Ca orice scenă muzicală care se respectă, şi black metal-ul franţuzesc e într-o preschimbare continuă – cu trupe şi proiecte apărând şi dispărând rapid, cu muzicieni plecând de la o trupă la alta sau, dimpotrivă, activând în câte 4, 5 proiecte deodată. În felul ăsta, e ceva mai productiv să vorbim de muzicieni decât de formaţii, pentru că cele din urmă au o existenţă mai degrabă efemeră. Iar dacă vorbim de muzicieni, unul din cele mai rezonante nume în acest context este Neige (probabil acum v-aţi dat seama cam la ce soi de joc de cuvinte mă gândeam la început). Pentru a vă îndemna să citiţi în continuare (conştient fiind de prejudecăţile din jurul acestui gen muzical) trebuie să spun că pentru articolul ăsta black metal-ul nu e decât un pretext, cam în aceeaşi măsură în care pentru muzica lui Neige şi a trupei sale Alcest black metal-ul este, cel mult, un punct de plecare. Care ar fi punctele de sosire, atunci? Dintre cele mai neaşteptate.

Citeşte mai departe pe Ginger Group >>

Ei bine, propun o nouă abordare a noţiunii de perfecţiune. Un lucru (se aplică ceva mai greu la oameni, dar with a stretch putem, cred, face şi asta) a atins perfecţiunea în momentul în care toate dezvoltările lui ulterioare ajung să fie din ce în ce mai slabe calitativ. Basically, un lucru are momentul lui de glorie (care la momentul său nu e musai să fie perceput ca atare) după care, cum s-ar zice, “se duce pe copcă”. Şi nu-şi mai revine. Hai să vă fac şi poză, să fiu cât mai clar.

Astfel, se cuvin făcute câteva observaţii. First, de cele mai multe ori se constată că un lucru “era perfect” odată demult, prin comparaţie cu acelaşi lucru în prezent care e de rahat. Funcţionalitatea din trecut este deplânsă, iar multe din calităţi sunt observate abia după ce acestea dispar. A se vedea şi zicalele “nu apreciezi cu adevărat un lucru decât după ce nu-l mai ai”, cu varianta mai condensată “those were the days”. Înrudit cu acestea este şi principiul “nu se mai fac ca pe vremuri”, accentuând prin cvasi-universalitatea sa că acest grafic al evoluţiei este comun aproape tuturor lucrurilor.

În al doilea rând, perfecţiunea trebuie judecată numai în interiorul sistemului de referinţă oferit de obiectul de studiu. Un lucru nu poate fi mai bun sau mai puţin bun decât prin comparaţie cu el însuşi la un alt moment în timp şi cu o dimensiune calitativă diferită. Mulţi oameni nu înţeleg chestia asta, ceea ce duce la frustrări nasoale de tot – comparându-şi în continuu realizările cu ale altora, tinzând către perfecţiunea percepută în cu totul alte sisteme de referinţă decât cel propriu. Chestia asta, pe scurt, se cheamă “apples and oranges”, adică frate, e idiot să te apuci să compari lucruri diferite în esenţă. Perfecţiunea unui măr e total diferită de perfecţiunea unei portocale – dacă un măr ar avea gustul ideal al unei portocale, oricât de mişto, ai zice totuşi că e un măr de căcat, pentru că tu te aştepţi să aibă gust de măr.
Makes sense până aici, nu?

O altă chestie interesantă e că până şi perfecţiunea asta la care mă refer eu e perfectibilă, pentru că nu e decât un highest point calitativ la un moment dat. Deşi, după cum am văzut mai devreme, tendinţa generală este de depreciere continuă, mai sunt totuşi şi câteva excepţii. Evoluţia continuă este destul de greu de întâlnit, deşi asta nu înseamnă că nu există (albumele Rome sau versiunile Wordpress, de exemplu). Mult mai des întâlnită însă este o evoluţie în salturi, cu perioade de apogeu şi perioade de declin. Un fel de sinusoidală, dar ale cărei puncte de inflexiune nu se află neapărat la aceleaşi niveluri mereu. Cam cum zic unii că ar fi de fapt evoluţia speciei umane. Eu am ales un exemplu mai la îndemână:

Ca să lucrăm pe exemplu, la momentul Windows ME momentul de perfecţiune era considerat Windows 98, pentru ca acest titlu să-i revină XP-ului după eşecul monumental care s-a dovedit a fi Vista. A se remarca faptul că XP n-a beneficiat de statutul ăsta “la vremea lui”. Chestia asta e foarte păcătoasă, pentru că nici un dezvoltator de software, de exemplu, nu se prinde atunci când trebuie să lase programul ăla în pace. Pentru că mai există şi principiul “newer is not always better”, care din păcate se aplică atât de bine. Iar peste câţiva ani ar fi cam de căcat, ce-i drept, să zică “da, adevărul e că de câteva versiuni încoace am dat-o în bălării, hai să ne întoarcem de unde-am plecat”.
Revenind, o altă particularitate interesantă e că, aparent, valorile de pe axa Oy a calităţii sunt interdependente – cu cât apare o valoare nouă mai mică, cu atât valoarea precedentă creşte în ochii evaluatorului (pe fond de regret şi de “those were the days”). Lucrul ăsta susţine conceptul de “downward spiral”: cu cât creşte numărul de rateuri consecutive, cu atât scade posibilitatea de a te mai redresa la un moment dat. Şi tot ce faci e să te afunzi mai tare şi mai tare în rahat.
Excepţia de la treaba asta ar fi putut-o constitui Michael Jackson, dar n-a fost să fie.

Aşa că într-adevăr, după perfecţiunea aia ideatică, abstractă, nu merită să alergi pentru că e o pierdere de timp şi un consum inutil de resurse şi o sursă constantă de nemulţumire. Însă asta n-ar trebui în nici un caz să vină ca scuză pentru stoparea oricăror iniţiative de self-betterment. “Ce te chinui bă, parcă tre’ să fie perfect. Merge şi-aşa.”
Şi zău, parcă numai asta văd în fiecare zi.

Pentru că n-am reuşit să scot ceva citibil pe-aici de multişor, hai să ne uităm noi (mă rog, vorba vine, sonoru’ contează) la un clipuleţ pe YouTube şi să citim un comunicat oficial. Clipuleţ mai sus, cu pompierii de care ziceam. Agalloch le zice, îs din State şi cine nu-i cunoaşte să facă bine să-i cunoască acuma. 20 martie la Braşov şi 21 martie la Bucureşti (împreună cu franţujii de la Alcest). Şi pot să zic cu mândrie-n suflet (şi lăudându-mă niţel, că na, aşa îmi şade bine) că merg la amândouă. Can’t wait.
Dar ziceam de comunicat.
________________________________________________

Numărul de bilete pentru Elite Dark Metal Evening part I (Braşov), din seara de 20 martie, a fost epuizat. Deoarece sala de teatru Reduta are un număr fix de scaune, organizatorii au dorit ca evenimentul AGALLOCH din Braşov să fie perceput ca pe unul rarisim şi dedicat doar fanilor trupei americane! Pentru a evita orice formă de disconfort fizic sau psihic, Kogaionon & DonisArt au limitat accesul în locaţie doar la numărul de scaune existent.

Accesul în clădirea Reduta va fi permis începand cu ora 17.30, în holul teatrului fiind prezentată publicului o expoziţie de artă fotografică a celei ce se ocupă de întreaga imagistică foto AGALLOCH, artista Veleda Thorsson. Aceasta va fi bucuroasă să împărtăşească cu cei interesaţi detalii diverse. Mai multe amănunte despre artist şi lucrările sale aici: http://www.veledathorssonphotography.com/

Toţi cei ce au primit confirmare de rezervare pentru abonament de pe adresa kogaiononmagazine[at]gmail.com sunt rugaţi să fie prezenţi la intrare la Reduta începând cu ora 18.00. Acolo va fi o listă nominală, procurarea abonamentelor urmând a se face doar pe bază de act de identitate.

Accesul în sală pentru toţi posesorii de bilet va fi permis începând cu ora 18.30, concertul propriu-zis urmând să înceapă în jurul orei 19.00. Deoarece spectacolul va fi unul special dar şi conceptual, se doreşte ca la ora 19.00 întreaga audienţă să fie în sală.

Este permis accesul la Reduta cu orice tip de aparat foto/video fără trepied, iar acestea vor putea fi folosite în faţa scenei doar pe durata primelor două piese. Multumim anticipat pentru înţelegere.

După terminarea concertului, trupeţii vor veni la standul de produse pentru discuţii libere cu fanii, fotografii, autografe.

Elite Dark Metal part II (Bucureşti) va fi susţinut pe data de 21 martie în cadrul clubului The Silver Church, accesul în locaţie fiind permis începând cu ora 18.30.

Este permis orice tip de aparat foto sau video, dar fără trepied.

ALCEST va începe să cânte în jurul orei 19.00 iar AGALLOCH în jurul orei 20.30. După ora 22.00 ambele trupe vor fi la dispoziţia fanilor pentru discuţii libere, fotografii, autografe. De reamintit că ALCEST va urca pe scenă pentru prima dată în istorie, concertul din Bucureşti fiind unul de o importanţă crucială şi pentru trupeţi!

Preţul unui bilet este de 45 lei şi poate fi procurat exclusiv de la Titus – www.letsrock.ro/bestial şi Alex – www.beautyofpain.ro, dar şi în seara locaţiei, de la intrare.

Vă aşteptăm!

Echipa Kogaionon & DonisArt

In any case, început relativ modest, pe Blogger, cu nişte coordonate mai degrabă vagi referitoare la direcţie. Bine, coordonatele au rămas până în ziua de azi la fel de vagi (deşi lately am vorbit mai mult despre muzică şi concerte, că na), aşa că asta nu e neapărat relevant. O singură coordonată constantă am avut, cred, şi la aia ţin – no advertising. Pentru că deşi Scobitorile sunt, in the end, mai degrabă un blog de opinie decât unul super-personal, îmi sunt totuşi prea aproape pentru a avea detaşarea aia profesională care să-mi permită să bag reclame pe-aici. Pe lângă faptul că ar cam da cu bâta în balta designului, la care un pic, acolo, chiar am muncit.

Seismul major a venit după vreo opt luni (în care din câte se pare câştigasem ceva vizibilitate – yay for me), atunci când Eugen (the one, the only) mi-a propus să aplic pentru membership în comunitatea pe care-o păstorea alături de redecs şi, mai târziu, de nenea V – nimic.org.
Acuma despre istoria comunităţii ăsteia s-ar cuveni scrise mai multe rânduri, dar nu cred că ăsta e locul, la fel cum nici eu nu sunt cea mai potrivită persoană. Mai mult ca sigur, însă, că în Enciclopedia Internetului Românesc pe care cineva trebuie să o scrie, odată şi odată, nimic.org îşi are asigurat un capitol important, alături de alţi granzi precum nasparau.com, grigore.org sau gigel.org (care măcar mai e online). Să zicem doar, for my part, că aşa arăta comunitatea la ceva timp după ce am devenit membru:

Am dat peste oameni mişto pe care încă îi mai citesc, câţi dintre ei au mai rămas online (vezi lista cu nimicitorii) şi cu care încă mă mai văd pe la câte-o bere sau pe la vreun concert. Asta sigur, pe lângă tot ce-am învăţat pe parcurs despre cum să mă joc cu Wordpress – să ai locşorul tău unde să faci, mai mult sau mai puţin, ce te taie capul e cu siguranţă o chestie foarte faină şi o oportunitate pentru care le sunt recunoscător. Şi fără de care, probabil, n-aş fi prins gustul în aşa măsură încât să mă mut pe picioarele mele.
Deci cum spuneam, lots of love şi inimioare şi iepuraşi pufoşi.

It’s been fun, până acum. Dincolo de toate, cea mai importantă chestie e că am descoperit şi am luat contact cu foarte mulţi oameni faini (you know who you are), iar în comparaţie cu asta alte amănunte aproape că îşi pierd semnificaţia.
Ne auzim, aşadar, şi în continuare :)
You can’t stop the signal.

Citeşte mai departe pe Ginger Group >>

Aşa, am băgat şi preambul, să trecem acuma la the juicy stuff.
De nu foarte multă vreme sunt mândrul :)) proprietar al domeniului http://kozminovici.ro (io sincer l-aş fi luat pe http://scobitori.ro, dar s-au gândit alţii înaintea mea :( ). Momentan funcţionează doar ca bancul ăla cu recursivitatea, pentru că dacă dai clic tot aici te trimite. Deci cine vrea să se joace de-a bumerangul e invitatul meu. Situaţia asta n-o să mai dureze foaaarte mult, însă, aşa că puteţi deja, ăştia doi-trei care mă aveţi în favorites sau blogroll sau whatever, să băgaţi un update cu noua adresă. Feed-ul presupun că ar trebui să rămână relativ unharmed, aşa că no problems pentru cine funcţionează pe bază de reader sau, mai ştii, poate chiar e-mail. Mai multe detalii când se va produce efectiv mutarea, momentan nici eu nu ştiu precis (vorba aia – ceasul exact nu-l cunosc, nici eu, nici îngerii din ceruri), dar simţeam nevoia să dau aşa un preaviz :D Şi promit că primul post de după tranziţie o să fie unul retrospectiv, cu multă dragoste, pupicei şi iepuraşi roz la adresa comunităţii care va rămâne în inimile tuturor ca nimic.org.
No, really.

În altă dezordine de idei, poate v-aţi prins că de ceva mai multă vreme scriu şi pe Ginger Group. Luând cu ghilimele din “About”,

Ginger Group este un proiect pentru o cultură deschisă, înţeleasă ca o legătură strânsă între produsul/actul cultural şi interpretarea individuală a acestuia.
Dorim să aducem un plus de subiectivism pe scena socio-culturală, misiunea întregului proiect fiind de a promova oameni, idei şi acte culturale către publicul larg.

Aşadar fără critici totalitari care-şi împart dreptatea în stânga şi în dreapta, fără “oaaaa frate, stai puţin, aia e artă!“. Consumatori de cultură, în orice formă, ar trebui să fim cu toţii, nu numai nişte “chosen few” cu ochelari de cal care să-şi exercite monopolul.
Deci cum să refuzi aşa ceva? :)
Aşa că, până acum, pe Ginger Group am scris despre
- cât de tare mă enervează copiii de 5 ani care ajung tehnoredactori la site-uri şi edituri importante;
- cât de mult îmi place mie îndoctrinarea religioasă a copiilor;
- concertul de lansare al noului album byron, A Kind of Alchemy, într-un joint effort cu maestrul Andrei Zamfir;
- neofolkistul Kim Larsen, cu tot cu Of the Wand and the Moon şi Solanaceae şi cât de mult îmi plac ambele ipostaze ale muzicii lui;
- super meseriaşii de la Rome, pe care ulterior i-am văzut şi live la Dark Bombastic Evening;
- spectacolul Finnphonia no. 5.0 de la Green Hours, cu şi despre finlandeji, desigur;
- duteVINO, albumul lor de debut şi concertul la care l-au lansat;
- Joanna Rzeźnikowska, fotografă poloneză;
- Oana Cambrea, artist grafic de-al nostru;
- …şi, nu în ultimul rând, meseriaşii de la maudlin of the Well şi cum au scos ei anul trecut, post-mortem, unul din cele mai mişto albume ale deceniului.

De-acum încolo, pentru fiecare articol nou de pe Ginger (în afară de Look What I Found, totuşi) am să bag un mic fragment şi-aici, aşa, de teaser. Deşi eu vă recomand să vă abonaţi la tot feed-ul, pen’că e aur curat ce se întâmplă acolo – cu recomandări şi chestii faine şi discuţii şi toate cele.

Şi, pentru a încheia în acelaşi spirit cult, vă recomand să trageţi o privire şi pe la prietenii de la Cultitudini – cu menţiunea că şi pe-acolo am să mai dau cu subsemnatul din când în când :D

Bun, incursiunea de astăzi se încheie aici. Ştiu că nu obişnuiesc să mă adresez direct cititorilor, aşa, la persoana a 2-a (la fel cum nu obişnuiesc nici să am paragrafe de 2-3 rânduri, dar na), şi promit să nu mai fac în viitorul apropiat. E awkward al naibii.

5. Isole – Silent Ruins

Un album cinstit şi curat de doom metal. De doom metal “epic”, chiar – adică mai mult în stilul Candlemass de pe timpuri, doom-ul ăla care înclină mai mult spre heavy decât spre gothic sau death. Ori mie tocmai doom-ul ăla îmi place mai mult, însă e ceva teribil de mişto în albumul ăsta. Poate pentru că sună teribil de actual, de “de acum”, producţia e superbă şi se simt, totuşi, ceva hinturi de doom modern – ce se întâmplă aici n-are treabă cu alde MDB, no way. Mai degrabă să zicem că ar avea oareşce lucruri în comun cu alde Novembers Doom sau Swallow the Sun, dar cu un miez puternic de doom tradiţional. Atât de puternic că practic 99% din vocea de pe album e clean sau de tenor, la stilul ăla de “epic chanting”. Growlurile sunt atât de puţine că le ratezi dacă nu eşti pe fază :D
Delicios, oricum. Şi foarte omogen din punct de vedere calitativ. A se audia în continuare “From the Dark”, prima piesă, ceva mai lungă însă extrem de reprezentativă.

4. Absu – Absu

Cotim şi o dăm în răutăţuri. Absu vin cu un soi de blackened thrash, mai mult black decât thrash, cu ceva ezoterisme cică prin versuri dar honestly nu mă prea interesează, şi cu nişte titluri de piese de te cruceşti. Pe bune, “In the Name of Auebothiabathabaithobeuee” sounds like epic win to me. Lăsând gluma la o parte muzica este super închegată, graţie şi unei secţii ritmice ziditoare, producţia este curată (departe de murkiness-ul caracteristic black-ului) iar piesele sunt relativ scurte, contribuind la o audiţie antrenantă. Singurele momente pe care nu le înţeleg în totalitate sunt aşa-zisele “solo”-uri de chitară, dar presupun că au şi ele rolul lor :)) Când auziţi unul din ele o să ştiţi la ce mă refer.
Unele peste altele un sound îndrăzneţ, un album al naibii de energic şi nişte oameni pe care mi-ar plăcea să-i văd live, că cică cam rup. Recomand şi celor care nu prea înghit “vocile rele”. Spre audiţie, piesa cu numărul trei, “Amy”.

3. Agathodaimon – Phoenix

Surpriza anului, as far as I’m concerned. Adică zău, nu mă aşteptam să-mi placă şi să mă prindă în halul în care-a făcut-o. L-am ascultat prima dată mai mult aşa, în ideea hai să vedem ce-i de capul lui că prea îl laudă lumea. Să nu fiu înţeles greşit – Agathodaimonul de pe timpuri, ăla cu Vlad Dracul şi versuri în română şi Eminescu şi cu Byron în turneu a murit demult, de pe la sfârşitul anilor ‘90. Făcusem însă greşeala să cred că a murit de tot. Şi uite băi, că mişcă! Şi încă ce bine.
Albumul ăsta, departe de blackărelile lirico-atmosferice (şi foarte reuşite, de altfel) de demult, ne serveşte o porţie de heavy metal pe care s-au aşezat o grămăjoară tare simpatică de influenţe – mai nişte extreme gothic, mai nişte power, mai umpic de chestii electronice (doar un strop, nu mai mult), mai nişte black, dar mai mult pe compartimentul vocii. Este şi destulă voce clean (şi executată foarte fain, chiar, deşi pe alocuri zău de n-ar fi mers vocea lui Byron!) şi câteva momente mai baladeşti aşa. Îmi place că albumul e, per ansamblu, foarte variat, iar varietatea asta e pusă în valoare la marele stil. Io-l lăsasem prima dată pe repeat şi nu m-am prins decât pe la a 3-a rotaţie.
Voila şi voi piesa “Winterchild”. Cine sesizează momentul care m-a dus fulger cu gândul la Byron are o bomboană.

2. Diablo Swing Orchestra – Sing-Along Songs for the Damned & Delirious

Deci vai, ‘mniezăule, ce-i aici! Au scăpat clovnii de la circ şi-au dat spargere la balamuc. Muzica de pe albumul ăsta e atât de sucită şi de fucked up încât de la un punct devine scandaloasă. Practic albumul e o continuare firească a debutului de acum 4 ani, The Butcher’s Ballroom, dar cu ceva mai mult metal, ceva mai mult swing şi ceva mai multă orchestră. Makes any sense? :D Trupa suedeză prestează un minunat avant-garde metal, cu influenţe de swing, flamenco, prog, jazz, operă sau muzică de cameră. Registrul vocal e variat, cu un tip şi-o tipă foarte capabili, iar piesele sunt una şi una. Adică sentimentul de “băi, am mai auzit asta pe undeva” e pur şi simplu exclus.
Tot albumul e scurtuţ, sub 50 de minute, se ascultă relativ greu dar dacă e să clicăie din prima, apăi nu mai e scăpare. Par example, piesa “A Rancid Romance”.

1. Katatonia – Night Is the New Day

O alegere oarecum surprinzătoare, având în vedere pe cele precedente. But it feels right.
Katatonia fac pe albumul ăsta ce se pricep ei mai bine – un metal modern, întunecat, nici chiar doom, nici chiar gothic, cu vagi tente progresive (dar vagi). În plus faţă de alte albume ar fi o atmosferă per ansamblu mult mai apăsătoare, o producţie mai “blurry” şi piese cu foarte multe straturi, foarte înghesuite. “Convoluted” a fost cuvântul la care m-am gândit prima dată când l-am ascultat. Pe-urmă l-am receptat din ce în ce mai clar, mi s-a deschis ca să zic aşa. Muzica aminteşte pe alocuri de Opeth, în pasajele mellow, lucru ajutat şi de vocea din ce în ce mai expresivă (cu fiecare album) a lui Jonas Renkse. Există şi segmente cu riffuri solide, inteligibile, aproape metalcore ar zice unii. Din când în când, în mixul pieselor mai apar şi nişte linii de clapă cu un sound electronic, to spice up things a bit. Ei bine şi când toate astea se suprapun, tre’ să ai o atenţie super distributivă ca să poţi recepta totul aşa cum trebuie. Pentru că pe bune, mi-a sunat a ciorbă la început. Am stat cu el în player cam o săptămână ca să-i dau de cap. Şi aparent am reuşit, că altfel n-apărea tocmai aici.
O gură de aer întunecat. Piesa “Forsaker”, primul single.

Şi asta a fost, oameni buni. Cele mai metal albume ale anului 2009, aşa cum le-am văzut şi auzit eu. Hopefully şi din 2010 vom avea de unde să alegem bunătăţi. Şi se pare că vom avea – mă gândesc doar la Negură Bunget, Dordeduh, Agalloch, Rotting Christ… şi poate or mişca şi Tool naibii ceva, că ar cam fi cazul.

…Şi totuşi nu pot să închei transmisiunea asta fără a aminti şi

Superalbumul anului 2009: maudlin of the Well – Part the Second

Albumul ăsta e un miracol. Nimeni nu se mai aştepta la el, şi totuşi a venit şi a bulversat o grămadă de lume. N-am ce să zic despre el să nu fie redundant. Click pe poză, luaţi-l că e moca, ascultaţi-l şi iubiţi-l.
Eu m-am retras.
Vezi şi prima parte

Bine, fireşte, principala curiozitate era să văd cum sună Negură Bunget în noua componenţă, fără 2/3 din miezul de odinioară al trupei. Asupra aspectului ăsta n-am să mai insist şi io, că s-au umplut multe pagini de net despre asta – suficient să zicem că Negura de pe timpuri era alcătuită din Hupogrammos, Sol Faur şi Negru, iar cea de-acum din Negru & friends.
Pe lângă asta, voiam să-i văd odată şi pe oamenii de la Akral Necrosis, nume care a crescut încet, dar steady în undergroundul metalelor autohtone. În comunicatele de promovare a concertului se zicea că sunt “raw black metal”, dar eu prin asta înţeleg chestii gen ai noştri Irkalla de pe timpuri. Sau uite, ce făcea Burzum în tinereţe. Akral Necrosis sunt mai degrabă un fel de deathened black metal, cu un sound agresiv dar modern şi compoziţii mai degrabă complexe. În rest, un toboşar capabil (chiar dacă mai avea momente scurte când era depăşit de situaţie), doi chitarişti care sunau bine împreună (pentru că e atât de uşor să ai doi chitarişti doar de dragul de-ai avea, habar n-având în schimb ce să faci cu ei) şi o voce bună, cu o prezenţă scenică ok. Myspace-ul lor zice că sunt în studio, deci aştept cu interes rezultatul.

Clubul deja se cam umpluse până la ora la care pe scenă au urcat Inopia, ceea ce mi-a confirmat că trupele din deschidere au fost bine alese, convingându-i pe oameni să vină din timp. Despre oamenii ăştia nu ştiam mare lucru, decât că sunt români şi că şi-au lansat mai demult ceva produs discografic care se intitulează Monuments of Sadness. De-aia am avut o oarecare surpriză când i-am văzut instalându-se pe scenă – cu clapă, vioară, trei tipe ;)) şi un solist care arată mai degrabă a actor decât a metalist. Ulterior m-am prins care-i faza şi m-am bucurat.
Pentru că eu mă aşteptam la ceva black sau gothic – cu teama că ar fi putut fi gothic prost. Am primit însă o porţie sănătoasă de folk/prog/power metal, ce aducea mai degrabă a Korpiklaani pe alocuri. Apoi am aflat că ei se intitulează “symphonic epic metal” – ceea ce se potriveşte cu ce se aude pe scenă. Versuri cu castele şi regi si bătălii şi alte asemenea, solistul cu o voce potrivită, mai mult declamând decât cântând, tipele de la bass şi clape mai cântau şi ele din când în când, la stilul operatic. N-am prea auzit vioara, pentru că avea tendinţa de a fi acoperită de celelalte instrumente – aici un minus pentru sunet.
Au cântat şi piese de pe Monuments of Sadness (care poate fi ascultat în întregime la ei pe Myspace), şi altele mai noi – dintre toate ţin minte că una nouă mi-a plăcut cel mai mult, dar nu mai ţin minte cum se chema – să fie “The Siege”?
Oricum, o prezenţă plăcută pe scenă şi o muzică simţită, făcută bine. Mi-am luat şi eu Monuments of Sadness la ieşire, pentru audiat acasă. Tot acasă am descoperit că mastermindul trupei, Salex Iatma, e un dude extrem de valabil – check out interviu cu el pe Metropotam.

Au urmat pe scenă bulgarii de la Eufobia – care-şi lansau şi ei ceva album cu ocazia asta. Băi, pe mine nu m-au încântat deloc. La început, cel puţin, dar la final cred că mai degrabă începusem să mă obişnuiesc decât să-mi placă pe bune. Încercau ei un fel de death metal, dar le dădea cam cu virgulă; se simţea acut lipsa unei a doua chitare, mai ales în momentele când chitara o mai lua solo şi se auzea numai riffăială de bass – cam anticlimactic. Also, piese scurte, de maxim trei minute, ceea ce-i recomanda mai degrabă pentru ceva grindcore (se simţeau, de fapt, oarecare influenţe). Mă şi gândeam ce funny ar fi să participe la Eurovision :))
Also, Eufobia au dat startul manifestărilor de hardcorişti, în mijlocul clubului încingându-se un mosh-pit de toată frumuseţea (cu ochelari rupţi şi nasuri sparte, aud – mă rog, oamenii se simţeau bine [!]). Am mai zis şi cu alte ocazii cât de “mult” apreciez eu starea de pogo permanent în care zemuieşte metalarul român. Vreţi full-body contact, mergeţi fraţilor şi faceţi nişte rugby. Sau mergeţi la concerte de hardcore. Uite, la Guano Apes n-am comentat, I actually enjoyed it.

Moshuiala a continuat şi pe muzica celor de la Daemonicus – de data asta un death metal cinstit, cu un strop de inspiraţie Cannibal Corpse-iană, cu un strop şi mai mare de inspiraţie din şcoala Göteborg – că na, suedeji. Frontmanul, energic şi entertaining, îi mai dădea din când în când cu satanele şi trebuie să punem capăt tiraniei creştinilor şi we’ll be glad to be back here someday, if Satan wants. Drăguţ.
Mă oftic că n-am mai multe de zis despre ăştia care mi-au plăcut decât despre bulgarii care nu mi-au plăcut :))
Ah, am senzaţia că la un moment dat au făcut un cover după Lamb of God, la “Walk With Me in Hell”. Apoi tipul care băga muzică între prestaţii a rămas fixat pe piesa asta şi a băgat-o pe un repeat extensiv până am plecat, la ceva timp după ce-au terminat Negură. E mişto, dar mi s-a luat de ea :))

Eh, şi în sfârşit, după vreo trei ore jumate de aşteptare, avea să înceapă concertul serii – trupa pentru care de fapt mersesem. De fapt nu, mersesem şi pentru Akral Necrosis, reformulez: trupa pentru care am stat să-i îndur pe ăia de la Eufobia :D
Pe Negură Bunget îi văzusem ultima dată la lansarea albumului Om, în octombrie 2006. De-atunci am tot reuşit să-i ratez – fie în Suburbia, fie în deschidere la Paradise Lost, fie la ArtMania 2008. După vestea schimbării de componenţă am zis hai totuşi să le dau şi ăstora o şansă – after all, muzica ar trebui să dicteze preferinţele publicului, nu detalii de culise. Iar dacă Negură Bunget ar reuşi să rămână o trupă la fel de bună, landmark în metalul european, nu văd de ce eu, ca ascultător, aş fi văduvit în vreun fel.
Ei bine, uite că Negură Bunget mi-au plăcut.
Am avut şi condiţii să mă bucur de prestaţia trupei, recunosc – mosheala de mai devreme dispăruse fără urmă, clubul umplându-se de oameni atenţi, aproape nemişcaţi. Pesemne nu eram singurul pentru care concertul de vineri a fost un test al trupei, test de care avea să depindă ulterior atitudinea adoptată faţă de aceasta. Dacă Negură n-ar fi reuşit să facă faţă ştachetei teribil de înalte impuse de publicul bucureştean ar fi fost o lovitură cumplită de imagine şi credibilitate. Damn, abia acum îmi dau seama de fapt ce miză extraordinară a avut concertul ăsta :)) Pentru că multă lume a venit pentru a-şi da seama dacă merită sau nu să fie în continuare alături de trupă. Iar ăsta e un lucru care se cere digerat, de-aia atunci când câte-un dude de prin public începea să scandeze “Ne-gu-ră! Ne-gu-ră!” lumea nu i se alătura, înăbuşindu-l rapid.

Însă uite, mie mi-au plăcut.
Probabil şi scena relativ mică i-a ajutat, pentru că au reuşit să fie impunători. Mă rog, aşa cum ar trebui să fie Negură Bunget. Corb e un frontman plăcut – pentru scena mică de vineri a avut o atitudine foarte potrivită, prezentând piesele, mulţumind publicului, vorbind molcom. Nu ştiu, totuşi, cât de bine se descurcă cu mulţimi mari, gen Wacken. Mai e timp, însă. Un rodaj de calibrul ăsta se face greu. Ce-am văzut vineri, însă, m-a făcut să fiu optimist. Piesele vechi, precum “Cunoaşterea tăcută”, “Hora Soarelui”, “Cel din urmă vis” sau mai vechea “Al locului”, au fost interpretate bine, “de acolo”. Piesele noi au sunat bine, mai ales pentru o primă audiţie, recogniscibile imediat ca fiind Negură Bunget – aici de o reală importanţă sunt şi tobele, cu amprenta pe care-au imprimat-o sound-ului trupei de-a lungul timpului. Mă gândesc că adevăratul test la care va fi supusă trupa nu este următorul album, Vîrstele pămîntului, care o să fie lansat anul ăsta, ci albumul pe care-l vor lansa după el. Pentru moment, e uşor să se autocopieze – iar din câte am auzit, prin piesele interpretate vineri – “Ţara de dincolo de negură”, “Pămînt”, “Chei de rouă”, “Dacia hiperboreană”, Vîrstele pămîntului cam aşa o să sune. O reîntoarcere la atmosfera de pe ‘n Crugu Bradului, cu multe inserţii folclorice. Nu mă îndoiesc că va fi un album reuşit – autocopierea nu e inerent rea, şi poate da rezultate foarte bune dacă e făcută cum trebuie. Şi dacă nu durează foarte mult. Amorphis, de exemplu, se află la limita de trei albume la care se mai poate întinde pelteaua – un al patrulea foarte similar cu precedentele şi deja ar fi cam mult.

Sper, însă, ca formaţia să aibă succes cu albumul ăsta şi să-şi regăsească un făgaş propice. Pentru că vineri m-a lovit o chestie: România, cel puţin în momentul de faţă, are nevoie de Negură Bunget. Iar în acest caz, Negură Bunget, dincolo de o formaţie de black metal, devine o stare de spirit, un “fel de a face lucrurile”, cum zicea Robert Fripp despre King Crimson. Dacă ar dispărea Negură, golul rămas n-ar mai putea, pe moment, fi umplut nici cu 10 Dordeduhi şi Din Brazi. Sper că asta a realizat şi Negru şi că asta l-a împins să acţioneze în maniera în care a făcut-o.
Yeah, well, eu mereu caut oamenilor circumstanţe atenuante :))
Oamenii au încheiat concertul cu un bis scurt, o versiune condensată a piesei IIII, după care, cu tot cu strigătele din public, n-au mai revenit. Eu am plecat de-acolo optimist.
Diseară, în Silver Church, concert Dordeduh – trupa lui Hupogrammos şi a lui Sol Faur, în prima reprezentaţie live. Eu n-am să ajung, că na, sesiune, dar se poate urmări şi live streaming de la faţa locului pe http://tscarena.ro/tsca/livestream.

Cu entry-ul ăsta particip la concursul de proză arhiscurtă organizat de Trilema.

10. Giant Squid – The Ichthyologist

Dacă l-aş fi ascultat destul, probabil ar fi ajuns pe o poziţie superioară în top – aşa, locul ăsta 10 nu e tocmai relevant, e mai mult ca să recunosc faţă de mine că e un album foarte bun, experimental aşa cum îmi place mie, cu nişte orchestraţii delicios de dubioase – cu instrumente precum vioară, trompetă sau clarinet. Vocea îmi aduce aminte de System of a Down, iar asta trebuie luată ca pe o chestie bună. În rest, post-metal corcit cu chestii avangardiste, piese cu nume dubioase, lungi (cam 6, 7 minute în medie) şi proggy, un album ce trebuie ascultat de multe ori ca să prindă, căci chestii catchy nu prea sunt. Ah, şi bonus pentru sufletul meu – o colaborare cu Anneke van Giersbergen pe una din piese :D Ca mostră, iată piesa “Blue Linckia (Linckia laevigata)” – aş fi pus-o pe cea cu Anneke, “Sevengill (Notorynchus cepedianus)”, dar asta parcă e mai reprezentativă.

9. Amorphis – Skyforger

Un album cinstit de prog/folk/melodeath, un pic cam overproduced pentru gustul meu dar na, nu le poţi avea pe toate :)) Îmi place că băjeţii au readus ceva elemente prog în muzica lor, nu cine ştie ce dar se simt – vezi piese precum “Sampo”, “Skyforger” sau “Godlike Machine”. Compoziţiile aşadar sunt ceva mai elaborate, părţi catchy ceva mai puţine, nişte inspiraţie Opeth, zic unele guri – dar io n-am prea simţit-o, şi per ansamblu o trupă de tătici care cântă ceas. Un exponent perfect al felului în care sună metalul european mainstream modern. Mi-a plăcut foarte mult triada ultimelor albume şi sunt curios încotro s-o îndrepta sound-ul trupei mai departe – sper să nu devină self-sufficient, dar ştiindu-i… nu cred că am de ce mă teme.
Ofer spre audiţie “Godlike Machine”, bonus track. Yummy keyboard solo spre final.

8. My Dying Bride – For Lies I Sire

Despre albumul ăsta am scris ceva mai mult aici, aşa că n-am să mă mai întind. Un doom metal aerisit, melodic, o îndepărtare de la sound-ul mai greu al albumului de dinainte. Vioara proaspăt reintrodusă e de mare efect, folosită cu cap, şi ajută la crearea unei atmosfere aparte. MDB nu bat pasul pe loc, cum ar zice unii, ci doar fac ce se pricep ei mai bine. Şi se pricep.
Piesa “ShadowHaunt”:

7. Amesoeurs – Amesoeurs

Trupa a scos albumul ăsta iar apoi s-a desfiinţat, chipurile au zis aici tot ce-aveau de zis. Dovadă că există pe album şi o piesă care se cheamă “Amesoeurs Is Dead” (mă rog, faza e mai Easter-egg, da io sunt nesimţit şi am băgat spoilere), deci oamenii sunt serioşi. Dar ce-avem noi aici, de fapt?
Păi avem un black metal atât de corcit că nici nu-l mai recunoşti, cu împrumuturi masive de shoegaze şi post-punk şi cu versuri în franceză. Pen’că trupa e din Franţa, brainchild al lui Neige (Alcest, ex-Peste Noire). Albumul musteşte de The Cure, atât ca sound cât şi ca atmosferă; The Cure ăia depresivi de pe Pornography sau Disintegration, nu vă gândiţi la chestii uşurele gen “Friday I’m In Love”. Piesele sunt destul de upbeat, instrumentaţia e aerisită, doar tonul chitarelor poate deveni annoying de la un moment (dar na, asta-i moştenirea black metal – cam singura, de altfel). Bonus points pentru prezenţa lui Audrey Silvain la voce. Uite piesa “Amesoeurs”, drept exemplu:

6. Isis – Wavering Radiant

Eh da, aşa da. Albumul de dinainte, In the Absence of Truth, mi se păruse cam dezlânat, dar aici Isis parcă se regăsesc. Încă mai au până să egaleze capodopera care este Panopticon, şi mă îndoiesc că o vor face vreodată, însă albumul ăsta e un pas în direcţia bună. Sunetul este, în ansamblu, mai greu, iar în contextul ăsta poate părea ciudată cantitatea destul de mare de clean vocals. Efectul general este însă reuşit, păstrându-se regimul vocii în Isis: la nivel cu celelalte instrumente, niciodată în prim-plan.
Bonus points pentru colaborarea cu Adam Jones de la Tool pe “Hand of the Host” şi, dacă nu mă înşel, pe “Threshold of Transformation”. Un deliciu post-metal, greu de ascultat dintr-o bucată dar foarte rewarding pe termen lung.
“Ghost Key”:

Şi cam asta a fost prima jumătate din top 10. În câteva zile o să urmeze şi restul, printre care s-au strecurat destule surprize – inclusiv locul 1.
Vezi şi partea a doua