Am o problemă cu mândria. Mi se pare că este unul dintre defectele mele mai grave. Ce pot face?

Aceasta este o întrebare fantastică. De fapt, una dintre primele cerințe pentru a combate mândria este recunoașterea existenței ei. Mândria este unul dintre acele vicii ascunse. Este genul de viciu pe care îl vedem la alții, dar pe care rareori îl observăm la noi înșine. Faptul că nu numai că îl observați în propria voastră viață, ci și recunoașteți că este o problemă, este un semn foarte bun.

Pentru a face față mândriei și a o elimina, ar fi util să avem o definiție. Există două definiții ale mândriei pe care le consider convingătoare și utile. Definiția catolică clasică a mândriei este „iubirea excesivă pentru propria excelență”. Sper că, în această definiție, vedeți că nu este nimic rău în iubirea ordonată sau adecvată pentru propria excelență. Amintiți-vă cele două mari porunci (în esență: iubește-l pe Dumnezeu cu toată ființa ta și iubește-ți aproapele ca pe tine însuți). A doua poruncă, aceea de a ne iubi aproapele ca pe noi înșine, implică faptul că avem de fapt un anumit grad de iubire pentru noi înșine.

Oricât de dificil ar fi, suntem chemați să ne iubim pe noi înșine. Acest tip de iubire ar trebui să fie „ordonată” (ca în opusul la dezordonată) sau „adecvată”. Acest tip de iubire de sine ar fi similar cu iubirea pe care o avem pentru ceilalți. Ceea ce ne reamintește că avem nevoie de o definiție bună a iubirii. Cea mai bună definiție a iubirii pe care am întâlnit-o descrie iubirea ca „a dori celuilalt binele”. Prin urmare, atunci când este aplicată propriilor noastre vieți, iubirea de sine înseamnă a dori binele propriu. Acest tip de iubire de sine este lăudabil și necesar în viața creștinului. Mândria, pe de altă parte, este iubirea excesivă pentru propria excelență. Aceasta depășește simplul „a fi mândru de sine” și duce la a doua definiție a mândriei. Sfântul Toma de Aquino a remarcat că mândria este „acea stare de spirit în care un om, prin iubirea propriei sale valori, urmărește să se retragă din supunerea față de Dumnezeu Atotputernicul”.

Puteți vedea cum partea „excesivă” a definiției nu conduce o persoană doar să își aprecieze pur și simplu propriile daruri, ci și să se considere independentă de Dumnezeu. Din acest motiv, mândria a fost numită „regina tuturor viciilor” și este adesea sursa multor altor păcate. Sper că este clar: dacă nu avem nevoie de Dumnezeu, atunci nici nu trebuie să ne supunem viețile legii sau harului Său. Acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care Satana, plin de mândrie, s-a răzvrătit împotriva Izvorului tuturor lucrurilor bune din el însuși.

Deci, cum învingem mândria? Răspunsul scurt este: prin creșterea în smerenie. Acest lucru este corect. Problema este că, pentru mulți oameni, nu este foarte util. Ați încercat vreodată să fiți smeriți? Cum arată aceasta? Înseamnă doar „a avea gânduri smerite”? Dacă da, ce este un „gând smerit”? Sau există altceva ce ar putea face o persoană pentru a crește în smerenie? Da, există. Și acel „altceva” este recunoștința.

Un lucru care lipsește din viața unei persoane cu adevărat mândre este recunoștința. Dacă am o iubire excesivă pentru propria mea excelență, nu am cui să îi mulțumesc. Dacă nu mă consider supus lui Dumnezeu, nu sunt recunoscător pentru nici unul dintre darurile Sale. Și nu sunt recunoscător pentru darurile lui Dumnezeu pentru că nu recunosc nici unul dintre darurile Sale. Dimpotrivă, persoana cu adevărat smerită este constant recunoscătoare. Persoana cu adevărat smerită recunoaște constant darurile care îi sunt oferite în fiecare moment al zilei.

Dacă doriți să distrugeți mândria, deveniți smeriți. Dacă doriți să deveniți smeriți, fiți recunoscători. Practicați recunoștința. Vă invit să vă rezervați cinci minute în fiecare dimineață și cinci minute în fiecare seară. Rezervați acest timp pentru a recunoaște darurile care v-au fost oferite în acea zi. Ce lucruri bune sunt în viețile voastre? Ce binecuvântări v-a dat Dumnezeu, pe care, în momentele voastre cele mai sincere, știți că nu le meritați? Și apoi mulțumiți-i lui Dumnezeu pentru aceste daruri. Nu strică să le mulțumiți și celor din jur pentru generozitatea, răbdarea și iubirea pe care vi le arată în fiecare zi. De fapt, aceasta ar putea avea un efect foarte bun.

Elementele metalice precum cuprul și aurul sunt excelenți conductori de electricitate. Capacitatea lor de conducție este direct proporțională cu puritatea lor: cu cât aceste metale sunt mai pure, cu atât devin mai bune conductoare. Pe de altă parte, impuritățile încetinesc fluxul de curent și provoacă rezistență. Această analogie simplă din lumea naturală ne invită în misterul Neprihănitei Zămisliri a Mariei, a cărei sărbătoare o celebrăm astăzi. Adesea confundată cu zămislirea lui Isus și, din punct de vedere istoric, un punct de blocaj ecumenic, atunci când dogma este înțeleasă în termenii identității lui Isus și ai rolului Mariei ca arhetip al întregii Biserici, ea devine ca o fereastră prin care vedem frumusețea unei vieți umane care radiază de harul lui Dumnezeu și este unită cu El în iubire.

În primul rând, Neprihănita Zămislire are cu siguranță de-a face cu Maria și cu vocația ei unică de Mamă a Mântuitorului și cu faptul că ea a fost „înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire” (Lumen Gentium 56). În formularea din proclamarea de către Papa Pius al IX-lea din 1854, Maria a fost ferită de păcatul originar „printr-un har și un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul, în vederea meritelor lui Isus Cristos” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 491). În limbajul Părinților Bisericii, la fel cum Eva, mama tuturor celor vii, a fost creată neprihănită de Dumnezeu înainte de cădere, la fel și Maria, Noua Eva și Mama tuturor creștinilor, a fost creată și ea neprihănită și a rămas astfel pe tot parcursul vieții sale. În cuvintele îngerului Gabriel, ea era „plină de har”. Spre deosebire de Eva (și Adam), natura umană a Mariei a rămas fără păcat, deoarece păcatul nu a făcut niciodată parte din natura umană. Păcatul corupe natura umană, în timp ce harul lui Dumnezeu o susține și o face să strălucească de frumusețea dorită de Dumnezeu. Prin urmare, sărbătoarea de astăzi este un moment potrivit pentru a o onora pe Maria ca pe o persoană înzestrată în mod unic cu un har special care a pregătit-o să fie un vas fără păcat din care să se nască Fiul său fără păcat.

Cu toate acestea, ca arhetip, găsim în Maria esența întregii Biserici, deoarece ea ne îndrumă spre o viață de sfințenie și spre ceea ce înseamnă aceasta. Ea este cea care ne încurajează „să fim sfinți și neprihăniți înaintea Lui, întrucât ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1,4; cf. Coloseni 1,22). Cea mai bună explicație pe care am citit-o vreodată cu privire la această semnificație mai largă și eclezială a Neprihănitei Zămisliri a fost dată de regretatul Papă Benedict al XVI-lea pe 8 decembrie 2005. În mod tipic, el și-a întemeiat reflecția pe condiția umană și a observat că noi toți suntem contaminați de „această picătură de otravă numită păcatul originar”. Efectul acestei otrăviri, susține el, este să credem cumva că păcatul este inevitabil „măcar puțin, că avem nevoie de el, pentru a experimenta plinătatea ființei. … Credem că o mică negociere cu răul, păstrarea pentru sine a unei mici libertăți împotriva lui Dumnezeu, este în esență un lucru bun, poate chiar necesar.”

Cu toții ne putem recunoaște în acest tip de negociere și de gândire dublă. Dorim să fim în termeni buni cu Dumnezeu, dar ne ferim să ne apropiem prea mult de El de teama la ce ne-ar putea cere să renunțăm. Prin urmare, ne lăsăm pe tânjeală și trăim o viață mediocră, viața noastră spirituală răcindu-se în cel mai bun caz la nivelul călduț. Un alt mod de a descrie această dinamică este să ne justificăm că „sunt un păcătos” și că voi păcătui inevitabil. Da, suntem într-adevăr păcătoși, dar o astfel de recunoaștere poate fi o mască pentru a ne absolvi de responsabilitatea pentru păcatele pe care le comitem și ne expune angajamentul slab de a trăi o viață de sfințenie. Din nou, Papa Benedict punctează situația cu o claritate de cristal: „Răul este întotdeauna otrăvitor. El nu înalță ființa umană, ci o înjosește și o umilește. Nu o face mai mare, mai pură sau mai bogată, ci o rănește și o face mai mică.”

Papa abordează apoi tema libertății umane, pe care o identifică drept rădăcina temerilor noastre de a ne lăsa să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, agitați că ar trebui să renunțăm la ea. El ne învață: „Iată un lucru pe care ar trebui într-adevăr să îl învățăm în ziua Neprihănitei Zămisliri: persoana care se abandonează total în mâinile lui Dumnezeu nu devine marioneta lui Dumnezeu, una plictisitoare ce nu poate spune decât ‘da’; ea nu își pierde libertatea. Numai persoana care se încredințează total lui Dumnezeu găsește adevărata libertate, imensitatea mare și creatoare a libertății binelui. Persoana care se întoarce la Dumnezeu nu devine mai mică, ci mai mare, pentru că prin Dumnezeu și cu Dumnezeu devine mare, devine divină, devine cu adevărat ea însăși.”

Aici, Sfântul Părinte identifică lupta epocii noastre și un punct de blocaj pentru posibilitatea credinței pentru mulți – dacă cred în Dumnezeul creștin, trebuie să renunț la o parte din libertatea mea. Dar, așa cum sugerează sărbătoarea de astăzi prin exemplul Mariei, „dacă îl lăsăm pe Cristos să intre în viețile noastre, nu pierdem nimic, nimic, absolut nimic din ceea ce face viața liberă, frumoasă și măreață. Nu! Doar în această prietenie se deschid larg porțile vieții. Doar în această prietenie se dezvăluie cu adevărat marele potențial al existenței umane. Numai în această prietenie experimentăm frumusețea și eliberarea” (Papa Benedict al XVI-lea, Omilia la Liturghia de început a ministerului său petrin, 24 aprilie 2005).

După cuvintele Mariei către Gabriel, ne putem însă întreba și noi: „Cum va fi aceasta?” (Luca 1,34). Cum putem să fim mai puțin temători de a pierde ceva și să învățăm să trăim într-o prietenie mai profundă și plină de încredere cu Domnul? Cum pot învăța să fiu mai intolerant față de păcat în viața mea și să descopăr frumusețea sfințeniei? Răspunsul ne duce înapoi la misterul și natura iubirii. Căci dacă credem în iubirea lui Dumnezeu pentru noi, atunci avem încredere că Dumnezeu ne va reînnoi libertatea și bucuria. Și pentru că iubirea Sa este accesibilă, acțiunea ei ne calmează temerile. În frumoasele cuvinte ale Sfântului Ioan Crisostomul: „Așa cum căldura face lucrurile să se extindă, tot așa este darul iubirii – întinde inimile larg deschise. Este o virtute caldă și incandescentă … pentru că acela care este iubit rătăcește în adâncul inimii iubitului fără nici o teamă” (Omilii la 2Corinteni 13,1-2).

Ca persoană a cărei Inimă neprihănită și lăuntrică a fost inundată de iubirea lui Dumnezeu, Maria stă în fața noastră ca un semn de mângâiere, încurajare și speranță. Așa cum curentul electric trece mai bine prin anumite metale care sunt pure, tot așa și noi devenim conductori mai eficienți ai harului și puterii lui Dumnezeu cu cât păcatul face mai puțin parte din viețile noastre. Aici se află aventura de-o viață: aceea de a detesta păcatul, de a iubi sfințenia și de a îmbrățișa frumusețea care izvorăște dintr-un suflet îndrăgostit de Dumnezeu – aceeași frumusețe pe care o vedem în Maria.

Închei cu cuvintele Papei Benedict din acea minunată reflecție pe care a lăsat-o Bisericii în sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri din 2005, când își imaginează că Maria ne spune: „Aveți curajul să îndrăzniți cu Dumnezeu! Încercați! Nu vă fie frică de El! Aveți curajul să riscați cu credința! Aveți curajul să riscați cu bunătatea! Aveți curajul să riscați cu o inimă curată! Încredințați-vă lui Dumnezeu, apoi veți vedea că tocmai prin aceasta viața voastră va deveni largă și mai ușoară, nu plictisitoare, ci plină de infinite surprize, căci infinita bunătate a lui Dumnezeu nu se epuizează niciodată!” O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi, cei care apelăm la tine!

În urmă cu aproximativ 25 de ani, am început să descopăr credința primită în copilărie. Am citit zeci și zeci de cărți de apologetică, de istorie și de învățătură a Bisericii pe o mare varietate de subiecte provocatoare. În mod firesc, am presupus că acum eram pregătit să ies și să schimb inimile și mințile tuturor celor cărora le transmiteam aceste informații minunate! Ciudat lucru, totuși – evanghelizarea nu funcționează așa. Cine ar fi crezut? Se pare că majoritatea creștinilor din Biserica primară știau acest lucru și au avut un succes extraordinar în a-i conduce pe alții la Cristos, chiar și în cele mai brutale circumstanțe.

Fritz von Uhde, Christus und Nikodemus, Wikimedia, Public Domain

În timp ce această rată de creștere ar părea că se datorează exclusiv miracolelor sau convertirilor în masă, explicația este probabil mult mai banală – și convingătoare. Lucrarea lui Stark (și altele pe care le citează) arată că, de-a lungul istoriei, oamenii s-au convertit la un sistem de convingeri dacă aveau o relație semnificativă cu cineva care era deja adept al acelui sistem. În timp ce unii se pot simți chemați să iasă pe străzi și să predice Evanghelia sau să bată la ușile străinilor pentru a le vorbi despre Isus, convertirile se întâmplă rareori așa. În schimb, primii creștini s-au împrietenit cu alții – indiferent de clasa socială – și apoi, prin aceste prietenii, prietenii lor au devenit creștini.

Relațiile familiale puternice au avut un efect similar. Același principiu este valabil și astăzi. Acesta este modul în care se răspândește mormonismul – prin intermediul rețelelor de familie și de prieteni. Toți acei misionari care merg pe bicicletă și bat la ușile străinilor conduc la o rată de convertire de doar aproximativ 1 la 1.000 de persoane. Dar atunci când un membru al familiei sau un prieten apropiat este și el mormon, rata se apropie de 50%. Aceeași dinamică este valabilă și pentru alții, de la scientologi la wicani, și, oricât de diferite ar fi aceste ideologii de catolicism, există o lecție minunată aici de care ne putem folosi cu toții: prieteniile semnificative îi aduc pe alții la Cristos.

Așadar, în timp ce deplângem recenta creștere a numărului de persoane care pretind că nu sunt afiliați nici unei religii, sau că sunt atei ori agnostici, este logic că, în contextul în care majoritatea se orientează mai mult către tehnologii și către „prieteniile” superficiale de pe rețelele de socializare, impactul pe care îl avem ca și creștini se prăbușește (împreună cu sănătatea noastră mintală). Dacă sunteți un introvertit ca mine, tentația este să îmbrățișezi această izolare socială. Este mai confortabilă, până la urmă! Dar în ultima vreme îmi dau seama că nu așa ceva ar trebui să facem – cu toții trebuie să predicăm Evanghelia. Deși poate părea o sarcină descurajantă, adevărul este că totul constă în a investi timp – timp față în față – în dezvoltarea unor prietenii și relații profunde și semnificative cu membrii familiei noastre. Nu numai că ne facem o favoare nouă înșine atunci când ne dedicăm timpul unor astfel de eforturi, dar le oferim și altora șansa de a vedea și de a experimenta motivul bucuriei noastre.

Nu depindeți de explicațiile precise și magnifice ale Catehismului. Nu depindeți de o eventuală carismă puternică. Tot ce aveți nevoie este să le arăți celorlalți că ei contează pentru dumneavoastră. Și faceți aceasta făcându-vă timp pentru ei în mod regulat și iubindu-i. Fie că sunteți introvertit sau extrovertit, angajați-vă să petreceți timp în mod regulat pentru a construi aceste prietenii. (Dar nu uitați de propria familie!) Cereți-le să vă împărtășească istoria vieților lor. Întrebați-i ce îi interesează și de ce. Întrebați-i ce este important pentru ei. Apoi ascultați și fiți pur și simplu un prieten. Accentul nu trebuie să fie pus pe un număr mare de persoane. O mână de oameni va crea un efect de undă dincolo de ceea ce ne-am putea imagina. Așa că haideți să primim sfatul acelor primii creștini. Să redescoperim prietenia. Dacă suficient de mulți dintre noi își fac un obicei din aceasta, s-ar putea să vedem că acea vagă re-creștinare a lumii va avea loc până la urmă!

 Articol tradus cu permisiunea publicației. Articolul original: aici.

Weaver, Vincent: (c) 2023 EWTN News, Inc. Reprinted with permission from the National Catholic Register – http://www.ncregister.com.

„Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Spirit…”

Creștinismul nu este o ideologie la care putem sau nu adera, ci viață adevărată în comuniune cu Dumnezeu. În acest sens, Sfânta Liturghie face posibilă întâlnirea dintre Dumnezeu și om prin mijlocirea Jertfei mântuitoare a Fiului Său, întâlnire manifestată ca schimb de viață între Creator și creația Sa. Faimoasa pictură Crearea lui Adam a lui Michelangelo, din Capela Sixtină, evidențiază sublim acest schimb: Dumnezeu, inaccesibil omului în perfecțiunea Sa, este degetul care oferă viața Lui, iar noi, prin Adam, suntem degetul care tindem spre perfecțiunea ei. Sfânta Liturghie umple spațiul dintre cele două degete care tind unul spre altul, dar nu se ating.

Împărăția lui Dumnezeu pătrunde în această lume prin Sfânta Liturghie, suspendând istoria, pentru a înălța Biserica la Ospățul lui Hristos. Conciliu Vatican II, în Sacrosanctum Concilium, ne spune că Mântuirea se realizează în Sfânta Liturghie. Acest fapt presupune participarea actuală a Bisericii la întreaga Istorie a Mântuirii și înălțarea ei în Împărăția lui Dumnezeu. Așadar, în Sfânta Liturghie avem de-a face nu cu coborârea lui Dumnezeu la noi, ci cu înălțarea noastră la Dumnezeu, deoarece sensul ei este îndumnezeirea noastră: unirea tuturor în același Spirit și realizarea unității Trupului lui Hristos, Biserica. Acest lucru este evidențiat și în Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare: „Iar pe noi toți… să ne unești întru împărtășirea Aceluiași Spirit Sfânt”.

Dumnezeu, în Isus Hristos, ni se face accesibil pentru ca noi să putem primi apropierea de El și îndumnezeirea prin har. În acest sens, rugăciunile din Sfânta Liturghie vorbesc despre apropierea noastră de Altarul lui Dumnezeu, Isus Hristos, și despre înălțarea noastră prin El la Dumnezeu: „Iară și de multe ori cădem înaintea Ta și Ție ne rugăm… să ne dai nouă… să ne înfățișăm înaintea sfântului Tău Altar…” pentru a putea oferi Jertfa, a ne împărtăși și a fi învredniciți de Împărăție. Noi fiind parte integrantă din Jertfă, o înălțăm și ne înălțăm la Dumnezeu, iar Dumnezeu în Isus Hristos, Altarul cel mai presus de ceruri, o primește spre folosul nostru. Anaforaua sau Rugăciunea Sfintei Jerfte, ca parte centrală a Liturghiei euharistice, evocă prin însăși titlul ei ideea de înălțare a Bisericii la Dumnezeu: Anafora (Αναφορά-Άνά \ana=în sus; φέρω \fero=a purta; Anafero=a purta în sus, a înălța, a ridica, a oferi). În vechime, rugăciunea era numită și „Sfânta Înălțare”.

Etimologic, cuvântul grecesc: λειτουργία–Leitourgia (Λειτον-leiton-popor și ἔργον-ergon-lucrare, operă) înseamnă lucrare comunitară, operă a poporului. De-a lungul timpului, ea a avut diverse titluri: „Sfânta Sinaxă”; „Vedere bisericească și contemplare spirituală”; „Mistagogie Dumnezeiască”. Structura actuală a Sfintei Liturghii nu a fost dintotdeauna așa. Ceea ce avem astăzi s-a format în jurul unor elemente fundamentale care au avut inițial un scop practic (Intratul mic ca intrare a poporului și a clerului în biserică) și care ulterior au căpătat dimensiuni simbolice (Arătarea Domnului în lume sub forma Cuvântului). Tot ceea ce avem astăzi ca structură a Sfintei Liturghii este rezultatul unei evoluții îndelungate. În decursul veacurilor, aceasta a evoluat de la simplitatea originară la bogăția actuală. Dacă inițial a existat o mare diversitate liturgică, treptat s-a tins spre o sistematizare și uniformizare a structurii și a celebrării liturgice. Prima relatare patristică și cea mai veche cu privire la structura Sfintei Liturghii ne-o oferă Sfântul Iustin Martirul în Prima Apologie (sec. II): „Iar în ziua soarelui se face adunarea în același loc… și se citesc memoriile Apostolilor… apoi întâi-stătătorul ține un cuvânt… După care, în comun înălțăm rugăciuni… și … se aduce pâine, vin și apă, iar întâi-stătătorul înalță rugăciuni și mulțumiri… Și are loc împărtășirea fiecăruia…”. Elementele fundamentale ale structurii Sfintei Liturghii evidențiate în acest text s-au păstrat în mare parte în toate riturile creștinătății. Astăzi, avându-le la bază, structura Sfintei Liturghii se prezintă astfel: Binecuvântarea mare, Ectenia mare, Antifoanele, Intratul mic, Trisaghionul, Lecturile și Omelia, Intratul mare, Sărutarea păcii, Anaforaua, Cuminecarea, Rugăciunea Amvonului, Dezlegarea.

În Ritul bizantin, unul dintre cele mai răspândite rituri liturgice răsăritene, sunt trei Sfinte Liturghii, care, se celebrează în funcție de perioada anului liturgic: două cu prefacere (jertfă), Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur și Liturghia Sfântului Vasile cel Mare (în anumite locuri se celebrează ocazional și Liturghia Sfântului Iacob); și una fără prefacere (fără jertfă), Liturghia Darurilor Înaintesfințite. Aceasta din urmă este specifică Postului Mare, perioadă în care zilele de peste săptămână sunt aliturgice. Dacă Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se celebrează pe tot parcursul anului, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se celebrează doar de zece ori pe an: în primele cinci duminici din Postul Mare, în Joia Mare și Sâmbăta Mare, unită fiind cu Vecernia, la 1 Ianuarie, în ajunul Nașterii Domnului și a Botezului Domnului, unită sau nu cu Vecernia.

Așadar, cunoscând câteva dintre elementele specifice Sfintei Liturghii, putem înțelege de ce aceasta este o celebrare rituală a evenimentului Mântuirii, iar Biserica este parte integrantă din el.

„Așa grăiește Domnul: Lasă pe poporul Meu ca să-Mi slujească” (Exod 8,1)

Cuvintele acestea sunt ale lui Dumnezeu, adresate lui Faraon, rege al Egiptului, prin intermediul lui Moise și a fratelui său Aaron. Istoria Patriarhilor Vechiului Testament redată în Geneză (cap. 12-50) prezintă formarea unui popor (Israel) care din cauza vicisitudinilor, ajunge să locuiască în Egipt, cea mai mare și mai puternică națiune din acel timp istoric. În această țară, la început ospitalieră, apoi adversară, Israel va rămâne timp de 400 de ani până când: „Fiii lui Israel gemeau sub povara muncilor și strigau și strigarea lor din muncă s-a suit până la Dumnezeu” (Exod 2,23).

Dumnezeu răspunde acestei strigări, chemându-l pe Moise: „Am văzut necazul poporului Meu în Egipt și strigarea lui. M-am pogorât dar să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor” (Exod 3,7-8). Această legătură strânsă între Dumnezeu și poporul său este bine redată în următoarele versete: „Așa zice Domnul Dumnezeul Evreilor: Israel este fiul Meu, întâi-născutul Meu. Îți zic dar: Lasă pe fiul Meu să Mi se închine” (Exod 4,22-23). Îndemnul pe care Dumnezeu îl transmite lui Faraon prin Moise și Aaron de a lăsa poporul să meargă în pustie, să slujească și să aducă jertfă Domnului se repetă de 4 ori (cf. Exod 8,1; 9,1.13; 10,3).

În cursul negocierilor cu Faraon, acesta inițial este dispus la un compromis recunoscând libertatea de cult a israeliților: „Mergeți și aduceți jertfă Domnului Dumnezeului vostru în interiorul cetății” (Exod 8,25). Moise insistă de a respecta porunca lui Dumnezeu și de a aduce jertfă în pustie: „Ne vom duce în pustie cale de trei zile și vom aduce jertfă Domnului Dumnezeului nostru, după cum ne va porunci El” (Exod 8,27). Apoi Faraon este de acord, cu condiția de a merge doar bărbații: „Duceți-vă numai bărbații și faceți slujbă Domnului, cum ați cerut” (Exod 10,11). Moise îi răspunde: „Vom merge cu cei tineri și cu cei bătrâni ai noștri, cu fiii noștri, cu fiicele noastre, cu oile noastre și cu boii noștri, căci e sărbătoarea Domnului Dumnezeului nostru” (Exod 10,9).

După cunoscutele plăgi aduse de Dumnezeu peste egipteni, culminând cu ultima și cea mai dramatică, moartea copiilor egiptenilor, Faraon, constrâns de aceste suferințe, dă drumul poporului lui Israel de a merge în pustie și a aduce jertfă, închinare și slujire lui Dumnezeu. Cunoaștem evenimentul trecerii Mării Roșii și înecarea lui Faraon și a armatei lui.

Din aceste referințe biblice, noi cei de astăzi putem învăța câteva lucruri. Dumnezeu este cel care cheamă poporul la slujire, închinare, la jertfă. Omului îi revine sarcina de a accepta această chemare și a o împlini. Din faptul că Dumnezeu îi cere poporului să iasă din Egipt pentru a-i aduce închinare, putem învăța că slujirea, închinarea se face într-un loc ales de Domnul, un loc special.

Un alt lucru important, pe care noi creștinii de azi l-am uitat, este că Dumnezeu vrea ca la slujirea lui, la sărbătoare, să participe toți: tinerii cu bătrânii, fiii și fiicele, comunitatea ca întreg, Biserica ca o singură familie. La această slujire sfântă se cere să participăm cu un dar, cu o jertfă, rod al muncii noastre. Ca și concluzie, e necesar să ne întrebăm fiecare: cine este acel „faraon” care ne împiedică să aducem slujire și închinare Domnului?

Una dintre experiențele comune în familie este cina, în a cărei structură putem în principiu identifica trei etape: (1) înainte să ne reunim la cină, cineva gătește, aranjează masa, iar cu toții ne pregătim de exemplu prin spălarea mâinilor; (2) așezați la masă, după o zi în care am fost împrăștiați în diverse direcții, împărtășim întâmplări de peste zi, aflăm vești unii despre alții, iar părinții au ocazia să comunice lucruri ce ne privesc pe toți; în fine, (3) facem o rugăciune împreună (de ex: „Tatăl nostru”) și apoi mâncăm, după care plecăm fiecare să ne continuăm activitățile până la culcare.

În mod similar, Sfânta Liturghie are trei părți. Prima, numită Proscomidie, este ascunsă (cum ascunsă a fost și prima parte a vieții lui Isus – cei 30 de ani), în care preotul se pregătește pe sine, prin rugăciuni și prin îmbrăcarea veșmintelor liturgice, dar pregătește și „bucatele” (pâinea și vinul – cinstitele daruri) cu care își va hrăni apoi familia spirituală pe care o păstorește. Și noi ne pregătim, curățindu-ne sufletele de păcate de moarte, prin Spovadă. Dacă ne gândim la ospețe mai importante decât cina în familie, atunci cu siguranță putem adăuga și îmbrăcarea unor haine mai festive, așa cum facem și duminica pentru Liturghie.

A doua parte a Liturghiei este numită Liturghia Cuvântului și, ca la cina familială, aflăm vești, doar că nu orice vești, ci Vestea cea Bună, cea mai bună din toate timpurile (această parte corespunde anilor activității publice a lui Isus, când a predicat despre Dumnezeu Tatăl)! În lectura din Apostol și din Evanghelie avem fericita ocazie să ascultăm despre El, pe El și de El! Biserica, Mamă înțeleaptă, a compus o „programă” de lecturi, astfel încât pur și simplu mergând la Liturghie duminică de duminică și ascultând ce se citește parcurgem mesajul esențial al Domnului. Mai mult, lecturile sunt „reglate” după timpul liturgic. Cu trei săptămâni înainte de Postul Mare lecturile ne pregătesc pentru această perioadă. Apoi lecturile din Postul Mare în sine sunt astfel gândite încât să ne ajute să ne pregătim pentru Săptămâna Mare. După Înviere, prima lectură este din Faptele Apostolilor, o invitație la a trăi și noi asemenea primilor creștini… Și ca să înțelegem ceea ce ascultăm din Scripturi, primim un ajutor important: comentariul părinților noștri spirituali, adică al preoților, care ne ajută să vedem cum se încadrează cele auzite în istoria mântuirii, dar și cum se aplică ele vieților noastre.

În fine, a treia parte a Liturghiei este numită Liturghia Euharistică. După ce ne-am rugat „Tatăl nostru”, ca la cina familială, are loc hrănirea noastră, însă nu cu orice, ci cu ce are mai bun Domnul să ne ofere: pe Sine însuși – Trupul, Sângele, Sufletul și Dumnezeirea lui Isus Cristos (acum suntem orientați spre misterul pascal: pătimirea, moartea, Învierea și Înălțarea la cer). Sf. Ioan Maria Vianney spunea acest lucru astfel: „Nu este nimic mai măreț decât Euharistia. Dacă Dumnezeu ar fi avut ceva mai prețios, ni l-ar fi dat.” Amintiți-vă că de la început Dumnezeu s-a îngrijit să avem ce mânca: Adam și Eva au fost puși într-o grădină plină de roade hrănitoare! Când evreii erau în pustiu, le-a dat mană și prepelițe în fiecare zi! Dar El nu se limitează la a ne hrăni trupurile și nici noi nu ar trebui să o facem. Fiind trup și suflet, avem nevoie să ne hrănim și sufletele, lucru pe care îl facem prin rugăciune, adorație, fapte bune și altele, dar mai presus de toate primind noua mană, Euharistia. Și mâncăm nu pentru a subzista, nici de dragul actului de a mânca, ci pentru a avea forța spirituală necesară misiunii noastre în lume.

Într-un fel, putem vedea Liturghia Cuvântului ca hrănind mintea, iar Liturghia Euharistică hrănind inima. Liturghie de Liturghie participăm la un dublu ospăț! Dar separarea aceasta are și o nuanță de artificialitate. La urma urmei, dacă cuvintele ascultate rămân doar în minte și nu coboară în inimă, Liturghia Cuvântului este doar un exercițiu intelectual. Iar când consumăm Euharistia, devenim ceea ce consumăm și aceasta, în timp ce se petrece gradual (o! de-am deveni instant asemenea lui Cristos!), are loc la nivelul întregii noastre ființe – altfel spus, începem să avem nu doar inima lui Cristos, ci și mintea Lui. Este important să subliniem dubla noastră hrănire pentru că noi, catolicii (și ortodocșii la fel), avem uneori ispita de a considera că Euharistia este cea care contează cu adevărat, lecturile fiind doar un… aperitiv, eventual bun pentru cei ce nu se pot împărtăși. Să ne amintim că Biserica „a venerat întotdeauna dumnezeieștile Scripturi, după cum a venerat și însuși Trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească Pâinea vieții atât de la masa Cuvântului lui Dumnezeu cât și de la aceea a Trupului lui Cristos și să o dea credincioșilor” (Dei Verbum 21).

Ca la cina familială, ospățul Liturghiei ne-a apropiat mai mult între noi, a sporit comuniunea dintre noi. Iar acum, terminat fiind, ieșim cu energii proaspete în lume. Nu oricum, ci – sunt cuvintele noastre! – „întru numele Domnului”. Așa să ne ajute Dumnezeu!

din comentariul la Duminica a III-a din Postul Mare, anul A (în ritul latin)
Femeia samariteană (Ioan 4,5-42)
Acesta este unul dintre cele mai lungi pasaje din Scriptură ce apare între lecturile liturgice (în Postul Mare, în duminica a III-a la latini, în Anul A; respectiv în duminica a V-a la bizantini). Pe bună dreptate: este o descriere vie, în care fiecare detaliu este semnificativ. Dacă ne-am lua timp să ne uităm la tot, am sta aici toată ziua. Așa că haideți să fim foarte scurți și să ne oprim doar la două lucruri concrete din această relatare: apa despre care vorbește Isus și vasul cu apă pe care femeia l-a lăsat în urmă.

Apa este teribil de importantă. În relatarea creației din Geneză, apa a fost al doilea lucru pe care Dumnezeu l-a creat, după lumină. Apa este necesară pentru toate ființele vii. În lecturile din ritul latin din duminica amintită, apa este menționată în trei dintre cele patru texte biblice: mai întâi în textul din Vechiul Testament, din Exod, despre apa care a curs din stânca lovită de Moise o la Massa și Meriba (comentariul pentru acest text a fost inclus la sfârșit); în al doilea rând, prin menționarea acestui eveniment în Psalmul 95; iar în al treilea rând, desigur, în lectura evanghelică despre Isus și femeia de la fântână.

În evenimentul de la Massa și Meriba, Dumnezeu a săvârșit o minune, dând poporului cârtitor apă în mijlocul deșertului, dintr-o stâncă, atunci când Moise a lovit-o cu toiagul. În episodul cu Isus și femeia de la fântână, nu există un miracol fizic, dar există un miracol spiritual mult mai mare, care apare chiar în ultimul rând al relatării, când bărbații din cetatea samariteană îi spun femeii: „Știm că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii”. Israeliții din deșert au primit doar apă fizică, dar bărbații din cetatea samariteană au primit apă spirituală, care este un simbol pentru viața veșnică, viața lui Dumnezeu în suflet, care este apa pe care o dă Isus. Acesta este unul dintre modurile în care Isus este noul Moise, și mult mai mare decât Moise. De asemenea, Isus face o minune cu apă mai mare decât Moise, care a despărțit Marea Roșie. Isus desparte marea și mai mare a morții – pentru că ne putem îneca în apă, apa este adesea folosită ca simbol al morții – și ne duce în Țara Promisă a cerului, pentru care Țara Promisă fizică a lui Israel este doar un simbol.

Materia este un semn sau un simbol al spiritului. Lumina este un simbol al adevărului, iar vederea fizică este un simbol al înțelegerii, iar zâmbetele sunt semne și simboluri vizibile ale acelui lucru invizibil pe care îl numim fericire. Însuși cuvântul „miracol” din Biblie înseamnă, literalmente, „semn”. Cuvântul grec este semeion, de la care avem cuvântul „semiotică”, știința semnelor. Miracolele fizice din Biblie sunt întotdeauna semne și simboluri pentru ceva spiritual. Nu că ar fi doar simboluri, sau doar simbolice; este vorba de apă fizică, la propriu, la care se face referire atunci când evreii au trecut Marea Roșie și când Moise a lovit stânca și când Isus a întâlnit-o pe femeia de la fântână. Dar acea apă este, de asemenea, semn pentru altceva; ea are o semnificație care este mai mult decât materia din care este ea făcută, decât moleculele formate din doi atomi de hidrogen și un atom de oxigen. Apa simbolizează în mod natural viața, deoarece tot ceea ce trăiește depinde de apă. Iar viața fizică pe care apa fizică o hrănește este ea însăși un semn sau un simbol al vieții spirituale. Dumnezeu a inventat materia pentru a ne învăța despre spirit, pentru a semnifica și simboliza spiritul, iar El a inventat corpurile umane pentru a dezvălui și exprima sufletele umane și, astfel, pentru a cunoaște ceva despre El însuși, întrucât El este spirit.

Așa cum viața fizică a trupurilor noastre este un simbol natural al vieții spirituale a sufletelor noastre, tot așa apa fizică de care au nevoie trupurile noastre pentru a trăi o viață trupească este un simbol natural a ceea ce putem numi apă spirituală, cea de care au nevoie sufletele noastre pentru a avea viață spirituală sau viață veșnică. Știm de unde provine apa fizică. Dar de unde provine apa spirituală? De la Dumnezeu. Un alt cuvânt pentru ea este „har”. Așa cum ploaia cade din cerurile fizice, tot așa harul cade din cerul spiritual al lui Dumnezeu. Este o revărsare a propriei vieți a lui Dumnezeu în sufletele noastre. Data viitoare când vedeți că plouă, amintiți-vă de acest simbolism și mulțumiți-i lui Dumnezeu pentru ambele ape. Ambele sunt reale. Atât de reale încât ambele sunt chestiuni de viață și de moarte.

Isus a întors atenția femeii de la obsesia ei pentru apa fizică, apa din fântână, la apa spirituală pe care numai El i-o putea da. El era adevărata fântână. Acolo era apa vie. De asemenea, Isus a îndreptat atenția femeii de la obsesia ei legată de locul fizic – evreii se închinau în Ierusalim, iar samaritenii nu – atunci când i-a spus: „Dumnezeu este duh și cei care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să îl adore”. Observați că Isus nu a folosit cuvântul „doar” (doar în duh și adevăr). Nu a spus că închinarea este doar spirituală. Dar nici nu este doar fizică. Geografia ei este un simbol sau un semn pentru ceva mai mult, ceva spiritual. Clădirea unei biserici este doar un simbol, un simbol sacru sau o serie de simboluri, pentru ceva care nu este făcut din atomi și molecule. Ea nu funcționează ca prin magie sau ca o mașină, automat, de la sine. Te uzi automat când intri în mare, dar nu te sfințești doar intrând pe ușa bisericii, fie că biserica e aici sau la Ierusalim. Când urci pe un munte, nu te apropii automat de Dumnezeu sau de cer, dar când credința, speranța și caritatea urcă pe noi niveluri, te apropii.

Apa pe care Isus a spus că o va da este Duhul Sfânt. Ceea ce este apa pentru corpul tău, Duhul Sfânt este pentru sufletul tău. Atât apa fizică, cât și apa Duhului Sfânt sunt reale. Nu sunt doar cuvinte poetice sau simboluri pe care le inventăm, precum cuvintele care ne ies pe gură. Duhul Sfânt este la fel de real ca apa fizică și la fel de necesar pentru viața sufletului nostru ca apa fizică pentru viața trupului nostru. Diferența este că trupul nostru este destinat să moară în cele din urmă, dar nu și sufletul nostru. Așadar, care dintre cele două este mai important? Este mai important, așa cum credea femeia samariteană, ca trupul tău să ajungă la Ierusalim sau ca sufletul tău să ajungă în cer? Răspunsul la această întrebare ar trebui să fie la mintea cocoșului.

Celălalt punct din relatare pe care vreau să îl abordez este legat de vasul sau găleata cu care lua apa. Aceste vase erau mult mai importante și mult mai scumpe în Israelul antic decât în societatea de astăzi. Dacă nu aveai un vas, nu puteai să scoți apă, iar dacă nu luai apă, mureai. Cu toate acestea, femeia noastră, această femeie foarte lumească și practică, atunci când l-a întâlnit pe Isus, a uitat complet de vasul ei și l-a lăsat la fântâna unde se afla Isus când a fugit să le spună tuturor celor din oraș că a venit Mesia. Isus îi dăduse lecția că apa spirituală pe care o dă El este mai importantă decât apa fizică pe care o dădea fântâna lui Iacob, așa cum sufletul este mai important decât trupul.

Puteți vedea relația dintre suflet și trup dacă vă uitați la relația dintre apă și vas. Apa este mai importantă decât vasul – de fapt, apa este întreaga rațiune a vasului. Și sufletul este întreaga rațiune a corpului. De aceea, trupurile umane sunt sacre: pentru că sunt temple ale Duhului Sfânt. Așa cum clădirea unei biserici este sacră pentru că îl conține pe Dumnezeu întrupat în Euharistie, tot așa și trupurile noastre fizice și muritoare sunt sacre pentru că ele conțin viața spirituală și veșnică. (Un aspect tehnic, dar profund aici este că sufletul conține cu adevărat trupul. Nu trupul conține sufletul. El conține inima fizică și creierul fizic, dar nu și inima și mintea sufletului. Din punct de vedere fizic, decorul unei piese de teatru conține piesa, dar sensul piesei, punctul de vedere al piesei, conține decorul ca una dintre dimensiunile ei. Sufletul este sensul trupului, rațiunea trupului, și nu invers. De aceea, trupurile sunt sfinte.)

În Biblie, ca în viață, există adesea mult, mult mai mult decât se vede cu ochiul liber. Aparențele pot fi înșelătoare. Data viitoare când vă uitați la vecinul vostru creștin, amintiți-vă că sunteți în prezența a ceva care se aseamănă cu Euharistia. Nu este o exagerare. Isus a spus: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, Mie mi-ați făcut” (Matei 25,40). Haideți să încercăm să ne amintim acest lucru pentru următoarele 24 de ore. Aceasta vă este tema de casă pentru astăzi.

* * *

Apa din stâncă (Exod 17,3-7)

În lectura din Exod despre Moise lovind stânca, ideea nu este doar că Dumnezeu poate să facă o minune și să scoată apă dintr-o stâncă, ci și că poporul Său a încetat să se mai încreadă în Dumnezeu în deșertul fără apă, deși îl văzuseră făcând minuni pentru ei în Egipt și la Marea Roșie. Dumnezeu nu i-a abandonat nici măcar atunci când și-au pierdut credința și au cârtit împotriva lui Moise. El a făcut o altă minune cu toiagul lui Moise care anterior despărțise Marea Roșie, scoțând acum apă proaspătă dintr-o stâncă.

Ideea aici este că Dumnezeu este de încredere și că nu își abandonează poporul chiar și atunci când acesta l-a părăsit. Dumnezeu nu le-a dat ceea ce li se cuvine și nu i-a părăsit în pustiu, deși meritau să fie părăsiți. Ei au vrut apă mai mult decât pe Dumnezeu, ceea ce a fost o prostie, pentru că Dumnezeu le-ar fi dat apă, dar apa nu le-ar fi dat pe Dumnezeu. Ar fi trebuit să pună mereu pe primul loc apa spirituală a credinței, a speranței și a iubirii, dar ei au păstrat credința în Dumnezeu doar în vremurile bune, când apa era din belșug, și nu în vremurile grele, când era puțină. De aceea, locul a fost numit „Massa”, care înseamnă „test” sau „încercare”. Ei au eșuat în încercare, dar Dumnezeu nu a eșuat.

Toate ființele vii au nevoie de apă. Ideea comunicată aici este că apa fizică simboliza apa spirituală a vieții supranaturale, pe care numai Dumnezeu o poate da. Este același simbolism pe care îl găsim în relatarea evanghelică cu Isus și femeia samariteană de la fântână. Stânca este, de asemenea, un simbol. Apa obișnuită, naturală, nu provine din stânci. Dar de unde vine apa vieții supranaturale? Din Cristos, iar Cristos este numit „Stânca noastră”. Așa spune Sfântul Paul în 1Corinteni 10,1-6, care se referă explicit la acest episod din Exod. Începe cu ideea că Dumnezeu își testează poporul în pustiu și apoi continuă identificând stânca miraculoasă cu Cristos: „Nu vreau, fraților, să rămâneți în ignoranță: părinții noștri au fost cu toții sub nor și toți au trecut prin mare și toți, întru Moise, au fost botezați în nor și în mare. Toți au mâncat aceeași hrană spirituală și toți au băut aceeași băutură spirituală pentru că ei beau din piatra spirituală care îi urma, iar piatra era Cristos. Totuși cei mai mulți dintre ei nu au fost pe placul lui Dumnezeu, de aceea au pierit în pustiu. De fapt, acestea au devenit pentru noi exemple, ca să nu dorim cele rele, așa cum au dorit ei.”

Ideea este că nu îl poți moșteni automat pe Cristos doar făcând parte dintr-un popor ales, sau dintr-o Biserică vizibilă sau dintr-o familie religioasă, sau chiar doar primind Sacramentele, fără credință. Primirea Sacramentelor nu este ca și cum un perete primește vopseaua. Este ca un îndrăgostit care primește un sărut – necesită un răspuns! Nici Sacramentele nu sunt magice, nu sunt bilete automate de mântuire. Ele sunt daruri, iar darurile trebuie să fie acceptate în mod liber, precum și oferite în mod liber. Sacramentele trebuie să fie acceptate cu credință, speranță și iubire, toate acestea fiind alegerile noastre libere. Dumnezeu cere alegerea noastră liberă, pentru că cere iubire; nu este mulțumit cu nimic mai puțin decât cu iubirea, iar iubirea este o alegere liberă. Dumnezeu o dă întotdeauna în mod liber, dar și noi trebuie să o acceptăm în mod liber.

9. În ce moment devin pâinea și vinul Trupul și Sângele lui Cristos?

Știu că înainte de Sfânta Liturghie avem pâine și vin, iar când ajungem la împărtășanie acestea devin Trupul și Sângele Domnului. Dar în ce moment al Liturghiei are loc de fapt această schimbare? (Jerry din Cockeysville, Maryland)

În unele competiții sportive, diferența dintre cel mai bun din lume și locul al doilea poate fi adesea de o sutime de secundă. Ne place să urmărim reluarea cu încetinitorul și să înghețăm exact cadrul în care înotătorul atinge peretele sau alergătorul rupe banda de la finalul cursei. Da, datorită tehnologiei moderne, putem obține o precizie infinitezimală în multe lucruri. Dar nu sunt atât de sigur că prezența miraculoasă a lui Cristos în Euharistie ar trebui să fie unul dintre ele.

Una dintre cele mai clare amintiri ale mele de când eram în anii de seminar este aceea că profesorul ne sublinia nouă, viitorilor preoți, că întreaga Liturghie este cea care îi permite Domnului să fie cu adevărat prezent la Împărtășanie. Cu siguranță, cuvintele rostite de Isus la Cina cea de Taină („Acesta este Trupul Meu, care se jertfește pentru voi”) sunt indispensabile, dar la fel de crucială este și acțiunea Duhului Sfânt pe care preotul o invocă în mod deschis în timpul unei rugăciuni numite epicleză („Duhul Tău să binevoiască a sfinți aceste daruri”), și chiar și răspunsul și aclamațiile adunării credincioșilor sunt necesare. Cristos devine prezent în mod sacramental în timpul celebrării Sfintei Liturghii, a întregii Liturghii. Într-un anumit sens, ar fi o greșeală să căutăm un moment mai precis, deoarece am putea fi tentați să limităm valoarea Sacramentului la o mică parte a Liturghiei sau să confundăm anumite texte cu o incantație magică, una care atunci când este rostită îl cheamă pe Dumnezeul nostru din ceruri. Acest Sacrament este puternic și misterios, dar nu este un film cu Michael Keaton, în care personajele spun „Beetlejuice” de trei ori și… voila, el apare!

De fapt, realitatea este că, chiar și într-o situație de urgență, cum ar fi aceea de a rămâne fără ostii consacrate, nici un preot sau Episcop sau chiar Papa nu poate să fugă rapid înapoi în sacristie și să mai consacre altele prin simpla repetare a unei părți din Rugăciunea Euharistică. Nici măcar nu se poate celebra în mod legitim doar a doua jumătate a Liturghiei care începe după omilie. Totul este la pachet!

Acestea fiind spuse, aveți dreptate: înainte de Liturghie sunt doar pâine și vin, dar când ne împărtășim este vorba de Prezența reală a Domnului. Este corect să vrem să restrângem puțin „fereastra” de timp. Să ne concentrăm atunci asupra unui gest din timpul Rugăciunii Euharistice. După cuvintele instituirii (aceleași cuvinte pe care Isus le-a rostit la Cina cea de Taină și despre care noi credem că au instituit acest Sacrament), „Luați și mâncați din aceasta toți: acesta este Trupul Meu, care se jertfește pentru voi”, preotul ține ostia ridicată și apoi îngenunchează în semn de adorație. Face același lucru și cu potirul, după ce pronunță cuvintele lui Cristos despre Sângele Său. Imaginea cu preotul ce se oprește în tăcere pentru a înălța ostia și apoi potirul, împreună cu gestul său profund de a îngenunchea imediat după aceea, indică în mod clar că Domnul nostru este acum prezent în mod sacramental în Euharistie. La urma urmei, preotul nu ar îngenunchea în fața unei simple pâini sau a unui simplu vin. Așadar, putem concluziona că, la un moment dat, între cuvintele „Duhul Sfânt să binevoiască a sfinți aceste daruri” (epicleza) și actul de îngenunchere, a avut loc transsubstanțierea.

Catehismul Bisericii Catolice pare, de asemenea, să lase întrebarea oarecum deschisă. Într-un loc pare că oferă exactitate: „Prezența euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării și durează atât timp cât subzistă speciile euharistice” (CBC 1377). Cu toate acestea, când vorbește mai pe larg despre Liturghie, declară: „În centrul celebrării Euharistiei se află pâinea și vinul, care, prin cuvintele lui Cristos și prin invocarea Duhului Sfânt, devin Trupul și Sângele lui Cristos.” (CBC 1333). Acest lucru pare să întărească faptul că atât epicleza, cât și cuvintele instituirii sunt responsabile pentru transsubstanțiere. Chiar și primul dintre aceste două pasaje permite o oarecare ambiguitate, deoarece Catehismul nu definește care este de fapt „momentul consacrării”. Este vorba de prima silabă a narațiunii instituirii? Ultima? Este un moment scurt? Unul lung, care a început la epicleză? Poate.

Haideți să ne opunem înclinației noastre moderne pentru o sincronizare precisă, cadru cu cadru, și să lăsăm loc pentru misterul lui Dumnezeu în timpul Liturghiei. Tot ce trebuie să știm cu adevărat este că, în momentul în care ne aflăm în rândul făcut pentru primirea Împărtășaniei, Cristos este cu adevărat prezent în Euharistie – Trup, Sânge, Suflet și Divinitate. Răspunsul nostru atunci când preotul spune „Trupul lui Cristos” nu este: „Hei, Isus! Când ai ajuns aici?”, ci „Amin” – „Eu cred”.

11. Cât timp după consacrare rămâne Trupul și Sângele lui Cristos în pâinea și vinul consacrate?

Vorbeam cu un prieten care nu era sigur cât timp durează efectele consacrării. Așadar, părinte Dave, cât timp rămân pâinea și vinul Trupul și Sângele lui Cristos? (Hilary din Rapid City, Dakota de Sud)

Este o schimbare permanentă. Alte tradiții creștine (protestante) au o credință cumva similară cu a noastră, potrivit căreia pâinea se transformă în prezența Domnului, dar numai atât timp cât acea adunare particulară a credincioșilor este încă adunată în biserică. Din punctul lor de vedere, atunci când oamenii se dispersează după încheierea slujbei, aceasta redevine pâine. Noi însă credem că odată ce elementele sunt consacrate, ele rămân schimbate (vezi CBC 1377).

Amintiți-vă că doctrina noastră catolică a transsubstanțierii înseamnă că, în timpul Rugăciunii Euharistice, a avut loc o schimbare fundamentală în însăși esența a ceea ce a fost odată doar pâine. Această schimbare este perpetuă – chiar mai permanentă decât un tatuaj, deoarece dacă regretați cu adevărat, cerneala de pe braț poate fi îndepărtată. Nu poți folosi însă un laser pentru a transforma Euharistia din nou în a fi doar pâine; ceea ce este făcut este făcut!

Noi susținem că Prezența reală a lui Cristos rămâne. De aceea avem tabernacole în bisericile catolice, deoarece credem că trebuie să continuăm să arătăm respect și reverență față de Trupul lui Cristos, păstrându-l într-un loc special (observați că nu se întoarce în dulapul din sacristie, alături de ostiile neconsacrate, care sunt depozitate în cutii sau vase). Instrucțiunea Generală a Misalului Roman dispune ca „Preasfântul Sacrament să se păstreze în tabernacol, în acea parte a bisericii care este de cea mai mare cinste, importanță, la vedere, împodobită cum se cuvine și adaptată pentru rugăciune” (nr. 314).

Cei mai mulți oameni presupun în mod natural că, dat fiind că bucuria marchează cele mai bune experiențe din viață și dat fiind că suferința le marchează pe cele mai rele, bucuria și suferința sunt în opoziție. Nu este așa. După cum observa teologul dominican Servais Pinckaers, a fi bucuros nu este totuna cu experimentarea plăcerii. Plăcerea este o senzație scurtă și superficială provocată de contactul cu un bun exterior. Ea durează doar atâta timp cât durează acel contact. Bucuria, pe de altă parte, trebuie câștigată, născută din încercări, din dureri îndurate, din suferințe acceptate cu curaj și cu iubire. Spre deosebire de plăcere, bucuria crește prin împărtășire și răsplătește sacrificiile care au fost îmbrățișate în mod liber. Bucuria nu este în opoziție cu suferința. Ea este răsplata noastră pentru că iubim așa cum iubește Dumnezeu. Bucuria și suferința pot fi privite ca niște unelte co-egale ale lui Dumnezeu: o combinație divină de morcov și băț, precum se folosește pentru a motiva caii. Suferința este bățul folosit pentru a ne călăuzi spre locul unde dorește Învățătorul să mergem. Bucuria este morcovul care constituie răsplata noastră atunci când ajungem acolo. Toată lumea iubește morcovul și urăște bățul, dar fără bățul care să ne călăuzească, este mult mai dificil să câștigăm morcovul.

Gândul că Dumnezeu ne călăuzește cu un băț ar putea să ne trezească imaginea unui Dumnezeu furios și răzbunător. Totuși, acest punct de vedere trebuie să fie greșit, deoarece contrazice imaginea lui Dumnezeu pe care Isus ne-o prezintă în faimoasa parabolă a Fiului risipitor, din Evanghelia Sfântului Luca. În această parabolă, Isus îl prezintă pe tată ca fiind deosebit de răbdător cu fiul său, care își cere anticipat moștenirea și pornește pe cont propriu, irosindu-și rapid toată averea pe prostituate și pe o viață de excese. Acest fiu, care suferă acum din cauza lipsei de resurse într-o țară străină, ajunge să conștientizeze că i-ar fi mai bine ca servitor în casa tatălui său decât ca om liber pe cont propriu. Se întoarce la tatăl său, mulțumit să fie slujitor, dar tatăl nu vrea să accepte așa ceva. Își iubește atât de mult fiul și este atât de bucuros să îl aibă înapoi încât se grăbește să îl întâmpine cu o mare sărbătoare și cu iertare totală, nefiind preocupat câtuși de puțin de ceea ce a făcut sau nu fiul.

Dacă Tatăl este cu adevărat atât de milostiv, iubitor și iertător cum îl descrie Isus, atunci trebuie să reevaluăm modul în care ne gândim la suferință. Orice teologie adevărată a suferinței trebuie să fie în concordanță cu această înțelegere a iubirii Tatălui pentru toți copiii Săi. Suferința nu poate fi doar un instrument punitiv. Ea trebuie să fie un instrument pe care Dumnezeu îl folosește pentru a se reuni cu făptura Sa rătăcită. Într-adevăr, în parabolă, suferința sub chipul foamei este cea care îl aduce pe tânăr la realitate și îi facilitează întoarcerea la tatăl său. De asemenea, îl face pe fiu să conștientizeze că tatăl său îl iubește foarte mult și îi oferă tot ceea ce are nevoie. Acesta este rolul suprem al suferinței: să ne faciliteze întoarcerea la Tatăl nostru ceresc, care ne iubește mai mult decât ne iubim noi înșine și în prezența căruia vom găsi bucurie și împlinire. Acesta este modul în care ne cheamă să ne întoarcem acasă la El.

Suferința pe care o experimentează fiul risipitor în această parabolă este foamea. Dar foamea, ca orice suferință, nu este altceva decât o senzație care ne avertizează de prezența răului în mijlocul nostru. De fapt, nu senzația de foame îl amenința pe fiu; ea l-a avertizat doar că moare de foame și l-a motivat să se întoarcă acasă la tatăl său, care avea ceea ce îi trebuia. Seamănă foarte mult cu alarma de fum din casele noastre. Atunci când are loc un incendiu, alarma se declanșează într-un mod asurzitor, pentru a ne avertiza de amenințarea existentă. Deși alarma este extrem de iritantă, recunoaștem că alarma în sine nu este periculoasă pentru noi și că trebuie să fie făcută astfel încât să nu o putem ignora, pentru ca să ne alerteze cu privire la amenințarea reală. Ea ne motivează să acționăm pentru a ne salva viețile și bunurile. Este acolo pentru a ne proteja, nu pentru a ne liniști.

Același lucru este valabil și pentru suferință. Ea trebuie să fie persistentă și inconfortabilă pentru a ne avertiza cu privire la amenințarea răului și pentru a ne motiva să acționăm pentru a-l elimina. Când ne este foame, nu senzația de foame este periculoasă pentru bunăstarea noastră, ci lipsa hranei, care se ameliorează prin obținerea hranei. În mod similar, în timp ce ruperea unui picior este rea, durerea ne spune doar că s-a produs o ruptură și ne motivează să nu ne atingem, permițând piciorului să se vindece. Atunci când ne simțim singuri, problema este nevoia noastră de companie, nu sentimentul de singurătate. Suferința în sine nu este rea: este un detector de rău, amplasat de un Dumnezeu iubitor pentru a ne proteja de rău în același mod în care un detector de fum este conceput pentru a ne proteja de foc.

Suferința este un dar de la Dumnezeu și, prin urmare, este un instrument mult mai sofisticat decât un detector de fum. Trebuie să fie așa pentru că răul este mai greu de detectat decât fumul și este mult mai dăunător pentru persoană decât focul, deoarece răul afectează sufletul. De fapt, nu numai că suferința ne permite să detectăm răul, ci ne protejează de el și ne desăvârșește. Câteva exemple scurte, din viața de zi cu zi, vor ilustra acest aspect. Dacă un om bea prea mult alcool, se va îmbăta și va suferi de mahmureală a doua zi. Din experiența suferinței sale, omul deduce: cauza ei a fost faptul că a băut prea mult în noaptea precedentă. Prin urmare, nu mai bea în noaptea următoare și astfel se trezește în dimineața următoare fără mahmureală. Suferința l-a învățat pe om că excesul de băutură este rău și că este bine să își controleze consumul de alcool, deoarece nu va mai suferi de mahmureală dacă va fi moderat. Suferința l-a protejat inițial de un rău mai mare, motivându-l să nu mai bea în exces. Dacă omul se obișnuiește cu ce a învățat, moderația îl va face mai bun ca persoană, pentru că practică virtutea cumpătării și, prin urmare, experimentează iubirea de sine adecvată.

Acest exemplu ilustrează, de asemenea, ceea ce mulți oameni vor considera a fi un rezultat surprinzător: faptul că mahmureala este un lucru bun pentru o persoană, deoarece este atât un avertisment cu privire la răul consumului excesiv de alcool, cât și un motiv pentru a bea mai cumpătat în viitor. Acesta este paradoxul în ceea ce privește alarmele în general și suferința în special. Suferința în sine este un lucru bun și util pentru că oferă un avertisment care ne protejează de lucruri mai rele care s-ar putea întâmpla. Dar faptul că a trebuit să o experimentăm este un lucru rău, deoarece înseamnă că am fost expuși unui rău care ne amenință existența. Cu siguranță, nimeni nu își dorește o durere de cap ce pulsează, sau greață, și totuși, urmând logica valorii unei alarme, aceasta este în mod incontestabil un lucru bun. Același lucru este valabil pentru orice formă de suferință: este un avertisment cu privire la existența unui rău și o motivație pentru a căuta binele lipsă. Ea nu este un rău în sine, ci, în schimb, este un detector de rău și ceva ce perfecționează natura umană.

Unii vor obiecta, fără îndoială, că nu are cum mahmureala să fie un lucru bun. Vor spune poate că există și alte modalități de a învăța o persoană să nu bea excesiv fără a o face să aibă dureri de cap a doua zi. De fapt, au dreptate. Există și alte modalități de a învăța o persoană să nu bea excesiv; cea mai evidentă modalitate este să fii martor la o persoană cu mahmureală. Din păcate, în timp ce un astfel de avertisment i-ar putea descuraja pe unii de la consumul excesiv de alcool, pentru alții este nevoie de un memento mai puternic. În plus, chiar dacă toată lumea ar exercita reținerea necesară după doar un avertisment verbal, tot ar fi nevoie de o persoană care să fi experimentat acele efecte negative pentru a oferi o mărturie tuturor celor care au urmat. Alții ar putea spune că avertismentul este prea dur, dar adevărul este că există multe persoane pentru care nici măcar mahmureala zilnică nu este suficientă pentru a le împiedica să bea în exces, până la dependență și chiar moarte. Alții ar putea considera că avertismentul este mai rău decât răul de care ne protejează, dar acest lucru nu este adevărat. În timp ce avertismentul este neplăcut, lipsa avertismentului poate fi și mai mortală.

Pentru a clarifica mai bine acest aspect, să luăm în considerare foamea. Atunci când nu mâncăm suficient, ne simțim flămânzi. Toată lumea a simțit această senzație la un moment dat sau altul și nu este una plăcută. Atunci când o simțim, suntem motivați să mâncăm ceva pentru a nu ne mai simți înfometați. Dacă nu am avea această senzație de foame, ar fi ca și cum am conduce o mașină cu un indicator de combustibil defect: este doar o chestiune de timp până când ne trezim blocați, fără combustibil. Din nou, foamea este bună pentru că evidențiază răul, care este lipsa hranei. Nimeni nu vrea să fie flămând, dar este mult mai bine decât să moară de foame fără avertisment.

Suferința este capacitatea noastră înnăscută de a simți prezența răului sau, mai exact, este absența unui bine suficient de important ca să ne amenințe existența fizică, socială, psihologică sau spirituală. Ca detector de rău, este necesar, prin urmare, ca senzațiile pe care le produce să fie persistente și greu de ignorat, în același mod în care funcționează alarmele create de om pentru a transmite un mesaj în vremuri tulburi. Mai mult, este necesar ca suferința să fie inconfortabilă, deoarece aceasta ne motivează să ne îndepărtăm de răul care ne afectează pentru a atinge binele care ne lipsește. Este poate puțin ironic faptul că disconfortul este cel care conferă suferinței capacitățile sale de protecție și de perfecționare, dar trebuie să fie așa pentru a ne motiva să ne schimbăm. Dacă suferința ar fi mângâietoare, ea ne-ar încuraja să rămânem în prezența răului.

Cineva ar putea obiecta că dacă tatăl din parabolă ar fi fost un Dumnezeu atotputernic, ar fi putut să asigure nevoile fiului chiar și într-o țară străină, astfel încât fiul să nu moară de foame. La urma urmei, în lumea modernă, un tată cu resurse abundente ar fi capabil să acorde o linie de credit oriunde în lume în beneficiul fiului său iubit. De ce un Dumnezeu atotputernic nu poate face cel puțin la fel de mult? Un Dumnezeu atotputernic ar putea, cu siguranță, să se îngrijească de fiul risipitor, chiar și la distanță. Nu aceasta este problema. Problema a fost creată de fiu, care a rupt legăturile cu tatăl și astfel a pierdut accesul la tot ceea ce era bun pentru el. Aceeași situație se aplică vieții noastre. Atunci când ne separăm de Dumnezeu, renunțând la înțelepciunea și harul Său, vom descoperi și noi că dacă ne bazăm doar pe propriile resurse, în cele din urmă ne vom trezi neîmpliniți. Ca în cazul fiului risipitor, nu este vorba despre faptul că Dumnezeu nu ne poate ajuta: este vorba de faptul că noi refuzăm ajutorul lui Dumnezeu.

Suferința dă direcția, ca un băț pentru un cal, făcându-ne să evităm lucrurile care ne fac să suferim și să alegem în schimb să obținem bunurile de care avem nevoie pentru a fi compleți. Dacă ținem cont de îndrumările lui Dumnezeu, transmise prin suferință, ne apropiem de Dumnezeu și, în cele din urmă, de fericire. Dacă nu ținem cont de suferința noastră, aceasta va persista până când vom ține cont de ea sau până când vom muri. Dumnezeu ne încurajează și ne arată deciziile care duc la bucurie și fericire, dar nu ne obligă să le luăm. El respectă liberul nostru arbitru.

(fragment din capitolul 1 al cărții „De ce toți oamenii suferă. Cum folosește un Dumnezeu iubitor suferința pentru ca noi să creștem în perfecțiune”)

De-a lungul Vechiului Testament, motivul nunții este folosit pentru a simboliza căsătoria dintre Dumnezeu și poporul Său, precum și bucuria care se naște atunci când ființele umane se unesc în iubire. În consecință, este o expresie deosebit de potrivită pentru depășirea diviziunii create de păcat. Astfel, nu este întâmplător faptul că, în contextul Evangheliei lui Ioan, primul „semn” public al lui Isus are loc la un ospăț de nuntă, deoarece El Însuși este căsătoria dintre divinitate și umanitate.

Narațiunea începe cu un cod ioanin elegant: „În ziua a treia, s-a făcut o nuntă în Cana Galileii și Mama lui Isus era acolo”. (Ioan 2:1). În întreaga Evanghelie, te hemera te trite (în ziua a treia) este expresia pentru ziua Învierii lui Isus din morți. Mai mult, această sărbătoare a nunții are loc în Cana Galileei, iar Galileea, în sistemul simbolic al lui Ioan, este pământul Învierii, acel loc unde Isus se va întâlni cu prietenii săi după Paști. Prin urmare, această relatare trebuie citită prin prisma Învierii, adică a actului prin care Dumnezeu, într-un mod fără precedent și de neegalat, a adunat la sine omenirea și a inaugurat procesul de adunare universală („Cristos a înviat din morți, fiind începutul învierii celor adormiți” – 1Corinteni 15,20). Sărbătoare nunții din Cana și sărbătoarea Învierii vor sta una în lumina hermeneutică a celeilalte.

Aflăm că discipolii lui Isus – probabil în acest moment Andrei, Simon Petru, Filip, Natanael și ucenicul pe care îl iubea Isus – au fost invitați la nuntă împreună cu Domnul însuși și cu Mama Sa. Prezența atât a mathetai cât și a Mamei este esențială. Chemându-i pe ucenici la Sine, Isus inaugurase deja adunarea poporului Său (în cele din urmă, cei Doisprezece vor fi văzuți ca o evocare a celor douăsprezece triburi ale lui Israel), astfel că prezența lor semnalează noutatea și scopul viitor al slujirii publice a lui Isus. Maria este o figură simbolică bogată și multivalentă în toate Evangheliile. În narațiunea copilăriei de la Luca, ea apare ca purtătoare de cuvânt a Israelului antic, vorbind, în Magnificat-ul ei, în cuvintele și ritmurile Anei, mama lui Samuel; iar ca destinatară a anunțului angelic al unei nașteri miraculoase, ea amintește nu doar de Ana ci și de Sara și de mama lui Samson. În relatarea Nașterii de la Matei, ea este nevoită să plece în exil în Egipt și apoi este chemată înapoi la casa ei, recapitulând astfel călătoria Israelului de la sclavie la libertate. Ea este astfel întruchiparea simbolică a Israelului fidel și răbdător, care tânjește după eliberare. În Evanghelia lui Ioan, ea este, mai presus de toate, Mamă – Mama fizică a lui Isus și, prin El, Mama tuturor celor care vor veni la o viață nouă în El. Ca Mamă a Domnului, ea este, încă o dată, Israelul, acea întreagă serie de evenimente și acel sistem de idei în care a apărut Isus și prin prisma cărora poate fi El înțeles. Hans Urs von Balthasar comentează în aceeași ordine de idei că Maria a trezit efectiv conștiința mesianică a lui Isus prin faptul că i-a relatat Fiului ei istoria Israelului. Astfel, în relatarea din Cana, Maria va exprima durerea și speranța poporului ales, împrăștiat și tânjind după unire.

Aflăm că, în cursul celebrării nunții, „se terminase vinul” (Ioan 2,3). Într-o epocă în care astfel de petreceri durau mai mult de câteva zile, aceasta nu era o dificultate minoră. Cu vinul epuizat, spiritul de convivialitate se risipea, sărbătoarea se încheia rapid, iar gazdele și mirii erau profund stânjeniți. Observând dificultatea, Mama lui Isus i-a spus: „Nu mai au vin” (Ioan 2,3).

Să mergem mai departe cu lectura simbolică a acestui episod emblematic. Vinul – cel care schimbă, înalță și însuflețește conștiințele, cel care produce bună dispoziție și jovialitate – evocă Spiritul lui Dumnezeu, viața divină. Când suntem legați de această sursă infinită, când ne împărtășim liber din ea, suntem aduși la bucurie personală și la un sentiment profund de legătură comunitară. Este elixirul care face din viața umană o sărbătoare comunitară; este condiția pentru posibilitatea de a ne aduna. A fi în păcat nu este altceva decât a fi despărțit de această sursă și, prin urmare, a cădea într-o depresie a spiritului, în apatie și singurătate. Atunci când Maria îi sugerează discret lui Isus că petrecerea de nuntă a rămas fără vin, ea este Israelul antic care îi vorbește Dumnezeului său amintindu-i că poporul a rămas fără bucurie, fără scop și fără legătură unii cu alții, că au devenit oase uscate fără viață. Ea preia lamentația atâtor profeți și înțelepți evrei: „Până când, Doamne?”

Ceea ce urmează este partea cea mai derutantă a relatării, aparenta distanțare rece a lui Isus față de această cerere rezonabilă a Mamei Sale: „Ce ne privește pe Mine și pe tine, femeie? Încă nu a venit ceasul Meu” (Ioan 2,4). În primul rând, faptul că i se adresează cu apelativul „femeie” nu trebuie interpretat ca un semn de lipsă de respect; mai degrabă, trebuie interpretat ca un act cu un simbolism dens. Eva, în contextul Vechiului Testament, este femeia prin excelență; Maria este prezentată aici ca fiind noua Eva, noua reprezentantă a rasei umane, cu care Dumnezeu caută unirea. Așa cum se cuvine în acest cadru din Cana, se face aluzie la tema miresei umane și a Mirelui divin. Dar dacă ea este Femeia cu care Dumnezeu caută unirea, de ce aceste cuvinte distante și derutante? Cea mai bună explicație, după părerea mea, este că acesta este un procedeu narativ care servește la evidențierea importanței „ceasului” lui Isus și arată relația dintre ceea ce face în Cana și ceea ce se va întâmpla în acel ceas. La fel ca și „ziua a treia”, „ceasul” este un cod pentru misterul pascal, trecerea lui Isus prin moarte la viață. În acel eveniment, Dumnezeu va realiza căsătoria perfectă dintre El și rasa umană, căci va intra în cea mai intimă uniune cu noi, îmbrățișând chiar și moartea însăși și conducându-ne în camera nupțială a vieții divine. Astfel, dialogul cu Maria ne aduce în atenție scopul final și cadrul simbolic corect al acțiunii pe care Isus o va realiza pentru acei simpli miri din Cana.

Netulburată de răspunsul Fiului ei, Maria se întoarce spre diakonoi (cei care serveau la masă) și îi îndeamnă: „Faceți tot ce vă va spune” (Ioan 2,5). Încă o dată, cel care vorbește este Israelul. Ruptura dintre Dumnezeu și umanitate este ireparabilă din partea omului și prin efort uman. Disfuncția în care au căzut oamenii este ca o dependență sau ca o obsesie: orice încercare din partea lor de a depăși dificultatea nu face decât să îi afunde și mai mult în ea. De aceea, atitudinea potrivită în prezența Dumnezeului mântuitor este ascultarea și acceptarea, imitându-i mișcările, răspunzând la poruncile Sale, făcând tot ceea ce ne spune.

Ajungem la miezul problemei în momentul în care Isus își începe lucrarea de transformare. „Erau acolo șase vase de piatră puse pentru purificarea iudeilor, fiecare de două sau trei măsuri” (Ioan 2,6). Aceste recipiente uriașe, folosite în conexiune cu viața religioasă a poporului, sunt goale, iar acest lucru ne amintește cât de istovitoare și inutilă este o religiozitate fără legătură cu Spiritul divin. În această privință, aceste vase joacă același rol simbolic ca preotul și levitul din parabola Samariteanului Milostiv. Dar ele sunt, am putea spune, elocvent de goale, pentru că reprezintă potențialul de viață: în raport cu Dumnezeu, religiozitatea umană, chiar ființa umană, este un receptacul pasiv, ceva ce așteaptă să fie umplut.

Isus face acum două lucruri – unul vizibil și unul invizibil – și trebuie să fim atenți la ambele. Mai întâi le spune slujitorilor să umple vasele cu apă, iar Ioan ne spune explicit că „le-au umplut până sus” (Ioan 2,7). Dăruitorul divin răspunde acum la cererea Israelului îndelung răbdător. Primul lucru pe care îl oferă este posibilitatea ca ei să contribuie la procesul de reînsuflețire a lor. Atenție, acest lucru nu intră în conflict cu ceea ce tocmai am precizat cu privire la atitudinea de acceptare totală, întrucât El însuși dăruiește, prin porunca Sa, însăși capacitatea lor de a coopera. Așadar, umplerea vaselor până sus este simbolică pentru contribuția pe care omul – prin insuflarea și puterea divină – o poate aduce la sarcina de a cultiva înflorirea umană: artă, muzică, știință, tehnologie, politică, spiritualitate. Toate acestea sunt în mod evident bune, dar rămân provizorii și inadecvate, căci nu uitați că problema este că le lipsește vinul, nu apa. Ceea ce Israelul și rasa umană au nevoie nu este doar susținerea obișnuită pe care o oferă apa, ci mai degrabă îmbătarea, înălțarea, ceva mai măreț.

Isus le spune: „Scoateți acum și duceți stolnicului nunții!” (Ioan 2,8). Când stolnicul gustă apa (acum transformată în vin), el observă calitatea extraordinară a sa și, fără îndoială, le transmite miresei și mirelui vestea bună că au vin din supraabundență – 700 de litri! Isus a transformat apa în vin, luând ceva relativ insipid și făcându-l gustos și îmbătător. El a primit apa pe care i-au dat-o ei și nu a „neutralizat-o”, ci mai degrabă a ridicat-o la un nou nivel de intensitate. Comentariul lui Augustin că Isus nu face decât să accelereze și să facă mai concentrat un proces natural care are loc tot timpul – apa de ploaie dă naștere la struguri, care dau naștere la vin – este relevant aici. Apa nu este eliminată pentru ca să fie adusă contribuția divină; în schimb, contribuția divină este tocmai „îmbunătățirea” apei. Acest mod de a dărui al lui Dumnezeu corespunde, desigur, cu cristologia de la Conciliul din Calcedon, reunirea necompetitivă dintre natura divină și cea umană: când Dumnezeu și creatura se întâlnesc, creatura este întărită și devine mai autentic ea însăși. Ceea ce se sugerează în miracolul din Cana este înălțarea și extinderea culturii umane sub influența vieții divine. Umplute de Spiritul lui Dumnezeu, arhitectura, arta, știința, politica etc. devin mai pe deplin ele însele și își realizează scopurile lor cele mai profunde. Dumnezeu ne dăruiește însăși capacitatea noastră de a dărui, iar apoi dăruiește mai departe, transfigurând darul nostru în beneficiul nostru mai mare. Acest miracol este, prin urmare, o reprezentare iconică deosebit de potrivită a co-inerenței divino-umane.

Nu trebuie să uităm că scopul acestei ape transformate în vin este de a crește și de a prelungi sărbătoarea nunții. Datorită miracolului lui Isus, un grup mare de nuntași va continua să fie adunat în jurul unui cuplu care a ales să formeze, ei înșiși, o comunitate intimă pentru tot restul vieții lor. Citit în mod simbolic, acest vin este Spiritul divin, singurul care fundamentează o autentică co-inerență umană. Atunci când solidaritatea umană se bazează pe altceva decât pe iubirea lui Dumnezeu – interese personale comune, considerații politice, convingeri împărtășite etc. – ea se va clătina și se va dizolva în mod inevitabil. Aristotel știa că o prietenie durează doar în măsura în care ambii prieteni se dedică în comun unui bine care îi transcende pe fiecare în parte, iar Augustin știa că oamenii se iubesc unii pe alții în modul cel mai corespunzător atunci când o fac de dragul lui Dumnezeu. Ceea ce au recunoscut amândoi a fost faptul că, fără o temelie sau un punct de referință transcendent, orientarea către celălalt a partenerilor ar involua rapid în preocupare de sine. Atunci când Dumnezeu și omenirea sunt uniți într-o relație de căsătorie, legăturile dintre ființele umane se intensifică și devin mai profunde, co-inerența verticală dând naștere la co-inerența orizontală. Această realitate de a fi pe deplin unul -în-altul este reprezentată în mod iconic în relatarea nunții din Cana. Este o imagine a Culegătorului divin la lucru.