Sa iti intelegi soarta, sa o accepti, sa primesti cu liniste si intelegere ce ti se intampla, este ceva, nu putin lucru, poate cel mai bun pe care il poti face. Dar sa iti ascunzi zbuciumul, nefericirea, neimplinirea, regretul si lipsa de speranta sub dansul asta invatat al imitatiei…Ca o masca trista careia i-a fost sparta gura mai mult, sa nu se mai vada colturile in jos, vad gaura aceea hidoasa si fara forma.

Daca linistea nu e adevarata, mai bine urla pana cand urletul te va deschide, mereu poti crede ca e prea tarziu, niciodata nu vrei sa pierzi nimic: daca nu vrei sa vezi nimic.

Cat de trist e sa iti dai seama ca cei mai multi dintre voi considera ca sunt mai rai decat imaginea pe care o pot crea despre ei insisi? O fi vreun blestem, dorinta de a fi creatori si a-si construi un eu din nimicuri, in timp ce tot ce le-a fost dat mai frumos se sfarseste, uscat, prafuit, in beciul acela unde nu intra niciodata decat pentru a mai azvarli scurt o ramasita din ei, al carei loc a fost castigat de inca o fantasma.

Daca in loc de branding si-ar oferi macar o pirivire sincera…