Lucru rău, căci judecat ca film, este un eşec mizerabil pasibil de a îndepărta irevocabil publicul românesc de creaţiile mult mediatizatului “nou val”. Dacă “Poliţist, adjectiv” se vrea a fi luat în serios, este un lucru grav. Nici măcar privit în lumină parodică nu are cine ştie ce calităţi, însă i se mai pot ierta din păcate.
Să spun că e doar un film fleşcăit ar însemna să-l elogiez. Practic vorbim despre un film care nu are nimic atractiv, iar când spun nimic mă refer, chiar, la nimic. În primul rând, acţiunea este ca şi inexistentă - în momentul în care se prefigurează un strop de acţiune, filmul se termină. În rest, teoretic, urmărim conflictul interior al poliţistului Cristi (interpretat submediocru de omniprezentul Dragoş Bucur) prins între datoria sa de poliţist şi conştiinţa care îl împiedică să aresteze nişte liceeni pentru consum de droguri pe motiv că sunt “doar nişte copii inconştienţi”. Intenţiile sunt onorabile, ideea de la care se pleacă ar putea avea potenţial, însă execuţia este execrabilă. De altfel nici nu m-aş grăbi să arunc toată vina în cârca lui Dragoş Bucur, pentru că rolul nu-i oferă mare loc de desfăşurare din capul locului. Dialogul este puţin şi prost, scenele de acţiune sunt sublime dar inexistente, astfel încât toată interpretarea personajului ar sta în limbajul nonverbal - privire, gesturi, atitudine. Şi e teribil de greu să interpretezi aşa un rol numai din pantomimă.

V-aţi putea imagina că, în compensaţie, filmul câştigă la imagine şi la atmosferă. Cât se poate de fals. Imaginea, în primul rând, este proastă (şi vorbesc cât se poate de literal, nu ştiu cu ce naiba or fi filmat oamenii ăia dar filme româneşti de acum mai bine de un deceniu arată cam la fel, lucru pe care-l consider inacceptabil). Cadrele sunt trase total aiurea, amatoriceşte aproape, fără nici o urmă de consideraţie pentru detalii precum încadrare sau lumină. Şi, în afară de asta, sunt teribil de lungi. Dureros de lungi. Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi să tragi duble pentru cadre de 5 minute - deşi, dacă judec după rezultatul final, e plauzibil să presupunem că s-a tras totul din prima. Nici la montaj nu s-a întâmplat, aparent, mare lucru, căci sunt multe momente în care cursivitatea (pe cât o putea fi de cursivă o dâră de melc) se rupe, apărând efectul (nedorit de oricare regizor cu capul pe umeri) de ‘cadre aruncate la grămadă’.
Mă sperie însă posibilitatea că dl. Porumboiu ar încerca să fie original cu toată această însăilătură a dumnealui (lucru ce ar explica şi succesul avut pe la TIFF şi Cannes). Astfel, probabil, cele câteva minute bune în care, la un moment dat, personajului Cristi i se vede numai jumătate din profil (nasul, gura şi nişte frunte) n-ar fi nicidecum o greşeală elementară de încadrare, ci un veritabil simbol pentru situaţia conflictuală în care acesta se află. Şi mai rău, numai astfel mi-aş putea explica minutele în care ne este dat să citim, literalmente, rapoartele întocmite de acesta - care ar putea, să zicem, oferi o oarecare perspectivă asupra întregii poveşti, dar a căror pătrundere de către public este aproape voit îngreunată. Să nu-mi spună nimeni că stă să descifreze scris ilizibil de mână pe un ecran de cinema fără ca vocea personajului să ofere măcar un suport. Besides, n-ar fi de aşteptat ca într-o secţie de poliţie din anul 2009 rapoartele să se scrie, totuşi, la calculator?

Pentru că nici măcar asta nu este în stare să facă filmul ăsta, să ofere o imagine pozitivă a Poliţiei ca instituţie. Şi mai rău este că nici o imagine complet negativă nu oferă. La urma urmei nu oferă nici un fel de imagine despre nimic, ineditul e ca şi inexistent, totul e dezolant, gri, mizerabil, şi cel mai rău e că nici măcar nu e o dezolare naturală, firească - e un mizerabil artificial, calculat, aşa cât să respecte absolut fiecare clişeu negativ despre viaţa în România. Străzi neasfaltate, lucrări de reparaţii care nu se mai termină, gunoaie, şi în special omuleţi unidimensionali care vorbesc mecanic şi se mişcă mecanic. Românii n-au, aparent, cultura dialogului natural, iar asta se vede atât de evident în filmul ăsta încât nu ştiu dacă doar scenariul este prost sau oamenii ăia reprezentaţi acolo chiar vorbesc aşa. Îmi place să cred, totuşi, în prima variantă. Dialogul dintre Cristi şi soţia lui e aproape grotesc prin artificialitate şi stupiditatea pretextului (Mirabela Dauer?! WTF?! Unde mai pui că replicile ar fi mai degrabă potrivite unei filozofii la beţie, şi nici atunci…) distrugând iremediabil orice licărire de romantism ce s-ar fi putut ivi ca o briză de aer proaspăt (romantismul - alt lucru a cărui cultură românii nu o au). Iar majoritatea celorlalte dialoguri “fireşti” (cel dintre Cristi şi vânzătoarea de la magazin, de exemplu) sunt parcă luate dintr-un ghid de conversaţie.
Şi, nu în ultimul rând, filmului îi lipseşte elementul de legătură dintre dialoguri, dintre scene, elementul care l-ar mai fi putut, in extremis, salva - muzica. În mare parte din film, pe lângă că nu se întâmplă nimic, nici nu se aude nimic, lungile scene de filaj sau pur şi simplu de contemplare pierzând astfel singurul lucru care le-ar mai fi putut justifica, salva, explica, oferi un ritm. Este greu, într-adevăr, să găseşti/compui muzica potrivită pentru o scenă, însă parcă aş fi preferat o tortură sonoră decât o lâncezeală tăcută.

Nu mi-aş fi închipuit vreodată că voi vedea un film fără absolut nici o redeeming quality. Acţiunea este 0. Conflictul interior al personajului principal este atât de prost sugerat şi reprezentat că nici nu se simte. De altfel, deznodământul ni-l prezintă pe acelaşi Cristi prezentând planul flagrantului pe care refuzase anterior (fără nici o urmă de convingere adevărată, ce-i drept) să-l realizeze. Filmul pierde şi aici, astfel, situaţia de la sfârşit fiind exact aceeaşi cu cea de la început - un final în care, de exemplu, Cristi măcar ar fi demisionat pentru a nu-şi călca peste convingeri ar fi salvat, pentru mine, o parte din expoziţiunea anevoioasă şi prost alcătuită. Dar nu este cazul - vorbim de un film călduţ despre oameni călduţi, ca să nu le zic cârpe. La dracu’, nici măcar nu se înjură în filmul ăsta, nici măcar complet gratuit ca în atâtea alte filme româneşti. Iar secvenţa ce se vrea climactică, din biroul comandantului, e atât de teatrală iar Bucur (sau personajul lui) e atât de momâie încât se fâsâie orice tentativă de conflict de idei.
Unele peste altele, a te uita la “Poliţist, adjectiv” e ca şi cum ţi-ai petrece două ore privind rufele atârnate la uscat unduindu-se în bătaia vântului.

Ori nu ştiu despre alţii, dar eu vreau să mi se spună poveşti.

Titlurile, oricum, sunt importante. Şi nu-s de părere că băi, conţinutul e esenţial, titlul se pune la sfârşit. Nu de puţine ori un titlu mişto poate inspira în continuare un conţinut pe măsură. Bine, că se poate cădea în oricare din extreme (titlu super, conţinut varză vs. conţinut beton umbrit de un titlu neinspirat) foarte uşor, e de asemenea adevărat. Însă e mai la îndemână să vii cu titluri faine (când încă nu sunt legate de un text anume) decât cu texte faine, aşadar prin alegerea întâi a titlului şansele ar fi mai mari ca măcar un element dintre cele două să fie mişto :D
Dar ce zic aici, prea multă teorie. Simţeam doar nevoia să consemnez gândul ăsta. I’m not growing weird, am I?

Also, need to bring blogging back in my system. Şi la naiba, că nici unul din drafturi nu mă ajută.
Nişte titluri mi-ar fi prins bine mai degrabă.
Loophole warning? Ouch.

Ar fi fost frumos să zic că ce ocupat am fost eu în luna asta de dzile, că ce am muncit, că ce treaz am stat eu nopţile să termin cine ştie ce proiect mişto pe care să vi-l prezint acuma în premieră intergalactică, etceterá. Ei bine, nu. Pare rău, poate al’dat. Fiindcă mare parte din luna asta care a trecut a fost prilej de sesiune, iar sesiunea este, fireşte, prilej de vegetat ca popândăul înconjurat de cărţi care strigă la tine că să le mai deschizi odată, fi-r-ar ea de viaţă, dar tu descoperi în continuu alte şi alte activităţi mult mai engaging. D’apăi nu-i normal?
No, acuma un examen mai am şi eu şi le gat, de tot sper, fără surprize, până o fi să înceapă iară anu universitar. Până atunci vară de bonton şi de muzici, de ceai şi de scris, de Opeth şi de NIN.

Iar până atunci…
…pfoaaa, ce repede-a trecut :) Şi râd io, râd, da’ râsul nu-i al meu.
E al unuia mai… în vârstă decât mi-aş dori.
Nu se aştepta nimeni să scot chestii citibile tocmai acum, nu? Şi chestia asta, tre’ exersată, tre’ menţinută, acuma angrenaju’ scârţâie şi abia abia ce mai funcţionează un strop, aşa, chinuit.
Eh, or mai fi ocazii. Mai des, să nu se rablagească mecanismul de tot. Era să mi se rupă cheia-n yală când am descuiat wp-adminu’, zău.

Pupicei răcoroşi.

Aseară a fost finala Eurovision. Eveniment na, de oarecare importanţă pentru unii, total neinteresant pentru alţii şi de o însemnătate şi o relevanţă extraordinare, un veritabil centru gravitaţional pentru câţiva ultranaţionalişti schizofrenici care îşi închipuie că tot show-ul ăla o fi cine ştie ce mare brânză. La urma urmei surely, se învârt o grămadă de bani pe-acolo, se perindă o grămadă de interese şi sunt puse în joc poate un pic prea multe orgolii. Că nu e ceva totalmente de trecut cu vederea complet de acord, dar de la asta până la a crede că Eurovisionul e ceva suprem şi că ar oferi cine ştie ce ierarhizare valabilă e un pas măricel în direcţia tâmpeniei. Tot aşa, mi se par teribil de amuzanţi cei care critică Eurovisionul pentru că, vezi Doamne, nu promovează muzica “adevărată”. Păi cum să spun, oricine are pretenţia ca la Eurovision să audă altceva decât pop răsuflat e fie un idealist incurabil, fie un idiot sadea. E ca şi cum ai critica un patinoar fiindcă nu se joacă fotbal pe el. Sigur, mai sunt câţiva care sar calul oferind muzici mai “simţite” (vezi Christine Guldbrandsen sau Elitsa & Stoyan), dar astea sunt excepţii nefericite, neavând nici o şansă la primul loc (de altfel, mă şi mir cum a câştigat Alex din Norvegia anul ăsta, băiatul mi se pare cel mai valabil dintre toţi care au câştigat Eurovisionul în ultimii… ăăă… dooj de ani, gen?). Cât despre prestaţia României la “concursul” ăsta, încă mi se pare miraculos cum au ajuns Sistem cu Luminiţa Anghel să cânte la Kiev. Nu că au luat locul 3, ci că au reuşit să câştige preselecţia de aici. Pentru că noi avem un talent nemaipomenit de a trimite în competiţie parodii mizerabile din eşecurile cărora, aparent, nu am învăţat nimic. Iar judecând după prestaţiile post-Trăistariu, nici din succese n-am învăţat mare lucru.

But I digress.
Ideea era că am citit deunăzi un articol foarte ok al lui Alex Mihăileanu în care analiza un pic Eurovisionul de anul ăsta, şi prestaţia Elenei în particular. Şi deşi nu sunt cu totul de acord când zice că piesa e proastă (nu se înscrie, totuşi, în seria “parodiilor mizerabile” de care ziceam mai sus, categoria aia e rezervată pentru alde Monica Anghel & Marcel Pavel sau Nico & Vlad Miriţă), îl cred când zice că show-ul a fost slab (chiar dacă n-am văzut încă înregistrarea de la finală, şi nici nu prea am curiozitatea). Pentru că asta e o boală de-a noastră veche de când lumea - nu ştim să facem spectacol. Şi când îl facem, iese prost şi kitsch. Sistem & Luminiţa sunt doar excepţia aia proverbială.
Deliciul major sunt însă comentariile. Îmi permit să spicuiesc.

“Domnule ziarist daca te pricepi de ce nu te-ai facut cantaret, regizor si dansator !”

“In calitate de ce isi da cu parerea acest “maestru” “Mihailean” despre o melodie si despre ce insemnatate are ea? Cum poti sa lovesti in asemenea hal in melodia care a reprezentat ROMANIA, propria ta tara, la Eurovision (…)? “Profesionistule”, esti varza!!! Stai acasa si frustreaza-te in continuare!!! Si lasa-ne pe noi sa ne vedem de viata si sa ne mandrim cu tara asta in care traim!!! Nu sunt manelist, nu sunt cocalar, sunt o persoana care a facut niste studii (2 facultati) si care isi iubeste tara si care apreciaza oamenii care vor intr-adevar sa faca ceva pentru ea si nu sa o sape.”

Aş categorisi luările astea de poziţie drept incidente izolate dacă n-aş şti că reprezintă de fapt un ăăă… curent foarte mare de opinie, să zic aşa. O atitudine generalizată la nivelul poporului ăsta. N-aţi păţit niciodată? Să vă exprimaţi o părere, ca apoi ţâşpe indivizi să sară de cur în sus că cine eşti tu dom’ne, să-ţi dai cu părerea? În calitate de ce îndrăzneşti să spui ceva? Cine ţi-a dat voie să vorbeşti? Te confirmă ceva drept o mare autoritate? Nu? Atunci să taci din gură, că nu te pricepi! Oarecum ironic când vine de la oameni care, probabil, n-au nici o jenă în a comenta despre fotbal sau politică.
Pentru că atâta timp cât n-ai măcar o foaie de hârtie care să-ţi confere un oarecare “statut”, perceput mai înalt decât cel al majorităţii, al gloatei, tu (ca un oarecare, la urma urmei), n-ai nici un drept să emiţi opinii. Dacă, în schimb, ai hârtia aia sau whatever care să te ridice în ochii celorlalţi, totul se inversează - deodată cuvântul tău are greutate, e important, e luat în seamă şi adoptat ca literă de lege. Dacă cutărescu a zis o chestie, iar cutărescu e “mai calificat”, atunci automat cutărescu are perfectă dreptate iar cine crede altceva e un ignorant.
Vai, vai, cât poate să mă dezguste genul ăsta de atitudine. Dacă o mai cuplăm şi cu un patriotism prost înţeles, atât de răspândit pe-aici pe la noi, obţinem cea mai mişto mostră de caracter neaoş. Obţinem aberaţii de genul celei de mai sus. Poţi să faci şi treizeci de facultăţi, băi, le-ai făcut degeaba dacă n-ai priceput nişte chestii elementare. Sau mă rog, elementare poate pentru câţiva ciudaţi care cred într-o cultură a dialogului, a dezbaterii, a gândirii neîncorsetate de norme idioate, a “think for yourself, question authority”.

Vise băi, vise.
Am tăcut.

LE: Parcurgând majoritatea entry-urilor din semifinala naţională, pot spune fără ezitare că în locul Elenei aş fi trimis-o la Moscova pe Tina - ar fi putut să iasă un show tare mişto din piesa aia. Also, am dat şi peste Popas Band - concept tare fain, costume mişto de tot, nu m-ar fi deranjat chitara electrică ceva mai în faţă. Ăştia-s mai mult de corason, nu de Eurovision, dar poate ar fi mers.

Eram într-o cafenea ieri cu mai multă lume şi, aruncând sporadic câte un ochi şi la televizor, am prins o ştire pe la Observator, parcă, cum că nu ştiu ce individ a otrăvit o grămadă de câini din nu ştiu ce cartier cărora le dădea lumea de mâncare şi bla bla bla.
Băi, mare om. Respecte şi recunoştinţă.

Şi când te gândeşti că totul a pornit de la idioţii care scriu SHOW-BIZZ, cu doi Z că noi ştim engleză, dom’ne.

Băi, al naibii, repetaţi după mine:
S H O W B I Z

Eh, ciclul ăsta se cerea rupt cumva, cândva. Iar spre ruperea ciclului mi-a servit concertul din Fabrica de sâmbătă noapte. Când am auzit că avea să fie şi unplugged, radarul meu de chestii speciale pe care nu-i indicat să le ratezi s-a autosesizat şi a început să piuie. Şi bine-a făcut, şi încă şi mai bine am făcut eu că i-am dat ascultare.

Sunt unele muzici cu care creşti. Tu te schimbi, dar ele rămân mereu acolo, repere stabile în viaţa ta. Ca nişte stâlpi, mai mult sau mai puţin groşi, mai mult sau mai puţin importanţi, pe care se sprijină totul.
Mai sunt însă alte muzici care cresc odată cu tine. Tu te schimbi şi se schimbă şi ele la rândul lor, trecând poate prin etape asemănătoare celor prin care treci tu. Prin ele vei putea, astfel, să ajungi la tu cel de-altădată fără pericolul de a deveni excesiv de nostalgic sau de anacronic - pentru că nici ele nu mai sunt ce erau, dar dacă maturizarea a decurs armonios, lucrurile alea de demult pe care le îndrăgeai vor fi încă acolo.
Vorbind de ab4, poate cei mai îndreptăţiţi să zică treaba asta ar fi cei care descopereau Toxic la vârsta şi cu entuziasmul cu care am descoperit eu Broken Trust. Aş merge până într-acolo încât să spun că generaţiei mele (şi celor de după, până la un punct) i-a cam lipsit un mesaj, o atitudine, iar de-aici lipsa unei “muzici-stindard” şi a “vocilor” sale (şi prezenţa unei stări oarecum generale de confuzie parcă nu atât de pregnantă la cei cu un an sau doi mai mari, dar asta-i altă discuţie). Astfel, de nevoie, ne-am întors şi noi către cine am putut - unii au împrumutat din mesajul şi din valorile generaţiilor de dinainte, alţii fie s-au orientat în alte direcţii fie au rămas într-o ciorbă nedefinită şi călduţă. Pe primii îmi permit să-i consider cei mai inspiraţi :)

Revenind la ab4, poate că e puţin aiurea să zic că “au crescut cu mine”, însă este grozav cum azi, la o vârstă ceva mai înaintată decât acum 6 ani, îi simt la fel de valabili. Iar când Doru ne-a vorbit pentru câteva clipe de soţia şi copilul său m-a încercat aşa o senzaţie… ciudată şi faină :)
M-a surprins în primul rând cât de puţină lume se strânsese în Fabrica. La ora anunţată clubul era aproape gol şi nici măcar în timpul concertului nu se apropia de capacitatea maximă, aşa cum m-aş fi aşteptat. Pierderea celor care nu au venit, la urma urmei, întrucât concertul, dacă nu luăm în seamă întârzierea totuşi destul de mare cu care a început, a fost brici. Sunet foarte bun, setlist mişto şi nişte oameni cu chef de cântat.
Scena din Fabrica era decorată în negru şi roşu - un strop de sobrietate pe care am fost oleacă surprins să-l descopăr până şi în muzica celor patru. Să fi fost, poate, efectul instrumentelor exclusiv acustice, dar până şi piese mai săltăreţe precum “Born to Learn” sau “Gepila” aveau un lustru aşa mai sofisticat care mi-a plăcut teribil. Poate şi asta a contribuit întrucâtva la impresia de mai devreme, că aveam de-a face cu o trupă maturizată. Nu ştiu cum să zic, a fost genul de concert, sau mai degrabă genul de spectacol care cred că ar fi plăcut până şi mamelor sau bunicilor - nişte tineri aşezaţi şi frumoşi cântând la chitară :) Căci e un incontestabil avânt… tineresc sună ciudat venind din partea mea, dar fresh, viu, neastâmpărat în muzica lor. Pe care sper să-l păstreze pentru mult timp.

Iar în ceea ce priveşte piesele, you can’t go wrong. Orchestraţie simplă, esenţializată - chitară ritm, chitară lead, bass, tobe. Un sunet clar, sincer. Piese vechi, piese mai puţin vechi şi piese mai noi. Unele chiar foarte noi, una chiar “cea mai ultima”. În rest balade oarecum de dragoste dar din tagma non-cheesy, precum “Everything that You Are”, “Come” sau “Muse Through Veins” (pe care zău dacă mă aşteptam s-o aud, grozav moment), reflecţii asupra vieţii precum “Burst Into Life” sau “Rising Stars” şi clasice precum “Despre o tipă” sau “Hol”. Am avut parte până şi de “You and I”, chiar dacă băieţii se temeau că n-avea să iasă, ea fiind “mai hard, aşa” în original.
S-au strecurat şi câteva coveruri în program, cel mai aşteptat (de către mine şi încă unii, aparent, căci lumea a reacţionat mai degrabă la celelalte) fiind “Lovesong” al celor de la The Cure. Apoi a mai fost “cântecu’ lu’ Ana” care-mi lăsase impresia de piesă proprie, dar ajuns acasă am descoperit că era luată de la Silverchair - relieved, oarecum, pentru că mi se păruse cam “meh” şi oarecum neinteresantă. Dar cea mai faină chestie, cu prilejul ăsta i-am descoperit pe Editors cu a lor “The Racing Rats”, pe care n-o ştiam la momentul respectiv dar mi-a plăcut teribil and so I googled some lyrics when I got home. E pe stilul mai haunting aşa şi mai dark, iar unplugged în Fabrica cu Doru la voce îmi permit să zic că m-a atins ceva mai mult decât originalul.

Apoi “Preferences” şi final de program, energic, cum ne şade bine.
Lumea, fireşte, nu i-a lăsat să plece cu una, cu două, aşa că după nişte runde de aplauze (băi, cam puţine totuşi, meritau un pic mai mult) cei de la ab4 s-au întors pentru “Sex on Fire” de la Kings of Leon. Auzisem numele ăsta vehiculându-se la un moment dat prin spatele meu, dar nu mă prinsesem :)) Şi eu de fel nu prea sufăr melodia aia, dar uite că live a prins bine. No apăi dacă-i bal, bal să fie, nu?
Iar apoi băieţii, sub imperiul lui “băi, noi nu ne aşteptam, nu v-am mai pregătit nimic pentru seara asta” (hai că totuşi mergea o “Missing Parts” sau o “So Away” mai baladescă aşa, uof) şi-au luat rămas bun cu o “Gepila” băgată pe shuffle, întorcându-ne cumva de unde am plecat, încheind astfel ciclic o seară foarte, foarte reuşită.
Eu realizez acuma că n-am scris niciodată de vreun concert naşpa, sper ca asta să nu-mi fure din credibilitate, dar îmi place să cred că aşa le nimeresc :D Besides, chiar şi concertele despre care n-am scris tot mişto au fost. Îmi place treaba asta.

So, în concluzie, ab4, o trupă tare bună, acuma jumate românească jumate italienească, aflată într-un comeback mult aşteptat şi într-un vârf de formă. Plus, cică în viitorul nu foarte îndepărtat se speră că vor intra în studio, iar asta înseamnă album noi, piese noi, cântări hopefully cel puţin la fel de multe.
11 aprilie 2009 - ab4 unplugged @ Fabrica.
Bine v-am regăsit, băi.

Post care-a stat un pic prea mult în drafts, scuze :D Uitaţi bonus, piesa aia mişto de la Editors:

Câteodată îmi mai surprind gândurile luând-o pe panta lui “ce-ar fi fost dacă…?”. Useless şi contraproductiv, ştiu, but I can’t really help it :) Uite, de exemplu, “ce-ar fi fost dacă My Dying Bride ar fi apucat-o pe cărarea deschisă prin ‘98 de 34.788%… Complete şi n-ar fi făcut un retcon la nici un an după aia?”. Oricât de mult mi-ar plăcea chestiile scoase de la The Light at the End of the World încoace, şi multe din ele îmi plac chiar foarte tare, nu pot să scap de sentimentul că din momentul ăla muzica MDB şi-a pierdut un pic din sinceritate.
Desigur, dacă e să privim lucrurile şi din altă perspectivă, extrem de puţini sunt artiştii precum Kristoffer Rygg (chiar şi judecat exclusiv din perspectiva Ulver), capabili să funcţioneze desăvârşit într-o varietate năucitoare de stiluri de expresie în muzică. Aceşti supermani sunt mai degrabă excepţia decât regula, iar a ne aştepta la inovaţii stilistice surprinzătoare din partea fiecărui artist este cel puţin neverosimil. Ce încerc să spun este că MDB şi-au găsit, de-a lungul celor aproape 20 de ani de carieră, o nişă în care s-au instalat confortabil, în care funcţionează cu un randament destul de bun şi din care eu, cel puţin, nu-i mai văd plecând. Ceea ce m-ar face să mă gândesc (judecând după vârstele membrilor vechi, care constituie nucleul creator) că MDB, ca şi concept, mai are în faţă încă maxim 10 ani - cel mult încă vreo trei albume. Iar existenţa unei cariere ulterioare sub formula asta e condiţionată de direcţia ce va fi adoptată în cadrul acestora.

În lumina asta, de vestitor al amurgului unei cariere, am ales să-l privesc pe For Lies I Sire.
În aceeaşi lumină, poate părea oarecum ciudat felul în care MDB au ales să se întoarcă la sonorităţi de găsit pe albume de la începutul anilor 2000, cel mai notabil Songs of Darkness, Words of Light. Avem din nou parte de chitară clean şi de pasajele atmosferice ce-au lipsit dintr-un A Line of Deathless Kings poate un pic prea dens. Spre deosebire însă de albumul din 2004, Lies e mai puţin “evil” per ansamblu, chiar dacă are şi momente precum “A Chapter In Loathing”. Şi, desigur, are vioară.
Revenirea viorii în soundul MDB mi se pare un lucru de bun augur, mai ales că rolul ei s-a schimbat fundamental din vremea unui Like Gods of the Sun, iar asta o iau ca pe o surpriză extrem de plăcută - vioara nu mai aduce un plus de melodicitate şi n-are deloc sunetul cald şi armonios la care m-aş fi aşteptat. Dimpotrivă, aici avem de-a face cu o vioară disturbing, disonantă, “spartă” (cel mai grăitor exemplu, aş zice, e finalul de la “A Chapter In Loathing”). De asemenea, vioara ajută la crearea unui soundscape de mare efect pe “Santuario di sangue”, şi are numeroase alte intervenţii similare pe tot parcursul albumului. Vioara a trecut la dark side, aşadar.

Thumbs up şi pentru tobe, ăsta cred că e primul (…parcă) album MDB unde chiar le-am remarcat. E oarecum ciudat, ca idee, să remarci tobele de pe un album de doom :)), dar oamenii ăştia oricum au avut mereu seminţe de death (şi de altele) în muzica lor. Şi thumbs up, în general, pentru atmosferă. Pentru sunetul aerisit şi divers, ce nu transformă audierea dintr-un foc a albumului într-un test de răbdare. Pentru versuri non-cheesy, ba chiar foarte mişto pe alocuri, gândite şi percutante. Şi cu jocuri faine de prozodie (adică rimele cu aceleaşi cuvinte, ca idee sunt de condamnat dar aici îmi plac la nebunie). Şi, ca să ducem ideea cu versurile mai departe, pentru

No more misery.
Look outside and see, what are you waiting for?
Pick yourself up, get up off the floor.

de pe “Bring Me Victory”. Băăăi, ăştia sigur sunt doom?!
Revenind, thumbs up pentru clapa care a trecut în background, unde îi şade foarte bine. Pentru că nu calcă pe urmele lui Kings, chiar dacă reiau unele idei din trecutul mai îndepărtat. E perfect ok atâta timp cât o fac bine, iar MDB pe albumul ăsta n-o fac prost deloc.
Şi, fireşte, pentru “A Chapter In Loathing”, mai exact pentru că duce mai departe ideea oarecum de sine stătătoare de la sfârşitul albumului precedent (finalul în forţă al piesei “The Blood, the Wine, the Roses”).

Mi-e greu să găsesc chestii de criticat, în afară poate de structura oarecum “clasică” a unor piese. Departe, totuşi, de o abordare vers/refren, multe piese sunt structurate la stilul temă principală/explorat şi dezvoltat noi teme/revenire la tema principală pe final. Lucru care m-a dus cu gândul la compoziţiile Dimmu Borgir de la începutul anilor 2000, în special de pe Death Cult Armaggedon, structurate similar :)) Deşi poate deranja, ca idee, lipsa unei coeziuni interne în interiorul cântecului (ca la Opeth, de exemplu, până recent), MDB nu se joacă cu chestia asta cât să se frigă, lucru ce mă bucură.
Un album reuşit, aşadar, cu un sound surprinzător de fresh (în limitele stilului, desigur). O concluzie ce mă face să-mi reformulez puţin ideea de la început, cu amurgul unei cariere, pentru că mi-e greu să zic că soarele a apus pe cerul My Dying Bride. Păstrând analogia, desigur, căci prea multă lumină n-a fost niciodată în ograda lor.

Piesă favorită - “The Lies I Sire”.
With mercenary smile I rise up from the shade as the king of all souls.