David Bowie zicea, la un moment dat, că-i e frică de americani. Îi dau dreptate, nu zic. Motive din plin. Însă zilele astea am ajuns la concluzia că e mai firesc şi oleacă mai productiv să ne fie al dracu’ de teamă de ruşi. Pentru că ruşii sunt sinceri. Când îşi pun ceva în cap n-o iau pe ocolite ca să dea bine la nush ce organisme internaţionale, ci îi dau cu tancu’ înainte. Scurt şi la obiect. Şi când dă rusul cu tancu’, întreaga Europă stands corrected. Ca-n bancul ăla genial cu
Cu cine se învecinează Rusia?
Cu cine vrea ea!
Georgia, apoi, reclamă lipsa de reacţie a comunităţii internaţionale. Păi normal, când în secunda doi s-ar putea trezi cu ţeava de gaz pustie, cine să mai reacţioneze? De-aia, abia aştept să-l văd construit pe Nabucco ăla. Pentru că nu-mi place Rusia.
Apoi, altă chestie mişto. Cică acum câteva nopţi ar fi fost evacuaţi toţi cetăţenii români de pe teritoriul Georgiei. Ok, perfect normal. Partea amuzantă vine atunci când afli că ambasadorul României la Tbilisi este, suspans suspans… în concediu! Aşa că în lipsa unei coordonări eficiente la faţa locului, mulţi români au ales să se întoarcă în ţară pe cont propriu. Fain, nu?
But wait, there’s more!
În vreme ce mare parte din Europa fierbea, cu Sarkozy făcând naveta Moscova - Tbilisi, ce se întâmpla la noi? Băsescu convoca CSAT. Decizie firească şi de bun simţ, având în vedere că, la urma urmei, nu ne putem permite să fim neimplicaţi. Ei bine, ce să vezi? La prima şedinţă de sâmbătă noaptea n-a venit nici Tăriceanu, nici şefii din SRI şi SIE, nici miniştrii Economiei şi Transporturilor. Deci da, ne pasă al naibii de mult. Se face apoi încă o şedinţă, unde surprinzător apar toţi, în care se decide trimiterea în Georgia de “ajutoare de urgenţă”. Asta se întâmpla marţi, acum trei zile. Până acum nu s-a trimis nimic. Ciudat simţ al urgenţei mai avem. De-asta când chemi Salvarea la 12 noaptea te sună la 5 dimineaţa să te întrebe dacă mai ai nevoie.

Pe alt front, acum, alte chestii menite să ne convingă, odată pentru totdeauna, că trăim într-o ţară atipică.
Parlamentul, acest stat-în-stat ce merită, mai degrabă, numele de “Adunarea Stărilor Privilegiate” care se mai folosea, din când în când, în epoca feudală, a decis neînceperea urmăririi penale în cazurile Mironel şi Bombonel. Pardon, ale înalţilor demnitari Miron Mitrea şi Adrian Năstase. Demnitari nush de ce dracu’ le-o zice, pen’ că demni în nici un caz nu sunt, dar asta-i altă poveste. În fine. Se agită lumea pe nişte site-uri de ştiri, se prezintă ştirea la TV aşa, ca fapt divers, se mai fac vreo 2 talk-show-uri de rahat şi gata, subiect epuizat. Cea mai flagrantă încălcare a principiului separării puterilor în stat, de sute de ori mai gravă decât orice acrobaţie pe care ar fi făcut-o vreodată Băsescu, beneficiază de vreo 2 zile de coverage plictisit după care nimic. Se uită. Asta e. Oricum, toţi se aşteptau la asta.
Poftiiim?!
Băsescu e terfelit şi făcut în toate felurile, toţi, TOŢI mă, stau cu ochii pe el căutându-i nod în papură din orice prostie, în schimb când un Parlament de inapţi face dreptate cum îi taie lui (şi n-ar fi prima oară!) toată lumea e perfect ok cu asta! For fuck’s sake! Apoi ilustrul domn Năstase are tupeul să publice la el pe blog un articol intitulat “Dreptatea nu se poate face prin incalcarea Constitutiei si a legilor” (să mori tu?!)  în care, folosindu-se abil de româna de lemn învăţată de pe la alde nea Ilici cu trei “I”, reuşeşte fantastica performanţă de a nu spune nimic! Mă rog, în afară de a poza în victima lui Băsescu. Evident că, în scurt timp, articolul s-a umplut de comentarii ale unora din cei mai josnici lingăi pe care am avut ocazia să-i văd, toţi bucurându-se pentru “victoria” lui Bombo, lăudându-l pentru tăria sa de caracter şi implorându-l, aproape, să candideze la preşedinţie. Mi-e silă.

Dar faza supremă e alta. Au ieşit românii în stradă zilele astea? DA! Pentru ce?
Pentru a-şi arăta solidaritatea faţă de gruzini, desigur!
Are febră ţara asta şi delirează? Adică nimeni nu protestează împotriva Parlamentului, împotriva josnicei manevre în spatele căreia s-a ascuns bine mersi Năstase şi nu-i mai tremură fundul, nimeni nu aruncă cu ouă stricate în Casa Poporului, sau, dacă nu (că-i cam greu s-o nimereşti, la drept vorbind), măcar în Palatul Victoria, nimeni nu cere în Piaţa Universităţii judecarea lui Năstase, NIMENI, în schimb toţi suntem solidari cu cauza Georgiei. Aşa, deodată. Şi ieşim în stradă ca să demonstrăm CĂ CE? Ca să aprindem o lumânare simbolică în faţa ambasadei Rusiei. Vai, cât de poetic! Cât de artistic! Mai am puţin şi plâng.

So this must be what going mad feels like.
Bine aţi venit în România: ţara feudală în care “în regim de urgenţă” înseamnă “peste o săptămână” iar poporul iese în stradă for all the wrong reasons.

Ar fi puţin banal acuma să încep să vorbesc despre concert, nu? :D
Hai să facem o paranteză.
Vorbeam deunăzi cu cineva despre concertele Kumm, despre Kumm în general, despre Urma, despre Urma la Stufstock acum vreo 3 ani, despre Stufstock, despre Stufstock-ul de anul ăsta. Şi uite-aşa am ajuns la Byron. Ei bine, persoanei respective nu-i plăcea Byron. Formaţia, that is. Omul - evident, o bijuterie, dar acolo unde se obişnuise lumea cu el. Muzica Byron, însă, i se părea rece. Fără suflet, cum ar veni. Parnasiană întrucâtva.
Şi mi-am amintit că şi eu aveam, la început, exact aceeaşi impresie.
Mi se părea o muzică hiper-şlefuită, cu precizie de bijutier, cu puţin prea multă precizie, poate; o bijuterie scumpă închisă bine într-o vitrină şi cocoţată undeva în vârful unui turn de fildeş. Mi se părea ceva intangibil, frumos dar rece. Preţios, dar altfel greu de apreciat. Interesant dar obositor. Apoi, însă, s-a întâmplat ceva. Deodată am priceput (inconştient cred, căci conştient nu prea s-a produs vreo schimbare, în afară, poate, de conştientizarea schimbării, hihi) ce se întâmpla acolo, deodată am început să simt, să văd dincolo de forma ce mă derutase şi să vibrez la unison cu trăirea încapsulată în aceasta. Apoi am uitat că muzica lor mă speriase la început, mă alungase aproape; nu mai contau decât fiorii reci ce-şi făceau apariţia la câte-un vers percutant sau la câte-un acord sau o notă. La urma urmei, cele mai bune mere sunt cele cu coaja groasă. Sau altfel spus, după cum mi-a picat fisa azi, ca să ajungi la ciocolată trebuie mai întâi să dai staniolul la o parte. Ai nevoie, desigur, de puţină răbdare, însă merită al naibii, căci ciocolata Byron e atât de bună :)

Iar eu nu pot fi altfel decât încântat atunci când văd, pentru încă o dată, ce lucruri minunate pot face oamenii ăştia.
O pasăre cântătoare de noapte îmi ciripise în prealabil foarte clar, hihi, că urmau să se cânte lucruri noi, multe lucruri noi. Motiv pentru mine să do the happy dance, căci lucrurile noi pe care le cunoşteam deja îmi plăceau la nebunie. Am luat parte, aşadar, la concertul de noaptea trecută cu aşteptările pe plus - şi nu mi-au fost defel dezamăgite, ba din contră. Piese noi au fost “A Peaceful Mind” which got me yet again, e dincolo de superlative, “Blinded By Sunshine” care mi-a rămas în minte apoi de o fredonam pe stradă când mă întorceam acasă, “Sirens” pe care mi-am amintit-o din Suburbia şi încă două trei pe lângă cele pe care le ştiam deja. Titlul celei dintâi nu mi-l amintesc (”Zeitgeist” îmi suflă cineva din spate, dacă nu fac eu confuzii teribile atunci asta e), dar a fost ceva mai lungă, cu o construcţie proggy şi ţin minte că am savurat-o de la prima la ultima notă, pe “A Poem Without an End” trebuie s-o mai aud de câteva ori aşa că ne vedem data viitoare, cât despre “War”, de mai apoi, ei bine…
Captain, captain! I see a masterpiece in the horizon!
Deci nu fac mişto, căpitane, bine-am zis de vocea lui Dan că e a maelstrom of feeling, iar acuma stau pe gânduri dacă nu cumva e cam puţin spus. Deci whoa. Dacă piesele astea la prima ascultare produc deja aşa un efect, e clar.
De altfel, se desprinde deja un feeling unitar din piesele noi. Mie, cel puţin, îmi sună a 5 jumate dimineaţa, a zori, a “the dawning of a brand new day in your chest”, a zorii unei zile în care poţi să take “your last breath with a smile on your face”. Sună a început, sună a lumină prin întuneric, sună a aer proaspăt.

Alt lucru care-a făcut concertul ăsta oarecum special a fost lipsa coverurilor. Mă rog, oarecum special acum, căci în viitor asta va deveni, cel mai probabil, norma :) Atât sper, să mai cânte “Lazy” din când în când, că o fac atât de bine. Şi încă nu renunţ la speranţa să aud odată “One Time” în versiunea lor, că de la Crimsoni nu prea am cine ştie ce şanse :) Însă uite ce frumos, Byronii au deja material suficient cât să umple un concert întreg, ba chiar să lase destul şi pe-afară. N-aş zice că e neapărat un prag de maturitate, ăsta l-au atins cam de când s-au format, heheh, dar e cu siguranţă un indiciu că oamenii ăştia are here to stay. Yey for us, devoted fans.
“Watercolor”, cu un intro mai lung şi tare atmosferic, a mers de minune ca piesă de deschidere, aducând cu ea zvon de speranţă, de ce nu, căci în final griul cedează în faţa culorilor ce împrospătează şi dau viaţă unei zile ploioase :) Iar “No Man’s Land” s-a potrivit la fix în finalul concertului, după ce toată lumea fredonase la unison cu Dan “no need to understand the meaning of life” şi, desigur, “tâgâdam-pa-pai”. Între aceste momente au mai curs un “Losing Control” cu un solo năucitor din partea lui 6fingers, un “Forbidden Drama” - parcă - cu un Costin care se juca de-a Depeche Mode, un “Far Away” incredibil de funky, groovy, whatever you wanna call it - cert e că Jacob bagă dansu-n oameni, şi nu în ultimul rând un Cristi care nu şi-a părăsit o clipă locul din spatele tobelor, executând un solo de zile mari înainte de bis.

Grozavi oameni.
Aşa că stimaţi cititori, sunt nevoit să mă repet. Mergeţi şi vedeţi-i pe Byron în concert când aveţi ocazia, fiindcă e unul din cele mai faine feluri de a începe o noapte. Puţini oameni de prin părţile astea carpato-danubiano mai fac muzică aşa cum o fac ei. Plecaţi-vă urechea şi savuraţi. De ce nu, cu un zâmbet pe buze. E contagios.

La nici o săptămână după primul anunţ, pe 26 iunie, Etienne Dubes, un fan maudlin of the Well din Montréal, Canada, a pornit propriul său proiect. Jucător profesionist de poker, el s-a decis să contribuie la finanţarea noului proiect motW într-un mod mai special. Astfel, pe toată durata lunii iulie el ar fi urmat să participe intensiv la jocuri de poker, jumătate din eventualele câştiguri urmând să revină lui Toby Driver pentru finanţarea înregistrărilor. O iniţiativă originală şi pornită din inimă, lucru ce i-a adus repede faimă în micile comunităţi de fani motW de pe Myspace şi last.fm. Pentru a înregistra progresul făcut, Etienne a pornit şi un blog - recomand în special primul său post în care explică mai pe îndelete motivele din spatele deciziei lui precum şi strategia pe care avea de gând s-o adopte. Pretty inspirational.

După o lună cu suişuri şi coborâşuri, c-aşa-i în poker, pe 27 iulie Etienne a decis să pună punct întreprinderii sale. Strânsese în acel moment nu mai puţin de 12,000 de dolari.
În aceeaşi zi Toby Driver a primit donaţia de 6,000 de dolari, bani care, adunaţi la celelalte donaţii primite, permit înregistrarea unui album full. Aşa că rejoice, maudlin of the Well fans! Înregistrarea noului material va începe pe 10 februarie 2009.
Între timp, orice altă donaţie este binevenită, pentru finanţarea graficii şi a înregistrării efective pe CD.

*happy dance*
Marid’s Gift of Art

Pe de altă parte, mi-am amintit de vremurile când ascultam muzică la Winamp. Pe vremea aia era o necesitate, căci Windows Media Player 7 era cam mult pentru capacităţile rablei mele. Dacă mai porneam şi efectele alea şmechere de la vizualizări puteam să mă aştept la un blue-screen din moment în moment :D Winamp 2.71, în schimb, era o mică bijuterie - nici nu consuma cine ştie ce resurse, avea o interfaţă simpluţă, aproape minimală, şi plus de asta îi găsisem un skin genial pe care l-am folosit vreo 2 ani fără oprire. Între timp mi-am înlocuit şi eu rabla cu ceva mai… actual, resursele limitate n-au mai fost o problemă, Media Player 10 îmi plăcea al naibii de tare iar Winamp de la 3 încolo a devenit din ce în ce mai urât şi mai greoi.
Azi însă mi s-a făcut dor.
Aşa că am recuperat o versiune veche de Winamp de pe www.oldversion.com (grozavă ideea site-ului, btw - because newer is not always better) şi am purces în căutarea skinului acela care-mi plăcuse atât de mult. Nu mai ştiam cum se chema, prin nişte dischete vechi, supravieţuitoare din vremuri imemoriale, n-am găsit nimic, aşa că m-am apucat să caut şi să caut şi să caut în imensitatea www-ului… iar în final am găsit-o :)
Ladies and gentlemen, I hereby introduce Sunico Skin. Aplauze, vă rog.

Împreună cu un plugin care îmi afişează versurile fiecărei melodii e imbatabilă combinaţia asta. Desigur, versiunea 2.78 nu era recunoscută de pluginul de la last.fm, aşa că a trebuit să-mi calc pe inimă şi să instalez Winamp 2.91. Mult superior, în orice caz, lui 3 şi oricărei versiuni care-a urmat după el, if you ask me.
Eh, so this is how I went old-school today :)

Post cam atipic pentru blogul ăsta, nu?
Gah, what the heck, prinde bine ceva variaţie.

În primul rând, o jumate de Algocalmin face minuni în caz de migrenă. Minunile se petrec însă abia la vreo oră jumate de la momentul administrării. Până atunci, dacă mă focusez un pic pe senzaţia de durere, observ că aceasta are un straniu gust de penicilină. Ever happened? Ciudat caz de sinestezie, să fiu al naibii.
Iar ca fapt întreţesut în migrena de azi, am constatat că cu cât numele unui artist/unei formaţii este mai idiot, cu atât şansele ca muzica să fie într-adevăr mişto cresc. Studiu de caz, azi (mă rog, ieri, puritanilor! :P), 30 iulie 2008: Funki Porcini.
Am scos Levantul de la naftalină, însă la coadă stau Connoly, Jerome, Mihăescu şi Petrescu şi mă trag de mânecă. Se pare însă că am nevoie de nişte antrenament pentru concentrare înainte de toate. N-am mai făcut nimic coerent de… gah!

Pe de altă parte, într-o cu totul neprevăzută răsturnare de situaţie, sunt oficial student.
Gah!
Iar ca ironia să fie şi mai dulce, sunt student taman acolo unde declaram tuturor celor care mă întrebau, de vreun an încoace, unde vreau să dau, că vreau să ajung. Mai mult aşa, pentru a da un răspuns, la început, apoi cu o din ce în ce mai mare convingere. Nu prea fundamentată, mind you, dar totuşi destul de bine înrădăcinată în… naiba ştie ce. Cam aceeaşi strategie am aplicat-o şi în cazul liceului şi nu mi-a părut rău, să vedem dacă ţine şi acum. Hihi.
Pentru cine se întreabă - http://comunicare.ro
k00l.
Proporţia, din câte îmi dau seama momentan, e cam de 6 studente pe cap de student, give or take. Or să fie nişte ani interesanţi ai dracu’.
Iar în chip ciudat, I’m looking forward to it.

Se zice printre bobocii speriaţi de bombe că prima sesiune e mai rea ca admiterea+bacul la un loc.
Şi felicitări tuturor aflaţi într-o situaţie asemănătoare, hihihi. Hai că ne consolăm reciproc în iarnă.

Nu mai ţin minte când anume am învăţat să joc rentz, dar mai ieri stăteam cu orele în Green după ce terminam şcoala, la o ciocolată caldă cu biscuiţi de la şefu’ şi un joc de cărţi. Iar afară erau -20 de grade, iar eu sunam acasă să zic că îmi pare rău, dar ne mai ţine dementa asta de informatică peste program… De altfel, mai ieri făceam info cu nebuna aia cu părul electrizat cu care m-am contrazis jumătate de oră fiindcă-mi pusese 6 pe o lucrare fără nici o greşeală. Şi pe care în cele din urmă mi-a dat 9. Mergând mai departe, mai ieri mergeam cu profa de engleză la bere în timpul programului, împărţindu-ne strategic în vreo 3 grupuri mai mici spre a păcăli vigilenţa tipei de la pază. Unii reuşeau, alţii… Nu, nu păţeau nimic grav, de obicei erau duşi la director şi “pedepsiţi” să aducă fiecare ba câte 10 suluri de hârtie igienică, ba un top de hârtie, numai cei foarte ghinionişti erau puşi să aducă cutii de cretă sau cd-uri blank. De fapt, că veni vorba, mai ieri se plimba tipa de la pază pe culoare cu un umeraş de fier în mână, croind câte două, fără avertisment, pe posterioarele băieţilor.
Oh, the memories…
Mai ieri eram noi extaziaţi că deşi toamnă şi ploua afară, ploaia nu mai ajungea în liceu. Şi mai ieri ne zicea directorul, mândru ca un curcan, că asta se datora ligheanelor pe care le pusese în pod… Mai ieri stăteam în clasă cu gecile pe noi, căci centrala termică fie nu pornea, fie n-avea putere să trimită căldură până la etajul 1.
Colegiu Naţional, nu altceva.
Mai ieri citeam pe roluri piese de teatru la ora de română. Aşa am fost eu şi Leonce, şi Despot Vodă, şi Pantalone, ba chiar am avut o tentativă de Romeo. Soartă crudă pentru Cri, săraca, să fie Julieta…

Mai ieri, dar deja asta se întâmpla mai recent, eram în Piaţa Mare alergând ca dementul înspre scena unde făceau the Gathering probe de sunet. Retrăgându-se apoi pentru a le face loc celor de la MDB care-au încropit ad-hoc un My Hope, the Destroyer. De fapt, mai ieri căutam disperaţi un loc de cazare în Sibiu, după ce pensiunea unde făcusem rezervări ne dăduse camerele. Mai ieri am păşit în căminul ăla care arăta ca după bombardament. Mai ieri am petrecut ultima noapte de ArtMania într-un birt cu nume dubios, printre multe beri, mult rock şi încă şi mai mult somn. Şi cu grijă să nu vină poliţia în vreo razie, căci…
Mai ieri eram minori.
Mai ieri nu aveam drept de vot, aveam scandal acasă dacă ne întorceam mai târziu de zece iar în majoritatea barurilor ni se cerea buletinul dacă voiam bere.
Mai ieri beam Timişoreana în Eden. Acum nici Timişoreana nu mai e ce-a fost, iar Edenul mai trăieşte doar în amintiri. Şi în meniul ăla subtilizat cine ştie când care zace pe la cine ştie cine.
Mai ieri ne băteam cu zăpadă în parcul de la Ateneu. Mai ieri stăteam eu ca popândăul în faţa Operei sperând să reuşesc, cumva, să intru la concertul ăla aniversar Kumm pentru care biletele se epuizaseră cu două săptămâni înainte. Mai ieri am fost la primul meu concert Byron.

Mai ieri umpleam de smiley-faces ciorna de la română oral fiindcă-mi picase Miron Costin.
Cum, aşa repede?
Iar azi mi-am luat foaia matricolă şi adeverinţa de bac şi am văzut, pentru prima dată, locul de care sper să mă lege următorii trei ani. Şi, dacă e să fie, următorii doi de după ăia.
Cum, frate?
Adică nu ştiu cum să-ţi spun, dar mai ieri…

Ba dimpotrivă, am terminat de dat un Bac şi nici măcar n-a ieşit aşa dezastruos precum pronosticam. Dar să nu ne pronunţăm înainte de rezultate, hihi. Nu mai e mult până le aflăm, oricum.
O să-mi ţin cei trei cititori la curent, promit.

În altă ordine de idei…

Yup, surely a teaser :) Am să revin cu detalii, desigur. Zilele astea.