Un album cinstit şi curat de doom metal. De doom metal “epic”, chiar – adică mai mult în stilul Candlemass de pe timpuri, doom-ul ăla care înclină mai mult spre heavy decât spre gothic sau death. Ori mie tocmai doom-ul ăla îmi place mai mult, însă e ceva teribil de mişto în albumul ăsta. Poate pentru că sună teribil de actual, de “de acum”, producţia e superbă şi se simt, totuşi, ceva hinturi de doom modern – ce se întâmplă aici n-are treabă cu alde MDB, no way. Mai degrabă să zicem că ar avea oareşce lucruri în comun cu alde Novembers Doom sau Swallow the Sun, dar cu un miez puternic de doom tradiţional. Atât de puternic că practic 99% din vocea de pe album e clean sau de tenor, la stilul ăla de “epic chanting”. Growlurile sunt atât de puţine că le ratezi dacă nu eşti pe fază :D
Delicios, oricum. Şi foarte omogen din punct de vedere calitativ. A se audia în continuare “From the Dark”, prima piesă, ceva mai lungă însă extrem de reprezentativă.


4. Absu – Absu

Cotim şi o dăm în răutăţuri. Absu vin cu un soi de blackened thrash, mai mult black decât thrash, cu ceva ezoterisme cică prin versuri dar honestly nu mă prea interesează, şi cu nişte titluri de piese de te cruceşti. Pe bune, “In the Name of Auebothiabathabaithobeuee” sounds like epic win to me. Lăsând gluma la o parte muzica este super închegată, graţie şi unei secţii ritmice ziditoare, producţia este curată (departe de murkiness-ul caracteristic black-ului) iar piesele sunt relativ scurte, contribuind la o audiţie antrenantă. Singurele momente pe care nu le înţeleg în totalitate sunt aşa-zisele “solo”-uri de chitară, dar presupun că au şi ele rolul lor :)) Când auziţi unul din ele o să ştiţi la ce mă refer.
Unele peste altele un sound îndrăzneţ, un album al naibii de energic şi nişte oameni pe care mi-ar plăcea să-i văd live, că cică cam rup. Recomand şi celor care nu prea înghit “vocile rele”. Spre audiţie, piesa cu numărul trei, “Amy”.


3. Agathodaimon – Phoenix

Surpriza anului, as far as I’m concerned. Adică zău, nu mă aşteptam să-mi placă şi să mă prindă în halul în care-a făcut-o. L-am ascultat prima dată mai mult aşa, în ideea hai să vedem ce-i de capul lui că prea îl laudă lumea. Să nu fiu înţeles greşit – Agathodaimonul de pe timpuri, ăla cu Vlad Dracul şi versuri în română şi Eminescu şi cu Byron în turneu a murit demult, de pe la sfârşitul anilor ‘90. Făcusem însă greşeala să cred că a murit de tot. Şi uite băi, că mişcă! Şi încă ce bine.
Albumul ăsta, departe de blackărelile lirico-atmosferice (şi foarte reuşite, de altfel) de demult, ne serveşte o porţie de heavy metal pe care s-au aşezat o grămăjoară tare simpatică de influenţe – mai nişte extreme gothic, mai nişte power, mai umpic de chestii electronice (doar un strop, nu mai mult), mai nişte black, dar mai mult pe compartimentul vocii. Este şi destulă voce clean (şi executată foarte fain, chiar, deşi pe alocuri zău de n-ar fi mers vocea lui Byron!) şi câteva momente mai baladeşti aşa. Îmi place că albumul e, per ansamblu, foarte variat, iar varietatea asta e pusă în valoare la marele stil. Io-l lăsasem prima dată pe repeat şi nu m-am prins decât pe la a 3-a rotaţie.
Voila şi voi piesa “Winterchild”. Cine sesizează momentul care m-a dus fulger cu gândul la Byron are o bomboană.


2. Diablo Swing Orchestra – Sing-Along Songs for the Damned & Delirious

Deci vai, ‘mniezăule, ce-i aici! Au scăpat clovnii de la circ şi-au dat spargere la balamuc. Muzica de pe albumul ăsta e atât de sucită şi de fucked up încât de la un punct devine scandaloasă. Practic albumul e o continuare firească a debutului de acum 4 ani, The Butcher’s Ballroom, dar cu ceva mai mult metal, ceva mai mult swing şi ceva mai multă orchestră. Makes any sense? :D Trupa suedeză prestează un minunat avant-garde metal, cu influenţe de swing, flamenco, prog, jazz, operă sau muzică de cameră. Registrul vocal e variat, cu un tip şi-o tipă foarte capabili, iar piesele sunt una şi una. Adică sentimentul de “băi, am mai auzit asta pe undeva” e pur şi simplu exclus.
Tot albumul e scurtuţ, sub 50 de minute, se ascultă relativ greu dar dacă e să clicăie din prima, apăi nu mai e scăpare. Par example, piesa “A Rancid Romance”.


1. Katatonia – Night Is the New Day

O alegere oarecum surprinzătoare, având în vedere pe cele precedente. But it feels right.
Katatonia fac pe albumul ăsta ce se pricep ei mai bine – un metal modern, întunecat, nici chiar doom, nici chiar gothic, cu vagi tente progresive (dar vagi). În plus faţă de alte albume ar fi o atmosferă per ansamblu mult mai apăsătoare, o producţie mai “blurry” şi piese cu foarte multe straturi, foarte înghesuite. “Convoluted” a fost cuvântul la care m-am gândit prima dată când l-am ascultat. Pe-urmă l-am receptat din ce în ce mai clar, mi s-a deschis ca să zic aşa. Muzica aminteşte pe alocuri de Opeth, în pasajele mellow, lucru ajutat şi de vocea din ce în ce mai expresivă (cu fiecare album) a lui Jonas Renkse. Există şi segmente cu riffuri solide, inteligibile, aproape metalcore ar zice unii. Din când în când, în mixul pieselor mai apar şi nişte linii de clapă cu un sound electronic, to spice up things a bit. Ei bine şi când toate astea se suprapun, tre’ să ai o atenţie super distributivă ca să poţi recepta totul aşa cum trebuie. Pentru că pe bune, mi-a sunat a ciorbă la început. Am stat cu el în player cam o săptămână ca să-i dau de cap. Şi aparent am reuşit, că altfel n-apărea tocmai aici.
O gură de aer întunecat. Piesa “Forsaker”, primul single.


Şi asta a fost, oameni buni. Cele mai metal albume ale anului 2009, aşa cum le-am văzut şi auzit eu. Hopefully şi din 2010 vom avea de unde să alegem bunătăţi. Şi se pare că vom avea – mă gândesc doar la Negură Bunget, Dordeduh, Agalloch, Rotting Christ… şi poate or mişca şi Tool naibii ceva, că ar cam fi cazul.


…Şi totuşi nu pot să închei transmisiunea asta fără a aminti şi

Superalbumul anului 2009: maudlin of the Well – Part the Second

Albumul ăsta e un miracol. Nimeni nu se mai aştepta la el, şi totuşi a venit şi a bulversat o grămadă de lume. N-am ce să zic despre el să nu fie redundant. Click pe poză, luaţi-l că e moca, ascultaţi-l şi iubiţi-l.
Eu m-am retras.
Vezi şi prima parte

Bine, fireşte, principala curiozitate era să văd cum sună Negură Bunget în noua componenţă, fără 2/3 din miezul de odinioară al trupei. Asupra aspectului ăsta n-am să mai insist şi io, că s-au umplut multe pagini de net despre asta – suficient să zicem că Negura de pe timpuri era alcătuită din Hupogrammos, Sol Faur şi Negru, iar cea de-acum din Negru & friends.
Pe lângă asta, voiam să-i văd odată şi pe oamenii de la Akral Necrosis, nume care a crescut încet, dar steady în undergroundul metalelor autohtone. În comunicatele de promovare a concertului se zicea că sunt “raw black metal”, dar eu prin asta înţeleg chestii gen ai noştri Irkalla de pe timpuri. Sau uite, ce făcea Burzum în tinereţe. Akral Necrosis sunt mai degrabă un fel de deathened black metal, cu un sound agresiv dar modern şi compoziţii mai degrabă complexe. În rest, un toboşar capabil (chiar dacă mai avea momente scurte când era depăşit de situaţie), doi chitarişti care sunau bine împreună (pentru că e atât de uşor să ai doi chitarişti doar de dragul de-ai avea, habar n-având în schimb ce să faci cu ei) şi o voce bună, cu o prezenţă scenică ok. Myspace-ul lor zice că sunt în studio, deci aştept cu interes rezultatul.

Clubul deja se cam umpluse până la ora la care pe scenă au urcat Inopia, ceea ce mi-a confirmat că trupele din deschidere au fost bine alese, convingându-i pe oameni să vină din timp. Despre oamenii ăştia nu ştiam mare lucru, decât că sunt români şi că şi-au lansat mai demult ceva produs discografic care se intitulează Monuments of Sadness. De-aia am avut o oarecare surpriză când i-am văzut instalându-se pe scenă – cu clapă, vioară, trei tipe ;)) şi un solist care arată mai degrabă a actor decât a metalist. Ulterior m-am prins care-i faza şi m-am bucurat.
Pentru că eu mă aşteptam la ceva black sau gothic – cu teama că ar fi putut fi gothic prost. Am primit însă o porţie sănătoasă de folk/prog/power metal, ce aducea mai degrabă a Korpiklaani pe alocuri. Apoi am aflat că ei se intitulează “symphonic epic metal” – ceea ce se potriveşte cu ce se aude pe scenă. Versuri cu castele şi regi si bătălii şi alte asemenea, solistul cu o voce potrivită, mai mult declamând decât cântând, tipele de la bass şi clape mai cântau şi ele din când în când, la stilul operatic. N-am prea auzit vioara, pentru că avea tendinţa de a fi acoperită de celelalte instrumente – aici un minus pentru sunet.
Au cântat şi piese de pe Monuments of Sadness (care poate fi ascultat în întregime la ei pe Myspace), şi altele mai noi – dintre toate ţin minte că una nouă mi-a plăcut cel mai mult, dar nu mai ţin minte cum se chema – să fie “The Siege”?
Oricum, o prezenţă plăcută pe scenă şi o muzică simţită, făcută bine. Mi-am luat şi eu Monuments of Sadness la ieşire, pentru audiat acasă. Tot acasă am descoperit că mastermindul trupei, Salex Iatma, e un dude extrem de valabil – check out interviu cu el pe Metropotam.

Au urmat pe scenă bulgarii de la Eufobia – care-şi lansau şi ei ceva album cu ocazia asta. Băi, pe mine nu m-au încântat deloc. La început, cel puţin, dar la final cred că mai degrabă începusem să mă obişnuiesc decât să-mi placă pe bune. Încercau ei un fel de death metal, dar le dădea cam cu virgulă; se simţea acut lipsa unei a doua chitare, mai ales în momentele când chitara o mai lua solo şi se auzea numai riffăială de bass – cam anticlimactic. Also, piese scurte, de maxim trei minute, ceea ce-i recomanda mai degrabă pentru ceva grindcore (se simţeau, de fapt, oarecare influenţe). Mă şi gândeam ce funny ar fi să participe la Eurovision :))
Also, Eufobia au dat startul manifestărilor de hardcorişti, în mijlocul clubului încingându-se un mosh-pit de toată frumuseţea (cu ochelari rupţi şi nasuri sparte, aud – mă rog, oamenii se simţeau bine [!]). Am mai zis şi cu alte ocazii cât de “mult” apreciez eu starea de pogo permanent în care zemuieşte metalarul român. Vreţi full-body contact, mergeţi fraţilor şi faceţi nişte rugby. Sau mergeţi la concerte de hardcore. Uite, la Guano Apes n-am comentat, I actually enjoyed it.

Moshuiala a continuat şi pe muzica celor de la Daemonicus – de data asta un death metal cinstit, cu un strop de inspiraţie Cannibal Corpse-iană, cu un strop şi mai mare de inspiraţie din şcoala Göteborg – că na, suedeji. Frontmanul, energic şi entertaining, îi mai dădea din când în când cu satanele şi trebuie să punem capăt tiraniei creştinilor şi we’ll be glad to be back here someday, if Satan wants. Drăguţ.
Mă oftic că n-am mai multe de zis despre ăştia care mi-au plăcut decât despre bulgarii care nu mi-au plăcut :))
Ah, am senzaţia că la un moment dat au făcut un cover după Lamb of God, la “Walk With Me in Hell”. Apoi tipul care băga muzică între prestaţii a rămas fixat pe piesa asta şi a băgat-o pe un repeat extensiv până am plecat, la ceva timp după ce-au terminat Negură. E mişto, dar mi s-a luat de ea :))

Eh, şi în sfârşit, după vreo trei ore jumate de aşteptare, avea să înceapă concertul serii – trupa pentru care de fapt mersesem. De fapt nu, mersesem şi pentru Akral Necrosis, reformulez: trupa pentru care am stat să-i îndur pe ăia de la Eufobia :D
Pe Negură Bunget îi văzusem ultima dată la lansarea albumului Om, în octombrie 2006. De-atunci am tot reuşit să-i ratez – fie în Suburbia, fie în deschidere la Paradise Lost, fie la ArtMania 2008. După vestea schimbării de componenţă am zis hai totuşi să le dau şi ăstora o şansă – after all, muzica ar trebui să dicteze preferinţele publicului, nu detalii de culise. Iar dacă Negură Bunget ar reuşi să rămână o trupă la fel de bună, landmark în metalul european, nu văd de ce eu, ca ascultător, aş fi văduvit în vreun fel.
Ei bine, uite că Negură Bunget mi-au plăcut.
Am avut şi condiţii să mă bucur de prestaţia trupei, recunosc – mosheala de mai devreme dispăruse fără urmă, clubul umplându-se de oameni atenţi, aproape nemişcaţi. Pesemne nu eram singurul pentru care concertul de vineri a fost un test al trupei, test de care avea să depindă ulterior atitudinea adoptată faţă de aceasta. Dacă Negură n-ar fi reuşit să facă faţă ştachetei teribil de înalte impuse de publicul bucureştean ar fi fost o lovitură cumplită de imagine şi credibilitate. Damn, abia acum îmi dau seama de fapt ce miză extraordinară a avut concertul ăsta :)) Pentru că multă lume a venit pentru a-şi da seama dacă merită sau nu să fie în continuare alături de trupă. Iar ăsta e un lucru care se cere digerat, de-aia atunci când câte-un dude de prin public începea să scandeze “Ne-gu-ră! Ne-gu-ră!” lumea nu i se alătura, înăbuşindu-l rapid.

Însă uite, mie mi-au plăcut.
Probabil şi scena relativ mică i-a ajutat, pentru că au reuşit să fie impunători. Mă rog, aşa cum ar trebui să fie Negură Bunget. Corb e un frontman plăcut – pentru scena mică de vineri a avut o atitudine foarte potrivită, prezentând piesele, mulţumind publicului, vorbind molcom. Nu ştiu, totuşi, cât de bine se descurcă cu mulţimi mari, gen Wacken. Mai e timp, însă. Un rodaj de calibrul ăsta se face greu. Ce-am văzut vineri, însă, m-a făcut să fiu optimist. Piesele vechi, precum “Cunoaşterea tăcută”, “Hora Soarelui”, “Cel din urmă vis” sau mai vechea “Al locului”, au fost interpretate bine, “de acolo”. Piesele noi au sunat bine, mai ales pentru o primă audiţie, recogniscibile imediat ca fiind Negură Bunget – aici de o reală importanţă sunt şi tobele, cu amprenta pe care-au imprimat-o sound-ului trupei de-a lungul timpului. Mă gândesc că adevăratul test la care va fi supusă trupa nu este următorul album, Vîrstele pămîntului, care o să fie lansat anul ăsta, ci albumul pe care-l vor lansa după el. Pentru moment, e uşor să se autocopieze – iar din câte am auzit, prin piesele interpretate vineri – “Ţara de dincolo de negură”, “Pămînt”, “Chei de rouă”, “Dacia hiperboreană”, Vîrstele pămîntului cam aşa o să sune. O reîntoarcere la atmosfera de pe ‘n Crugu Bradului, cu multe inserţii folclorice. Nu mă îndoiesc că va fi un album reuşit – autocopierea nu e inerent rea, şi poate da rezultate foarte bune dacă e făcută cum trebuie. Şi dacă nu durează foarte mult. Amorphis, de exemplu, se află la limita de trei albume la care se mai poate întinde pelteaua – un al patrulea foarte similar cu precedentele şi deja ar fi cam mult.

Sper, însă, ca formaţia să aibă succes cu albumul ăsta şi să-şi regăsească un făgaş propice. Pentru că vineri m-a lovit o chestie: România, cel puţin în momentul de faţă, are nevoie de Negură Bunget. Iar în acest caz, Negură Bunget, dincolo de o formaţie de black metal, devine o stare de spirit, un “fel de a face lucrurile”, cum zicea Robert Fripp despre King Crimson. Dacă ar dispărea Negură, golul rămas n-ar mai putea, pe moment, fi umplut nici cu 10 Dordeduhi şi Din Brazi. Sper că asta a realizat şi Negru şi că asta l-a împins să acţioneze în maniera în care a făcut-o.
Yeah, well, eu mereu caut oamenilor circumstanţe atenuante :))
Oamenii au încheiat concertul cu un bis scurt, o versiune condensată a piesei IIII, după care, cu tot cu strigătele din public, n-au mai revenit. Eu am plecat de-acolo optimist.
Diseară, în Silver Church, concert Dordeduh – trupa lui Hupogrammos şi a lui Sol Faur, în prima reprezentaţie live. Eu n-am să ajung, că na, sesiune, dar se poate urmări şi live streaming de la faţa locului pe http://tscarena.ro/tsca/livestream.

10. Giant Squid – The Ichthyologist

Dacă l-aş fi ascultat destul, probabil ar fi ajuns pe o poziţie superioară în top – aşa, locul ăsta 10 nu e tocmai relevant, e mai mult ca să recunosc faţă de mine că e un album foarte bun, experimental aşa cum îmi place mie, cu nişte orchestraţii delicios de dubioase – cu instrumente precum vioară, trompetă sau clarinet. Vocea îmi aduce aminte de System of a Down, iar asta trebuie luată ca pe o chestie bună. În rest, post-metal corcit cu chestii avangardiste, piese cu nume dubioase, lungi (cam 6, 7 minute în medie) şi proggy, un album ce trebuie ascultat de multe ori ca să prindă, căci chestii catchy nu prea sunt. Ah, şi bonus pentru sufletul meu – o colaborare cu Anneke van Giersbergen pe una din piese :D Ca mostră, iată piesa “Blue Linckia (Linckia laevigata)” – aş fi pus-o pe cea cu Anneke, “Sevengill (Notorynchus cepedianus)”, dar asta parcă e mai reprezentativă.

9. Amorphis – Skyforger

Un album cinstit de prog/folk/melodeath, un pic cam overproduced pentru gustul meu dar na, nu le poţi avea pe toate :)) Îmi place că băjeţii au readus ceva elemente prog în muzica lor, nu cine ştie ce dar se simt – vezi piese precum “Sampo”, “Skyforger” sau “Godlike Machine”. Compoziţiile aşadar sunt ceva mai elaborate, părţi catchy ceva mai puţine, nişte inspiraţie Opeth, zic unele guri – dar io n-am prea simţit-o, şi per ansamblu o trupă de tătici care cântă ceas. Un exponent perfect al felului în care sună metalul european mainstream modern. Mi-a plăcut foarte mult triada ultimelor albume şi sunt curios încotro s-o îndrepta sound-ul trupei mai departe – sper să nu devină self-sufficient, dar ştiindu-i… nu cred că am de ce mă teme.
Ofer spre audiţie “Godlike Machine”, bonus track. Yummy keyboard solo spre final.

8. My Dying Bride – For Lies I Sire

Despre albumul ăsta am scris ceva mai mult aici, aşa că n-am să mă mai întind. Un doom metal aerisit, melodic, o îndepărtare de la sound-ul mai greu al albumului de dinainte. Vioara proaspăt reintrodusă e de mare efect, folosită cu cap, şi ajută la crearea unei atmosfere aparte. MDB nu bat pasul pe loc, cum ar zice unii, ci doar fac ce se pricep ei mai bine. Şi se pricep.
Piesa “ShadowHaunt”:

7. Amesoeurs – Amesoeurs

Trupa a scos albumul ăsta iar apoi s-a desfiinţat, chipurile au zis aici tot ce-aveau de zis. Dovadă că există pe album şi o piesă care se cheamă “Amesoeurs Is Dead” (mă rog, faza e mai Easter-egg, da io sunt nesimţit şi am băgat spoilere), deci oamenii sunt serioşi. Dar ce-avem noi aici, de fapt?
Păi avem un black metal atât de corcit că nici nu-l mai recunoşti, cu împrumuturi masive de shoegaze şi post-punk şi cu versuri în franceză. Pen’că trupa e din Franţa, brainchild al lui Neige (Alcest, ex-Peste Noire). Albumul musteşte de The Cure, atât ca sound cât şi ca atmosferă; The Cure ăia depresivi de pe Pornography sau Disintegration, nu vă gândiţi la chestii uşurele gen “Friday I’m In Love”. Piesele sunt destul de upbeat, instrumentaţia e aerisită, doar tonul chitarelor poate deveni annoying de la un moment (dar na, asta-i moştenirea black metal – cam singura, de altfel). Bonus points pentru prezenţa lui Audrey Silvain la voce. Uite piesa “Amesoeurs”, drept exemplu:

6. Isis – Wavering Radiant

Eh da, aşa da. Albumul de dinainte, In the Absence of Truth, mi se păruse cam dezlânat, dar aici Isis parcă se regăsesc. Încă mai au până să egaleze capodopera care este Panopticon, şi mă îndoiesc că o vor face vreodată, însă albumul ăsta e un pas în direcţia bună. Sunetul este, în ansamblu, mai greu, iar în contextul ăsta poate părea ciudată cantitatea destul de mare de clean vocals. Efectul general este însă reuşit, păstrându-se regimul vocii în Isis: la nivel cu celelalte instrumente, niciodată în prim-plan.
Bonus points pentru colaborarea cu Adam Jones de la Tool pe “Hand of the Host” şi, dacă nu mă înşel, pe “Threshold of Transformation”. Un deliciu post-metal, greu de ascultat dintr-o bucată dar foarte rewarding pe termen lung.
“Ghost Key”:

Şi cam asta a fost prima jumătate din top 10. În câteva zile o să urmeze şi restul, printre care s-au strecurat destule surprize – inclusiv locul 1.
Vezi şi partea a doua

Ceea ce ne aduce înapoi de unde am plecat. De altfel nici aici nu cred că aş fi scris dacă n-aş fi avut nevoie de timp pe care să-l pierd. Aparent cele 10 zile trecute de la ultimul post nu sunt un motivator suficient. De altfel, dacă a mai observat cineva, anul 2009 a fost un an foarte puţin prolific pentru blogul ăsta – doar 43 de posturi, în condiţiile în care tot 2008-ul a avut 100 în cap, şi nici atât n-ar fi fost tocmai mult. Iar asta în condiţiile în care, de exemplu, pe Ginger Group se strâng cam 100 de posturi într-o lună :)) Momentan mă păcălesc cu ideea că “lasă băi, puţine da’ bune!”, însă nici perspectiva asta nu mă alină nespus. Of of, măi măi.

Până una alta, asta e prima mea intervenţie aici din 2010. Fără nimic substanţial, însă tocmai chestiile lipsite de substanţă sunt cele care atrag cel mai tare publicul, se zice.
Sper c-aţi petrecut fain de Revelion, apropo. I know I did.

Lucruri faine din 2009 (în ordine oarecum cronologică):

- alergatul prin oraş în căutare de indicii de-ale Fursecului Mecanic (+ o întâlnire minunată de rămas bun);
- proiectele făcute în nopţile dinaintea termenelor de predare; preferatul meu cred că a fost ăla de la protocol :D
- prima sesiune bifată integral cu brio. Din acelaşi set, mesajul de la proful de filosofie pe care încă îl mai recitesc, din când în când – şi nu sunt singurul (wink, wink);
- Battlestar Galactica, cu cel mai bun episod ever al seriei – “Sometimes a Great Notion” – şi un final năucitor;
- serile de teatru de la Green Hours, petrecute cu oameni simpatici foc;
- escapada de primăvară de la Cluj, prilej de metal şi de întâlnit în sfârşit cu oameni cu care-mi propusesem de mult (da, tu de după deal); şi că tot suntem la capitolul fugi, s-au mai petrecut înspre Braşov, în două rânduri, înspre Sibiu (cu încă nişte întâlniri şi cunoştinţe faine) şi înspre Sighişoara + Târgu Mureş – cu diverse prilejuri. De asemenea, am învăţat că există Şirna şi că pentru a ajunge la ea trebuie să mergi cu maşina printre vaci;
- cele 4, 5 repetiţii pe care am reuşit să le închegăm cu ideea noastră de trupă, în varii formule. Dintre toate, cea mai recentă a fost şi cea mai productivă, având ca rezultat mega-hitul toamnei “Somnoroase păsărele”;
- Ginger Group şi oamenii care îl compun. Planuri mari ne şad înainte;
- Ad Connection 2009, echipa născută în urma proiectului – Debaraua cu idei, şi toţi oamenii marfă cu care am lucrat şi am luat contact în cele 5 sau câte or fi fost săptămâni de proiect. Plus succesul fulminant pe care l-am avut la final :)
- multe reuniri de trupe, printre care Urma, Guano Apes şi (oarecum) maudlin of the Well;
- albume noi şi foarte reuşite de la Amorphis, the Gathering, Isis, My Dying Bride, Muse, U2; din ograda noastră – Alexandrina, Kumm, byron, Silent Strike, aievea, duteVINO. Tone peste tone de muzică;
- un nou şi extraordinar (şi free!) album maudlin of the Well atunci când chiar nimeni nu-l mai aştepta – Part the Second;
- văzut live trupe la care doar visam până nu demult, cum ar fi Nine Inch Nails, Guano Apes, Opeth, Moonspell, Amorphis, Moby, Santana, Arcana, Rome, Of the Wand and the Moon; plus încă nişte ture de My Dying Bride şi Nightwish;
- a doua sesiune bifată integral cu brio. Din acelaşi set, imagologia care a devenit proverbială;
- extinderea Cărtureştilor şi uriaşa terasă din spate, loc de refugiu în destule seri de vară;
- semiotica şi proful de semiotică;
- ninsoarea de dinainte de Crăciun – păcat că n-a ţinut ceva mai mult, dar i se iartă;
- un Ajun de Crăciun alături de prieteni buni, cu un Moş meloman :)

Precis n-am amintit multe lucruri – nu cu intenţie, cel mai probabil. De aceea, de la cine mai cunoaşte aştept sugestii şi bătăi pe umăr în semn de reamintire :)
Până data viitoare, care precis va avea loc la anu’ – adică 2010, gen – doresc tuturor o trecere cât mai lină în noul an, preferabil (dar nu obligatoriu, după preferinţele fiecăruia) cu bărcuţa de ciocolată pe râuri de şampanie.
La mulţi ani etc.
Pupicei vanilaţi!

1. Deşi nu m-ai văzut niciodată, s-ar putea să mă ştii. S-ar putea să te fi iritat la culme (dacă avem vârste apropiate) sau să mă fi iubit fără speranţă (dacă eşti bunicuţă).

2. Am fobie de dat telefoane. Nu, serios – există şi încerc să o depăşesc. E destul de mild şi nu se manifestă mereu, dar am momente când iniţiatul unui apel banal e un triumf de voinţă.

3. Nu ştiu să cânt la nici un instrument – patru acorduri de chitară nu se pun. Ai putea zice că pentru un individ ahtiat de muzică ăsta e un lucru ciudat.

4. N-am citit multe din cărţile alea “clasice, valoroase, care clădesc cultura unui om”. Valabil şi pentru filme şi, câteodată, şi pentru muzici. De asemenea, accept cu seninătate că sunt şanse mari să nu le mai citesc/văd/ascult niciodată.

5. Pricep şi râd la destule glume de geekşi – cu tangenţe în domenii incluzând informatica, mitologia lui Tolkien şi Star Trek. Chiar mă prind la vreo 40% din poantele de pe xkcd.

6. Deşi m-aş încadra în profilul demografic al gamerului, n-am jucat decât 5 jocuri mari şi late la viaţa mea: Delta Force II, Starcraft, SimCity, BloodRayne şi TES IV: Oblivion. Încă unele prea puţin ca să între la socoteală, iar pe cele mai multe deloc. Mario, Tetris, Minesweeper şi Chessmaster nu se pun.

7. Am făcut liceul la mate-info şi am dat la facultate de umanişti. Partea şi mai ciudată este că background-ul de ştiinţe reale mi-a fost uneori de un real folos, mai ales acolo unde nu m-aş fi aşteptat.

8. Printre ambiţiile mele de viitor nu prea îndepărtat se află învăţarea limbii finlandeze. O întreprindere total falimentară dacă o priveşti pragmatic, dar na, cu piticii omului nu te pui.

9. Văd chestii. Deşi, judecând după feedback-ul primit, asta nu mai e chiar atât de ciudat :))

10. Sunt într-o relaţie de love/hate cu limba română. Uneori mi se pare butucănoasă, lipsită de nuanţe elementare şi exasperant de rigidă în formulări (iar atunci nu mă jenez să iau ce-mi trebuie din engleză sau chiar din franceză), alteori o găsesc irezistibil de savuroasă şi I pity those who don’t understand it. În nici una din ipostaze, însă, nu suport să o văd scrisă aiurea.

Şi gata, mai aveam, cred, dar am epuizat numărul de 10. Mai bine.
Pleacă înspre toţi comentatorii care au blog şi n-au preluat-o încă. Hai, să vă văd :D

Între timp am făcut după cum urmează.
Sâmbăta trecută @rain_echo m-a tras către dark side şi iar n-am fost la Urma, dar numai pentru că se întâmpla lansarea noului album aievea, Cinema. Prima vizită în The Ark şi primul concert aievea, o combinaţie reuşită pentru o seară ninsoroasă de sâmbătă. Speram ca la faţa locului să găsesc şi nişte vin fiert, dar pesemne ar fi fost prea de tot – nu-i nimic, merge şi cu o bere. aievea sâmbătă a fost Vlaicu Golcea la keyboard, samples şi tot felul de alte chestii, Electric Brother la Electric Guitar, Marta Hristea la voce, Tavi Scurtu la tobe, Daniel Gontz la proiecţii & visual stuff şi, în spatele mixerului, nimeni altul decât Uţuuu Paaascuuu! Eh, cu aşa killer line-up (putem zice, chiar, că aievea e un soi de supergroup, funk/jazz all-stars etc. :D) nu-i de mirare că ora aia jumătate în care au cântat s-a scurs ca şi cum aproape n-ar fi fost, în ciuda locului cam înghesuit (personal mă puteam lipsi de mesele din mijloc, dar na, pe de altă parte e cam weird să stai în picioare pe muzică de zăcut şi visat). The nicest touch a fost atunci când, la final, doritorii puteau să-şi descarce noul album pe stick-uri USB şi playere mp3 direct de la sursă :) Mine didn’t work, din păcate, dar cică urmează să iasă în curând şi pe site. Şi CD, sper eu, într-un viitor nu prea îndepărtat.

Tot sâmbăta trecută s-a petrecut nişte curăţenie generală în spatele butoanelor blogului, nenea V descoperind o bucată de script care se cuibărise prin temă şi prin alte părţi şi care, printre altele, “bruia” feed-ul RSS – de-aia, dacă a băgat cineva de seamă, update-ul pe mail de la ultimul post a venit ceva mai târziu. Mulţumiri şi pe această cale pentru o oră şi ceva de bughunt pe tărâmuri care mie încă nu-mi sunt accesibile :D

Azi am văzut şi eu, ca tot creştinul, blockbuster-ul hollywoodian al sezonului, împreună cu Cri şi Magicianul (deşi am o puternică senzaţie că nu aşa îi ziceam; cum îţi ziceam, maestre?), şi anume “Avatar”. Băi, foarte tare, I should say. IMAX-ul de la Cotroceni e un loc decent (deşi încă nu-mi explic cum de n-au scaunele suporturi pentru pahare, dar na), iar aşa un film văzut în aşa condiţii este un soi de eveniment. Bine, mă bucură foarte tare că filmul stă în picioare şi dincolo de artificiile astea tehnologice, deşi i se pierde mult din breathtakingness. “Avatar” este, cu siguranţă, un film de văzut la IMAX, sau măcar 3D, obligatoriu la cinema, în orice caz – dar vreau să-l văd şi normal, pe un ecran mic, acasă. Eu zic că o să treacă testul. E lung dar engaging, pune nişte întrebări (poate nu chiar cele mai originale, dar perspectiva e cu siguranţă interesantă şi nu foarte exploatată până acum în cinema), se pretează la interpretări şi alegorii, are şi nişte tuşe de film Disney, pe ici pe colo (ceea ce poate fi atât un avantaj cât şi un dezavantaj, depinde cum priveşti) şi, nu în ultimul rând, e un film frumos, frate. Eye-candy cât să faci diabet. Awesome.

Şiii… printre toate astea, m-am apucat recent de Chronicles of Amber a lui Roger Zelazny, a classic of fantasy, şi mă bucur să spun că îmi place. Şi se cam vede de unde-a învăţat Gaiman meserie :)) Am avut norocul să găsesc ediţia asta grozavă la simpaticii de la Anthony Frost (la mulţi ani încă o dată!), că altfel ar mai fi durat ceva. Acum însă încep Sign of the Unicorn, a treia parte a seriei (în principiu sunt 10 părţi, 5 şi 5), and it’s got me totally hooked.

Aşa, carevasăzică, am ajuns în prag de Ajun de Crăciun.
Iar de Ajun deja ştiu ce-o să fac :D

Un club din ce în ce mai plin pe măsură ce orele treceau iar celor percepuţi ca headlineri li se apropia reprezentaţia. Un club plin cu oameni pestriţi care se conversau în vreo 10 limbi europene. Oameni cu backgrounduri şi sisteme de valori complet diferite, uniţi însă de un ceva comun – o undă de stil, un mindset tolerant, o trăire veritabilă. Unii poate s-au speriat – în România e încă uşor să şochezi printr-o ţinută, o coafură sau un machiaj. Dar după ce am văzut sâmbăta trecută, îmi permit să fiu optimist – we’re getting there. Sămânţa a fost sădită iar pământul nu e tocmai nefertil.

M-am dus la Dark Bombastic Evening în special pentru Of the Wand and the Moon şi Rome. Lui Kim Larsen îi datorez continuarea iniţierii mele în neofolk (începută de Tenhi) prin albume simple, sincere şi de suflet ca Nighttime Nightrhymes sau Lucifer. Pe Rome i-am descoperit ceva mai recent, iar concertul de sâmbătă m-a ajutat să “get into them” de tot – similar cu efectul pe care l-a avut Peninsula asupra relaţiei mele cu Nine Inch Nails. Am mai avut parte de două experimente interesante, TriORE şi Cascadeur, de martial/industrialul celor de la Triarii şi de cei care, oarecum pe nedrept după mine, erau priviţi în general ca headlinerii serii: Ordo Rosarius Equilibrio şi Spiritual Front.
Dacă din momentul TriORE n-am înţeles mare lucru (asta şi din cauză că am ajuns în club pe la mijlocul setului), Cascadeur, proiectul solo al lui Alex de la ORE m-a surprins plăcut. Un soi de pagan/ritualistic martial ambient (băi, voi să nu luaţi de bune toate clasificările astea, eu le zic cum îmi sună mie mai descriptiv şi mai aproape de adevăr :)) ), cu un invitat la un soi de trompetă (care avea să apară şi mai târziu, cu ORE parcă) şi, per ansamblu, cu o doză de teatralism potrivită şi aproape convingătoare, în special pe final – chiar dacă Axel nu e cel mai expresiv sau mai carismatic frontman. Ultima piesă m-a impresionat cel mai tare, şi nu numai prin prezenţa pe scenă a tipelor cu făclii. Din câte înţeleg, materialul discografic are să iasă cândva pe la anul. Aştept cu interes.

Kim Larsen a oferit publicului un set scurt, doar el şi chitara lui. N-a fost prea comunicativ iar din câte mi-am dat seama nu multă lume era familiarizată cu muzica lui. A trecut prin albumele :OTWATM:, parcă a cântat ceva şi de pe Solanaceae, o parte din public a reacţionat pozitiv auzind primele acorduri din “I Crave for You”, eu m-am înmuiat la “Lucifer” iar la “Raven Chant” era frumos să fi fost şi un clarinet pe-acolo pe undeva. Frumos, esenţializat şi special. Doar că prea scurt.
Cu Triarii începea seria “greilor”. La propriu, aproape, căci judecând după unele cronici post-eveniment, muzica apăsată, cadenţată a nemţilor a picat cam greu la câteva stomacuri. Cu tot cu manifestările presupuse antisemite şi fasciste (!) şi mai ştiu eu ce, bălării din punctul meu de vedere, alimentate numai de câteva Sieg Heil-uri executate din public (şi asta numai de câţiva indivizi numărabili pe degete dintr-o audienţă de vreo 600 – nicidecum de o majoritate, cum s-ar putea înţelege din unele cronici) şi proiecţiile oarecum ambigue ce rulau pe ecranele din lateral. Suficient să spunem că “Bombastic”-ul din titlul evenimentului s-a potrivit cel mai bine recitalului Triarii – dincolo de muzica în sine, păşim deja pe tărâmul interpretărilor şi al presupunerilor unde fiecare e liber să creadă ce-l taie capul. Eu unul ştiu că mi-a plăcut mult.
Un moment funny în toată rigoarea aceea marţială a avut loc în timpul piesei “Europa” atunci când pe ecranele de pe margini se derulau drapelele naţionale europene pe fundalul unei hărţi politice a continentului. La o privire mai atentă, puteai să observi că Bulgaria nu apărea pe hartă, Marea Neagră începând direct de la sud de Dunăre :)) Săracii bulgari (1).

După Triarii am mers ceva mai în faţă pentru a vedea “the ultimate trio” mai de aproape. Primii în program – luxemburghezii de la Rome.
Pe scenă arătau aproape a trupă rock obişnuită, cu frontmanul Jerome la voce şi chitară în centru, Patrick la chitară în stânga şi Nikos la vioară şi chitară în dreapta. Momentan nu-mi amintesc dacă aveau sau nu şi toboşar, dar înclin să cred că nu, pentru că Rome s-au bazat suficient de mult şi pe sample-uri preînregistrate pentru ca totul să sune cât mai complet. A fost un concert savuros, ăsta cred că e cel mai potrivit cuvânt, care ne-a plimbat prin aproape toată discografia. O muzică stilată, şlefuită, întunecată dar nu exagerat şi, surprinzător, nişte oameni aproape dezarmant de deschişi. Un Jerome comunicativ şi glumeţ, totuşi suficient de grav şi de implicat cât să ceară la început unor spectatori mai “perturbatori” să nu se mai manifeste (n-am înţeles exact care-a fost faza, dar cică ar fi fost tot ăia cu Sieg Heil-urile de la Triarii; mă rog), un Patrick emoţionat şi un Nikos mai nou în trupă, care-a reuşit să şi rupă o coardă de la chitară. Când un tip de la Spiritual Front a venit să-l ajute, pentru ca trupa de pe scenă să nu piardă timp, Jerome n-a putut să se abţină: “Oh, we have roadies now to do that for us! This is great, seems we’re moving on!”.
Printre altele au cântat “The Accidents of Gesture”, “Odessa”, “The Secret Sons of Europe”, “To Die Among Strangers”, “The Torture Detachment” pe care o aşteptam mult, mult de tot şi, ca al doilea bis (că lumea nu-i mai lăsa să plece), minunata “Swords to Rust – Hearts to Dust”. Mai vreau.

Ordo Rosarius Equilibrio au fost mult mai cuminţi decât mă aşteptam, atât în ţinute cât şi în manifestări. Mulţi oameni pe scenă, formând o impresionantă secţie de percuţie, şi cei doi “masterminds”, Tomas şi Rose-Marie, la voci. O muzică senzuală pe alocuri, telurică, uneori cam prea “in your face” pentru gustul meu but not without a point. Un show mai degrabă rece, încălzit de jocurile de lumini şi de proiecţiile care îţi puneau câteva întrebări “ajutătoare” pentru a intra în mood. N-am prea intrat, dar am apreciat un show “altfel” şi am speranţa că-i voi mai revedea, eventual cu un spectacol ceva mai bogat iar eu cu o mai bună cunoaştere a muzicii trupei.

Până la data concertului, Spiritual Front nu ascultasem aproape deloc – decât nişte piese de pe nişte split-uri, dintre care cel mai notabil Satyriasis-ul scos împreună cu ORE. Nimic foarte relevant pentru muzica din prezent a trupei, însă.
Italienii au fost cea mai “rock” dintre toate trupele de la Dark Bombastic Evening, reuşind să anime publicul obosit după aşa un maraton. În cuvintele d-rei Ralu, sunau de ca şi cum “Johnny Cash şi Gogol Bordello ar fi avut un copil şi l-ar fi crescut ascultând Triarii şi Beirut”. Un show eclectic şi energic, cu un Simone care făcea uz de toate stage theatrics-urile posibile pentru a anima mulţimea – în special vorbitul în limba română, care i-a şi jucat feste la un moment dat. Mă rog, lui sau nouă :))
La un moment dat, angajându-se într-o discuţie cu un spectator şi aflând că acesta era rus, a început să întrebe de pe unde mai era lume strânsă atunci în Silver Church. “Russia!” au strigat unii. “Oh my, Russia!” a aprobat Simone. “Poland!” au strigat alţii. “Wow, Poland!” a replicat frontmanul. “Bulgaria!” a strigat apoi un grup mai de la mijloc. “What?” a întrebat Simone. “BULGARIA!!!” au urlat fanii, şi mai tare. “Oh, yes, and of course, Romania!” a râs solistul, începând apoi o nouă piesă. Săracii bulgari (2).
Show-ul Spiritual Front s-a axat în special pe cel mai recent album, Armageddon Gigolo, de pe care am ascultat piese precum “Jesus Died In Las Vegas” (cu varianta Bucureşti), “I Walk the (Dead)line”, “Love through Vaseline” “Bastard Angel” sau “No Kisses on the Mouth”. Am avut parte şi de piese mai vechi, şi de altele noi care urmează a fi incluse pe viitorul album ce iese la anul – Rotten Roma Casino (cu varianta Romanian – aici n-au râs prea mulţi :) ).
Bis-ul şi finalul de concert a fost, din câte înţeleg, clasic pentru concertele italienilor – piesa “Slave”, mult aşteptată de cei din jurul meu, când Simone i-a chemat pe scenă pe toţi cei care ştiau piesa şi erau dornici să o cânte împreună cu trupa. S-a strâns o mulţime drăguţă de vreo 25 de inşi care s-au zbânţuit pe scenă până la final.

Finalul celui mai aşteptat eveniment al iernii. Cel mai important eveniment industrial/neofolk al Europei de Est, zic organizatorii, al Europei, zic eu. A fost un mare succes, cel puţin la nivelul fanilor care fie au plecat acasă obosiţi dar bucuroşi, fie au rămas în continuare în club pentru a petrece cât mai rămăsese din noapte pe ritmuri electro/industriale. Aşa să mai tot avem.
Pălăria jos, Kogaionon & DonisArt. Încă o dată.
__________________________________________

Acest post este înscris în concursul “Blogger la concert” organizat de InConcert.ro şi Bettershop. Scrie şi tu despre cel mai tare concert la care ai fost!