţios în ansamblu. Ajattara cu Murhat au reuşit performanţa de a redeveni ascultabili, după experimentul cel puţin dubios care a fost Noitumaa. ICS Vortex a scos în sfârşit album (Storm Seeker) cu proiectul solo omonim şi nu e rău deloc, un blackish prog quirky cu unele momente delicios de tongue in cheek; problema e că vocea lui Vortex devine destul de obositoare până spre final, şi în general sună alterată şi prelucrată excesiv. Leprous, de care n-auzisem până la concertul Amorphis din noiembrie, l-au scos pe Bilateral - prog metal foarte interesant, uşor schizoid, sună ca şi cum Ayreon şi Opeth ar fi avut un copil, cu Devin Townsend şi Mike Patton naşi de botez. Premiul pentru albumul schizoid al anului 2011 îl iau însă Unexpect pentru Fables of the Sleepless Empire, mult mai accesibil decât ce-au făcut până acum (am reuşit performanţa de a-l asculta cap-coadă din prima), cu unele momente sclipitoare; următorul cred că mă va da gata.

Şi cam atât. Anul ăsta aşteptăm Tool (!!!), Shape of Despair, Moonspell, Gojira, Katatonia, Akphaezya, Diablo Swing Orchestra, plus Hail Spirit Noir şi The Godspeed Society, două minuni pe care le-am descoperit recent – Google the hell out of them.

Şi totuşi să nu încheiem înainte de superalbumul anului 2011: doamnelor şi domnilor,

Krux - III – He Who Sleeps Amongst the Stars

Dacă vă întrebaţi “wtf, cine-s ăştia”, ei bine ăştia-s un side project al lui Leif Edling, respectiv fondatorul mult mai cunoscuţilor Candlemass. Pe lângă el, din trupă mai fac parte o pleiadă de suedezi unul şi unul, printre care Mats Levén (ex-Therion) şi Fredrik Åkesson (Opeth), făcând din Krux un veritabil supergrup. Muzica este un amestec senzaţional de epic doom clasic şi heavy metal, cu ceva atingeri progresive. Savuros de la un capăt la altul, highly recommended – în special celor în căutare de ceva un pic mai “clasic”. I just love, love, love it: atmosfera e câteodată intensă, misterioasă, aproape noir pe alocuri. Nu o dată îmi aduce aminte de momentele mai heavy metal ale celor de la Blue Öyster Cult. O minune de album care merge la orice oră. Şi, dacă mi-e permisă remarca, o dovadă în plus că albume altfel absolut excelente pot uneori să aibă cele mai cheap şi mai neinspirate artwork-uri.
“The Hades Assembly”:


We are the Hades Assembly… AND WE ROCK!!!

(Pauză publicitară nesimţită: superalbumele nemetalifere le-am consemnat pe Ginger Group, check them out also.)
Acestea fiind stabilite, să purcedem la chestia pentru care ne-am strâns aici.
First of all, o menţiune pentru cel mai mişto album din 2010 de care habar n-am avut la vremea lui, dar care ar fi prins topul de anul trecut aproape cu siguranţă (cel mai probabil dându-i afară pe Nervermore şi ducând următoarele 2, 3 albume cu o poziţie mai jos). Doamnelor şi domnilor,

Shaolin Death Squad - Five Deadly Venoms

N-am întâlnit multe formaţii-concept, şi de obicei e greu să faci ceva de genul ăsta şi să-ţi iasă bine (la dracu’, şi un album concept e greu de făcut ca lumea), însă texanilor ăstora le iese ceva senzaţional. Five Deadly Venoms se pare că e inspirat din filmul cu acelaşi nume, un clasic al filmelor cu arte marţiale, şi spune o poveste destul de interesantă, cu comploturi, trădări şi alte asemenea. Muzica e un progressive metal superb, melodic şi foarte digerabil, un pic teatral pe alocuri, aducând uneori aminte de chestii pe care le-ar face Patton sau Secret Chiefs 3. Dacă numele trupei, care mi se pare minim genial, nu v-a convins, try a bite. Se cheamă “Scorpion”:

De asemenea, un alt album superb al lui 2010 este After al lui Ihsahn. Prog metal de cea mai înaltă clasă, cu ceva avangardisme black şi mult saxofon – check it out musai (snippet).
And now, on to the fresh stuff.

10. Amorphis - The Beginning of Times

Nimic nemaiauzit, totuşi ceva mai heavy decât precedentul. Sună cam ca o recapitulare a influenţelor din ultimele trei albume; se simt aici şi tuşa folk din Eclipse, şi aroma gothic a lui Silent Waters, şi abordarea progressive a lui Skyforger. E clar că băieţii şi-au găsit nişa lor stilistică în care se simt super bine, şi ar fi un pic nedrept să zici că nu se pricep la ceea ce fac. Câteva elemente fac deliciul unei ascultări repetate: backing-ul vocal feminin, liniile melodice, construcţia pieselor în general. E un album melodios însă nu catchy; ţi se relevă după cel puţin 2, 3 ascultări, şi preferabil să fie ascultat cu versurile în faţă ca să desluşeşti povestea lui Väinämöinen. Bonus points pentru vocal work-ul de mare clasă, cu armonii foarte inspirate şi un Tomi Joutsen beton, ca de obicei. Şi dacă ciuliţi bine urechile, din când în când o să-l auziţi (din nou) pe Marco Hietala pe fundal.
“Beginning of Time”:

9. Sólstafir - Svartir Sandar

Am intrat greu “into it”, probabil şi din cauza vocii care e un pic acquired taste (trebuie să te obişnuieşti cu ea, în orice caz). Altfel, e primul album pe care-l ascult de la ei, deşi am mai tot auzit de trupă, şi ce se aude are o identitate destul de puternică. Un metal atmosferic, rece, greu de clasificat. Ceva black/shoegaze oricum, dar cu un surprinzător vibe rock’n'roll (aici bilă albă pentru bass), întrerupt de momente de soundscape şi drone. Îi văd cam ca o versiune glacială şi cumva mai “modernă”, mai puţin mistică, a celor de la Agalloch, având în comun o oarecare maiestuozitate sobră. Ca fun fact, nu ştiu dacă e pe bune sau am eu impresii, dar pot să jur că uneori vocea reciclează hook-uri şi melodii din cântece pop ale anilor ’90 (finalul de la “Ljós í Stormi”, de exemplu, mă duce cu gândul direct la “Take My Breath Away” de la Berlin). Aştept apariţia de la Alba Iulia din august, să vedem live ce şi cum.
“Ljós í Stormi”:

8. Ava Inferi - Onyx

Ştiam de ei ca fiind trupa în care-a ajuns Carmen Simões după ce i-a părăsit pe mult-plăcuţii de către mine Aenima, dar nu i-am prea ascultat până prin preajma concertului lor din Wings din primăvara asta. Deşi ar putea părea la o privire fugară, nu sunt în nici un caz vreun copy-paste de trupă gothic metal cu gagică la voce. De multe ori melodiile invocă o atmosferă funerară, dezolantă, iar vocea lui Carmen, distinsă şi adesea rece, pluteşte deasupra notelor instrumentale ca o tânguire de dincolo de vreun mormânt. Ştiu, repet ce-am zis şi la review-ul concertului, dar na, io unul sunt, aceleaşi impresii am şi oricum probabil că nu l-aţi citit :P În orice caz, un album întunecat, atmosferic, cu o minunată (şi rar întâlnită, de obicei) tentă macabră.
“Venice (In Fog)”:
Venice in Fog

7. Draconian - A Rose for the Apocalypse

Death/doom metal foarte bine făcut, merge pe direcţia precedentului Turning Season Within şi e parcă ceva mai curajos în abordarea elementelor doom (“Elysian Night” e un bun exemplu). Draconian sunt nişte veterani ai genului, şi mi se pare admirabil că reuşesc să rămână relevanţi în contextul în care stilul ăsta de doom modern a devenit foarte popular în ultima vreme, cu multe trupe excelente apărând cam pe aceeaşi felie. De asta îmi pare rău de plecarea recentă a Lisei – muzical vorbind nu mi se pare de neînlocuit şi cel puţin pentru mine vocea ei nu era principalul punct de atracţie al Draconian, dar sound-ul se consolidase foarte frumos şi organic în formula asta şi mă tem ca înlocuirea ei să nu strice ceva din chimia care a dus la aşa bijuterii întunecate. Time will tell, I guess. Mă bucur, în orice caz, că am reuşit să-i văd live la Alba Iulia la Dark Bombastic Evening-ul din vara trecută.
“The Drowning Age”:

6. Primordial - Redemption at the Puritan’s Hand

Mai puţin visceral şi impresionant ca To the Nameless Dead, însă ingredientele care fac muzica Primordial atât de specială sunt prezente în continuare: piesele ample, antemice, versurile cu parfum istoric, totuşi profunde şi relevante pentru societatea modernă, şi nu în ultimul rând vocea unică, puternică şi haunting a lui Alan Averill. Se simte un pic mai mult black metal în instrumentaţie şi voce, însă per ansamblu muzica se sustrage clasificărilor; nu e chiar black, nu e chiar doom, cert e doar că e incredibil de intensă, chiar dacă poate uneori pieselor le ia ceva mai mult să “pick up”. Live însă inconvenientul ăsta nu se simte, aşa cum am avut ocazia să mă conving la concertul din Wings de anul trecut. O trupă musai de văzut în concert, unde forţa melodiilor şi a mesajului creşte exponenţial. Iar acasă a se asculta cu versurile în faţă.
“Bloodied Yet Unbowed”:

Şi cam atât pentru prima tură, partea a 2-a peste câteva zile, hopefully încă în ianuarie. Mare surpriză pe locul I, plus încă o “revenire în graţii” la care chiar nu mă aşteptam. Şi-om vedea şi ce anticipăm pentru anul ăsta (deja am mirosit un album cu şanse la locul I pe 2012, haha).

Declar aşadar că nu am nici o părere vizavi de protestele din oraş. De fapt, ca să fiu mai exact, evit să am o părere. La fel cum de ani de zile evit să am o părere despre Roşia Montană.

Cu Roşia Montană e simplu – n-am fost niciodată acolo, aşa că orice părere mi-aş face ar fi la mâna a doua, a treia, a cinşpea. Nu, eu de-aici din camera mea comfy din Bucureşti nu sunt de acord cu exploatarea pentru că raportul risc/beneficiu mi se pare super defavorabil pentru statul român şi pentru zona aia în general, mi se zbârleşte părul când aud poveşti de groază cu lacuri de cianură şi în general dacă într-o zonă poţi face fie turism, fie industrie mi se pare absolut stupid şi fără perspectivă să alegi industria. Însă ce drept am eu, de aici de la sute de kilometri, să susţin opiniile astea la mâna a doua, a treia, a cinşpea ca fiind literă de lege? N-am trăit acolo, nu ştiu cum e, şi oricât m-ar dezgusta propaganda făţişă pe absolut toate canalele făcută de RMGC, nu pot să nu revin la adagiul ăla conform căruia adevărul e mereu undeva la mijloc.

Cu Universitatea e mai complicat, pentru că pe-acolo am trecut de câteva ori. O dată accidental, când protestul era o problemă pentru că îmi încurca planurile personale, apoi de câteva ori din curiozitate. Prima dată, în vinerea în care-a început totul, nu mi-a plăcut ce-am văzut. Preponderent oameni neplăcuţi, de genul vecinilor de vârsta a doua pe care îi eviţi pe stradă şi pe care îi laşi să ia liftul singuri, preferând s-o iei pe scări decât să împarţi câteva secunde acelaşi spaţiu cu ei. Plus nişte tineri la fel de neplăcuţi, probabil copiii celor dintâi, genul de colegi de clasă pe care i-ai avea la un liceu naşpa de prin Ferentari. Când au luat-o din loc înspre Cotroceni şi au început să strige către cei de pe margine “haideţi cu noi, haideţi cu noi!” m-am bucurat că n-am mers cu ei.

În dăţile următoare am zăbovit ceva mai mult. Nu ca să protestez, ci ca să observ. Şi mi-a plăcut ce-am văzut. Pe lângă oamenii neplăcuţi mai veniseră şi alţii. Tineri de prin Cărtureşti (presupun, fiindcă într-un fel total atipic, Cărtureştiul era pustiu), studenţi la chestii ca lumea gen arhitectură şi arte, chiar şi câţiva adulţi din ăia mişto, neînregimentaţi, care nu se calcă în picioare la Obor pentru nişte fasole de 1 decembrie şi nu votează în funcţie de cine le dă nişte făină şi ulei. Şi nimic n-avea nici un sens, şi asta era cel mai tare; la doi paşi de o pancartă cu “Piaţa Universităţii, km. 0, dialog şi dezbatere” se striga “Jos Băsescu”. La doi paşi de o gaşcă de punkişti erau nişte doamne care fluturau steagul României cu stema regală. La doi paşi de un nene care milita pentru eutanasierea câinilor erau unii care strigau să se legalizeze marijuana. Multe cupluri îmbrăţişându-se şi nezicând nimic, doar stând acolo. Alte cupluri în care ea îl trăgea de mânecă pe el “să nu se ducă acolo”. Alte cupluri în care se întâmpla invers.

Şi totuşi, nici un loc pentru mine. N-am simţit nici un resort care să mă facă şi pe mine să strig ceva. Dacă asta este o vină pe care o port, atunci mi-o asum. Însă nu ştiu, pe bune nu ştiu ce să zic, cu cine să ţin. Poate n-am avut atâtea meciuri cu România. Sau poate am avut un pic prea multe. Poate m-am blazat înainte de vreme, sau poate pur şi simplu nu mi-am găsit încă lupta pe care să o port şi în care să cred.
Momentan, ce se întâmplă la Universitate mi se pare opera lui Captain Obvious. E ca şi cum o mulţime de oameni s-ar strânge şi ar urla în cor “Pro-tes-tăm! Pro-tes-tăm!”. Ceea ce, la urma urmei, e bine, pentru că uneori lumea chiar are nevoie de Captain Obvious, mai ales câte unii care şed comod cu cururile lor grase în fotolii pe la diverse palate din Bucureşti. Însă nu e de ajuns.

Şi mă uit în jur, văd toate încercările de confiscare şi de deturnare şi mi se face scârbă. Puteţi să mă trimiteţi să mor cu Băsescu de gât, nu mă interesează, dar eu pentru USL nu ies în stradă. Dacă prezenţa mea în stradă ar putea fi folosită de ei pentru a-şi legitima circul, prefer să stau să-mi văd de treabă în linişte, cum am făcut ani de zile până acum. Iar dacă manifestaţiile s-ar vrea cu adevărat apolitice, ar trebui găsit un slogan mai potrivit decât “Jos Băsescu”, oricât de “simbolic pentru întreaga clasă politică” ar avea lumea impresia că este. “PDL, USL, aceeaşi mizerie” e un început mult mai bun.

Îmi place că se întâmplă ceva. Chiar dacă nu iau parte. Chiar dacă nu am o părere. Dă-mi te rog voie să nu am o părere. Sau lasă-mă să mi-o descopăr înainte de a arunca în mine cu acuzaţii că îţi pun beţe în roate, că nu-mi pasă, că te las să tragi pentru mine.
Nu îmi place sentimentul ăsta de partizanat care răzbate dinspre (unii dintre) cei care au ales să-şi petreacă serile în Piaţa Universităţii. Aerul de superioritate că ar fi făcut ceva pentru tine, ba chiar şi un uşor dispreţ faţă de termita de tine care n-ai fost în stare să-ţi perturbi rutina pentru a fi parte din ceva cu adevărat important. Fiecare iese în stradă în nume propriu, nu vă aşteptaţi să vă mulţumesc. Apreciez însă, admir chiar faptul că v-aţi găsit o bătălie în care să credeţi.

Eu încă nu mi-am găsit-o.

Mi-a plăcut anul ăsta. A început un pic ciudat iar acum, la sfârşit, pot spune că şi-a cam menţinut vibe-ul ăsta pe parcurs. In a good way. N-am să stau să fac un bilanţ sau ceva, dar acum, sorbind dintr-o cafea la temperatura camerei şi ascultând cel mai nou Tenhi (care este, desigur, o minune – abia aştept să-mi vină originalul prin poştă, dar n-am mai avut răbdare), looking back, it looks good.

Aşadar, pentru un 2012 în urma căruia să rămână şi mai multe lucruri mişto. Şi pe care hopefully să apucăm să-l prindem în întregime :) Insert end-of-the-world joke of your choice.

Parcă într-un fel e fain că nu ninge.

Later edit: Nu mă supăr deloc dacă check out-uieşti albumele din lista pe care-am făcut-o pentru Ginger Group. Aici am să revin la începutul anului cu supermetalele, ca de obicei :)

Se cere să aduc ceva mai multă impulsivitate în ceea ce scriu şi împărtăşesc aici, dacă vreau să mai scriu aici at all. Şi na, de vrut vreau, că mi-e simpatic locul. Dar cred că am ajuns în momentul ăla de overthinking, overanalyzing în care parcă nimic nu e suficient de bun, ceea ce mă face să-mi dau seama că hopa, am ajuns să-mi setez standarde. Ceea ce în principiu e un lucru foarte tare, însă când vorbim de scris de multe ori e o crimă la adresa spontaneităţii şi a productivităţii în general (pe stilul că omori ideile din faşă, nu că te apuci să le cizelezi până le aduci la o formă ok).

Aşa că, desigur, va urma o avalanşă de articole scurte, slabe, cu multe typos şi pline de embed-uri de Youtube :D

In the not-too-distant future the aging gene has been switched off. To avoid overpopulation, time has become the currency and the way people pay for luxuries and necessities. The rich can live forever, while the rest try to negotiate for their immortality. A poor young man who comes into a fortune of time, though too late to help his mother from dying. He ends up on the run from a corrupt police force known as ‘time keepers’.

Moment în care, dacă mă ştii puţin mai bine, poate îţi mai aminteşti că acum câţiva ani am început să scriu un… ceva, care poate, într-o realitate alternativă glorioasă, ar fi ajuns să fie un soi de nuvelă or something, pornind de la exact aceeaşi premisă nenorocită. Începutul e de găsit aici împreună cu câteva fragmente de continuare. La dracu’, în penultimul fragment publicat apar până şi poliţiştii ăia! :)) Şi mai amuzant e că, dacă te gândeşti, scenariul filmului ăstuia a fost probabil schiţat iniţial cam prin aceeaşi perioadă de 2007-2008 (primele fragmente le publicasem în alt loc pe la sfârşitul lui 2007). Şi mai amuzant e că aparent, conform wiki, producătorii filmului au fost daţi în judecată de un tip care zice că scenariul e copiat după o nuvelă de-a lui din… 1965! Aşa că dracu’ mai înţelege cum or veni inspiraţiile astea până la urmă. Însă e atââât de frustrant.

The story is simple. Time is the commodity in the future. But the best part is how the filmmaker show the audience how to use this commodity in normal everyday life. How much time you pay for certain things, where to get extra time, etc. Simply brilliant.

Nici nu mai ştiu câte minute costa o bere în universul meu, dar făcusem un tabel cu diverse ca să-mi folosească drept referinţe viitoare, poate-l mai găsesc pe undeva. Ceva gen vreo 10 sau 15 minute, oricum, nu mai ştiu cum le calculasem. Problema era, desigur, că în afară de ce cheltuiai pe diverse, timpul din cont ţi se scurgea şi pur şi simplu menţinându-te în viaţă, one second at a time.
Acuma na, ca să nu fiu chiar bitter about it, în capul meu cauzele erau altele şi întregul sistem era construit un pic altfel. Ba chiar, în toţi anii ăştia în care n-am mai scris nimic dar am tot stat şi-am rumegat conceptul, am ajuns la un closure destul de interesant cred, care reuşeşte să ducă întreaga problemă într-o cu totul altă dimensiune şi care probabil (sper! ar fi culmea!) e foarte diferit de ce se întâmplă în film. Doar să am odată naibii răbdare şi stare şi coerenţă cât să-l aştern pe hârtie.

Acuma problema care se pune e, să mă apuc să văd filmul ăsta? Cu tot riscul de a-mi contamina ideile din cap?

Eh, pe cine păcălesc, normal că o să-l văd.

‘Tu-i pasca mă-sii de film.

Românii au nişte probleme serioase de atitudine. Mai departe, probleme în a se autoevalua, probleme de încredere şi probleme de comunicare. Şi mi se pare foarte trist să vezi toate chestiile astea aplicându-se la oameni de la care culmea, ai avea anumite pretenţii. Oameni care ar trebui, prin natura atitudinii de viaţă date de vârstă, să se opună tocmai acestor tendinţe negative. Oameni tineri fizic dar îmbătrâniţi prematur, care cred cu tărie că totul e o conspiraţie împotriva lor, că toată lumea îi nedreptăţeşte şi, pe cale de consecinţă, că totul în România e de căcat. Exact aşa, în termeni absoluţi.

M-am săturat deja să văd atitudinea asta în jurul meu la oamenii maturi. Abandonarea asta fatalistă în care nici un efort nu merită pentru că totul e aranjat dinainte, în care nici o iniţiativă nu e pusă în aplicare pentru că oricum nu va merge. Convingerea absolută că atunci când cineva ţi-a luat-o înainte precis avea pile sau a dat şpagă sau oricum a făcut el ceva mişculaţii, nicidecum că respectivul poate chiar ar fi muncit şi ar merita asta. Aroganţa aceea cruntă care anulează din oficiu meritele celorlalţi şi îi orbeşte pe cei în cauză, făcându-i incapabili să se autoaprecieze cât de cât obiectiv. Lipsa unei asumări demne a propriilor alegeri şi eşecuri şi minimalizarea tuturor realizărilor celorlalţi. Tot cumulul ăsta de caracteristici care merg mână în mână şi care este atât de prezent la atât de multă lume din jurul nostru.

Şi totuşi, m-aş fi aşteptat să nu resimt aceeaşi atitudine faţă de viaţă şi din partea unor adolescenţi. M-aş fi aşteptat să văd revoltă creativă, nu înverşunare. M-aş fi aşteptat să văd miştocăreală, nu înjurături şi atacuri. M-aş fi aşteptat să-i vâd punând preţ pe prietenia cu alţii de seama lor într-o manieră care-i cam lipseşte ţării ăsteia, nu să-i văd împrăştiind zvonuri şi acuze nefondate. M-aş fi aşteptat să nu acumuleze frustrări, ci experienţă şi amintiri. Sau ca măcar să-şi defuleze frustrările într-o manieră originală, dacă nu constructivă. Iar aici intervin problemele de comunicare – pentru că nimeni nu e perfect şi deciziile oricui pot fi chestionabile. Dar este teribil de trist să vezi că nici măcar tinerii nu dau dovadă de deschiderea aia care, chipurile, ar trebui să-i caracterizeze. De disponibilitatea la dialog şi la consens de care avem atât de mare nevoie ca societate.

Problema asta are multe rădăcini – familia şi şcoala, în special. Dar cel mai mult familia. Cel mai mult adulţii din viaţa copiilor, care îi învaţă invariabil lecţia: să n-aibă încredere în nimeni pentru că “fiecare e pe interesul lui”, să nu facă nimic pro bono “ca să nu fie luaţi de fraieri”, şi în general să dea coate, să scuipe şi să calce pe cadavrele oricui, pentru că în viaţă e “fiecare pentru el”.

Ne sălbăticim, pe bune.

Hmmm. Să vă dau măcar ceva de citit între timp. Uite, cel mai tare comic strip descoperit în ultima vreme: Romantically Apocalyptic. Luaţi-o frumuşel de la arhive. Un deliciu.

Altfel, zile de vară. Marginal caniculare, cu ceai, praf, verdeaţă şi explorat chestii that lie beneath.
And doing some pretty out of character stuff, too.

Clear!