Asta cu Orban e mai veche. Da’ întâmplător aud azi o declaraţie de la, de laaa… Victor Ponta! o bomboană de băiat, altfel, şi ce declara el? Că dl. Johannis, al cărui nume l-am tot auzit în ultima vreme, ar “participa la proiectul politic deja format pentru înlăturarea lui Traian Băsescu”. Buuun, deci a înţeles toată lumea? Ăsta e proiectul politic al majorităţii formate în jurul lui Johannis - înlăturarea lui Băsescu. Nu ieşire din criză, nu plată de salarii şi pensii, nu un guvern stabil, nu 1000 de alte chestii urgente. Atât contează, să pice Băsescu. Şi după aia ce?
Remarca Dan Tapalagă mai demult într-un articol excelent (EVZ a rămas, aparent, cam singurul ziar citibil, după ce Cotidianul a devenit un gunoi mizerabil) amploarea absolut idiotică pe care-a luat-o retorica anti-Băsescu zilele astea. Avem parte, aşadar, de Băsescu tiranul, perfidul, comunistul, însetatul de putere, distrugătorul de coaliţii, destabilizatorul şef al statului. Însă din exact aceeaşi direcţie suntem bombardaţi cu încă o imagine, aproape antagonică: Băsescu beţivul, stângaciul, chiorul, needucatul, hăhăitul. Come on, doar mie îmi miroase a manipulare grosolană? Doar mie mi se pare ciudat şi aproape ridicol de bătător la ochi că absolut toată lumea s-a coalizat împotriva lui, fără nici un strop de moderaţie şi făcând din “debarcarea” lui un scop, mai degrabă decât un mijloc?

Pe lângă toate acestea, ce mai aflăm? Se pare că mai prin primăvară m’sieur Geoană, ălălalt pretendent, ar fi dat o fuguţă neoficială până la Moskwa. Turism ca turism, dar umblă vorbe cu ceva afaceri în domeniul energiei şi ex-spioni sovietici şi alte chestii d-astea juicy. Cui i se pare tras de păr, să-i reamintesc că însuşi Tavarish Iliescu “i-a predat ştafeta”, nu demult, lui Geoană. Iar despre domnul Iliescu şi şederile sale academice prin înaltele şcoli ale lui Stalin, numai de bine.
Aşa că uite cum se conturează peisajul politic românesc în ultimul timp. Dacă-l susţii pe Băsescu eşti un jeg, o scursură, un spălat pe creier. Dacă, însă, îi susţii pe ăilalţi dubioşi, lumina sfântă a adevărului suprem se va pogorî asupra ta. Mai are careva timp să creadă d-astea, zău acuma?

Nu m-am prins încă ce rol joacă în toată nebunia asta domn’ doctor Oprescu, cu glumele lui de şofer de tir. Serios, de ăsta de ce nu se ia nimeni când vorbeşte de cocoşei hlizindu-se ca un copil oligofren? De ce nu se ia nimeni de el că e perfect incoerent în toate mesajele pe care le transmite? De ce nu se ia nimeni de el că are moaca strâmbă?
Mai avem un Remus Cernea, pentru care am semnat şi în simbolul căruia încă mi-ar plăcea să cred. Îndrăznesc să visez că va depăşi, sau măcar se va apropia, de procentajul lui Becali - ceea ce ar fi absolut fabulos ca fapt în sine. Însă problema rămâne - ce se va întâmpla în turul II? E clar că nu va câştiga nimeni din primul tur, cel puţin dacă nu se sinucid organizat ceilalţi candidaţi. Iar în ceea ce priveşte turul II, dacă isteria anti-Băsescu a atins asemenea cote halucinante încă de pe-acum, mi-e groază să-mi imaginez ce se va întâmpla până pe 6 decembrie. O să vedeţi oameni disperaţi, oameni periculoşi, care nu vor economisi nici o resursă pentru a-l face praf pe Băsescu în ochii electoratului sau, poate, chiar la propriu. Pe cine-o să mai credeţi atunci?

O să fie război.

Ca să pună capac peste toate, mergeam azi pe stradă (la o oră criminal de matinală pentru mine, dar na) şi la un moment dat am constatat că ninge. Mă rog, nu era genul ăla de ninsoare, dar nişte chestii mici şi albe pluteau totuşi prin aer. Ca şi cum Dumnezeu s-ar fi scuturat de mătreaţă, mi-a trecut atunci prin cap. La Universitate în pasaj s-a terminat atât cu expoziţia despre cancer (foarte fain realizată, de altfel, şi care ridica câteva probleme greu de digerat) cât şi cu cea a Observatorului Astronomic. Oarecum ciudat că s-au desfăşurat în paralel, dar efectul pe care l-au creat a fost plăcut, reuşind să răpească nişte minute bune curioşilor care nu se grăbeau nicăieri (şi mi-a crescut inima când am văzut ce mulţi erau, ce forfotă era în jurul planşelor şi cât de entuziaşti exclamau unii oameni când mai descopereau câte vreun detaliu marfă despre cine ştie ce planetă sau stea - că la cealaltă expoziţie era ceva mai greu să fii entuziast). Acuma, însă, mijlocul pasajului era iarăşi gol şi rece iar lumea era iarăşi grăbită. În ton cu vremea, I suppose.

Am fost şi la concertul Amorphis, în detrimentul Urmei. ‘ai de capul meu ce puţină lume a fost, ăia de la Metalhead zic că cică vreo 700 de inşi iar eu m-aş fi aşteptat la cel puţin dublu de atât. Sunt curios la Apocalyptica acum 3 ani câţi or fi fost, sau la Nightwish în 2005. Amorphis mereu au fost mai în umbră, dar mă-sa! au ieşit în faţă enorm în ultima vreme, trei albume solide în nici 4 ani, un sound propriu secondat de o prestaţie live impecabilă… what the hell’s wrong with the world, am rămas eu singurul nebun care mai ascultă trupa asta? :| Parcă şi la Moonspell la Cluj a fost mai multă populaţie.
Enfin, despre Black Autumn Day cred că am să mai revin, măcar şi pentru faptul că se asortează foarte bine cu festivalul ArtMania - adică na, am povestit până şi de Nightwish, iar ăştiălalţii mi-s mai aproape de corason.
Seara următoare s-a petrecut kumm altfel decât în Silver Church la concertul de lansare a unui album pe care l-am aşteptat mult, nu atât cu emoţie (cum l-am aşteptat bunăoară pe al byronilor) cât cu multă curiozitate. Am să scriu şi despre lansarea Kumm separat, măcar pentru replica pe care mi-a servit-o V. în jurul căreia am decretat că trebuie scris un articol. O să înţelegeţi, probabil, la momentul respectiv.

În rest e o noapte ploioasă şi rece, ceasul a încremenit pe orele din cadranul I iar gutuile zac pleoştite în compot. Popândăul Catatonic şi Pinguinul Nevrozat îşi dau mâna şi vă urează amândoi noapte bună.

Cum stăteam vineri noaptea în Silver Church, abia ajuns acolo şi cu albumul proaspăt cumpărat în mâini, încercând pe întuneric să desluşesc câte ceva din booklet, aproape că aş fi fugit într-un suflet până acasă doar ca să-l deschid, să-l cercetez, să-l ascult aşa cum îmi dorisem de atâta timp să o fac. Nu mă mai ţinea acolo decât promisiunea unei seri de excepţie cu un concert inedit şi perspectiva de a-i revedea, după câteva luni, pe oamenii ăştia care mi-au devenit atât de dragi făcând ce ştiu ei cel mai bine.
Seara a început cu cei de la cvartetul de coarde A Quattro (René Popescu, Ana Ghiţă, Alexandra Toader şi Alex Gorneanu), care apar şi pe A Kind of Alchemy, interpretând câteva piese clasice. Aşezaţi în cerc în mijlocul clubului (pentru că scena deja se pregătea pentru cei de la Persona) şi cântând rece, fără amplificare, muzica celor patru era aproape acoperită, din păcate, de rumoarea mulţimii. Mulţi dintre cei aflaţi la o distanţă mai mare probabil nici nu bănuiau că “se întâmpla ceva” la câţiva metri de ei. Păcat, căci cei patru au deschis spectacolul într-o notă de eleganţă care avea să dureze până la sfârşit.

Pe scenă au urcat, la câtva timp după aceea, timişorenii de la Persona, trupa ce s-a aflat într-un vârf de formă anul ăsta, băieţi ce au participat şi la B’estfest şi care urmează să-şi lanseze propriul album, “Suburbia Afterlife”, la iarnă. Personal, îi mai ascultasem fugar pe Myspace, dar mai mult din curiozitatea că erau fosta trupă a lui Cătălin de la Kumm. La B’estfest nu i-am prins, însă vineri seara m-au prins ei pe mine: cu o reprezentaţie energică şi cu mult chef de cântat, au reuşit după numai câteva piese să pună în mişcare mare parte din public. Am să-i urmăresc de-acum încolo, pentru că rar trupe pe filonul indie/brit reuşesc să mă convingă din prima. Persona, see you soon!
Tranziţia între cele două trupe a fost asigurată de Marius Florea Vizante, ce a urcat pe scenă în aplauzele publicului şi a reuşit, pentru câteva minute, să ne distragă atenţia de la cei ce lucrau de zor să pregătească scena pentru byron. Ne-au fost relatate câteva momente anecdotice legate de cum i-a cunoscut el pe cei din trupă, dintre care cel care a smuls spectatorilor poate cele mai multe râsete a fost

- Well, Mr. Byron, it’s good to see you. I’m glad you enjoyed my movie.
- E ok, moşule, că vorbesc şi româneşte.

Apoi, după un foarte reuşit moment de intro, cei de la byron au ocupat în sfârşit scena.
Concertul a început în forţă cu “The Alchemist”, piesă nouă care nu s-a mai făcut auzită decât la preview-ul din Fabrica. Piesă care a inspirat titlul albumului, care sintetizează, cumva, conceptul în jurul căruia se învârte lirica acestuia şi care oferă o bună idee despre cum sună byron la momentul de faţă. Un intro zbuciumat, foarte “rock”, ce în Fabrica aproape îmi sunase a Dream Theater, o atmosferă ceva mai dark pe ansamblu, un refren amplu şi uplifting ce oferă deschidere, ca o poiană într-o pădure deasă. Mai târziu, “Diggin’ a Hole”, piesa ce a fost promovată înainte de lansarea albumului ca un soi de single, a beneficiat de o versiune extinsă, cu tot cu mojarul lui Dan şi cu prezenţa lui Petrică Ionuţescu de la Blazzaj la trompetă.
Publicul aproape a explodat când de pe scenă a început să se audă “Crossroads”, una din cele mai îndrăgite piese de pe Forbidden Drama. Cu mulţi dintre cei din jurul meu cântând la unison cu Dan, piesa a curs lin până la ruperea de ritm din mijloc, caracteristică versiunii live, când Costin a luat lucrurile pe cont propriu pigmentând lucrurile cu un solo de chitară. Piesa a continuat apoi calm, în registrul în care începuse, pavând drumul pentru “War” care avea să aducă pe scenă altă colaborare prezentă pe album. “War” a fost interpretată alături de Lu Cozma, care a rămas pe scenă şi pentru “A Little Bit Deranged”, preluând rolul lui Jane D. de pe album care a preferat să-şi păstreze anonimatul.

Un alt moment inedit al serii a fost interpretarea în premieră a piesei “The Song that Never Was”, compoziţia lui 6fingers, care a fost introdusă publicului abia cu o săptămână înaintea lansării, în emisiunea Antidot de la Radio Lynx ce l-a avut ca invitat pe Dan. M-aş hazarda să zic că e, până acum, piesa mea preferată de pe album, singurul meu regret fiind că nu e mai lungă, construind ceva mai mult în stilul oarecum progresiv în care începe. Cine ştie, însă, cum va evolua piesa în interpretările live, aşa că n-am renunţat la speranţa de a o auzi într-o versiune extinsă, oricât de efemeră. “I Don’t Want to Entertain You”, piesa pe care fiecare membru al trupei a avut un moment de virtuozitate (remarcându-se în special Cristi şi Vlady, zeilor, ce ştiu să facă oamenii ăia!) s-a scurs direct în “Blow Up My Tears”; la finalul acesteia din urmă Dan a ţinut să-şi continue mesajul din prima piesă, accentuând un detaliu foarte important - “Not this way!”

Următorul moment notabil a fost “Sirens”, când Lu Cozma a fost din nou invitată pe scenă, în spatele clapelor de această dată, iar 6fingers s-a retras pentru a-i face loc invitatului special Fingerică de la Severin la acordeon. Acordeon care pe piesa asta mărturisesc că face minuni, impregnând-o (în special în varianta de pe album) cu un parfum de vals, o briză veneţiană, în ritmurile valurilor. Deosebit.
“Blinded by Sunshine” ne-a purtat încet spre final, cu versurile sale despre prietenie şi cu mereu proaspătul “duel” dintre Costin şi Vlady, iar o “A Peaceful Mind” pe care n-o mai auzisem de secole mi-a trezit aşa o stare senină, ca şi cum chemarea unei zile noi mi-ar fi umplut pieptul.

Finalul a fost în cel mai veritabil stil byron, mulţimea nelăsându-i pe trupeţi să plece fără să cânte “No Man’s Land”, un veritabil imn despre o altfel de lume în care ne-ar plăcea tuturor să trăim, măcar pentru puţin timp. Mai târziu, când eram în maşină în drum spre casă iar “The Night” de pe album răsuna pe fundal, atât de potrivită cu noaptea de afară, mă gândeam că am fost, cumva, privilegiat.
Şi mai târziu, când răsfoiam cărticica lui A Kind of Alchemy iar muzica sa îmi răsuna în cameră, eram convins de asta.

Fotografii by Alex Trifan

Vorbesc, desigur, de ceea ce a fost peNINsula 2009 pentru mine, festivalul ăla din miez de vară de la Tîrgu Mureş (cu â sau cu î? a little help here pls). Festival care-a venit la o săptămână după ArtMania de la Sibiu şi care a fost aşa, ca un fel de completare foarte cool a acestuia după o pauză de câteva zile de dormit în propriul pat. Adică ăla de acasă! Mare şi confortabil şi al meu.
La festival aveam o ţintă foarte precisă, şi anume pe cei de la Nine Inch Nails. Aşadar m-am dus fix pentru ziua aia, 25 iulie, nu pentru că that “big festival feeling” n-ar fi pe gustul meu, dar pentru mine muzica în sine e cel puţin la fel de importantă - iar de Tiesto şi de Prodigy puteam să mă lipsesc, cu tot riscul de a rata poate alţi artişti mai mici şi mai marfă. Şi oricum porţia de festival mare la care te duci de dragul de a te duce mi-o servisem deja în cadrul B’estfest, care v-am mai zis cât de reuşit a fost?

Am pornit de la premisa că un drum Bucureşti - Tg. Mureş (ha!) făcut cu trenul în ziua concertului ar fi fost o idee foarte, foarte proastă, aşa că am zis “hmm, de ce să nu facem şi o escală la Sighişoara, dacă tot suntem în zonă?” Şi-aşa de-abia începuse festivalul medieval şi voiam şi eu să arunc nişte ochi, după ce ediţia 2008 mă surprinsese relativ plăcut. Aşa că a rămas plecarea la Sighişoara stabilită pentru 24, cu câţiva prieteni aşteptându-mă acolo şi cu D-ra Ralu şi cu George deplasându-se în paralel, pe aceeaşi direcţie şi având ca ţintă, ca să vezi, tot pe Nine Inch Nails din ziua următoare.
Dimineaţa de 24 iulie 2009 a fost una dintre cele mai bizare din istoria recentă. Suficient să spun, fără a intra în detalii care poate ar face pe unii să-şi schimbe părerea foarte bună pe care-o au despre mine :)), că am reuşit să ratez trenul pe care voiam să-l iau (ăla de 10 fără un pic) şi a trebuit să zăbovesc taman până la ăla de 13,00. Noroc că-l aveam pe Neil Gaiman cu mine să-mi ţină de urât. Alas, însă! căci în România Intercity-urile funcţionează în regim de mocăniţă iar un drum ce pe hârtie durează 5 ore şi ceva pe teren tinde spre vreo 7. Astfel am păşit eu pe pământ sighişorean pe la vreo şapte jumate, timp suficient pentru ceilalţi doi co-NINişti să testeze câteva cazări la faţa locului şi să găsească una chiar surprinzător de decentă. Asta ca să contribuie la concluzia zilei, trasă de mine apud Ralu pe Twitter şi anume “sighisorenii-s oameni faini”.

Festivalul n-o fo, însă, aşa cum m-aş fi aşteptat, eu gândindu-mă la o oarecare pantă ascendentă ce parcă parcă se profila după ediţia anterioară. Dar nu, muci, pardon, de la atmosfera de bazar atât de nepotrivită cu settingul la Trooper cântând pe scena principală (serios, wtf?). De altfel, Trooper cântând în altă zi decât erau anunţaţi în program, văduvindu-i astfel pe cei trei fani ai formaţiei (ştiu, e o răutate ieftină) de un show exploziv al împăraţilor rockului românesc sau cum s-or mai fi autointitulând prin comunicate pompoase de presă. Skippable aşadar, şi relativ jenibil per ansamblu. Mi-a părut rău de idee şi de potenţialul ei, dar ce să te faci când sforile sunt trase de oameni fără strop de viziune?
O pizza bună la ceas de seară a reuşit, însă, să-mi readucă Sighişoara în graţii. Ar trebui să mai trec prin oraşul ăla şi când nu e plin de festivalişti. Dacă vrem medieval, încercăm la anul la Mediaş, cică e mai fain. Cert e că la finalul unei zile cu un drum lung, după ce am bătut pe jos cetatea Sighişoarei, după ce ne-am stins setea cu un vin de casă şi cu altele, un pat bun părea singura destinaţie viabilă - mai ales având în vedere ziua ce urma.

25 iulie 2009, Tg. Mureş, Nine Inch Nails.
În episodul următor, că e mult :)

Dar flacăra încă mai arde, momentan :) Iar în iarna care vine o să avem nevoie.

Albumul va fi lansat cu mare concert mare într-o vineri seara, pe 23 octombrie în jur de ora 22, în clubul The Silver Church din Bucureşti. Se aşteaptă show inedit şi invitaţi speciali (cvartetul de coarde A Quattro, trupa Persona şi Marius Florea Vizante într-un număr de stand-up comedy care sunt tare curios cum se va integra cu restul concertului) aşa că nu prea e de ratat. Also, trupa va pleca prin noiembrie-decembrie într-un turneu naţional, vizitând oraşe precum Piteşti, Sibiu, Cluj, Constanţa, Iaşi, Tîrgu Mureş, Braşov, Timişoara sau Craiova (fără Oradea şi de data asta, din păcate, dar hai că Clujul nu-i aşa departe).
Se anunţă o toamnă bogată, aşadar.
Let there be alchemy.

Începând o altă idee, România este o ţară specială şi norocoasă. Iar acum las tot bagajul deoparte şi spun asta cât se poate de serios, având în minte un punct foarte clar. Pentru că în România există nişte organizatori precum Kogaionon şi DonisArt, care în numai doi ani au reuşit să se impună printre numele autohtone (bine, nu că ar fi o grămadă) prin spectacolele targetate pe un public extrem de restrâns şi, dacă mi-e permis, de sofisticat. Astfel, au trecut pragul României nume precum Arcana, Ataraxia, Ordo Rosarius Equilibrio, Rome, Spiritual Front, nume mari şi foarte mari dintr-o scenă restrânsă ca dimensiuni şi oarecum inaccesibilă publicului larg. În contextul în care în România, per ansamblu, nici măcar muzica metal, luată ca întreg, n-are cine ştie ce following, încercările de popularizare a unor genuri de nişă şi foarte nişă din tagma goth, darkwave, martial, industrial, neofolk ş.cl. ar părea poate o dulce amăgire. Şi totuşi uite că oamenii ăştia reuşesc, ei ştiu cum, să aducă aici artişti internaţionali ai acestor scene, punând ţara noastră în acest circuit restrâns, oarecum elitist, şi (glumind un pic) înfăptuind prin asta o minunată răzbunare poetică, atrăgând prin ineditul acestor evenimente grămezi de turişti străini.

Am ajuns în Braşov pe la 4 p.m., cu eterna întârziere marca CFR, şi am rămas surprins de cât de repede i-a surâs lui Andrei (care nici nu ştiam sigur dacă era în oraş) ideea de a mă însoţi la concert. Eu, cu toată sinceritatea, habar n-aveam la ce să mă aştept - nici măcar din partea Arcana, cu a căror faţă live eram complet nefamiliarizat. Cu curiozitatea asta am pornit spre Reduta, locul unde mai veniseră Arcana şi anul trecut (şi nu m-am dus că na, bac, Braşov, chestii stupide). Locul, de altfel, foarte potrivit pentru ce urma să vedem, suficient de mic şi de cozy cât să poată fi catalogat ca intim, totuşi suficient de mare cât să nu rămână nici un doritor pe afară. Când am ajuns noi rula un documentar despre Lisa Gerrard, jumătatea feminină din Dead Can Dance - trupa care, probabil, a influenţat cel mai mult scena darkwave/ambient. Scena era decorată bogat, cu tot felul de elemente de recuzită şi aranjamente florale (artificiale flori de câmp, for the most of them), un strop de kitsch, de opulenţă, ce în opinia mea cadrează perfect cu genul ăsta de muzică (de aceea Silver Church mi se pare o locaţie nemaipomenită pentru Dark Bombastic Evening). Pregătirile erau făcute pentru Narsilion, duo-ul catalan ce avea să deschidă seara şi, în chip ciudat, să o şi continue dar sub altă titulatură.

Nu mai ascultasem Narsilion, însă ce s-a petrecut în seara aia mi-a confirmat, oarecum, aşteptările. O muzică bogată, caldă, cu multă chitară acustică şi o vioară ocazională, susţinută de o imagistică fantasy. Fairy-tale music, i-aş zice, oscilând de la balade despre elfi şi prinţese (probabil, n-am cercetat versurile dar cel puţin asta era starea ce o transmiteau) la imnuri de luptă (având în completare stage theatrics cu săbii şi d-astea). Fain şi chiar engaging, de la un punct, singura chestie care m-a surprins (atât aici cât şi la celelalte prestaţii) fiind cât de mult era de fapt preînregistrat şi redat de clapă (sau de Mac, în cazul Arcana). Sigur, pentru un show 100% live ar mai fi fost nevoie de vreo 3 oameni pe scenă, însă ulterior mi-am dat seama că nu asta e de fapt ideea într-un concert de gen, contând în principal atmosfera, că doar de-aia îi zice “ambient”.
Următoarea trupă de pe afiş a fost Der Blaue Reiter - de fapt Narsilion cu altă pălărie, cei doi, Sathorys şi Lady Nott, explorând aici un stil total diferit, un martial/industrial cu inserţii folk şi ambient. Schimbarea de stil a fost reflectată şi pe scenă, dispărând multe din aranjamentele de dinainte, locul fiindu-le luat de nişte girofaruri portocalii de o parte şi de alta a scenei şi de mult, mult fum înecat într-o lumină albastră. Un intro ambiental şi cam spooky se auzea deja de ceva timp atunci când am avut, cred, cea mai atmosferică experienţă de la vreun concert. În ton cu tematica celui mai recent album, Nuclear Sun, care va fi lansat peste câteva zile şi care se axează pe catastrofa de la Cernobâl, trei indivizi îmbrăcaţi în costume albe anti-radiaţie au început să cerceteze scena şi pe cei din public, şuşotind între ei şi jucându-se cu lanternele ca într-un dans suprarealist. De mare efect. Scena a fost apoi ocupată de cei trei (duo-ul de bază plus încă o percuţionistă) pentru un spectacol straniu, axat foarte mult pe percuţie, în care câte o intervenţie de vioară a lui Lady Nott venea ca o gură de aer în toată rigoarea aceea intensă dată de percuţia aproape militărească. Abia aştept să ascult Nuclear Sun şi acasă.

Arcana au venit ca încununarea serii pentru mai toţi cei prezenţi. Cum mă aşteptam, Arcana live este mult diferită de cea ascultată noaptea acasă. La Reduta, muzicii lor i-a lipsit din întunecimea atât de savuroasă, însă în contrapondere a venit căldura degajată de oamenii de pe scenă. Oameni care-şi zâmbeau, râdeau şi ne mulţumeau sincer după câte vreo rundă de aplauze. Mi-a fost greu să pun o faţă umană muzicii Arcana, şi nici măcar acum, după ce i-am văzut, nu cred că am să pot, pentru că experienţele sunt atât de diferite. Am recunoscut piese precum “We Rise Above”, “Cantar de Procella”, “Invisible Motions”, “Outside Your World” şi “hitul”, dacă pot să-i zic aşa, “Source of Light” - interpretat chiar înainte de surpriza de la final (ultima piesă înainte de bis, cum ar fi venit). De bază în interpretare au fost vocile, asigurate de Peter, Ia şi Ann-Mari, şi percuţia, asigurată de Mattias. Separat, la clapă şi Mac stătea Stefan, oferind restul învelişului muzical. Suedezii au interpretat şi o piesă nouă, ce va fi lansată în curând pe un album-compilaţie, şi câteva piese de pe albumul solo al lui Peter, “A Wave of Bitterness”, apărut recent. Cel mai fain moment (mă rog, dincolo de “Source of Light”) a fost la final de tot, când Arcana i-au invitat pe scenă pe Sathorys şi Lady Nott pentru a interpreta împreună încă o piesă. Apoi, în aplauzele publicului, au părăsit cu toţii scena, nu înainte ca Ia să ne invite la afterparty-ul din Musik Cafe, “to share some drinks”.

La afterparty n-am mai ajuns, neputând refuza invitaţia de a împărţi un vin cu Denisa şi nişte prieteni, însă am plecat de la Braşov cu amintirea unui seri speciale - inedite şi cu stil. Cu o anticipaţie crescândă pentru Dark Bombastic Evening din decembrie, unde printre alţii or să vină Of the Wand and the Moon şi Rome. Nu în ultimul rând, cu promisiunea unor concerte extraordinare la anul, cu nume precum Irfan şi Agalloch. Şi, de ce nu, cu speranţa măreaţă dar nu neîntemeiată că, poate, în curând pe listă vor urma şi Tenhi :)

Un întârziat tribut în fotoşop adus celebrei, de pe-acum, mîţe. Şi un la mulţi ani discret către Împăratul Utopic.
Să ne trăieşti sănătos, maestre :)

Îi ascult cam de când au scos Walking on a Thin Line, şi cam tot de atunci îmi doream să-i văd odată live. Le-am apreciat mereu ambivalenţa - de fapt cam ăsta e marele avantaj al trupelor de alternative şi de rock, în general (faţă de majoritatea trupelor de metal, de exemplu): stilul le permite atât momente vesele, de feelgood, cât şi momente lirice, profunde. Orice trupă mişto de alternative/rock/hardcore/whatever are o jolly side şi o dark side, iar Guano Apes sunt un studiu de caz excelent. Bine, că tot poporu-i ştie după “Lords of the Boards”, “Open Your Eyes” şi “Big In Japan” e cu totul altceva, dar să rezumi trupa la astea trei momente e ca şi cum ai zice că reprezentativi pentru România sunt Dracula, Hagi şi Ceauşescu :) Însă parcurgându-le discografia, observi că nemţii ăştia duc toată teoria cu “jolly side şi dark side” la extrem (o trupă cu care i-aş compara, din punctul ăsta de vedere, ar fi System of a Down) - uneori sunt complet săriţi de pe fix, jucându-se la limita demenţei cu linii de bas şi versuri trăsnite, alteori erup într-un lirism dramatic, negru, aproape visceral. Numai la un concert de-al lor te poţi trezi urlând “diiiiick!!! you got no DIIIIIIICK!!!!”, pentru ca mai apoi să tremure pielea pe tine la un “nothing is good, I can’t explain… I turn myself into changes”.

Iar exact asta s-a întâmplat sâmbăta trecută :D
Abandonasem speranţele pentru un concert Guano Apes de când şi-au anunţat destrămarea, în 2005. Ulterior, ajunsesem să mă consolez cu ideea că na, mai bine un sfârşit mişto cu capul sus decât o agonie lălăită prelungită artificial. Şi mă obişnuisem, încet cu gândul. Şi parcă nu era chiar aşa de rău, la urma urmei. Iar când, prin primăvara asta, am văzut că erau confirmaţi la Nova Rock în Austria… na, în primele momente mi s-a părut prea frumos. Anul reunirilor a fost ăsta, băi. Uite ce efecte mişto are criza asupra muzicii. Needless to say, a urmat încă un letdown, văzând că Bucureştiul nu se afla nicăieri pe lista oraşelor în care trupa avea să cânte, apoi a urmat o vreme de planuri şi căutat oameni şi strâns bani pentru un mers la Sofia, pe 30 mai. N-a mai mers nici asta, aşa că vestea organizării Tuborg Green Fest (şi nu oricum, ci chiar cu primul headliner confirmat!) a venit ca cea mai grozavă chestie picată lately fix din cer. Cât despre cei care comentau că ce-i cu ţigănia aia care-l deranjează pe Cohen, să zică mersi că li s-au băgat minţile în cap celor de la Events mai devreme sau mai târziu. Cum paştele mă-sii să organizezi un concert cu aşa pretenţii în Piaţa Constituţiei?! Şi p-ormă să mai dai şi un comunicat îmbibat cu patetisme răsuflate, una din cele mai proaste PR-jobs văzute de mine în ultimul timp?

Dar deviez.
Am făcut act de prezenţă la Green Fest doar în cea de-a doua zi şi am fost surprins de cât de ok a fost organizată toată chestia în parcul ăla. Pentru că hai, totuşi, s-o spunem pe aia cinstită - Parcul Izvor e un eşec grosolan. Teren viran da, însă parc mi-e puţin jenă să-l numesc. Iar până n-o să beneficieze de un facelift substanţial, care să-l transforme într-un punct de interes veritabil, îmi pasă prea puţin de toată iarba care s-a dus dracului. Aşa, arăta totul ca o replică miniaturală a B’estfest-ului din vară - mai puţin celebrul praf care, într-adevăr, devenea câteodată o pacoste. Jetoanele erau mai ieftine (doar 4 lei), berea era ok iar la cortul berilor internaţionale am pierdut ceva timp gândindu-mă ce să încerc mai întâi. Nu ştiu micii cum or fi fost, dar din punct de vedere organizatoric (vorba vine, că nu ştiu cât e vina lor şi cât a trupelor care-au venit) singura chestie care mi-a displăcut a fost absenţa unui stand cu merchandise oficial (mă rog, în afară de chestiile de la Hard Rock Cafe si altele care oricum erau slabe rău).
Cu părere de rău i-am ratat pe ab4, dar mă consolez cu gândul că or să aibă lansare de album în viitorul apropiat :) Zdobii de după au fost simpatici, nu-i mai văzusem demult şi chiar m-au surprins plăcut cu basmul ăla al lor pus pe melodia pe care-a şutit-o Puff Daddy (pe vremea aia) de la Led Zeppelin. Despre The Herbaliser auzisem chestii bune de la multă lume şi mi-a plăcut, într-adevăr, melanjul lor fresh de ritmuri funky, jazzy, alternative. Însă parcă nerăbdarea pentru ce avea să vină era un pic prea mare ca să mă lase să savurez totul cum ar fi trebuit.

Şi în sfârşit, după probabil cea mai lungă jumătate de oră de anul ăsta, a început concertul pe care-l tot aşteptam eu de vreo 6 ani.
În forţă, cu “You Can’t Stop Me”. În faţa noastră o trupă energică, tânără încă, cu oameni mişto de tot. Citeam ulterior că “Guano Apes au şters cu Madonna pe jos” şi altele de genul. Comparaţii naşpa şi deplasate, oricât mi-ar părea de bine că oamenii ăştia chiar au fost apreciaţi sincer. Apples and oranges, anyone? Pe de altă parte, cum ziceam, nu pot decât să mă bucur că probabil primul concert rock al multora dintre cei prezenţi a fost unul atât de reuşit :D Iar aici trebuie, totuşi, să laud componenta “free” a festivalului - publicul n-ar fi fost nici pe departe la fel de numeros, iar la următorul concert nu pot decât să sper că vor plăti bilet destui oameni care au aflat de ei văzându-i pe gratis. Sau măcar prin word of mouth, la stilul “pfoai, ce bestial a fost la ăştia anu’ trecut!”
Pentru că a fost, într-adevăr. Playlistul a umblat prin toată discografia, cu accent parcă un pic mai mare pe primul şi ultimul album. Pe lângă hiturile despre care ziceam mai devreme, n-au lipsit nici “No Speech” sau “Break the Line” pe partea mai light, nici “Pretty In Scarlet” sau “Never Born” pe partea mai dark. “Money and Milk” de pe la început a fost o super-surpriză, iar poate cea mai aşteptată piesă de către unii fani a fost “We Use the Pain”, care a venit târziu de tot, tocmai în bis.
Apropo, încă o chestie, vizavi de motivele pentru care a început încet să mi se ia de “Lords of the Boards”. Cum frateee să chemi trupa la bis scandând exact titlul piesei pe care e clar că o vor cânta ultima? :)) Bine, na, poate chestia asta nu era evidentă decât pentru puţini, însă oricum, a fost un pic aiurea. Bine că a fost gălăgie, nu zic, şi s-a urlat oricum şi GUA-NO-AAAPES!!! şi WE-WANT-MOOORE!!! Dar ziceam şi eu.

În afară de acest mic detaliu, însă, publicul (ăla cu care-am intrat eu în contact, cel puţin, în faţa scenei) a fost dincolo de orice aşteptări. În sens bun, vreau să zic. A durat un pic până să îmi găsesc mood-ul de concert, însă atât muzica cât şi publicul au contribuit la o experienţă grozavă.
Să mă explic niţel.
Există muzici pe care se “face pogo” (urăsc termenul ăsta, dar sugeraţi-mi voi altă traducere pentru “moshing”, că “moşeşte” sună ca dracu). Apoi, există muzici pe care nu se “face pogo”. Mulţi idioţi nu ţin cont de chestia asta şi “fac pogo” pe orice muzică aud ei că are o chitară care sună mai rău, iar astfel ajungi la barbarisme de genul mosh pit la concerte My Dying Bride sau Nine Inch Nails. Cum idioţi de genul ăsta sunt de găsit la orice concert, your safest bet sunt concertele cu muzică ce chiar se pretează la aşa ceva, iar din fericire Guano Apes fac parte din categoria asta. Aşa că a fost mişto şi feelgood, chiar dacă uneori praful combinat cu fumul de la ţigările unora nu avea chiar cele mai faine efecte asupra sistemului respirator. Dar la naiba, dacă-i bal, bal să fie! Ne doftoricim noi acasă.

Din setul Guano Apes au lipsit “Sing That Song”, ca o tristeţe pentru mine, şi “Dödel Up”, ca o tristeţe pentru un individ tare simpatic care a mai stat jumate oră în faţa scenei după finalul concertului, cerând-o ălora care se apucaseră să strângă. Am avut însă piese noi care sună bine (”All I Wanna Do” sau “Hives Song”), piese vechi din tagma b-sides & rarities (”Allies” sau “Underwear”) şi, nu în ultimul rând, ni s-a făcut promisiunea unui nou album, la anul, însoţit de un nou turneu. Abia aştept să văd poza pe care şi-au făcut-o oamenii de pe scenă cu toată mulţimea aia nebună pe fundal :)
Ce restart reuşit.

Setlistul concertului aici.
Înregistrări pe YouTube, mai bune sau mai proaste dar elocvente, aici.

Până una, alta eu mă pregătesc acum pentru o seară de ethereal ambient cu Arcana, aşa că relatările concertistice au să continue pe-aici o perioadă :D Şi, fireşte, Nine Inch Nails, de la care a trecut deja descurajant de mult timp.
’till next time…

What a dirty shirt…
WASH IT DOOOOWN!!!!

Pentru început, câteva fapte - cât să ştim unde ne situăm.
A fost concert Madonna acum câteva zile. Organizat, cu chiu cu vai, în parcul Izvor. Nu de plăcere cât de nevoie, pentru că Bucureştiul nu are încă un stadion unde să poată fi strânşi 70,000 de mii de oameni. Presa a vuit, pe alocuri încă o mai face. De bine şi de rău, mai mult de rău. În acelaşi loc se va desfăşura, începând de azi, un festival organizat de Tuborg. Lucru ce a cam încurcat pasenţele celor ce-l aduceau pe Leonard Cohen la o aruncătură de băţ în piaţa Constituţiei. În acelaşi timp lumea vorbeşte tot mai mult şi de Michael Jackson, fiind recent ziua lui şi înmormântarea (de câte ori l-or mai înmormânta?). Ca un omagiu, mulţi, mulţi fani s-au strâns, au semnat o petiţie şi drept urmare o alee din Herăstrău a fost botezată cu numele artistului.
Buuun, şi care-i treaba?

Păi tot amalgamul ăsta de evenimente a pricinuit reacţii, multe reacţii, foarte multe reacţii în opinia publică. Unele ciudate, unele deplasate, altele idioate de-a dreptul. Ca o parte bună, mă bucur că am găsit câţiva oameni care încă mai gândesc lucid. Partea proastă ar fi că sunt în vădită minoritate, cel puţin aparent.
Concertul Madonnei a fost un eveniment, de oriunde ai privi. Numai dacă stăm să ne gândim la numărul de oameni implicaţi şi ajungem la nişte cifre enorme. S-au vehiculat 250 de oameni în staff-ul ei - ingineri, tehnicieni, recuziteri, stilişti, coregrafi, muzicieni, dansatori şi naiba mai ştie ce. Toţi cu unicul scop de a susţine un show cât mai reuşit. Să nu-i uităm pe cei din partea organizatorilor. Şi, desigur, în jur de 70,000 de oameni ca public plătitor de bilet.
Însă cineva a subestimat capacitatea de cârcoteală a românului :)
De la bun început am fost relativ surprins că BOR nu şi-a arătat dezaprobarea, îndemnându-i pe “credincioşi” s-o boicoteze pe “destrăbălată”. Mai vocali au fost catolicii, surprinzător sau nu, dar nici la ei n-a depăşit nivelul unei declaraţii mai mult formale. Surprizele mari au venit, însă, taman din partea publicului. Întărâtat de presă, desigur, între care cretinii de la Realitatea ocupă un loc fruntaş. Dar a fost distractiv, şi chiar educativ, aş îndrăzni. Astfel am aflat că românul e suferind de multe chestii, între care şi:

- mania persecuţiei. “Şi-a bătut joc de noi, ăla n-a fost spectacol, dar în România îşi permite.”
Serios, cine-şi închipuie că un artist de magnitudinea asta (nu mă refer la componenta artistică, ci numai la show, bani investiţi etc.) îşi permite să facă rabat de la calitate în orice situaţie, e idiot. Sau poate e greu de înţeles că la ei nu ţine cu “hai băi, că merge şi-aşa”. Vorbim de oameni care fac chestia asta as their regular job. Ori în cultura vestică, spre care atât de mult tânjim, munca se ia în serios. Ah, că n-a avut condiţii, că oamenii n-au văzut pe scenă, că era plin de ţigani care vindeau seminţe, asta e fix vina noastră, dragilor, că nu suntem în stare s-avem un stadion civilizat în toată tristeţea asta de ţară!

- sindromul “Da’ cine-i bă, Madonna asta? O babă curvă kabbalistă! O desfrânată! Ce, ne-a făcut ea pe noi? Bine c-au huiduit-o! Să arătăm că avem demnitate şi nu ne plecăm capul în faţa nimănui!”
Dragii mei, asta-i fix ca faza aia cu ungurul care se masturba în faţa proaspetei neveste să demonstreze că e independent şi autonom :)) Madonna e un artist de top aflat în turneu mondial, care a decis să ţină un show şi în România. PUNCT. Orice altceva dincolo de asta e pură schizofrenie. Atât atitudinea de “Whai, Madonna, leşin” cât şi cea de “Aaa, a venit asta aici să-i pupăm picioarele”. Dacă la astea adunăm naţionalismele tembele ale românilor şi dumnezeii lor prost înţeleşi ajungem la reacţii d-astea, demne de râsul lumii. Parc-am ieşit din grotă, zău.

- boala aia în care te crezi buricul pământului. “Vaaai, Madonna a preferat să stea la hotel să se odihnească şi să repete decât să ne viziteze oraşul! N-a vrut ea să vadă nici măcar Casa Poporului! Ce îngâmfată, se crede mai bună ca noi!”
Băi ciocoflenderilor, dacă e să fim brutal de sinceri acuma, dintr-un anumit punct de vedere Madonna se pişă cu jet pe noi. Fix aşa. Ce-i trebuie ei turism în Bucureşti? Ca să ce, mă rog? Şi ce-ar avea de văzut aşa monumental de extraordinar? Şi de ce-ar interesa-o, în afară ca să vă mângâie vouă orgoliile imbecile de copii nematurizaţi? Ea a venit să facă un show şi să ia banii. Ea e fix la serviciu în toată povestea asta. Dacă eşti scandalizat de treaba asta înseamnă că eşti idiot. Besides, vouă vi se pare că e teribil de uşor să ţii un spectacol de genul, nu?

- evident, conspiraţionită acută. “Oare cât a plătit-o Soros pe Madonna ca să zică chestiile alea la concert? Evreii dracu’! E numai vina lor! Şi a americanilor! Şi a masonilor! Şi a marţienilor! De-aia ne merge rău, suntem nişte victime!”
Dragii mei imbecili, ţuţuraşilor, vorbiţi fix ca să nu tăceţi. Madonna a zis chestiile alea pentru că e la modă zilele astea; asta e retorica zilei în Vest. Spuneţi-i Zeitgeist (sau mai bine nu, că tot la documentarul ăla conspiraţionist o să vă gândiţi, deşi habar n-aveţi de la ce vine titlul). În anii ‘60 era free love, în anii ‘90 era peace, love & empathy, acuma e egalitatea de şanse. Un principiu teribil de sănătos în esenţa lui. Punct. Atât a greşit Madonna, că s-a referit punctual la ţigani - problema este mult mai mare şi generalizată, ţiganii-s doar o faţetă din multele. Dar asta nu scuză nicicum reacţia de animale sălbatice pe care au avut-o ăia de la concert. Nu, ea n-a venit să ne dea lecţii. Da, ea a venit doar ca să facă show. ASTA a fost o parte din el. Însă românii, cum zicea şi Berti Barbera, nu-s uniţi de muzică. De trăirea aia de concert. Cel puţin ăia care-au fost în Izvor atunci. Nu-s uniţi de nimic. Şi nu ştiu să se bucure. Nu ştiu să-şi lase tot bagajul deoparte pentru câteva clipe. Nu, noi ne purtăm încruntarea de pe chip ca trofeu şi nu pierdem nici o ocazie pentru a da cu piatra acolo unde chiar nu ar fi cazul. Dar dacă ne satisface nouă orgoliul de oameni mărunţi, atunci e ok.

Adăpostim multe frustrări, se pare. Periculos de multe. Când mai auzi câte o Luminiţa Anghel zicând că în definitiv Madonna nu e cine ştie ce voce, sau câte un Dan Bittman lăudându-se că n-a stat decât jumate oră la concert, că nu era ce s-a aşteptat, îţi dai de fapt seama cât de adânc merg frustrările astea. Şi ranchiuna ce vine odată cu ele. De parcă Madonna ar merita pedepsită că a îndrăznit să ajungă acolo unde e, de parcă e vina ei că a reuşit să se impună aşa cum a făcut-o. Suntem mici şi răi, de fapt. Mulţi ziceau că “Pfoai, nu se compară tipa asta cu Michael Jackson! La el la concert a fost altceva.” Îmi permit să nu fiu de acord. Dacă ar fi venit Madonna în ‘92 ar fi fost la fel de epocal. Iar dacă Michael ar fi venit în parcul Izvor în 2009 ar fi fost la fel de înjurat şi de rău-vorbit. Pentru că s-a întâmplat ceva cu noi, în anii ăştia. Ne-am urâţit, ne-am pierdut fărâma aia de trăire sinceră, ne-am pierdut capacitatea de a tăcea şi de a asculta o poveste şi de a accepta-o. Ne-am pierdut acel suspension of disbelief, ancorându-ne prea abitir într-o realitate diformă. Ciudaţi oameni mai suntem - ai zice că ar trebui să reacţionăm total pe dos, dar nu.

Suntem nişte oameni trişti, per ansamblu. Mărunţi, cârcotaşi şi agresivi. Mă bucur enorm de fiecare dată când mai dau de câte unii care nu-s aşa, care au o minte limpede, lucidă, neîntinată de toate românismele clasice. Pe ultima revelaţie o cheamă Liana Alexandru.