Același lucru se poate spune despre modul în care se reflectă în acest raport respectarea libertății religioase, fiind evident că atât de mediatizata lege privind regimul cultelor și libertăților religioase nu a adus nimic înspre îmbunătățirea acestor libertăți sau înspre respectarea lor, ci dimpotrivă menține o stare de frustrare permanentă în rândul minorităților religioase, legal discriminate prin prevederile ei. La fel, “statul de drept” (arbitrar) din România nu face nimic pentru retrocedarea bisericilor confiscate de regimul comunist greco-catolicilor și atribuite BOR.

Pentru cei care doresc să se documenteze mai mult asupra acestui raport, el poate fi citit în original aici.

Fără a intra în dezbateri asupra a cât de corecte sunt aceste interpretări, nu putem ignora faptul că mii de oameni au semnat petiții împotriva introducerii acestui cip, printre ei aflându-se lideri religioși, lideri de opinie, avocați, jurnaliști, etc. În acest context considerăm că este un ABUZ grosolan al autorităților obligarea persoanelor care au rețineri de natură religioasă legate de cipul biometric să aibe acte de identitate cu acest cip.

În altă ordine de idei, constituția țării garantează dreptul oricărui individ de a-și exercita credința atât în public cât și în privat. Înregistrarea comunicațiilor telefonice și electronice atentează la viața privată a cetățeanului, incluzând aici și dreptul lui de a comunica în intimitate legat de viața lui religioasă. În epoca informațională credincioșii folosesc comunicațiile electronice și cele telefonice în nenumărate domenii ale vieții de credință. Caracterul privat al acestora este garantat de legea fundamentală și nu concepem ca statul român să violeze domeniile cele mai intime ale vieții individului, intrând cu bocancii acolo unde nu are ce căuta. Nu au trecut nici 20 de ani de când oamenii și-au dat viața pentru libertate, pentru ca scrisorile lor să nu mai fie cenzurate, telefoanele să nu mai fie ascultate, viața lor de credință să nu mai privească autoritățile și iată că autoritățile introduc restricții la care securiștii de odinioară nici nu visau că o să aibă acces.    

Acest proiect de lege încalcă drepturi fundamentale ale omului, încalcă drepturi garantate de Constituția României, specific dreptul de proprietate, îngrădește libertatea religioasă și afectează buna conviețuire dintre credincioșii ortodocși și greco-catolici din România. 

Ca urmare a acestei situații, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, PF Lucian Mureșan, a adresat o scrisoare deschisă președintelui României, Traian Băsescu, și premierului Emil Boc, în care exprimă protestul BRU față de proiectul legislativ 368/2007.

Protestul a fost formulat după consultarea tuturor Episcopilor Greco-Catolici din România reuniți la Blaj.

În cadrul scrisorii, PF Lucian își exprimă îngrijorarea față de promovarea unui astfel de proiect care aduce grave prejudicii morale și materiale Bisericii Greco-Catolice din România și încalcă drepturile fundamentale ale credincioșilor greco-catolici, solicitând în consecință retragerea lui. Dânsul a subliniat, de asemenea, că Statul Român, care e succesorul statului comunist, are obligația morală să restituie Bisericii tot ceea ce i-a confiscat în 1948″, au arătat reprezentanții Biroului de presă al Mitropoliei Blajului.

“Ne exprimăm pe această cale consternarea pentru faptul că, în anul 2009, se pune încă în discuție un astfel de proiect de lege, prin care de fapt se urmărește o nouă desființare a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de către Statul Roman. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, a fost prin secole altar, școală și tribuna de unde s-au cerut drepturile pentru toți românii, iar în perioada comunistă a avut curajul să ia apărarea credinței cu orice preț. Astăzi, într-o Europă unită, alături de alte culte din România are drept la libera existență și la tratament egal din partea Statului Român. De aceea solicităm retragerea acestui proiect de lege, care aduce prejudicii morale și materiale Bisericii noastre și încalcă drepturile constituționale ale credincioșilor greco-catolici. (…) Nu cerem decât ceea ce ne aparține de drept în conformitate cu prevederile Constituției României și cu legile internaționale”, a arătat PF Lucian Mureșan, precizând că BRU își rezervă dreptul de a recurge la “toate mijloacele legale interne și internaționale pentru a apăra Instituția Bisericii și drepturile sale inalienabile”.

Propunerea legislativă spune, în esență, că în localitățile rurale unde există ambele confesiuni (ortodoxă și greco-catolică), biserica, cimitirul, casa parohială și terenurile aferente rămân în proprietatea cultului majoritar. Pentru cultul minoritar, consiliile locale trebuie să pună la dispoziție terenuri și ajutor financiar pentru construirea unui nou lăcaș de cult. De asemenea, cultul majoritar trebuie să sprijine cu material ridicarea bisericii cultului minoritar sau să cedeze a doua biserică acolo unde aceasta există. Totodată, propunerea legislativă spune că în localitățile unde numai un cult are constituită parohie cu personalitate juridică, acel cult este proprietarul exclusiv al tuturor bunurilor parohiale, chiar dacă există și credincioși de altă confesiune.

Este foarte interesant că BOR își promovează pe față interesele politice, împingând în față pe cei care i-au slujit și îi slujesc în mod obedient și, culmea, își justifică acțiunile tocmai prin portițele lăsate special în legea cultelor, lege care începe să arate acum cât de bună este și cât de democratică. (a se vedea Comunicatul Patriarhiei Române).

Ne întrebăm cât de moral este ca o biserică să-și promoveze ministrul de resort favorit, asta fiindcă legal este, har Domnului, datorită acestei legi făcute de noi pentru ai noștri, cine citește să înțeleagă… De ce nu am dreptul să stabilesc și eu procurorul care mă anchetează, arbitrul care mă arbitrează, inspectorul care mă verifică, profesorul care îmi pune nota, șamd, dacă tot ne dorim o democrație originală? Încep să înțeleg de ce a fost nevoie de aducerea unui rege neamț pentru a face România un stat modern și cred că într-o lume a miticilor dâmbovițeni democrația este o glumă de prost gust. Să aibă oare premierul Boc și ministrul Paleologu suficientă verticalitate pentru a rezista la fanariotismele astea? Rămâne de văzut!

Într-o vreme în care din ce în ce mai mult se pune preț pe separarea puterilor și independența lor, să fim noi românii chiar atât de netrebnici încât să sfidăm orice principii ale unui stat de drept și ale democrației autentice, lăsând ca puterea religioasă să manipuleze pe față puterea politică?

Unde ești tu, Țepeș Doamne? 

Birocrația și indolența unui Dorel de la morga Spitalului Fundeni, din Capitală, au împiedicat, ieri, o familie musulmană să-și înmormânteze fiica potrivit propriei religii. Tânăra Elfidan Borali, de 25 de ani, a murit, în dimineața zilei de Crăciun, din cauza unor complicații cardiace, survenite la scurt timp după ce a născut o fetiță. La finalul câtorva ore petrecute în frig, fie în curtea spitalului, fie pe drumuri, de la o instituție la alta, rudele tinerei i-au recuperat trupul neînsuflețit abia la intervenția secretarului de stat în Ministerul Sănătății, Raed Arafat, și el de religie musulmană, și a ministrului Ion Bazac.

Potrivit propriilor declarații, rudele tinerei - originare din localitatea constănțeană Valul lui Traian - au încercat încă de la primele ore ale zilei să ia acasă trupul fetei. Motivul: religia musulmană cere ca înmormântarea să aibă loc până la apusul soarelui sau, în cel mai rău caz, până a doua zi.

La Spitalul Fundeni însă dorința oamenilor de a-și respecta tradiția s-a lovit de primul „zid” ridicat de birocrație și nepăsare: niciunul dintre cei care ar fi trebuit să semneze fișa constatoare a decesului nu se afla la serviciu. Disperată, familia a apelat la membri marcanți ai comunității musulmane, a vorbit cu mai mulți doctori din spital, a ajuns la secretarul de stat Raed Arafat și la ministrul Ion Bazac, dar s-a lovit de ignoranța unui anume Dorel, simplu angajat la morgă. Acesta a refuzat să se deplaseze la spital pentru a-i ajuta pe motiv că sărbătorește a doua zi de Crăciun.

„Fata trebuia înmormântată și ea e încă în morgă. Ar fi trebuit s-o ducem acasă, la Valul lui Traian, s-o spălăm, s-o bocim și s-o îngropăm joi până la asfințitul soarelui sau măcar până vineri la prânz. Așa spune religia noastră. E un mare păcat când nu se respectă acest ritual”, a spus tatăl îndoliat, Culpedin Lutfi. Toată mânia sa se îndrepta către Dorel pe care îl și contactase telefonic. „Am fost jigniți în cel mai josnic mod de acest domn Dorel, care ne-a spus prin telefon: «Îmi bag picioarele în religia voastră!». Ne-a spus că e Crăciun și că el nu vine la spital pentru moarta noastră”, a explicat Mustafa Esan, văr al fetei moarte.

Contactat de EVZ, angajatul Dorel a negat acuzațiile. „Nu am vorbit așa. Eu le-am spus că se poate rezolva sâmbătă sau duminică. Știți, când e sărbătoarea lor, Ramadanul, nici păsările nu zboară. Deci să respecte și ei religia noastră”, a spus acesta, precizând că oricum nu are drept de semnătură și nu ar fi putut elibera fișa constatatoare.

“Nu există scuze pentru această situație. Trebuiau respectate religia și tradiția acestei familii. (…) A fost nevoie de intervenția ministrului ca să rezolvăm situația!”, a declarat Raed Arafat, secretar de stat în Ministerul Sănătății.

Cu toate că propovăduiește toleranța și iubirea aproapelui, creștinismul nu este privit cu încredere, mai ales în statele conduse de regimuri autoritare, fiind o religie interzisă. Nici în țările care pretind că sunt democrații mai mult sau mai puțin consolidate, minoritățile religioase nu au parte de prea multe drepturi și chiar devin ținta unor atacuri ale extremiștilor de altă religie.

Deși Constituțiile garantează libertatea religioasă, în realitate, creștinii nu au dreptul nici măcar să își procure Biblia, iar în cele mai fericite cazuri, au doar un lăcaș sfânt improvizat. Potrivit asociației culturale franceze, Portes Ouvertes France, ei sunt închiși și torturați, mai ales în Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Asia de Est și de Sud-Est, dar și în Africa.

Dintre primele zece țări unde persecuțiile creștinilor sunt cele mai grave, Coreea de Nord se află la loc de frunte, unde regimul comunist a interzis orice formă de libertate a cultelor. Pentru populația care este ruptă de restul lumii și dependentă de conducere, creștinismul este o religie rea. Adepții săi sunt loviți, maltratați și trimiși la închisoare. Dincolo de gratii ajung chiar și familii întregi dacă unul dintre membrii săi este prins cu o Biblie sau cu alte cărți religioase.

Pe locul doi al clasamentului se află Arabia Saudită, unde nicio minoritate religioasă nu este recunoscută, toți cetățenii fiind considerați musulmani. Practicarea în public a cultelor nonislamice este interzisă și cei care încalcă aceste reguli riscă să fie închiși, biciuiți și chiar torturați.

Cei aproape un milion de catolici care trăiesc aici nu au niciun lăcaș sfânt și nu au voie să aducă în țară Biblii și obiecte de cult. În fața liderilor lumii, regele Abdullah al Arabiei Saudite vrea să pară un reformator: după vizita pe care a făcut-o anul trecut la Vatican, relațiile cu Papa sunt mai cordiale, iar acum negociază construirea primei biserici. În plus, conferința interconfesională care a avut loc recent în cadrul ONU la inițiativa suveranului saudit ar putea aduce mai multă toleranță pentru celelalte confesiuni.

Tot în Orientul Mijlociu, o altă țară islamică, Iranul, acordă unele libertăți minorității creștine, însă lăcașurilor lor de cult sunt supravegheate de poliția secretă. Cazurile de încarcerare, hărțuire și discriminare nu sunt puține. Bisericile armeană și asiriană sunt autorizate să își învețe concetățenii în propria limbă, dar nu au voie să primească în rândul lor persoane care au părăsit
islamul.

Într-una dintre cele mai puțin evanghelizate țări din lume, Insulele Maldive, islamul este religie de stat, iar cine se convertește la altă religie își poate pierde și cetățenia. Din cauza controlului strict, puținii creștini care trăiesc în acest paradis turistic păstrează un secret absolut în privința credinței lor.

Discriminări există și în țări unde budismul este religie de stat, ca Bhutanul. În această mică monarhie, oficial, creștinismul nici nu există, deși se pare că are aproape 13.000 de adepți în toată țara. Totuși, ei nu au dreptul să se roage decât în familie.
În Yemen, să le vorbești musulmanilor despre Evanghelie este strict interzis, iar creștinii sunt închiși și bătuți din cauza credinței lor. Și în Afghanistan, ei sunt maltratați dacă sunt prinși în timp ce predică Evanghelia.

Autoritățile comuniste din Laos supraveghează și ele cu strictețe biserica, ai cărei adepți numără în jur de 100.000 de protestanți și 45.000 de catolici. În urma actelor de represiune care au avut loc împotriva lor, numeroase case au fost distruse, iar zeci de creștini au fost trimiși la închisoare. Situația nu este mai bună nici pentru cei aproape 2,5 milioane de creștini din Uzbekistan care sunt forțați să se convertească la islam. Raidurile poliției sunt frecvente, în timpul cărora credincioșii sunt arestați, loviți și torturați, iar cărțile lor și alte materiale creștine sunt distruse.

Mai multă libertate au creștinii din China, dar numai în unele regiuni ale țării, cum este regiunea Henan din vest. Cifrele oficiale vorbesc de 40-50 de milioane de creștini, dintre care cei mai mulți sunt recunoscuți de stat, dar datele neoficiale indică aproape o sută de milioane de credincioși. Chiar dacă nu reprezintă un pericol pentru autorități, ei sunt ținuți sub supraveghere. În alte zone ale țării, ei sunt amenințați și închiși din cauza credinței lor.

Violențele continuă și în alte țări. În Irak, creștinii au trăit în pace în timpul lui Sadam Hussein, dar odată cu intervenția americană au început și violențele împotriva lor. Bisericile au fost aruncate în aer, iar preoții răpiți pentru că au aceeași religie cu trupele străine care au invadat țara. Pentru că au fost forțați să se convertească la islam, peste 300.000 de credincioși și-au părăsit locurile natale în ultimii cinci ani.

Și creștinii din India au plecat cu miile numai în ultimele luni, din cauza valului de violențe care a fost declanșat la sfârșitul lunii august, după ce un predicator hindus a fost ucis. Militanții hinduși au pus crima pe seama creștinilor și le-au incendiat casele, i-au mutilat și i-au obligat să se convertească la religia lor.

Entuziasmată de posibilitatea aderării la UE, Turcia a făcut pași importanți spre respectarea drepturilor omului. Totuși, creștinii mai sunt încă ținta atacurilor unor extremiști musulmani.

În Qatar, unul dintre cele mai bogate state islamice din regiunea Golfului Persic, creștinii își pot practica religia fără restricții majore. Își pot cumpăra o Biblie, dar nu au voie să comercializeze cărți religioase în cantități mari.

Articol preluat din ziarul Adevărul, 22 dec. 2008

Ne facem datoria să proclamăm Anul 2009 ca fiind Anul Wurmbrand! Este un mic pas înspre recuperarea moștenirii spirituale a acestui om deosebit și e o responsabilitate de onoare a creștinilor români să-i onoreze memoria în aceste vremuri.

Richard Wurmbrand a fost o persoană unică. Multe confesiuni creștine și-ar dori să-l revendice dar nu pot. De fapt el ne aparține nouă, tuturor, dar, asemeni proprietăților confiscate de comuniști, el trebuie retrocedat neamului românesc. 

Deși nu a urmărit niciodată slava personală, la câțiva ani după moarte a reușit să eclipseze pe candidații concursului Mari Români organizat de TVR. Acest evreu mesianic a ajuns un adevărat rob al lui Isus Hristos după ce mai întâi a fost tovarăș cu Gheorghiu Dej și cu Lucrețiu Pătrășcanu. Tovărășiile rele erau să-l coste viața dar, printr-o manevră divină pe care puțini o pot înțelege, a ajuns să capete adevărata viață, pe care nici măcar carcera și torționarii nu i-au mai putut-o smulge.

Asemenea înaintașului său cu care a fost comparat, Apostolul Pavel, Wurmbrand a fost bolnav de nebunia crucii și această nebunie l-a determinat să facă lucruri pe care niciunul dintre contemporanii săi nu au îndrăznit să le gândească măcar.

Facem apel către confesiunile, organizațiile și mijloacele mass media din arealul creștin românesc pentru a se alătura acestei inițiative, întru recuperarea lui Richard Wurmbrand ca un bun neprețuit al nostru al tuturor.

Ca prim pas în acest demers, pe 1 ianuarie 2009 vom lansa un website destinat acestui proiect care va opera la adresa de internet http://www.richard-wurmbrand.ro și care își propune să depoziteze orice informație relevantă legată de persoana și activitatea lui. 

În acest sens solicităm tuturor celor care dețin articole, informații, imagini, documente, scrisori și înregistrări audio sau video care nu sunt sub incidență de copyright comercial sau al cărui drept de reproducere poate fi obținut, să ne contacteze pentru a găsi o cale de a le împărtăși prin intermediul acestui site. De asemenea provocăm pe toți cei care au avut șansa de a-l cunoaște personal și au colaborat cu Richard Wurmbrand să ne ofere mărturii legate de viața lui.

În fine, siturile web care doresc să afișeze un banner care să promoveze acest proiect vor fi incluse în categoria siturilor partenere. Am creat în acest scop bannere cu dimensiunile cele mai utilizate pe net, care se pot descărca dând click AICI.

Conform comunicatului dat publicității, cele 16 organizații semnatare (Asociatia Prietenii Muntelui Athos, Liga Tinerilor Creștini Ortodocși Români - filiala Câmpia Turzii, ASCOR - filialele Cluj și Iași, Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, Asociația Ieromonah Arsenie Boca, Asociația Brâncoveanu, Asociația Civic Media, Asociația Altermedia, Grupul Independent pentru Democrație, Asociația ROST, Grupul Cathisma, Asociația Drept, Uniunea Vatra Romanească, Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR, Asociația „Suflet pentru suflet”) cer clarificarea temeiurilor legale în baza cărora s-a recurs, la Iași, în luna august a.c., la închiderea expoziției itinerante „Destine de martiri”, organizată de CNSAS și Asociația ROST. Obiectul expoziției l-au constituit dosarele a șase foști deținuți politici, dintre care patru preoți ortodocși. Semnatarii scrisorii consideră acuzația de „imagine facută unor legionari” adusă expoziției de către „directorul Institutului pentru Cercetarea Holocaustului în România drept «instigare la ură religioasă și defăimare comisă printr-un act normativ al statului român».

Cei șase deținuți ale căror dosare de cercetare au făcut obiectul expoziției amintite sunt: părintele Arsenie Boca, părintele Sandu Tudor, care s-au dezis de Mișcarea Legionară, părintele Arsenie Papacioc și părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, care, după eliberarea din închisoare, au dus o activitate exclusiv misionar-spirituală, nefăcând parte din vreun partid sau mișcare politică, Ioan Ianolide și Valeriu Gafencu, ultimul murind în închisoare și salvând viața pastorului evreu R. Wurmbrand. Semnatarii scrisorii mai spun în același comunicat că „aluzia cum că personalitățile ale căror dosare au făcut obiectul expoziției ar intra sub incidența Legii privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii este deplasată. Este știut că mai mulți membri ai Mișcării Legionare au fost anchetați de o comisie de pe lângă Tribunalul de la Nurnberg și că în urma cercetarilor s-a declarat că «legionarii» nu se făceau responsabili de crime de război în Est, astfel că au fost absolviți de orice responsabilitate privind abuzurile contra populației și evreilor de peste Nistru.”

Printre altele, în scrisoarea amintită se menționeaza: „Creștinii ortodocși protestează față de discriminarea de orice fel, condamnând ideile și manifestările fasciste, rasiste sau xenofobe, invitând instituțiile și autoritățile statului să se mențină în limitele unei democrații reale, care să asigure dreptul la opinie și credință”. Orice aspect al vieții sociale, precum și orice vedere asupra fenomenelor și evenimentelor istorice pot constitui obiect de cercetare sau de dezbatere pentru oricine, atât timp cât prin aceasta nu este pusă în pericol viața nimănui. Din comunicatul amintit mai reiese că, la vremea interzicerii expoziției, au protestat 54 de istorici care s-au adresat CNSAS, cerând liberul acces al specialiștilor la informațiile cuprinse în dosarele aflate în această instituție, demers care a rămas fără răspuns.

Documentul înaintat ieri președintelui, Guvernului și Parlamentului face referire într-o trimitere la faptul că majoritatea foștilor deținuți așa-zis «politici», printre care se numără 2.000 de preoți ortodocși, în afară de călugări, au fost învinuiți în mod fals de «spionaj» și de alte delicte care pot fi încadrate la infracțiuni contra păcii și omenirii”. Un caz celebru în acest sens este cel al părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, care a petrecut în temnițele comuniste 21 de ani. Se știe că părintele Calciu a fost o personalitate publică cunoscută în Occident drept un luptător pentru pace și drepturile omului. După eliberarea din închisoare, a fost expulzat din țară în urma demersurilor făcute de președintele american Ronald Reagan, de Papa Ioan Paul al II-lea și de alte personalități ale vieții politice din Occident. A fost după aceea primit la Casa Albă în mai multe rânduri ca un martir al contemporaneității. În țară însă, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost considerat un delincvent vinovat de infracțiuni împotriva păcii și omenirii.

Am găsit pe YouTube postată înregistrarea unui fragment cutremurător dintr-un film numit “Prizonieri ai luminii” care prezintă mărturii extrem de tulburătoare ale unora dintre supraviețuitorii regimului de exterminare comunist. Ferenc Visky, Nicolae Moldoveanu, Tertulian Langa, Ioan Iovan, Mina Dobzeu, Ioan Iovan și Richard Wurmbrand.

Din păcate nu am reușit să identificăm producătorul acestui film, nici să aflăm detalii cum ar putea fi procurat documentarul, dar el reprezintă fără doar și poate una dintre cele mai puternice mărturii ale atrocităților regimului ateu din România, acel regim despre care pastorul Richard Wurmbrand a afirmat: “diavolul a învățat de la comuniștii români”.

Redăm mai jos fragmentul de film mai sus pomenit în speranța că vom putea identifica cât de curând mai multe detalii despre acesta. 

Avandu-l ca formator spiritual, inca din frageda adolescenta, pe cel care va deveni Episcopul Martir Ioan Suciu, iar mai apoi ca mentori intelectuali pe alti trei martiri - Monseniorul Vladimir Ghika, Episcopul Vasile Aftenie si Episcopul Tit-Liviu Chinezu, toti victime ale comunismului ateu - era firesc ca intreaga mea viata sa poarte amprenta spiritualitatii lor. Prin dansii am aflat ce este comunismul, ce inseamna eliminarea lui Cristos din viata sociala, si cat de mutilat poate sa ajunga sufletul uman, intreaga societate si familia fara Biserica, fara Preasfanta Euharistie si cultul Preacuratei. In plus, ca om cu simtul realitatilor istorice si sociale, nu am putut sa ignor masiva si amenintatoarea prezenta sovietica atee la granitele Romaniei si ale spiritualitatii noastre. Acestor factori li se datoreaza intreaga mea orientare spirituala si istorica in viata. Mie imi revine doar receptivitatea.

Prezenta violenta si atroce a comunismului ateu nu a constituit pentru occidentali o realitate imediata si concreta. Aceasta explica deosebirea flagranta de perceptie si de reactie fata de comunism pe care le manifesta crestinii si intelectualii din Occident, comparativ cu cei din Europa de Est, care au trait in lumea comunista.

La 24 de ani, in 1946, eram un proaspat asistent la Facultatea de Filozofie a Universitatii din Bucuresti. Prezenta brutala si umilitoare a trupelor sovietice, care ne ocupasera aproape o treime din teritoriul tarii, am resimtit-o, la modul personal, prin faptul ca mi s-a pretins, ca membru al Corpului Didactic universitar, sa ma inscriu urgent in Sindicatele manipulate de Partidul Comunist impus la carma tarii de tancurile sovietice.

Inca de atunci eram deplin edificat asupra fermei atitudini magistrale pe care Biserica Catolica o luase impotriva comunismului, pe care il declarase ca avand o rautate intrinseca. Cu aceasta informatie principiala radicala, nu incapeau in constiinta mea pretexte pentru compromis. Am renuntat la cariera universitara, dandu-mi spontan demisia din invatamant si retragandu-ma la tara ca muncitor agricol. Dar nu a fost suficient pentru ca eram cunoscut, inca din facultate, ca militant catolic si anticomunist. Rapid mi s-a improvizat si un dosar penal. Si deoarece acuzatiile se intemeiau pe fapte pe care Codul Penal nu le incriminase la vremea respectiva (relatii stranse cu Episcopatul nostru, relatii cu Nuntiatura, ca si apostolatul laic, etc) dosarul meu a fost legat de cel al marii industrii. Dupa procedee atroce de ancheta, procurorul, in instanta, a declarat, “La dosarul inculpatului nu se afla nici o proba despre vinovatia lui, dar cerem sanctiunea maxima: 15 ani de munca silnica pentru ca, daca n-ar fi vinovat, nu s-ar afla aici,” intr-o perfecta logica atee. Am replicat, “Nu se poate sa ma condamnati fara sa aveti o proba!” “Nu se poate? Uite ca se poate: 20 de ani de munca silnica fiindca ai protestat impotriva Justitiei Poporului. Aceasta este sentinta definitiva si irevocabila.” Deci s-a putut…

Consider ca este un exemplu edificator, pentru oricine, despre ce inseamna o justitie comunista, cea pe care noi am indurat-o si inca o mai induram acum cand intram in Europa.

Aceasta se intampla pe cand Biserica Greco-Catolica din Romania inca nu fusese scoasa in afara legii, cand se sconta ca arestarea si torturarea mea vor izbuti sa faca din mine un instrument in benficiul viitoarei incriminari a Episcopilor nostri, a Bisericii Unite si a Nuntiaturii.

Redau doar cateva momente mai semnificative, din sutele pe care le-am trait, in timpul anchetelor si detentiei in temnitele si lagarele comuniste.

Am fost arestat la Blaj in biroul Episcopului Ioan Suciu, pe atunci Administrator Apostolic al Mitropoliei Greco-Catolice din Romania. Ma prezentasem la Capul Bisericii noastre pentru a cere o consultatie Preasfintei Providente, directorul meu spiritual, Mons. Vladmir Ghika, fiind pe atunci ascuns. Un bun prieten imi propusese o cale de a pleca in strainatate. Fiind un pas major n-am vrut sa il fac fara avizul Providentei. Avizul a venit prin arestarea mea, tocmai acolo unde cercetasem Providenta. Am inteles ca imi voi petrece viata, pe timp nelimitat, in inchisorile create de regimul comunist. Dar eram impacat: urmam traseul Sfintei Providente…

Descriu acum un anumit moment. Era in Joia Sfanta a anului 1948. Pana atunci, timp de vreo doua saptamani, zilnic eram batut la locul de tortura si de cercetare Malmaison: cu ranga si cu teava la talpi, peste bocanci, cu cablul peste fese, peste pulpe si la palme. Cand ma bateau la talpi adevarate traznete pareau ca imi strabat sira spinarii si imi explodeaza in creier; eram pregatit cu ranga ca sa ajung mai moale la anchetator. Legat de maini si de picioare si atarnat cu capul spre podea, tortionarii mi-au infundat in gura un ciorap intens purtat, in ghete si in gura, de alti beneficiari ai umanismului socialist. Ciorapul devenise noua metoda antifonica prin care se impiedica razbirea sunetului dincolo de locul de ancheta. De altfel, era cu neputinta sa scot chiar si un singur icnet. Si, pe deasupra, ma autoblocasem psihic: nu mai eram capabil de strigat sau miscare. Tortionarii au interpretat aceasta ca semn de fanatism. Continuau mai indarjiti tortura. Noapte de noapte si zi de zi. Nu intrebau nimic caci nu raspunsul ii interesa ci lichidarea personalitatii, stare care intarzia sa apara, tot prelungind efortul de a-mi anihila vointa, de a-mi obnubila gandirea, si imi prelungea indefinit tortura. Bocancii sfarticati cazura din picioare, bucata cu bucata.

Dar in apropiere, in adanc de noapte, intr-o biserica stinghera se celebra o sfanta slujba, plansa in sonuri stinse de clopote speriate. Am tresarit. Isus a auzit intregul racnet mut din mine cand, cumva, am urlat. O, cum am mai racnit! Ca dintr-un fund de iad: ISUSE! ISUSE! … Scos prin ciorap, racnetul meu nu a fost priceput. Dar, fiind primul sunet pe care l-au auzit calaii, acestia au fost multumiti, considerand ca, in sfarsit, m-au lamurit. Apoi m-au dus, tarat cu patura, pana in celula in care am lesinat. Cand m-am trezit, in fata mea statea anchetatorul, tinand in mana un top gros de hartie: “Te-ai incapatanat, banditule, dar nu scapi de aici pana nu dai tot ce tii ascuns in tine. Ai 500 de pagini. Scrii tot ce ai trait in viata; tot despre mama, despre tata, despre surori si frati, cumnati si rude, colegi si cunoscuti, Episcopi, preoti, calugari si calugarite si despre oamenii politici, profesori, vecini si derbedei de-ai tai. Nu te opresti pana n-ai terminat hartia.” Dar nu am scris nimic, nu din vreun fanatism ci fiindca nu aveam putere.

Dupa vreo patru zile, acelasi individ: “Ai terminat de scris?” Vazand hartia neatinsa, a zis: “Daca asa stau lucrurile: dezbracarea! Sa mi te vad ca pe Adam in Rai!” Desigur, iarasi nu am scris nimic. Nu numai trupul dar parca si mintea mi-era secatuita. Trecura, astfel, alte cateva zile traite in pielea goala pe pardoseaua de mozaic: confort specific socialismului uman. Alt individ mi se ivi, dupa un timp, in usa, “Ia sa te vad, ce ai acolo pe hartie? … Nu ai nimic? Tot incapatanat! Avem si alte metode.” Apoi iesi pe usa. Se intorsese cu un caine lup imens cu coltii fiorosi. “O vezi? Este Diana, cateaua eroina, pe care au impuscat-o banditii tai din muntii Fagaras. Ea te va invata ce trebuie sa faci. Porneste si alearga.” Cum sa alerg in camera de numai trei metri? Lupoaica, maraind sinistru, statea ca pregatita de atac. Am alergat sub ochii si sub coltii ei 39 de ore fara nici o intrerupere. Dar, finalmente, am cazut. Nu am acum ragaz sa va descriu psihologia unei alergari pandita de lupoaica. Cand m-am oprit s-a repezit la mine. M-a prins de gat dar nu mi-a sfasiatul gatlejul. Cum stam, asa, pe spate, vedeam deasupra mea o forma fumurie. Nu desluseam ce e. Abia cand, pe frunte si pleoape, am simtit ca-mi curge ceva usturator si cald, am inteles ca bestia, in scarba, mi-a urinat pe fata. Din vorbele tortionarilor am inteles ca am alergat 39 de ore. “Pe asta sa-l trimitem, ma, la Maratonul de la Rio! Ce rezistenta are bestia fascista!”

Vazandu-se ca nici chiar Maratonul nu a reusit sa ma convinga sa dau vreo declaratie despre Episcop, despre Nuntiatura, ori despre vreun camarad vanat, au socotit de bine sa treaca la alta metoda de convingere: saculetul de nisip.

A doua zi, intr-un birou de sef, m-au asezat pe un scaun, avand in fata o masa cu un saculet pe ea. Nu descifram decorul. In spate mi s-a protapit un haidamac de groaza: mut, ca o intreaga tara cu gura infundata. La un birou din colt statea un individ chel si cu barbison de tap. Iar s-ar fi invoit sa semene cu Lenin. De asemeni mut si el, facu doar semn cu capul. Calaul meu din spate a inteles comanda. A luat cu mana saculetul si m-a izbit in crestet, nu foarte violent, dar ritmic, la fiecare busitura rostind cuvantul greu: SPUNE! Si iarasi: SPUNE! De zece ori, de zeci de ori, de sute, sau nu stiu, parca de mii de ori: SPUNE! Nimeni nu ma intreba nimic. Numai o voce cavernoasa imi implanta in creier ideea imperativa si irepresibila de a spune, de a raspunde la orice intrebare impusa constiintei mele de catre anchetator. Nu mi-a fost greu sa descifrez satanica idee de a-mi elimina si subordona vointa. Dupa vreo douazeci de lovituri, am aplicat, si acolo, principiul moral: Agere contra, zicandu-mi in constiinta: NU SPUN! La fiecare lovitura: NU SPUN! De zece, de sute de ori. Prin autosugestie mi-am implantat stereotipul NU SPUN! - singurul mod de a nu fi manevrabil, cu riscul de a deveni robul acestui mod de exprimare. Faptul s-a si adeverit, caci, de atunci incolo, automat, irepresibil, la orice intrebare de orice natura eu raspundeam cu NU SPUN! Imi constientizasem blocajul intelectual si chiar intrevedeam o permanentizare a acestei stari. Am incercat timp de mai multe luni sa o combat dar foarte greu am reusit sa scap de acel sinistru reflex automat.

Ca subiect lipsit de valoare in anchete, am fost mutat la inchisoarea subterana din zona mlastinoasa a Jilavei, adanca, la opt metri sub pamant, care fusese contruita candva ca fort de aparare a Capitalei tarii, acum fiind inutilizabila datorita puternicelor infiltratii de apa ce strabateau betonul. Nimic nu rezista in ea. Doar omul, cel mai de pret tezaur al materialismului istoric! In incaperile Jilavei, sarmanii oameni faceau experienta de sardele: dar nu in baie de ulei ci in suc propriu, in transpiratii, in urina si in apele de infiltratii care mereu se scurgeau pe ziduri. Spatiul - exemplu de confort socialist - era exploatat in modul cel mai stiintific: lung de 2 metri si lat de 28 cm, de fiecare om, intins, intepenit pe flanc. Unii, mai vechi, stateau intinsi pe scanduri, fara vreun asternut sub ei si fara nici o patura. Contactul cu scandura se facea prin osul umeral, prin protuberanta cea mai ascutita a articulatiei coxo-femurale, prin partea exterioara a genunchiului si a gleznei. Stateam pe varf de oase pentru a ocupa un spatiu cat mai mic. Mana nu incapea decat intinsa peste sold sau peste umarul vecinului. Nu rezistam asa decat vreo jumatate de ora; apoi toti, la comanda, caci nu se putea pe rand si separat, ne intorceam pe flancul celalalt. Stiva de trupuri, astfel randuite, avea doua niveluri, alcatuind un prici. Sub ele se mai afla un al treilea nivel, in care detinutii zaceau direct pe ciment, ciment pe care aburii de condens ai transpiratiei a 70 de oameni, plus apele de infiltratie, ca si urina care nu incapuse in tinete, constituiau amestecul vascos in care viermuiau cei randuiti sub priciuri. In centrul acestei incaperi cavou de la Jilava trona un vas metalic, cam de 70-80 de litri, pentru urina si fecalele a 70 de oameni. Nu avea capac si de aceea mirosul si urina se revarsau din plin. Ca sa ajungi aici, se presupune ca ai trecut prin filtru, adica printr-un control sever efectuat la pielea goala, control in care ni se verifica intregul organism si orice orificiu. Cu o bagheta de lemn se scormonea in gura, sub limba si pe la gingii ca nu cumva banditii sa fi ascuns ceva. Aceeasi bagheta ne sfredelea in nari si in urechi, in anus, sub testicule, ea ramanand neschimbata pentru fiecare om, cam semn al egalitarismului care asigura aceeasi norma pentru toti. Ferestrele de la Jilava nu erau pentru a oferi lumina ci pentru a o opri, caci toate erau batute in scanduri. Criza de aer era atat de mare incat, pentru a respira, trei cate trei ne succedam, cu randul, pe burta, cu gura langa pragul usii, pozitie in care numaram constiincios 60 de respiratii, pentru ca si alti camarazi sa isi revina din lesin si hipoxie.

Contribuiam, in felul nostru, la construirea cele mai umane oranduiri din lume…!

Stiau aceasta Churchill si Roosevelt, cand, cu o trasatura de condei, pe masa rusinii de la Yalta, ne-au harazit, pe noi romanii, sa fim destine macinate de falcile molohului din Rasarit, sa fim cordon de siguranta pentru comoditatea lor? Dar Sfantul Scaun, oare, sa-si fi inchipuit ceva, cand, ca si in alte dati, s-a discutat de noi dar fara noi? De nobis sine nobis.

De la Jilava, sarind peste lungi ani de profanari umane, am fost mutati cu lanturi la picioare in inchisoarea de izolare maxima, numita ZARKA - pavilion de spaima al temnitei de la Aiud. Primirea ni s-a facut conform aceluiasi ritual sinistru, diabolic, de profanare a omului creat de dragostea lui Dumnezeu. Aceeasi scormonire, aceleasi cizme crunte ni se infingeau in coaste, in dinti, in burta si in rinichi. Totusi, interveni o diferentiere: nu mai eram supusi regimului de conservare in urina, sudoare, igrasie si hipoxie, ci am fost supusi unei intense cure de oxigenare. In pielea goala, bandit dupa bandit (de inteles: ministri, generali, profesori universitari, savanti, cercetatori, poeti) si subsemnatul, care nu reprezentam nimic, decat un NU SPUN! urias, o ferma si smerita incredere in harul ce ma va trece peste incercare. Toti trebuiau sa piara ca dusmani ai poporului. Altfel, nu ar fi putut sa apara mult proclamatul Om nou sovietic, om care se perpetueaza si astazi pe suferinta noastra. Celula in care am fost introdus nu continea nimic: nici pat, nici patura, nici cearsaf sau perna, nici masa, nici scaun, nici rogojina si nici macar ferestre. Doar gratii de otel, iar eu, ca si toti ceilalti, de unul singur in celula: ma minunam de mine, cel imbracat cu pielea si invelit cu frigul.

Era pe la sfarsitul lui noiembrie. Frigul se contura, tot mai patrunzator, ca incomod tovaras de celula, in iarna rece est-europeana. Dupa vreo trei zile, prin usa violent deschisa, mi s-a zvarlit un pantalon rarit, camasa cu manecile scurte, chilot, o zeghe obosita si o pereche de bocanci cu totul scorojiti, fara sireturi, fara obiele si fara ciorapi. Nici patura, nici rogojina, nimic de pus sub cap. Dar a venit si o tineta, un mizerabil obiect, de circa 4 litri, pentru urina si fecale. M-am imbracat infrigurat. In cea de a patra zi ni s-a facut numaratoarea. In loc de nume mi s-a dat un numar: K-1700 - anul in care Biserica din Transilvania se reunea cu Roma. Civilmente era deja ucis. Mai supravietuiam statistic. Veni apoi si terciul, servit cu polonicul de 125 de grame: fiertura subtire din faina de porumb, cum ar fi ciurul de la mamaliga. Ca masa de amiaza, ni s-a distribuit o ciorba de fasole in care am numarat vreo 8-9 boabe, cu ceva hoaspe goale, fara continut. Drept cina, ni s-a dat un ceai din coaja de paine arsa. Dupa o saptamana, fasolea a fost inlocuia cu zeama de arpacas, in care am descoperit cam 14 boabe. Din cand in cand fasolea alterna cu arpacasul. Traiam cu mai putin decat primeste o gaina. Pentru a face fata frigului, eram constransi sa ne miscam continuu, sa practicam gimnastica de inviorare! In clipa in care cadeam de oboseala si de foame, ne prabuseam in somn; un somn de cateva secunde caci frigul era ascutit. Dintr-un astfel de somn am fost trezit de o usoara ciocanitura in perete. Un glas de dincolo de zid: “Aici profesorul Tomescu…(fostul Ministru al Sanatatii) Tu cine esti?” Aflandu-mi numele a zis, “Am auzit de tine. Sa ma asculti atent: suntem adusi aici pentru exterminare. Nu vom colabora cu ei. Dar, cine nu este hotarat sa miste, moare si le devine colaborator. Transmite mai departe: cine nu misca, moare! Plimbare fara incetare! Cine inceteaza sa se plimbe, moare!” Pavilionul cufundat in linistile mortii, lugubru rasuna de bocanitul bocancilor fara sireturi. Eram manati de tainica vointa a neamului de a ramane in istorie si de menirea Bisericii de a ramane vie. Nu ne opream din mers decat cam pe la ora 12.30, timp de o jumatate de ora, cand soarele, in mersul sau pe cer, ni se oprea zgarcit in coltul incaperii. Acolo, ghemuit, cu soarele pe fata, prindeam un fulg de somn si o raza de speranta. Cand soarele ma parasea si el, nu eram parasit de har. Stiam ca trebuie sa supravietuiesc, ca sa depun candva o marturie. Mergeam spunandu-mi ca intr-un refren, paseam silabisind: NU VREAU SA MOR! NU VREAU SA MOR! Si nici nu am murit! Cu fiecare pas scandam in gand o rugaciune, alcatuiam litanii, poeme, rememoram din Psalmi.

Si ne-am plimbat, asa, impleticindu-ne spre moarte, 17 saptamani. Cine nu a avut tarie sau putere sa se miste a intepenit in moarte. Din cei 80 de oameni cati am intrat in ZARKA abia 30 au supravietuit.

Zabrelele de fier, incet se imbracau in promoroaca, facandu-si din aburii de viata ai rasuflarii noastre, stralucitor vestmant de trecere spre cer.

Eram convins, credeam puternic ca voi ajunge pana la marginile noptii. Dar mai aveam de mers pana sa ajung acolo. Ajuns in ceea ce imi inchipuiam ca ar trebui sa fie libertatea, am constatat ca nu era, de fapt, decat un nou fel de a fi al noptii, ca gheata dintre Biserica Unite si Ierarhia Bisericii surori nu se lasa topita inca; bisericile noastre continuau sa ramana confiscate, iar turma se imputina mereu, ucisa de promisiuni. Dar si Domnul Cristos a biruit numai cand a putut rosti, cu ultima suflare: Savarsitu-s-a!…

Smerit imi cer iertare acelor “care nu mai sunt,” ca sutele de ani traiti in inchisoare de martorii Unirii am acceptat sa ii reduc la doar cateva pagini.

Nu am prea scris despre aceste dramatice trairi. Cine ar fi putut sa creada ceea ce pare incredibil? Cine ar putea admite ca legile biologiei pot fi infrante de vointa si har? Dar daca as mai arata si norul de minuni prin care am trecut? Nu ar fi socotite fantasmagorii? Mai greu as suporta aceasta decat noi ani de inchisoare. Dar nici Isus n-a fost crezut de toti cei care L-au vazut.

Din clipa aceea, multi dintre invataceii Lui nu mai umblau cu El… (In 6.66)

Nimic nu e intamplator in viata. Orice clipita de viata pe care ne-o acorda Providenta poarta in ea un har si reprezinta asteptarea binevoitoare a lui Dumnezeu si sansa noastra de a-I raspunde, sau poate temeritatea de a refuza. Este de asteptat ca nici unul dintre noi sa nu reduca toata acestea la o povestioara dura, feroce si de necrezut. Ea reprezinta, dimpotriva, prilejul de a intelege ca harul nu impovareaza si nu il impiedica pe om, ci il inalta si ii sporeste puterile, ca portile iadului sa nu il poata birui (Mt 16.18). Iar Dumnezeu asteapta de la fiecare sa actioneze cu responsabilitate in credinta. La ce imi slujeste mie aceasta marturie pe care am depus-o, si cum va poate ajuta pe voi, care ati ascultat-o? Ea va deschide sau va inchide inima acelora care - prin voi - ajunge-vor sa o cunoasca? Din inima doresc ca ea sa le deschida larg o fereastra inspre cer; caci mult mai multa e cerimea de deasupra noastra decat pamantul de sub talpi (V.I. Ghika).

Pr. Prof. Tertulian Langa