În Gjirokastra s-au născut două personalități bine cunoscute. Primul încununează istoria recentă și dureroasă a Albaniei: Enver Hoxha, un dictator înfricoșător care a distrus țara timp de 41 de ani, până în 1985. A fost cel mai rău lucru care i se putea întâmpla Albaniei, după toate încercările și ocupațiile la care a fost supusă până la apariția „salvare” a comunismului. Las la coada articolului un rezumat istoric, fără pretenții și doar pentru curiozitatea celor care nu au știut niciodată lucrurile acestea, eu numărându-mă printre ignoranți. Trebuie știut măcar că la moartea lui Hoxha, Albania se afla în primele trei țări cele mai sărace din lume. Iar lucrurile nu au început să meargă mai bine decât după 1998.

Al doilea nume asociat orașului, mult mai drag celor pasionați de literatură, e Ismail Kadare. Autorul albanez e câștigător inaugural al Premiului Internațional Man Booker și a fost nominalizat de mai multe ori la premiul Nobel. Născut în 1936 și plecat dintre noi de foarte curând (1 iulie 2024), e scriitorul fără de care un oraș ca Gjirokastra ar pierde cel puțin jumătate din farmec.

Când am ajuns acolo nu citisem încă nimic scris de el și cunoșteam doar un citat din romanul lui, Cronică în piatră. Câteva rânduri de pe prima pagină, cunoscute și repetate peste tot, mi-au deschis ochii și am putut privi altfel una dintre cele mai fascinante așezări din Europa. Am stat doar două nopți în orașul cu acoperișuri de piatră și am plecat regretând că nu am avut cartea la îndemână, nu m-am îmbătat ca să verific teoria lui și, colac peste acoperiș, nu am prins casa lui Kadare deschisă.

Țin foarte mult să citesc un autor local atunci când călătoresc într-o țară nouă și, cum necum, treaba asta nu mi-a reușit înainte să vizitez Albania. Am revenit acasă cu sentimentul că am rămas datoare și au trecut doi ani până să primesc imboldul pentru a-mi achita această datorie, în primul rând către mine. Mai întâi a fost o provocare dintr-un grup de lectură pe care îl frecventez, pe facebook. Așa am citit Palatul viselor. Apoi am primit o comandă de ilustrație de la Observator cultural, o publicație pentru care pregătesc săptămânal ceva nou, de la începutul lunii iunie. Când am citit tema și articolul pe care urma să-l ilustrez, nu mi-a venit să cred. Era despre Kadare, o analiză abordată dintr-un unghi mai puțin obișnuit, care făcea referință la romanul Cronică în piatră și începea cu același citat pe care l-ai putut citi mai sus. Poți consulta articolul pe site, iar printre rânduri vei găsi și sper că vei putea descifra și ilustrația mea. În ea se regăsesc casele și acoperișurile din Gjirokastra, picăturile de ploaie care nu știu că vor sfârși în cisterna despre care voi povesti mai jos, ochii și privirea, o obsesie pe care Kadare a abordat-o nu doar în Cronică în piatră, ci și în Palatul Viselor sau în Firmanul orb. 

Romanul Cronică în piatră este autobiografic, o mărturie a unor vremuri și obiceiuri pe care nu le mai putem cunoaște în mod direct acum. E narat cu vocea copilului care trăiește atât întâmplările de zi cu zi, cât și ororile războiului și succesiunea ocupațiilor (ba sunt grecii, ba italienii, ba nemții) cu o inocență și un umor pe care autorul le stăpânește într-un mod miraculos. Ploaia, cisterna, aeroportul, avionul, femeile tinere și frumoase, bătrânele, bârfele, prejudecățile, cărțile greu obținute, tunul din cetate, mâna unui pilot englez, toate acestea și multe altele devin personaje cu care copilul interacționează așa cum numai la vârsta aceea este posibil, iar descrierile și scriitura în sine te fac să nu vrei să dai prea repede pagina, să nu cumva să dispară magia. Casa e și el un personaj important, romanul lui Kadare amintindu-mi de Ioncenții Ioanei Pârvulescu, altă carte pe care am adorat-o tocmai prin abilitatea de a aborda subiecte serioase și grele cu naivitatea și simplitatea unui copil.

Casele din Gjirokastra sunt și în prezent personaje, nu poți să privești orașul cățărat pe culmi fără să nu observi asta. Urci pe străzile abrupte și descoperi locuri care îți amintesc de viața de altădată. Aparținând secolului 19, locuințele istorice se încadrează în diverse clasificări, în funcție de numărul de aripi și puterea financiară care au avut-o proprietarii lor. Structura lor e asemănătoare, diferite sunt doar dotările, ca la mașini. La parter era găzduită cisterna (muslluku), acolo unde se aduna ploaia colectată de pe acoperiș. Cu cât cisterna era mai mare, cu atât creștea statutul familiei respective. Etajul sau etajele de sus (maxim două) erau pentru locuit. Camera principală, camera de iarnă, avea șemineu (oxhacu), dar nu era singura încălzită. Numărul de hornuri și ferestre erau alt indicator al bogăției. Musafirii erau primiți într-o cameră separată (oda e miqve), întotdeauna cea mai frumoasă din casă. Pereții pictați, plafonul de cele mai multe ori din lemn sculptat, ferestrele colorate, totul trebuia să onoreze ocaziile speciale, cum ar fi aranjamentele de căsătorii și ceremoniile în sine. Elementele decorative de pe pereți aveau simbolistica lor, de exemplu rodia și florile de rodie aduceau noroc copiilor, iar doi trandafiri pe tavan semnificau faptul că sub același acoperiș locuiește un cuplu. În camera de oaspeți mai erau niște panouri din lemn, dincolo de care puteau să stea ascunse femeile care de cele mai multe ori nu erau implicate în discuții și treburi bărbătești.

Sus de tot e Casa Zekate, o mini-cetate sau casă turn cu patru etaje, cea mai vizibilă din Gjirokastra,  construită între 1811-1812, un cadou de la Ali Pasha pentru Bequir Zeko. Pe un panou uzat cu informații, din interior, scrie că într-o parte a casei locuiește încă aceeași familie. În ghid ești atenționat că nu are program de vizitare, dar poate ai noroc, sunt niște bătrâni care se află mereu prin preajmă (adevărat, cel puțin în 2022). Camerele au toalete și hamam. Camerele de iarnă de la etajul trei au geamurile mai mici decât camerele de vară, mai spațioase, de la etajul patru. Tot acolo, între cele două turnuri sau aripi de casă, se află un balcon acoperit cu divan, locul în care se odihnea bătrâna casei sau de unde stăpânul supraveghea împrejurimile. Iar priveliștea este absolut încântătoare, aș vrea să îmbătrânesc așa, privind munții, norii și ploile care vin și trec.

Puțin mai jos e Casa Skëndulaj, confiscată de la familie în 1984 și returnată în 1992. Cisterna de aici are o capacitate de 130.000 de litri, casa are 64 de ferestre în total, nouă coșuri și șase toalete, asemănătoare cu toaletele turcești, dar totuși, pentru timpuriul secol 19 nu era chiar puțin.

Mai e muzeul etnografic, găzduit de casa în care s-a născut Hoxha. Clădirea originală a fost distrusă de incendiu și reconstruită pentru a expune obiectele specifice și tradiționale ale caselor din Gjirokastra. Fotografierea nu era permisă (nu mai știu de ce, dacă exista vreun motiv), nu țin minte nici să mă fi impresionat foarte tare ca expoziție, cred că experiența vizitării celorlalte două case a fost mult mai relevantă. 

Și casa lui Kadare a fost distrusă de incendiu și, conform informațiilor de pe internet, e foarte frumos refăcută și amenajată, din păcate nu am avut noroc să o găsim deschisă. Nu știu de ce era închisă. În Albania industria turismului e încă într-o fază la fel de naivă ca vocea naratorului din carte. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu astfel de orașe, precum Gjrokastra sau Berat, dacă nu ar fi fost incluse în UNESCO și nu ar fi fost protejate. Cel puțin pe hârtie, cum scrie în ghidul pe care l-am consultat, casele tradiționale din Gjirokastra sunt sub protecție strictă și sunt incluse într-o zonă a orașului considerată muzeu. Ce se va întâmpla în realitate, nu știu. Unele au mai fost salvate de transformarea lor în superbe hoteluri. Restul țării ne-a demonstrat pe viu că entuziasmul în construcții e mare, iar estetica lasă mult de dorit. Dar e mai bine să nu divaghez.

Deasupra orașului domnește castelul. Nelocuit acum, ridicat pe locul unei citadele care datează din secolele 8 – 7 Î.C., forma actuală se datorează tot lucrărilor comandate de Ali Pasha. O plimbare pe sub bolțile umbroase e binevenită, într-o zi caldă de vară, iar priveliștea de sus e impresionantă. Castelul a fost și închisoare, folosită cu spor de fasciști, dar și de comuniști, până în 1968, când a avut loc primul festival de folk și s-au gândit că nu e cea mai bună asociere cu deținuții politici.

În rest, orașul vechi e ca un bazar colorat, cu magazine care vând și produse ale unor meșteșugari locali, și multe kitsch-uri, și clasicele obiecte de ceramică pe care le poți cumpăra, identice, din Bulgaria, Turcia, acum și Albania. Doar nu degeaba a fost Albania sub Imperiul Otoman, timp de cinci sute de ani. Poți găsi cazare ieftină și foarte decentă, la localnici, mâncarea e bună sau mai puțin bună, în funcție de noroc, dar nu te poți supăra, la cât plătești pe ea.

Ultima seară am petrecut-o pe o terasă de unde am văzut tot orașul, vântureii în zbor și un șir lung și zgomotos de motocicliști albanezi care s-au aliniat, estetic și disciplinar, pe una dintre străzile pietonale. Nu ne-am dat seama cum au avut voie să ajungă până acolo, dar le-am admirat jucăriile, iar motociclista adânc îngropată din mine și care nu va muri niciodată, de fapt, a suspinat.

Mi-a părut rău când am plecat. Nu e un oraș dens în activități și nu sunt atât de multe lucruri de făcut și de văzut, dar să fii acolo și să te poți plimba pe străzile pietruite, chiar dacă nu ai cu tine o pălărie pe care să o atârni în vârful unui minaret, e o experiență în sine. Și nu recomand nimănui să încerce teoria cu bețivii care cad de pe o stradă direct pe un acoperiș, am glumit la început. Ce recomand, cu adevărat, e să respecți ordinea aceasta: se citește mai întâi Cronică în piatră, apoi se plimbă prin Gjirokastra. Puține locuri din lume au șasa de a avea o carte a lor atât de frumoasă, e și păcat să nu profiți de asta.

Dacă vrei să afli imediat ce publicăm un nou articol sau te interesează cărțile, arta, natura și călătoriile, te poți abona la newsletter-ul Sub Copac.

Puțină istorie

După romani și bizantini, în secolul 10 Albania a fost complet cucerită de Bulgaria. Apoi normanzii au ocupat părți din țară. După 1200 a intrat pe mâna bizantinilor, dar, Imperiul Bizantin fiind deja slăbit, din 1300 și-au făcut apariția angevinii și sârbii. Și asta a fost temporar. În 1417 forțele otomane (Mehmet I) au capturat Vlora și Gjirokastra. Albania nu a cedat așa ușor, au urmat revolte, înăbușite în 1433. Skandenberg, nobil albanez antrenat ca soldat în armata otomană, despre care sigur vei auzi când ești acolo, a unit clanurile din toată țara, împotriva otomanilor, și a rezistat ocupației până în 1479.
A urmat o lungă dominație otomană, mișcarea naționalistă albaneză începând să crească abia în secolul 19. Tot atunci au apărut cărți, publicații și școli în albaneză. Problema era că populația, aparținând multiplelor religii, folosea un alfabet variat, arab, grecesc și roman. În 1909 s-a adoptat totuși alfabetul roman.
În 1912 Muntenegru a atacat Albania, în timp ce aceasta făcea încă parte din Imperiul Otoman. În războiul balcanic s-au implicat mai multe țări și Albania, abandonată de otomani, s-a trezit invadată din toate părțile. În mai 1913 marile puteri au recunoscut independența Albaniei și, după cinci sute de ani, otomanii au plecat de tot. Dar nu a fost să fie bine. Albania s-a scufundat în anarhie și nu și-a revenit până în 1920.
Pe la mijlocul anului 1920, italienii au început să construiască drumuri, să îmbunătățească porturile, să colonizeze părți din Albania, iar în 1927 s-au instalat de-a dreptul. În 7 aprilie 1939 Mussolini a anexat Albania și trupe italiene au invadat și ocupat țara. Zog, regele autoîncoronat al Albaniei, și-a trimis soția în Grecia, apoi a fugit și el, murind la Paris în 2012. Albania a rămas sub Italia patru ani, deși armate grecești au mai ocupat ocazional sudul. Când Italia a pierdut războiul, în 1943, a intrat în scenă armata germană. În războiul ce a urmat, albanezii au luptat și alături, și împotriva germanilor, dar și între ei.
La sfârșitul războiului, Albania era sărăcită și devastată, cu peste 28.000 de oameni uciși și mii rămași fără locuințe. Problemele nu se încheiau aici. Partizanii au luat puterea după eliberare, aducând cu ei comunismul. De aici încolo lucrurile s-au dus tot mai rău în jos, după cum bine știm. Ar fi multe de povestit, dar și așa cred că m-am lungit prea mult. Notez doar ceea ce m-a uimit, faptul că în 1967 Albania s-a declarat primul stat ateu din lume (legăturile cu China explicau asta), credincioșii de orice fel au fost uciși sau închiși, biserici și moschei demolate, numai câteva clădiri excepționale au supraviețuit.
Chiar și după moartea lui Hoxha și căderea zidului Berlinului, Albaniei i-a luat mult să devină o țară în care să se poată trăi fără frică. Au fost demonstrații, răsturnări de guverne și, cel mai rău, sisteme financiare piramidale care au aruncat populația în haos și violențe, în 1997. Abia în 1998 a devenit o țară guvernată de un parlament democratic, cu o constituție votată.

Datele de mai sus sunt orientative și culese dintr-un ghid de turism, nu pot face o analiză, nu ține de competența mea. Apreciez completările sau corecturile tale, dacă sunt, iar eu prefer să mă întorc la la literatură.

The post Gjirokastra – cartea, piatra și orașul appeared first on Ecoturism, cultura si creativitate.

A înțeles că asta e o capcană, iar intuiția de copil nu a înșelat-o. Ani de zile nu s-a simțit deloc bine în pielea de adolescentă, printre cei care nu erau ca ea, deși aveau aceeași vârstă. Nu a suportat deloc intoleranța și răutatea din jur, bubele din sistemul școlar, lipsa de adaptare a societății românești la nevoile actuale ale tinerilor. A suferit mult, iar noi pe lângă ea; ne-am acuzat că n-am făcut bine ce-am făcut, că n-am fost în stare să o pregătim pentru viață. Ne-am simțit prost de fiecare dată când cineva ne spunea, cu cinstită invidie, că Petra e norocoasă cu noi, că am crescut-o atât de frumos, că i-am oferit atât de mult. Zâmbeam și ni se părea că ne scăldăm într-o minciună frumoasă, adevărată doar pentru social media.

Am avut cel puțin șase ani grei, ani în care eu m-am tăvălit, împreună cu ea, în anxietate și depresie, ani în care sentimentele care m-au vizitat cel mai des au fost acelea de neputință, rușine, furie.

Mi-a luat mult până să-mi dau seama că ceva bun tot am reușit. Am crescut o tânără care e ca peștele în apă în lumea mare, care poate călători oriunde de una singură și, oricât de anxioasă ar fi, se simte bine și se descurcă. Iar într-o bună zi am am încurajat-o să-și caute lumea ei, o lume în care să aibă mai multe șanse să fie înțeleasă, în care să se simtă acasă. Momentan această lume este în Viborg, un mic oraș din Danemarca în care locuiește acum. A început cu un curs intensiv de bazele desenului, organizat de facultatea la care își dorește să intre la un moment dat. După cele șase luni de studiu, ne-am dat cu toții seama că și-a găsit lumea și tribul. Acolo și-a făcut prieteni adevărați, așa cum ne-am fi dorit să aibă aici și nu a avut. Acolo a găsit un suflet pereche, acolo a găsit liniștea și normalitatea în care se simte bine. Ceva bine tot am făcut, ne gândim acum.

Sigur că nu e deloc comod, financiar vorbind. Nici pentru noi, nici pentru ea. Sigur că ne e dor. Am scris despre asta în newsletter-ul Sub Copac, la care îți amintesc că te poți abona, acolo îmi e mai la îndemână să scriu frecvent și uneori chiar la cald, din călătorii. Sub Copac am povestit și despre drumul făcut în iunie spre Danemarca, cu opriri în Nurnberg și Darmstadt.

Aici vreau să scriu puțin despre Viborg, să adaug fotografii de la Alex și să completez atașamentul de părinte cu viziunea călătorului. Viborg e cu adevărat un oraș foarte plăcut și calm, o oază de liniște și de frumos într-o lume haotică. M-am atașat imediat de colțul acesta de lume și nu doar pentru că e colțul Petrei.

N-am stat suficient petru a descoperi tot ce era de descoperit, în oraș și în împrejurimi. Dar au fost câteva lucruri care ne-au impresionat și care merită pomenite:

Spiritul orașului

Viborg e genul acela de oraș în care simți că viața personală a omului contează, chiar și atunci când acesta e muncitor, casier, medic, farmacist sau mai știu eu ce. În weekend e totul mort, puține magazine rămân deschise de sărbători sau după o anumită oră. Poate doar la cel românesc să ai o șansă – pentru că da, există un magazin cu produse românești! Oricum, oriunde privești, simți un calm și un trai mult diferit de ceea ce poți experimenta la noi sau în alte țări aflate nu foarte departe.

Cât nu ești preocupat de cumpărături, ai timp să ieși în parc sau alte frumoase locuri amenajate la malul lacului.

Dacă rămâi în centru, poți admira culorile dintr-o mică și veche grădină de plante perene sau aromatice, cu ierburi folosite la șnaps, poți degusta multă bere artizanală (în Danemarca am băut cea mai bună bere artizanală fără gluten!) sau poți să te bucuri de un festival, sunt destul de multe de-a lungul anului.

Arta în Viborg

Viborg a fost orașul unei familii de artiși, pe numele lor Skovgaard. Primăria veche este acum un muzeu dedicat tatălui, peisagistul romantic Peter Christian Skovgaard (1817 – 1875) și copiilor, toți artiști: Joakim (1856 – 1933), Niels (1858 – 1938) și Susette (1863 – 1937). Se pare că mulți dintre nepoți tot pe calea artistică s-au îndreptat. Susette Skovgaard a lucrat și în ceramică (sunt câteva lucrări foarte interesante în muzeu), iar Joakim Skovgaard a pictat frescele din catedrală într-o manieră unică, eu nu-mi amintesc să mai fi văzut așa ceva.

Aproape de Viborg

Nu am ieșit din oraș, dar am citit că sunt trasee, păduri și rezervații naturale în care poți să ieși la aer și să faci mișcare. Iar dacă te interesează arta, e de neratat vizita la ARoS, muzeul din Aarhus e unul dintre cele mai frumoase muzee de artă vizitate de mine până acum. Aarhus, al doilea oraș ca mărime, după Copenhaga, e la doar 66 de km distanță de Viborg.

Arhitectura

Am o slăbiciune pentru casele de cărămidă și arhitectura scandinavă și nordică. Nu mă descurc cu denumirile de specialitate, așa că nu voi intra în detalii, dar te invit să îți faci o primă impresie măcar privind orașul de sus, de la nivelul muștei mamă (mai multe detalii și imagini mai mari tot Sub Copac, aici), sau cu ajutorul fotografiilor surprinse de Alex.

Amintiri

Eu și Petra avem cel puțin două obsesii în comun, pe lângă desen: cafeaua și „lânițele”. Nu sunt multe cafenele de specialitate în Viborg, dar sunt. Cât despre lânițe, ghici cum mă simt eu în fiecare zi în Viborg, chiar și în București? Nu e prima dată când tricotez amintiri, am un pulover cu lână din Feroe, altul cu lână din Viena. Va fi gata și unul danez, la un moment dat…

În final, pot spune că Ginger a fost și el încântat de Viborg. S-a emoționat să o revadă pe Petra și s-a bucurat de toate mirosurile noi.

Ce poate să nu-ți placă în Viborg? Îți spun eu, prețurile. Cât stai acasă și gătești e ok. Cum ieși în oraș să bei sau să mănânci ceva, ei bine, e mai greu. Nici la cazare nu există conceptul de chilipir, iar opțiunile nu sunt foarte multe. Asta e, totul are un preț pe lumea aceasta.

Ce urmează? Hai să-ți spun. Mi-am dat întâlnire cu Petra, de ziua ei, în Copenhaga. Încă nu știu ce vom face acolo, nu avem decât vreo patru zile la dispoziție, dacă ai recomandări și idei, lasă-mi un comentariu. Și abonează-te la Sub Copac, ca să primești noutățile direct în mail. Poate trimit o carte poștală virtuală, iar pentru abonații cu plată chiar una reală, dacă timpul îmi permite.

The post Despre Viborg, cu drag appeared first on Ecoturism, cultura si creativitate.

Așa grăi gura optimistei. Gura artistei responsabile care nu-și ia niciodată pauză.

Așa a fost socoteala de dinaintea târgului.

La târg însă m-au așteptat toate tentațiile acelea pe care aș fi vrut să nu le am. Proastă planificare. Tentații puține aș fi avut dacă stăteam cuminte la mine acasă, la etajul șapte. Când mi-am dat seama era deja prea târziu, eram deja acolo, la malul mării, încercând să-mi dau voie să iau o pauză, să-mi dau voie să lenevesc, să mă odihnesc, adică exact ceea ce-i recomandam lui Alex, dar nu eram în stare să aplic pentru mine fără să mă simt strivită sub un munte de vinovăție, mai înalt decât Athosul pe care l-am tot admirat în zare.

A fost a treia oară când am ajuns în Halkidiki, pe brațul Sithonia. Deși am recunoscut locuri și peisaje, s-a simțit ca și când ar fi fost pentru prima dată. N-am uitat golful meu preferat din Sarti, dar am uitat ce voce mică avea Petra când eram acolo, la 3 anișori. Am ascultat-o când ne-am reîntors acasă și am căutat prin pozele și filmările vechi. (Nu) recunosc (nimic), (n-)am plâns. Aș fi putut să-mi amintesc și de vocea ei puțin mai mare, când am făcut baie noaptea în mare, în campingul Lacara, la aniversarea de 5 ani. Dar ne-am oprit din zgândărit amintiri. Aș fi vrut să-i aud și vocea de acum, pe care i-o știu atât de bine, dar a măcănit Ginger suficient cât să mă bucur de momentele de liniște fără regrete inutile. Ginger, porcul de cățel despre care am mai povestit pe aici, e entuziast, vorbăreț și multilingv. Vorbește fluent maimuțeasca și găineasca, la fel de bine ca lătrăreasca. În fine, în vacanța asta a fost mult mai liniștit ca în altele, dă în sfârșit semne de maturizare, la cei șase ani ai lui. La cât e de vocal, ne temem să mergem prin România „profundă” cu el, atrage mai mult ca sigur toți câinii ciobănești sau liberi de prin sate. Dulăi mari și liberi erau peste tot și prin Halkidiki, dar s-au dovedit a fi blânzi, timizi și la locul lor, ceea ce ne-a scăpat de un stres.

În caz că te tentează să mergi și tu la „muncă” în Halkidiki, extra-sezon cred că este cuvântul cel mai important pe care l-aș reține. Chiar dacă am fost exact de Paște și ar fi putut fi aglomerat, totuși lumea nu se înghesuie la mare în mai. Plajele goale, magazinele închise (sau deschise atât cât trebuie, acolo unde chiar ai nevoie), terasele puține și suficiente, târgurile cu produse locale care se mută dintr-o localitate în alta, totul e menit să te lase să te bucuri de liniște. Nu a fost chiar vreme de baie, dar într-o zi m-am încumetat în apa atât de rece că mi-a amintit de lacul Hallstatt. Am mâncat destul de mult din produsele pe care le-am cumpărat de la piață și am insistat să ne facem propria cafea și să o bem undeva cu vedere, aproape în fiecare dimineață. Pe plajă, la înălțime, pe stânci.

Pentru cazare am ales o rulotă din campingul Tsireli (plaja Kalamitsi), excelent organizată, cu bucătărie exterioară protejată de un cort și un cuptor în dotare (spre fericirea lui Alex care repede a și găsit o măcelărie unde să comande o pulpă de miel), pe lângă toate celelalte trebuincioase.

Terasa era și ea acoperită, în caz de ploaie. N-am crezut ca va fi nevoie, dar ne-am bucurat de acoperiș, când a plouat. Ce mai, o adevărată vilă, cu baia afară, e adevărat, dar cu aer condiționat în rulotă, foarte util în nopțile încă reci. Totul a fost la un preț pentru care aș fi stat și mai mult de o săptămână (cam 32 de euro pe noapte). Campingul era, la vremea asta, populat de nemți și bulgari, în principal. Română am auzit peste tot, previzibil, dar nu atât de mult ca în sezonul de vară.

Nu am foarte multe de povestit și cred că fotografiile lui Alex vorbesc mai mult decât pot eu despre aer, atmosferă și liniște. Iar din paginile caietului meu de schițe vor răzbate ceva frământări, a durat puțin până să ajung și eu la liniștea dorită.

Vreau să revin. Am nevoie să revin. Am văzut mulți măslini bătrâni pe care vreau să-i desenez și pe care nu am apucat nici măcar să-i fotografiem. Nici nu ținusem minte că Halkidiki e atât de plin de măslini, în călătoriile anterioare. Mai sunt și trasee de trekking pe care nu le-am încercat, plaje pe care nu am ajuns, apusuri pe care nu le-am văzut. E foarte bine, avem scuzele perfecte pentru data viitoare, când mai plănuim să mergem în Halkidiki cel cu tentații puține.

The post Halkidiki cel cu tentații puține appeared first on Ecoturism, cultura si creativitate.

A doua zi în Veneția, pentru mine

Miercuri nu e marți și asta înseamnă că azi pot să mă gândesc la un muzeu. Ar fi mai multe locuri în care m-aș bucura să ajung, dar știu că trebuie să ne cazăm spre seară în Treviso, așa că nu-mi propun mai mult decât expoziția despre Duchamp de la Guggenheim. E mai bine să nu am ambiții mari, ca să nu fiu dezamăgită.
Ne lăsăm bagajele într-un locker și bem o cafea într-o patiserie veche, în picioare, alături de italieni și porumbei. Se anunță încă o zi senină și soarele abia a început să încălzească statuile de pe acoperișul bisericii de alături. În interiorul patiseriei, vreo șase înaripate se fâțâie grăbite și eficiente printre picioarele mușteriilor, prinzând tot ce pică din foietajele acestora. Serviciu de curățenie gratuit.

Între timp, pe o stradă mică aflată între biserică și patiserie, apa începe să avanseze. Ne-am dorit să vedem Veneția cu „acqua alta”, ne-am cumpărat chiar și huse bune pentru încălțări, dar le-am lăsat deja în bagaj azi. Totuși, Alex propune să facem stânga împrejur spre Piața San Marco și, când ajungem acolo, constatăm că e deja apă destulă cât să se fi montat podețele de care e plin tot orașul. Nu e o inundație în adevăratul sens al cuvântului și pare că doar noi, turiștii, ne bucurăm de balta în care se oglindește aproape toată piața. Localnicii își văd de treabă, tarabele stau nemișcate pe loc, vânzând aceleași suveniruri pe care nu le înțeleg, într-un oraș în care poți vedea încă multe ateliere și multe meșteșuguri păstrate vii, prin nu știu ce minune. Bijuterii creative, obiecte din sticlă piele sau lemn, legătorii de carte, ateliere care lucrează încă oglinzi sau măști după metode tradiționale, nu trebuie să le cauți prea mult ca să le găsești pe toate și nu ai nevoie de mult noroc pentru a-i observa chiar și pe artizani la treabă. Prețurile pot fi pe măsură. Am tânjit la un caiet cu hărtie pentru acuarele, făcut manual (de la hârtie până la legătorie) la Olbi Paolo, dar nu am putut să plătesc între 150 și 180 de euro pe el. Și să fi putut, nu aș fi putut. Nu pentru că aș fi considerat prețul prea mare, ci pentru că știu că nu sunt încă pregătită să „stric” așa ceva.
La țărm e ceva mai multă agitație. Mă uit la gondolele care joacă pe spumă și la limbile de apă care se întind din când în când, pe pavaj. Mă întreb dacă mai există alt oraș din Europa care să fi învățat să conviețuiască atât de bine cu apa care bate atât de des la ușă. Goldolierii își curăță cu sârg obiectul muncii și mă ia cu frig când îi văd cum storc cârpe ude cu mâinile goale, la doar câteva grade peste zero. O turistă îmbăcată de sus până jos în alb stă încurcată la marginea punții pe care s-a dat jos dintr-o barcă. Trebuie să pășească pe mal, valurile tot vin și nu găsește niciun moment în care ar putea să nu-și ude pantofii sport, încă albi. Stă așa, nehotărâtă, până când vine goldolierul și așează o bârnă de lemn pe care își exersează echilibrul precar, până la uscat.

Pământ. Apă. Și oameni între, unii care trăiesc și muncesc cu apa, alții care își fac poze cu apa.

Noi fotografiem cele două pahare de Aperol, în aceeași osterie în care am încheiat ziua anterioară. Suntem în drum spre Guggenheim și ne gândim că e un moment bun să ne mai urăm o dată la mulți ani.

Expoziția dedicată lui Duchamp mă lasă fără grai. Pot continua o conversație veselă cu Alex și pot să mă bucur, alături de el, de un vin fiert și un platou delicios cu mezeluri într-un bar de pe colț, numit chiar așa, Corner Pub. Dar undeva în mine ceva s-a închis cu trei sau mai multe lacăte și nu-mi dau seama cum să descifrez ceea ce simt. Simt gustul savuros al uimirii și admirației, alături de amarul neputinței și un acru neplăcut care aduce a invidie. O salată de emoții pe care nu reușesc să le combin și să le diger. E garnitura care mi se servește mereu atunci când am contact cu o personalitate care, prin tot ceea ce a făcut și declarat, mă face să pun la îndoială tot ceea ce cred despre artă și despre rolul meu, ca artist. Mai rău, mă duce până în punctul în care mă îndoiesc că aș fi artist.
Cu tăcerea asta interioară, tăinuită sub lacăte și sentimente amestecate, mă reculeg în fața tabloului lui Magritte. Uite norii care îmi dau coșmare, aici erau. Iată și contrastul dintre lumina unei zile senine și întunericul nefiresc, misterul lucrurilor pe care nu le înțeleg și speranța că luminița aceea mică de la un geam mă va duce la un moment dat într-un loc cu mai puține contraste și mai puține îndoieli. Aș vrea să am certitudinile marilor artiști. Brâncuși, pe care l-am văzut de curând și care a știut foarte bine care e valoarea și importanța operei lui. Duchamp care a recunoscut de la început geniul lui Brâncuși, iar în plan personal a știut să renunțe la pictură foarte devreme, asumându-și misiunea de a redefini statutul artistului și a obiectului de artă. Oare rolul meu care va fi, dacă va fi?

Mă uit pe geam și văd doi bărbați traversând podul de lângă bar cu un tablou uriaș în brațe. Arta merge înainte și leagă maluri sau lumi diferite. Voi găsi și eu calea mea.

A doua zi în Veneția, pentru el

Parcă s-a mai încălzit aerul din apartament față de prima noapte (19-21 de grade ziua și chiar mai jos noaptea, așa cum este reglementată încălzirea caselor, școlilor și birourilor din Veneția), și astfel ne-a crescut moralul. Răceala mea, aproape dispărută până la plecarea către Veneția, s-a decis să revină puțin, ceea ce mi-a scăzut moralul la loc. Pentru că avem onoarea de a sta într-un apartament, trebuie să strângem și gunoiul, selectiv, și să-l ducem la locul de preluare, pe vasele care așteaptă în locuri prestabilite, între 6:30 și 8:30, sau să așteptăm să sune la ușă un spazzino (lucrătorii care trag cu vioiciune căruțurile prin toată Veneția), ca să îl colecteze. Pentru că e miercuri, doar gunoiul menajer și hârtia se colectează, așa că mă grăbesc, strecurându-mă printre aleile înguste, să ajung la loc de preluare a deșeurilor în timp util.

Un pic dezamăgit că nu m-am văzut mergând prin apă până la genunchi, am lăsat protecțiile luate de acasă, special pentru acest fenomen, în bagajul care și-a găsit loc într-un depozit. Nu a fost cea mai inspirată mișcare pentru că apa a înaintat ceva mai îndrăzneț în dimineața asta. Guggenheim trebuie să mai aștepte un pic pentru că am deturnat-o pe Roxana până în Piața San Marco, unde m-am jucat cu reflexiile și cu apa care stropea marginea falezei.

M-am bucurat să ajung din nou la Osteria Al Squero și să prind într-o lumină mult mai bună atelierul de reparat gondole.

Un Aperol mai târziu am plecat spre Guggenheim, pe care de data asta l-am găsit cu grădinile aproape goale, majoritatea lumii bucurându-se de căldura din interior, de Duchamp, Braque, Brauner, Brâncuși, Chagall, Dali, Picasso și mulți alții.

Nu plecăm din Veneția fără una dintre acele opriri de neratat, la Corner Pub. Ce dor mi-a fost de platoul minunat cu salumerie și un vin fiert, în ton cu răceala vremii! Soarele s-a încăpățânat să stea sus pe cer, sfidând prognoza din zilele anterioare. O lumină caldă, un aer rece și o nouă amintire vizuală a Veneției s-a pus la păstrare în cutiuța cu călătorii.

Pentru finalul meu venețian, las un triptic în sepia și un apus capturat din mersul trenului spre Treviso.

Două zile în Veneția sunt puține și pot cuprinde foarte multe. În 2024 e din nou Bienala de artă și mi-aș dori mult să nu o ratez. Am mai petrecut o seară, o zi și o dimineață în Treviso, pusesem ochii pe orașul vecin Veneției încă de de la bienala din 2022. N-am mai avut noroc de vreme bună, a plouat mult, dar am găsit locuri foarte plăcute în care să ne adăpostim și în care să simțim deja că vin sărbătorile. Ar merita și Treviso un articol, poate vom face asta la un moment dat.

Mi-ar plăcea să știu și cum simți tu Veneția, dacă ai fost măcar o dată pe acolo. Știu că e o destinație devenită prea populară și în pericol de a-și pierde identitatea din cauza turismului de masă. Dar mai știu că personalitatea orașului e atât de puternică încât e greu să nu-ți pice cu tronc, chiar și în cele mai aglomerate momente ale lui. Și mai știu, din cele trei sau chiar patru experiențe avute acolo până acum (una fiind chiar la carnaval), că am găsit mereu momente și locuri liniștite în care să simțim orașul așa cum e el. Așadar, cum e Veneția pentru tine?

The post Veneția mea, Veneția lui (2) appeared first on Ecoturism, cultura si creativitate.

Încerc să recuperez în ceea ce urmează și să-ți prezint Veneția mea și Veneția lui, așa cum am ales să o vedem fiecare, unul prin ochii ușor febrili, celălalt prin lentila aparatului foto și papile.

Sosirea mea

Am ajuns în Veneția, picură și e deja întuneric, nu mai aud cu o ureche și nasul a început să-mi curgă. Orașul e mai liniștit decât mi-l amintesc. Pentru că se ascunde deja în întuneric și de auzit nu aud mare lucru, aleg să miros orașul. În noiembrie Veneția miroase a sulf, a rufe proaspăt spălate, a mâncare și a parfumuri fine – toate vin și trec pe măsură ce noi avansăm pe străzi mari, străzi înguste, calli, ponti, campi și, din când în când, un binevenit (pentru că e acoperit) sotoportego.
Stau pe un pod și încerc totuși să ascult, cu urechea disponibilă. E într-adevăr liniște și văd în ultima clipă un gondolier care alunecă din întuneric în lumină și înapoi în întuneric, însoțit doar de un discret clipocit.
Mă gândesc că mă păcălesc urechile.

Revin la miros și aproape că simt aroma cafelei, atunci când ajungem pe Calle del Cafetier, o alee atât de îngustă încât doi oameni pot să treacă unul pe lângă altul doar zâmbind încurcat și cerându-și scuze în limba universală a gesturilor. Povestea Veneției, cu ocupațiile, misterele, miracolele, sfinții, personalitățile și conflictele ei, începe încă de la numele podurilor sau a străzilor, afișate pe atipicele nizioleti.

Înainte ca lucrurile să se agraveze, ieșim repede să mâncăm ceva în apropiere, la Enoteca al Volto. Mâncăm bine, degustăm două vinuri și abandonăm orice idee de plimbare de seară. Eu simt deja cum îmi crește febra. Peste noapte am tot felul de halucinații, majoritatea referindu-se la desene la care lucrez fără succes. N-am mai avut coșmaruri cu nori pe care nu reușesc să-i pictez din prima vacanță de student, când am avut asta ca temă.

Sosirea lui

Lăsând în urmă detalii logistice, avion, transferuri, bilete, mă destind încet în autobuzul care se îndreaptă către Piazzale Roma. Încerc să nu îmi fac prea multe planuri, să nu mă gândesc prea mult la ce, cum, când, doar ceva repere în cap și atât. Gata și traseul până la cazare. Podul Rialto, Calle del Cafetier, gata am ajuns.

Un pliant cu ceva recomandări de restaurante, trattorii, osterii, o scurtă evaluare a meniului și a distanțelor. Enoteca al Volto, la doi pași de podul Rialto, un local istoric, fondat în 1936, cu bucătărie tipic venețiană, pare o opțiune bună. Și chiar e bun: sarde in saor, misto pesce, seppie in nero, vin potrivit.

Prima zi în Veneția, pentru mine

Alex s-a trezit devreme și s-a dus la piața de pește. Vine de acolo cu o captură variată care se transformă într-un mic dejun princiar și anunță o cină regală. Dilema mea e dacă voi reuși să fac ceva cu timpul dintre cele două mese, adică una din cele două zile pe care le avem la dispoziție în Veneția. Cât l-am așteptat, m-am uitat pe geamurile de la cazare și m-am temut că, dacă nu mă pun mai repede pe picioare, o curte interioară și strada cea îngustă cu nume de cafengiu vor fi singurele mele priveliști din Veneția.

Micul dejun mă înviorează. Dar tot am nevoie de un efort mare de voință să ies pe ușă. Sau de o cafea, dar nu orice cafea. Singura cafenea de specialitate de care știm în Veneția e destul de departe de locul în care suntem cazați, așa că mai coborâm pretențiile și acceptăm prețul. Dacă nu e să fie cafea excelentă, măcar să fie o cafenea istorică. Așa ajungem la Caffè Florian, în Piața San Marco. Încă o cafenea care jură că e prima din Europa, dar asta e mai puțin important. Interiorul ticsit de turiști justifică oarecum prețul exagerat. Cafeaua e doar un detaliu în ambientul cafenelei. E exact ceea ce trebuie într-o dimineață în care te-ai dat cu greu jos din pat, ai mâncat un mic dejun de prințesă și iată, vine și comanda ta pe o tavă de argint, la o măsuță pe care încerci să o desenezi repede și arată ca un cărăbuș beat.

Veneția e destul de liberă într-o marți dimineață, în noiembrie. Bradul de Crăciun ornează deja Piața San Marco, sunt ceva lucrări la ceea ce pare o scenă și totul pare suspendat în timp. Se simte ca și cum ai fi ajuns pe un stadion cu o zi înainte de concert. Nu mă plâng. Savurez liniștea și admir în pace detaliile bazilicii și ale palatului. Ne gândim că de data aceasta vom vizita și noi bazilica la interior, e un moment bun, nu e aglomerat. Sau să ne urcăm în turnul cu ceas, nici acolo nu pare înghesuit și am citit că priveliștea e mai frumoasă decât din Campanile, turnul clopotniță. Nu ducem niciunul dintre gânduri până la capăt. E soare afară, hai să ne mai plimbăm puțin, cât se poate, cădem noi de acord.
Traversăm cu traghetto până în Dorsoduro, spre Punta della Dogana (care e și muzeu de artă contemporană, din păcate închis marțea). Pe faleza de lângă apă, Fondamenta delle Zattere, nu e aproape nimeni, parcă e prea liniște deja. Trecem pe lângă Academia di Belle Arti și mă vizitează niște fantezii. Din păcate sunt genul de fantezii care vor rămâne în spațiul viselor. Mai mergem așa o vreme, apoi cârmim înapoi pe străzi și canale. Am plecat destul de târziu de acasă și, chiar dacă orașul e mai liber în noiembrie, ziua e mai scurtă. Pe la patru începem deja să ne dorim un loc în care să ne încălzim și în care să ciocnim un pahar cu vin. Alegem Osteria al Squero de pe Fondamenta Nani, vizavi de Squero san Trovaso, unul dintre cele mai vechi ateliere în care se repară bărci și gondole, o afacere de familie care a supraviețuit până acum. Barul e mic și nu suntem singurii care au căutat adăpost și vin. La început stăm înghesuiți, încercând să nu dăm prea mult din coate, apoi prindem un loc la o măsuță mică-mică făcută dintr-un butoi. Primul pahar cu vin nu ne încântă, iar fetele de la bar ne propun să-l schimbe cu altceva, cu zâmbetul pe buze. Vocile se amestecă în jur, în italiană și engleză în principal. Îmi dau seama că nu am auzit încă pe nimeni vorbind în română. Ciugulim doar ceva foarte ușor din oferta de cicchetti, cât să nu bem vin pe stomacul gol. Un fel de „platouaș” sau aperitivo înainte de cină, ridicat la rang de stil de viață, în Veneția. După aperitiv, ne așteaptă cina regală anticipată de captura de dimineață. Iar pe mine un somn ceva mai lin, cu mai puține vise dubioase.

Prima zi în Veneția, pentru el

Mă scol devreme. Se anunță un grad peste zero și acqua alta cu un maxim la ora zece și jumătate. Printre puținele repere pe care mi le-am luat cu mine: piața Rialto și în special La Pescheria, de neratat. Am ocolit-o cam de fiecare dată, din diferite motive, întemeiate bineînțeles. Puțină lume la ora 7 dimineața, străzi aproape pustii și lumina care de-abia a început să se strecoare printre ziduri și canale. Ajung în piața de pește care de-abia se trezește la viață. Construită în anul 1907, în stil neo-gotic, de către arhitectul Domenico Rupolo, piața are din loc în loc insule de lumină, acolo unde agitația e maximă. Tarabele urmează să se umple cu o varietate de pești, fructe de mare, scoici. Stâlpii care susțin construcția au capiteluri cu diverse creaturi marine, de la crabi, pești, căluți de mare, caracatițe și altele. Se aranjează gheața pe tarabe, se descarcă cutiile cu pește și fructe de mare, se aranjează decorul. Vânzătorii cântă Bamboleo, curăță sepii, filetează pește. Apar și primii cumpărători, mâinile mi se încălzesc, mănușile ajung în buzunar, sau cel puțin una, așa cum aveam să-mi dau seama un pic mai târziu, tributul plătit de mine pentru această incursiune matinală. Fotografiile se înghesuie pe card și ceva fructe de mare în plasă. Se conturează un mic dejun și o cină cu specific.

Captura zilei: scampi, creveți, calamari, scoice St. Jacques, vongole, baccalà mantecato. Și primul mic dejun.

Inviorați, după micul dejun, am plecat spre Piața San Marco, la cafenea, mai mult orientându-ne după poduri și treceri înguste, cât mai înguste.

Piața San Marco, brad, Dorsoduro, acqua alta, Osteria al Squero de pe Fondamenta Nani, Squero san Trovaso și înapoi, la cină.

Fettuccine, gamberi, scampi, vongole, calamari, flori de dovlecei, un vin local (Ribolla gialla) și un pic cam mult peperoncino. Cam așa se încheie ziua de azi, începută în La Pescheria.

Povestea continuă, cu a doua zi, o poți citi aici.

Stai pe aproape sau abonează-te la newsletter-ul Sub Copac, ca să primești vești când publicăm ceva nou pe LumeaMare.

*Nu-mi aduc aminte exact, dar bancul era ceva de genul acesta:

Un șoricel și un elefant, vechi prieteni în copilărie, se reîntâlnesc după mulți ani, adulți fiind. După ce schimbă niște politețuri, elefantul nu se poate abține și zice:

-Măi, dar mic ai rămas, șoricelule!

La care șoricelul, sfios:

-Da, dar vezi tu, am mai fost și bolnav…

The post Veneția mea, Veneția lui (1) appeared first on Ecoturism, cultura si creativitate.

A doua zi, cu ochii pe prognoza meteo, am plecat pe un traseu circular Măgura – Peștera – Măgura. Din fericire nu s-a adeverit nimic, doar soarele a ezitat să își arate zâmbetul. Doar după ce am am trecut de Casa Folea, razele au biruit plafonul de nori. Cu ochii după oi și mai ales la câinii pe care îi auzeam din ce în ce mai aproape, am reușit totuși să ne bucurăm de lumini calde de apus. Iluminarea nu a durat decât câteva minute, după care norii au pus stăpânire din nou peste cer.

Niciun strop de ploaie nu s-a arătat la orizont în cea de-a doua zi așa că am ales să credem că previziunile meteo pentru ziua următoare – cod portocaliu de vijelii și ninsoare la munte – nu se vor adeveri. Am fost pe aproape. Dimineața ne-a întâmpinat cu ceață, o pudră de zăpadă urmată de o ploaie măruntă. Am plecat pe traseul invers pe care l-am făcut cu o zi în urmă. De data asta peisajul s-a transformat, diferențele cromatice devenind mai evidente sub puterea albului pudrat pe ici pe colo. Aproape de finalul traseului fulgii și vântul și-au făcut de cap pictând peisajele agro-pastorale din jurul nostru.

Am ajuns la Măgura pentru a sărbători 20 de ani de existență a Asociației de Ecoturism din România, din care facem parte. Am stat la Pensiunea Vila Hermani, membru important AER, dar mai ales un loc primitor și cu o priveliște fabuloasă.

Dacă ți-au atras atenția mestecenii și zadele galbene din fotografii, poți citi edițiile Sub Copac scrise de Roxana și dedicate acestor arbori:

• Colaborare în pădure și mesteacănul cel viteaz

• Zada și alte creaturi interesante
  

The post Măgura-Peștera între două anotimpuri appeared first on Ecoturism, cultura si creativitate.

Trunchiuri ies chinuite printre pietre, atârnând parcă într-un fir de păr, pe dealuri, pe teren plat, stâncos, pe pante amețitoare. Trandafirul deșertului, o suculentă rotunjoară, se simte bine în orice variantă. Trunchiul globular sau de tip columnă este neted, având o suprafață redusă, care ajută la limitarea transpirației. Înflorește după sezonul ploios, în martie – aprilie, fructele apărând apoi la timp pentru a-și răspândi semințele în timpul sezonului musonic. Semințele germinează imediat după sezonul ploios. Avantajul butelcuțelor, în comparație cu arborele sânge de dragon, este că sunt foarte toxice pentru animalele domestice, ceea ce le ușurează procesul de supraviețuire.

O apariție mai rară comparativ cu trandafirul deșertului este și arborele de tămâie. Cu doar 20 de specii răspândite în toată lumea și 8 prezente în Socotra, arborele de tămâie este o resursă extrem de valoroasă, ceea ce face ca specia să fie sub o continuă amenințare. Cel puțin în Socotra, tămâia a fost culeasă din rănile naturale și exsudatele prezente la suprafață. Dacă practica se va schimba, prin tăieri care să inducă producerea rășinii, atunci arborii se vor afla sub amenințarea dispariției prin creșterea mortalității, reducerea fenomenului de înflorire și fructificare. Până atunci să ne bucurăm de mireasma lor, și să ii strângem puțin în brațe.

The post Socotra, trandafirii deșertului și arborele de tămâie appeared first on Ecoturism, cultura si creativitate.

Mă grăbesc să postez rezultatul chiar dacă în caiet mai am două pagini care se vor acoperi cu experiența lui Ginger la mare, mare spre care pornim imediat. Dar vreau să pun deja aici impresiile de până acum, măcar pentru că sunt încă anesteziată de oboseală și de căldură și autocriticul din mine e adormit. Vei vedea desenele proaspete și imperfecte, așa s-a putut în condițiile de timp și spațiu. Presupun că acesta ar trebui să fie tocmai farmecul lor.

Ginger habar nu are că-l așteaptă un nou drum, înghesuit între două tinere speranțe. Revin cu ultimele două pagini imediat ce ne întoarcem, ceea ce va fi foarte curând, din păcate. Pe 23 Petra împlinește 20 de ani, vom ciocni un pahar la malul mării și ne vom întoarce a doua zi. Asta e, atât se poate de data aceasta.

Sper să îți placă povestea lui Ginger. Sunt convinsă că stăpânii de câini pot rezona mai bine cu ceea ce se întâmplă pe paginile următoare, dar nu cred că e nimic atât de complicat încât să nu se înțeleagă. Dacă scrisul nu se vede sau nu se înțelege, te tog să îmi spui și-l voi adăuga și aici, în câteva zile.

PS: am adăugat și ultimele două pagini din jurnal și o întebare adresată de Ginger: să fie acesta sfârșitul? Ce spui, să continui povestea lui, pe viitor?

Dacă vrei să vezi cum e cu puiul de cățel în călătorie, poți citi și Călătoria cu cățelul: cum să te pregătești și la ce să te aștepți.

The post Vacanța cu cățelul, povestită de cățel appeared first on Ecoturism, cultura si creativitate.

Dragon Blood Tree, sau Dracaena Cinnabari, poate fi întâlnit în Socotra, unicul loc din lume în care formează păduri. Am scris o descriere amplă, cuprinzând istoria, specificul și mitologia din jurul acestui copac străvechi, descriere pe care o poți citi în newsletter-ul subcopac. Deocamdată poți citi și fără să fii abonat, iar dacă te abonezi până la finalul lunii, ai șansa să primești un cadou, vei găsi acolo detaliile.

Te aștept subcopac cu multe povești și desene, dar nu înainte de a arunca un ochi la fotografiile lui Alex, pentru deschiderea apetitului.

The post Socotra și dragonii appeared first on Ecoturism, cultura si creativitate.