Gălăţeni, şi moldovenii în general, trăiesc de o vreme un sentiment de centrifugare, urmat de unul de fixare cu spatele la zid.

Asta chiar de mai de mult, când dincolo de Prut începea marele U.R.S.S., dar mai ales acum, după ce Europa Unită şi-a stabilit şi ea zidul de răsărit tot pe apa molcoamă a Prutului.

Privim tot timpul doar spre Vest, nimeni nefiind interesat dacă dincolo de zid ar mai putea exista locuri şi oameni demni de orice interes.

Iar dacă interesul pentru Est lipseşte de cele mai multe ori, măcar ,,sentimentul descoperitorului” ar putea să ne mai îndemne la drum…

Trecem în ,,orbi extra murres” pe la vama Albiţa, iar dincolo de lunca largă a Prutului prindem un picior de deal ce ne poartă la mare înălţime pe deasupra satului Leuşeni.

Casele satului îmbracă un alt deal dinspre dreapta precum solzii aşezaţi ordonat pe burta unui crăpălău dolofan, însă la o privire mai atentă constatăm că toate casele satului basarabean sunt învelite cu plăci ondulate de azbest. Iar azbestul s-a constatat că este deosebit de nociv pentru sănătatea oamenilor, motiv pentru care în ţările din vestul Europei s-a pornit o mare campanie de înlăturare a acestuia.

Mai departe, în drumul spre Chişinău, trecem prin nesfârşiţi codri de stejari, copaci cu un vădit aer de românism.

Când aminteşti de locurile dintre Prut şi Nistru eşti tentat să le numeşti mai degrabă Basarabia, în loc de Republica Moldova…

Numele de Basarabia a rămas din vremea când pământurile dintre cotul vrâncean al Carpaţilor, apa Nistrului, Marea Neagră şi Dunare au fost luate în stăpânire de familia Basarabilor, în urma luptelor cu tătarii dintre anii 1328-1342.

Ulterior Alexandru Basarab a cedat acest teritoriu tânărului voievodat al Moldovei, iar acesta îl pierde în favoarea turcilor în două etape, în 1484 şi 1538.

Însă numele de Basarabia se va păstra peste secole, astfel încât în anul 1812, când Imperiul Rus preia de la turci ţinuturile de la Mare, numite de ei Bugeac, dar şi tot teritoriul spre nord, până la Cetatea Hotinului, aceştia va numi tot Basarabia noua gubernie a Imperiului.

Aceasta ,,dualitate” de nume se face simţită şi în prezent, şi asta într-un mod concret, când în Republica Moldova există doua ierarhii bisericeşti: Mitropolia Basarabiei, care ţine de Patriarhia Română şi Mitropolia Moldovei, care ţine de Patriarhia Rusă.

De acest lucru aveam să luăm la cunoştinţă deîndată ce din satul Bursuc, am coborât pe un drum îngust spre dreapta, pentru a vizita Mânăstirea Hâncu.

Mânăstirea Hâncu a fost ctitorită în anul 1678 de către boierul moldovean Mihalcea Hâncu.

Biserica mânăstirii se prezintă sub forma unei nave cu cinci încăperi, desupra naosului înălţându-se o turlă rotundă, de facura bizantină, iar deasupra pronaosului turla ascuţită a clopotnitei, care duce cu gândul mai degrabă la stilul vestic al bisericilor catolice.

Catapeteasma altarului este executată din lemn de tei aurit, icoanele acesteia fiind pictate tot în stil bizantin.

La fel întreaga pictură interioară.

Apoi ieşi în curtea mânăstirii şi descoperi un ,,Drum al Crucii” total catolic…

Dar şi un mic ansamblu statuar în stil mai modern…

Dar lângă Biserica ,,Cuvioasa Paraschiva”, biserică pe care să o numim, moldovenească, sau asa, mai românească, se ridică mai noua Catedrală ,,Petru şi Pavel”.

Iar dacă prima ţine de Mitropolia Basarabiei, construcţia catedralei e finanţată în prezent de Mitropolia Moldovei…

Nu ne rămâne decât să admirăm marea de crizanteme din curte.

Dar şi ordinea şi disciplina din micul cimitir care te întâmpină încă de la intrare.

Ne reluăm drumul prin peisajele de toalmnă basarabeană, străbătând acum codrii legendari ai Lăpuşnei, locuri de unde şi-a tras numele domnul moldovean Alexandru Lăpuşneanu.

Mânăstirea Căpriana este o mânăstirea moldoveneasca voievodală, atestată documentar încă din anul 1420, deci din vremea lui Alexandru cel Bun, bunicul lui Stefan cel Mare.

Numele ei vine tocmai din acel hrisov din anul 1420, când lăcaşul era numit ,,Mânăstirea lui Ciprian”, (sau Căprian).

Poarta de intrare în curtea Mânăstirii Căpriana.

Biserica voievodală a suferit mari daune de pe urma cutremurelor, astfel că peste vreme ea a avut un întreg şir de noi ctitori: Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu şi Vasile Lupu.

Ea se prezintă astăzi ca o navă cu patru încăperi, cu intrare laterală printr-un pridvor închis.

Mânăstirea Căpriana a avut mult de suferit în vremea Imperiului ţarist, dar mai ales în perioada sovietică, când ea a fost închisă, chiar dacă aici exista cea mai mare bibliotecă din Basarabia.

Aici poetul basarabean Grigore Vieru a scris versurile ,,La Mânastirea Căpriana”:

,,La Mânăstirea cea Căpriană

Bate un clopot în zi de duminică

La Căpriana rană pe rană,

Rană pe rană se vindecă.

Intră în templu om al durerii!

Nu-i o ruşine să intri-n biserică,

E o ruşine liniştea serii

A o preface-n cazarmă isterică.

–-

Semn că se vede, semn că se-aude

Dragostea Putnei în zi de duminecă,

Când în lumina viselor ude,

Rană pe rană în taina se vindecă.”

Mânăstirea s-a redeschis după anul 1990, pictura interioară a bisericii refăcându-se parcă în grabă…

În anul 1903 pe o terasă superioara a curţii mânăstirii este ridicată catedrala rusă ,,Sfântul Nicolae”.

Pictura interioară a catedralei nu este una în stil bizantin, ci mai degrabă în unul clasic, poate asemanător cu al lui Nicolae Grigorescu de pe la noi.

Parcă şi sfinţii sunt alţii: ,,Sfântul Cuvios Efrem Sirul”…

Sau ,,Sfântul Cuviosul Serafim de Sarov”…

Clădirea bibliotecii de la Mânăstirea Căpriana.

Stăreţia mânăstirii, construita într-un stil care se depărtează mult faţă de al mânăstirilor de pe lanoi…

Un călugăr încercând să ţină piept toamnei doar cu o mătură…

În afara mânăstirii descoperim o statuie a lui Ştefan cel Mare, despre care aflăm că ridicată prin grija preşedintelui Igor Dodon.

Până una-alta noi apreciem cizmele de cauciuc, uşor stahanoviste, cu care este încălţat marele domn moldovean…

Un loc cu adevărat interesant de pe cuprinsul Republicii Moldova este situl natural-arheologic de la Orheiul Vechi.

Este vorba de o amplă Rezervaţie naturală şi culturală situată pe un afluent basarabean al Nistrului.

Drumul ne poartă, ca mai peste tot în Basarabia, la început pe un bot alungit de deal.

Odată ajunşi la capătul lui vedem că în faţă ni se aştern meandrele întortocheate ale Râului Răut.

De la nivelul apei relieful înconjurător îţi taie răsuflarea… Eşti împresurat de jur-împrejur de pereţi înalţi de calcare stratificate perect orizontal.

Imediat gândul te duce la canaralele din calcarele sarmaţiene pe care le-ai întâlnit în Dobrogea de Sud… Doar că aici pereţii curbaţi ating şi 130m înălţime şi din loc în loc sunt tăiaţi adânc de văi carstice de torent.

Imediat ce am trecut podul peste râu facem stânga pe promontoriul unui interfluviu.

Înaintăm spre o biserică ridicată pe această culme îngustă dintre braţele meandrului.

Ajungem repede la o stâncă verticală, pe care se înalţă o cruce de piatră. Aceasta trebuie numaidecât înconjurată de trei ori, pentru că ne promite îndeplinirea unei dorinţe…

Dupa ce ne familiarizăm puţin cu peisajul, pentru că prin meandrele astea întortocheate nici nu-ţi mai dai seama în ce direcţie curge râul, privim spre zona mai largă dinspre est.

Ei bine, peste timp ţinutul Orheiului a fost ca un maidan al tuturor naţiilor şi popoarelor migratoare care au avut neabătut dorinţa de a călca Europa…

Pe aici au trecut tătarii la marea invazie din anul 1241 şi tot aici s-au întors ei după doi ani în care au prafuit Europa cu copitele cailor lor.

De ce s-au întors în aceste stepe calmuce? Cel mai probabil din plictiseală, ei neînţelegând nimic din viaţa sofisticată a europenilor şi nici putând să vina şi ei cu ceva cultură în faţa acestora…

Astfel că pe acest cămp dintre meandrele Răutului şi-au stabilit ei capitala Hoardei de Aur, Orheiul numindu-se atunci Şher-al-Jadid.

Aflăm ca pe la anul 1367 aici domnea Abdullah-han, peste un oraş aproape oriental, cu moschei, caravan-seraiuri şi chiar cu băi publice. Dar să nu-mi spună cineva că tătarii se întâlneau în spaţiul public al băilor, la discuţii elaborate, ca nişte demnitari ai Consulatului Romei…

Ulterior moldovenii lui Ştefan cel Mare i-au alungat pe tătari de aici, iar domnul moldovean a ridicat o cetate la Orheiul vechi, puţin mai sus, pe un promontoriu care era aparăt natural pe trei părţi şi doar pe o mică porţiune de un zid masiv de piatră.

Locul unde odată a fost capitala Hoardei de Aur.

Şi, totuşi, băile publice din vremea hanatului tătar…

Dacă vedeam ţinutul Orheiului ca pe un maidan pe care s-au vânturat mulţi dealungul vremurilor, există şi ceva cu adevărat statornic în acest cadru natural absolut deosebit: vieţuirea calugărilor pusnici în cele peste 300 de vestigii rupestre din pereţii verticali ai canaralelor.

Revenim pe promontoriul cu Crucea Dorinţelor şi pe faţa opusă a interfluviului găsim o galerie descendentă, care ne conduce în una din bisericuţele rupestre de la Orheiul Vechi.

Întâlnim chiar şi un pusnic care îşi face de lucru cu un sac de dormit întins într-o firidă mai înalta a cavităţii, dar omul e total absent şi nu dă niciun semn că prezenţa noastră ar conta în vreun fel pentru el.

Alte câteva ,,garsoniere” în micul schit rupestru…

Ieşim pe terasa de unde pusnicul se bucură de o privelişte deosebită asupra unui meandru al râului.

Toţi pereţii sunt din calcare sarmatice recifale, cu mulţime de cochilii lamelare prinse unele peste altele.

Tocmai în spaţiile dintre aceste scoici mărunte credincioşii îndeasă mici bileţele, dar mai ales mărunte monede de metal. De la toate monetariile acestui capat de lume: ucrainene, moldoveneşti, ruseşti, ba chiar şi româneşti.

Când Dumnezeu se va întoarce prin acest răsărit al Europei, cu atâtea neamuri de monede nu va mai avea nevoie de case de schimb valutar…

De la bisericuţele rupestre coborâm în satul Butuceni, sat întins până spre malul apei.

O fântână cu ciutură şi împodobită cu desene iniţiatice.

Străduţele de pământ, gardurile şi casele de piatră, acoperişurile de azbest, toate acestea  fac ca sărăcia de aici să semene izbitor e mult cu sărăcia din Dobrogea noastră.

Chiar şi culorile şi neputinţele oamenilor…

Totuşi dincolo de râu domneşte maidegrabă liniştea, decât pustiul în Dobrogea…

Râul Răut, cel parcă sătul de atâta istorie trăită…

De la Orheiul Vechi mergem 130km spre nord, până la Soroca.

Primele impresii în faţa toamnei basarabene se mai estompează, acum uimirea e adusă de drumul absolut impecabil pe care rulam. Dar, ca să fiu sincer, atenţia ne-a fost atrasa mai ales de panourile mari pe care se menţiona ca acest drum expres, lung de peste 80km, e realizat şi dăruit poporului moldovean de… armata americană.

O informaţie care ne face să uităm că străbatem un ţinut cu o istorie multimilenară, centrul şi nordul Basarabiei aparţinând arealului vechii culturi Cucuteni-Tripolie, iar ceva mai târziu neamurilor libere ale dacilor, care aici purtau numele de carpi.

Şi aşa ajungem pe seară la apele liniştite ale Nistrului din drept cu Cetatea Soroca.

La Soroca a existat din vechime un vad de trecere a Nistrului, iar pentru a putea fi apărat de invadatori, Ştefan cel Mare a ridicat aici mai întâi o cetate de pământ.

Petru Rares a fost cel care a înălţat actuala Cetate Soroca, aceasta făcând parte dintr-un sistem de fortificaţii al Moldovei, alături de cetăţile Hotin, Tighina, Orhei şi Cetatea Albă.

Cetatea lui Petru Rareş de la Soroca are o formă circulară, cu un diametru de circa 38m şi ziduri de piatră înalte de 20m.

Fortificaţia e prevăzută cu patru turnuri circulare şi unul rectangular, acesta fiind deasupra porţii de intrare.

Prin aspectul său svelt, Cetatea Soroca se aseamănă cu multe dintre castelele medievale ale Europei vestice.

Înainte de a păşi în incinta cetăţii, ne prinde în mrejele poveştilor sale ghidul local Nicolae Bulat.

Doar că la o ascultare mai atentă, se observă ca episoadele istorice rememorate de el nu au o succesiune logică a datelor. Tot vin de peste Nistru cnezi kieveni, regi polonezi şi alţii lituanieni…

Mai mult, domnia sa se consideră un demn urmas al vechilor conducători ai cetăţii, dar şi moştenitorul legal a unei bune părţi a nordului Basarabiei, a vreo jumătate de Ucraină şi cel puţin trei serturi din Lituania…

 

Nu scăpăm până nu aruncăm ochii şi peste câteva din cărţile lui, ale căror preţurile derizorii în lei moldoveneşti ar trebui să ne determine să nu le mai supunem vreunei judecăţi de valoare şi să le cumparăm la tonă…

Romantismul drumului de strajă de pe partea interioara a zidurilor, în lumina blânda a asfinţitului de octombrie.

Şi a apelor Nistrului, care duc spre Mare poveştile cu oştiri, după caz,  moldovene, kievene, poloneze şi lituaniene…

Nu plecăm din Soroca până nu urcăm cele 655 de trepte până la monumentul numit ,,Lumânarea Recunoştinţei”, monument ridicat spre cinstirea oamenilor de litere basarabeni care au luptat pentru reafirmarea limbii române între Prun şi Nistru în teribilii ani 90…

Chiar dacă e târziu, şi a răsărit şi luna, ne mai îngăduim o ultimă clipă pentru a ne lua rămas bun de la apele Nistrului, aici, ceva mai jos de oaraşul şi Cetatea Soroca.

Daca seara cu lună plină de la Soroca ne împinsese în butoiul cu melancolie, iată-ne dimineaţa printre butoaiele cu vin de la Complexul vini-viticol de la Cricova.

Marea idee a unui om de ştiinţă basarabean, pare-se chiar academiciana al U.R.S.S., a fost ca vinurile produse în această zona a Basarabiei să fie depozitate spre învechire în galeriile unei imense cariere subterane de calcar, undeva în malul de piatră al unui râuşor din nordul Chişinăului.

Asta s-a întâmplat prin anul 1955, iar azi combinatul de producere al vinurilor a devenit  poate şi cel mai important obiectiv turistic din Republica Moldova.

…Doar că el îţi vine dianinte doar cu lucruri relativ simple, care se adresează simţurilor primare, acelea de a bea un vin bun, de a mânca o pastramă pe cinste şi de a face conversaţie cu o rusoaică frumoasă.

Chiar dacă pentru noi, românii, gazda se numeste, probabil doar de convenienţă, Iuliana, şi se străduieşte ,,să grăiască, iacă-tă, pi moldovineşti”…

În hrubele de la Cricova îşi fac veacul, la propriu, milioane şi milioane de sticle cu vin…

Galeriile subterane însumează o lungime de peste 120km, ele primind aici nume de străzi ca ,,Bulevardul Cabernet”, ,,Strada Merlot” etc.

Deplasarea prin galeri se face cu câteva minicare electrice, iar cotloanele cu colecţii de vinuri se bat la pas, pentru motivul nedeclarat de a ne creşte pofta de a bea un vin cu orice preţ…

Artefacte ale Muzeului colecţiilor de la Cricova.

De reţinut că piesa cea mai valoroasă o constituie această sticlă cu un vin negru, numit ,,Evreiesc de Paşti”,  produs la Ierusalim acum 116 ani.

Mă gândesc, totuşi, că acest vin, bun, rău, cu o fi el, a avut şi are în continuare un destin nefericit, el depărtăndu-se poate petru totdeauna de la rostul pentru care a fost făcut el… Acela de a fi băut.

Şi prin labirintul subteran suntem ameţiti în plus şi de o mulţime de poveşti, cu eroi legendari, cum ar fi Iuri Gagarin, Zdob şi Zdub, Traian Basescu, Victor Ponta etc.

Iar când gazda noastră simte că setea, pofta de vin ne-a fost exacerbată suficient, suntem invitaţi în una din sălile amenajate în subteran pentru degustări.

Adică suntem învăţaţi sa gustăm trei vinuri liniştite: unul alb, sec, unul roze, demi-dulce şi unul roşu, corpolent. Iar la sfârşit ne dregem gustul cu un vin spumant, alb şi puternic fructat…

Mă gândesc că aici o fi scris Eminescu versurile

,,Ce-ţi doresc eu ţie, demi-dulce Românie!”…

Pe lângă locurile acestea surprinzator de frumoase, în Basarabia mi-au plăcut şi oamenii pe care i-am întâlnit.

Mi-a plăcut să aud tinerii din Chişinău vorbind doar româneşte în tot locul.

Că ei se exprimă româneşte chiar şi prin desenele făcute pe pereţii altfel austeri din capitală.

Dar româneşte se vorbeşte şi la mitingurile electorale din centrul Chişinăului.

Peste tot la ei e aproape la fel ca la noi…

Iar Eugen, noul meu prieten din Basarabia, dar care e cetăţean român poate mai mult decât mine, mi-a ţinut o lunga lecţie de istorie a poporului român, o adevărată ,,saga” a poporului scoborâtor din daci.

Iar eu nu am avut decât să-i explic ce înseamnă acel cuvânt mai rar folosit, numit ,,protocronism” şi să-mi exprim opinia că uneori e mai productiv să ai îndoieli decât convingeri…

Dar ştiu ca nu am fost drept, pentru că eu eram în postura celui care şi-a văzut sacii în ,,căruţa Europei” şi nu mai are nimic de demonstrat…

Sau poate că, iată, am arătat că există locuri şi viaţă şi dincolo de ,,zid” şi că ,,febra descoperitorului” funcţioneaza peste tot şi te poate îndemna la drum oriunde pe acest pământ.

Hârtibaciul este un râu ce străbate ţinutul deluros dintre Târnava Mare şi Olt şi care are un curs de la est la vest, aproape paralel cu cele două ape din Transilvania.

Iar ca să vedem cum stă treba şi cu aceste biserici fortificate, am să încerc să conturez cumva contextul istoric de la începutul mileniului trecut, vreme în care colonişti saşi au foat aduşi în acest colţ de sud-est al Transilvaniei.

Primul rege al Ungariei, Stefan I, se urca pe tron în anul 1000. El provenea dintr-o familie în care tatăl, Geza, era catolic, iar mama, Sarolt, creştină de rit bizantin. Dealtfel, ardeleancă…

În anii ce au urmat ungurii au foast permanent susţinuţi de către papalitate ca să-şi extindă influenţa spre est, în Transilvania, mai întâi prin cuvântul bisericii catolice, ca după aceea puterea administrativa să vina ca de la sine.

Concurenţa, şi chiar confruntarea dintre cele două biserici creştine s-a accentuat şi mai mult după Marea Schismă din 1054.

În acea vreme în Transilvania continua să vieţuiască o populaţie romanică, vorbitoare de limbă latină. Mărturie pentru acest fapt stau odată bisericile cu o arhitectura romanică, dar şi toponimele şi chiar numele locuitorilor.

Spre exemplu, în ţinutul Haţegului domnea în acea vreme familia vlahă Cândea, familie ce ulterior a fost forţată să se maghiarizeze sub numele de Kendeffy.

De partea cealaltă, biserica ortodoxă de la Constantinopol avea să încerce o pavăză în faţa înaintării catolice prin ridicarea unor biserici şi mânăstiri (Vodiţa, Tismana, Prislop), trimiţându-l în acest scop în nordul Olteniei şi Ţara Haţegului pe parintele Nicodim.

Pentru a-şi consolida puterea în Transilvania, un alt rege maghiar din dinastia arpadiană, Andrei al II-lea, permite cavalerilor teutoni în anul 1211 să se stabilească în Ţara Bârsei.

Acest ordin militar şi religios se formase la Acra, în Palestina, în timpul unei cruciade, şi întorşi în Europa cam rămaseseră făra nicio treabă. Ei au ridicat atât Ceatatea Marienburg (Feldioara), cât şi alte câteva în hotarul Ţării Bârsei.

După alungarea lor din zonă din anul 1225, regalitatea maghiară se hotărăşte să colonizeze graniţa estică a regatului cu germani. Astfel că în Podişul Târnavelor, pe Valea Hârtibaciului şi în Ţara Bârsei se stabilesc mai ales ţărani şi meşteşugari germani, care vor susţine cu hrană şi arme pe ungurii şi secuii mai războinici.

Doar că jucărica le-a fost stricată tuturor oamenilor din acest colţ de lume de către marea invazie tătară din 1241…

Trebuie menţionat că în Transilvania din acel secol 13, dar chiar şi după, nu exista o armată regulată a ducatului, armată care să apere şi pe proaspeţii colonişti saşi în faţa invadatorilor, aşa cum se va întâmpla cu populaţia din celelalte două principate româneşti, unde voievodul se îngrijea de liniştea întregului principat.

Aşa că saşii au fost nevoiţi să se descurce singuri în faţa primejdiilor, şi cel mai la îndemână lucru a fost ca să ridice în fiecare sat al lor câte o biserică puternica, masivă, care să aiba, pe lângă menirea religioasă, şi rolul de cetatea de apărare.

Aceste fortificaţii se vor dovedi eficiente peste timp, pentru că rolul lor se va dovedi a fi acela de a rezista unor asedii relativ uşoare şi de scurtă durată, invadatorii fiind cel mai adesea hoarde de călareţi nepregătiţi cu tot ce trebuie pentru cucerirea unor ziduri înalte.

Astfel că bisericile fortificate transilvănene uimesc şi astăzi prin măreţia construcţiilor, dar mai ales prin meticulozitatea tipic germană cu care locuitorii îşi dotau incintele bisericilor cu tot ce trebuie supravieţuirii. Vom vedea în încăperile anexe din interiorul zidurilor spaţii pentru depozitarea grânelor, dar mai ales acele ,,turnuri ale slaninelor”, ori ,,turnuri ale prunelor”. Deasemeni în curtea bisericii mai sunt şi astăzi fântâni cu apă, acestea fiind în unele cazuri săpate chiar în podeaua interioară a bisericii.

Pentru vizitatorul de astăzi o urcare, urmata de o degustare, în turnul slaninelor se poate asemăna cu o coborâre în hrubele unei crame de vinuri.

Nu ca într-o cetate oarecare, unde nu găseşti nimic şi unde şi şoarecii trebuie să vină cu mâncare de acasă…

Am pornit să descoperim bisericile fortificate de pe Valea Hârtibaciului având în spate o oarecare experienţă acumulată în alte patru expediţii de acest fel în acest colţ de jos al Transilvaniei.

Am stat prin preajmă, în Predeal, şi am pândit o fereastră de vreme mai bună în acest sfârşit de primavară ploioasă şi asta s-a întâmplat să apară în prognozele meteo chiar în zilele de 26 şi 27 mai, chiar în duminica votului pentru europarlamentare.

Această coincidenţă s-a dovedit a fi una fericită, pentru ca drumul Predeal-Râşnov-Sibiu a fost aproape pustiu la primele ore ale dimineţii şi noi am ajuns pe autostrada de centură înainte de ora 9,00.

Am ieşit repede de pe drumul de mare viteză, pe judeţeanul 106, care urmează Valea Hârtibaciului înspre amonte.

1.      BISERICA FORTIFICATĂ DIN DAIA

Prima oprire o facem în localitatea Daia, care se mai numeşte şi Daia Săsească, sau Duelmen, în limba germană.

Biserica evanghelică de aici a fost mai întâi o bazilică romanică din sec.13. Tot din sec.13 datează şi zidurile fortificaţiei.

Relaţii despre posibilitatea de a vizita biserica le aflăm la o casă din apropiere. Doar că doamna de aici, o săsoaica relativ tânară, ne spune că în clădirile bisericii funcţionează acum o casă pentru copii, iar cheile sunt la directoarea fundaţiei, care momentan e plecată la Sibiu.

Se pare că începem periplul nostru cu stângul, dar pe parcurs vom constata că unele biserici fortificate din aceată zonă sunt mai bine păstrate şi se pot vizita, altele nu.

Hotărâm să mergem mai departe la Roşia şi să revenim la Daia la întoarcere.

Măcar lângă intrarea în incinta bisericii găsim un panou cu o hartă a Văii Hârtibaciului.

Dealtfel şi noi avem o hartă a zonei cu bisericile fortificate.

Drumul de la Daia la Roşia (de Sibiu) e o frumuseţe!

Aproape o alee îngustă pe care abia dacă încape o maşină, dar agăţată frumos pe serpentinele unui deal cu pajişti verzi. Şi parcă îţi pare rău când ajungi la platoul de sus, pe care începe să se desfăşoare localitatea Roşia.

2.      BISERICA FORTIFICATĂ DIN ROŞIA.

E poate cea mai veche biserică sasească din Transilvania, ea fiind ridicată înca de la începutul sec.13, în anul 1225.

Numele german al satului este Rothberg, el fiind atestat documentar în anul 1227.

Intrarea e undeva peste drum de primărie, iar în curtea bisericii ne întâmpină cladirile masive ale navei principale, dar şi a clopotniţei de formă patrată.

Clopotniţa nu e pe biserică, zidurile sale de 8m înălţime făcând din ea principalul edificiu defensiv al fortificaţiei.

Ieşim din umbra răcoroasă a castanilor şi mergem în partea sudică, pentru o imagine mai clară a construcţiei.

Chiar de afară se observă că biserica e formată din trei nave, una centrală, mai înaltă, flancată pe laturi de două nave mai scunde şi o absidă a altarului.

De data aceasta suntem mai norocoşi şi găsim cheia de la uşa bisericii la familia care locuieşte chiar în dependinţele din curte.

La interior remarcăm arcele masive, în stil romanic, dintre coloanele de susţinere, dar şi stilui mai svelt, gotic, al plafonului navei centrale.

Altarul baroc pe care îl vedem astăzi a foat adăugat în anul 1782, iar amvonul de pe partea stângă în anul 1734.

În spate, absida corului e naltă, cu inscripţii în limba latină.

Orga e ceva mai nouă, din anul 1850.

3.      BISERICA FORTIFICATĂ DIN HOŞMAN

Din DJ106 mergem lateral-dreapta vreo 2km până în localitatea Hoşman.

Partea frumoasă a unei astfel de ture de descoperire e că turla înaltă a fiecărei dintre bisericile căutate de noi se vede de la depărtare, drumul până la biserica respectivă fiind totdeuna foarte emoţionant pe ultima parte , dar şi cu mare nerăbdare de a descoperi locuri noi.

Biserica din Hoşman (Hozman) a foat ridicată în anul 1270, iar dealungul vremii a avut de suferit în urma asediului lui Vlad Ţepeş din anul 1479 şi în vremea Răscoalei curuţilor din 1703-1711.

Mergem pe o alee verde spre porţile de intrare de sub castani.

De data aceasta clopotniţa face corp comun cu biserica, ea având sub acoperiş şi un drum de strajă.

Poarta de intrare în incinta fortificaţiei e închisă cu lacăt, dar are un număr de telefon, 0746-131 088, la care ne răspunde doamna Maria şi ne asigură că în 10 minute e la noi.

De la poartă vedem că intrarea în biserică se face prin turnul clopotniţei, printr-un portal arcuit, prevăzut cu o hersă ce poate coborî pe ghidajele din zid.

Interiorul bisericii e unul în stil romanic, cu coloane masive, de secţiune patrată pe margini, chiar dacă are o singură navă centrală.

Absida altarului este semicirculară, la fel de rotundă ca şi arcele tavanului interior.

Biserica vazută dinspre est.

La plecare Adriana face o fotografie cu doamna Maria, care e îmbrăcată în port naţional, ea venind la noi direct de la slujba de la biserica ortodoxă din sat.

4.      BISERICA FORTIFICATĂ DIN MARPOD.

Satul Marpod e tot pe partea dreapta a drumului, dincolo de cursul firav al Hârtibaciului.

Localitatea e atestată documentar din anul 1349, cam din aceeaşi perioadă datând şi prima biserică săsească fortificată.

Doar că aceasta arde şi în locul ei e ridicată în anul 1670 actuala biserică. Vedem acum o navă deosebit de înaltă, cu altar poligonal şi cu clopotniţă sveltă, dar fără elemente de defensivă.

Şi aici găsim poarta încuiată şi aflam că interiorul bisericii nu se prezinta tocmai bine, prin urmare nu se prea vizitează.

În zidul fortificaţiei este prinsă şi casa pastorului.

Mai aflăm că ceasul din turlă are o singura limbă, minutarul, care sare din 5 in 5 minute…

5.      BISERICA FORTIFICATĂ DIN NOCRICH

Cu această biserică sasească e mai simplu, pentru că atât satul, dar mai ales biserica fortificată se află chiar lângă drumul principal pe care tot înaintăm spre Sighişoara.

Turla bisericii e construita în stil baroc şi e înaltă de nici nu o putem prinde în fotografie de la o distanţă decentă…

Satul e atestat documentar din anul 1263 sub numele latin de ,,Terra Nogrech”.

Biserica veche se pare că a fost una construită în stil romanic, din acea vreme mai păstrându-se doar cele 4 bastioane greoaie ale fortificaţiei.

Un al doilea bastion.

Într-o curte laterală a bisericii funcţionează Centrul Cercetăşesc Nocrich-HC Habermann, cu un atelier unde se produc şi diferite obiecte de ceramică.

Pentru a vizita biserica la interior facem cunostinţă cu un cercetaş venit tocmai din Nantes, Franţa: Antoine.

La început ne-am înţeles cât de cât în engleză, iar când am încercat şi în franceză am căzut dintr-odată într-o uitare totală, nu-mi mai venea în minte niciun cuvânt franţuzesc.

Apoi, încet-încet, mi-am amintit de franceza pe care o exersez urmărind postul TV5-Monde, care e titrat de cele mai multe ori.

Cheia pe care o are el nu e de la uşa principală, aşa că urcăm pe scările în spirală ale unui coridor îngust şi pe dată ne trezim la interior, la nivelul corului.

Pereţii interiori sunt văruiţi în alb, iar absida semicirculară a altarului într-un albastru luminos.

Şi o machetă a vechii biserici fortificate, cea romanică, cu donjon central masiv şi 6 bastioane pe zidul de incintă.

6.      BISERICA FORTIFICATĂ DIN ALŢÂNA

Numele satului de saşi vine de la denumirea sa în limba germană: ,,All Zhenn”, adică ,,Toţi Zece”.

Legenda spune că primii saşi sosiţi în aceste locuri erau conduşi de 10 ,,greavi” şi fiecare dintre ei dorea ca localitatea să preia numele său, asa că, pentru a-i mulţumi pe toţi, s-a numit ,,toţi zece”…

Vechea biserică romanică a fost ridicată în sec.13, atestarea satului fiind din anul 1291.

Noua biserică-hală a fost ridicată în anul 1549.

Accesul în curtea interioară se face pe o scară înclinată şi acoperită, asemănătoare cu cea din Cetatea Sighişoarei. Aici, scara acoperită e în partea stângă a fotografiei.

Atelajele intrau în curte printr-o poartă boltită.

Interiorul bisericii e în stil gotic, cu tavanul boltit. Altarul e poliptic, adică cu mai multe icoane, în stil baroc.

Orga e în spate, în corul ce se extinde şi pe lateralele navei.

Ieşim în hotarul satului Alţâna şi suntem încântaţi de peisajul tipic transilvănean, cu turla acuţita a bisericii ortodoxe şi cu cimitirul romantic de pe dealurile înverzite…

Ajungem în oraşul Agnita, al cărui nume mie îmi aminteste de o navă-mineralier de 12 500 tdw, pe care o tot vedeam ca aducea minereu la combinatul din Galaţi pe vremea când eram elev la liceul de marină…

Acum mergem mai întâi să ne asigurăm cazarea peste noapte la Pensiunea ,,Ice”, din partea de nord a localităţii.

Şi cum orele nu sunt prea înaintate şi vremea foarte bună, hotărâm să continuăm astăzi cu alte câteva biserici fortificate din apropierea Agnitei.

Nu ştim dacă şi mâine vremea va fi la fel de îngăduitoare cu noi…

7.      BISERICA FORTIFICATĂ DIN MOVILE

Movile e un sătuc pierdut printre colinele din partea stânga a Văii Hârtibaciului, deci mai spre sud.

Ca să ajungi la el trebuie ca din Netuş să faci dreapta, să treci prin Noiştat şi să urmezi cale de vreo 5km un drum pietruit şi cam prăfos.

Numele satului vine de la cele peste 100 de movile din partea de nord a depresiunii în care se află.

Movilele sunt asemănătoare cu cele de la Şona, de lângă oraşul Fagăraş şi sunt rezultatul geologic al unor vaste alunecări de teren care au avut loc pe aici cu mult timp în urmă.

Deltfel, numele săsesc al satului este ,,Hundertbucheln” care înseamnă tocmai asta : ,,100 de Movile”.

Bazilica romanică a fost ridicată pe la mijlocul sec.13.

Un localnic ne îndrumă spre casa cu obloane maronii, de unde fata gazdei ne însoţeşte cu cheia de la uşa bisericii.

Nava-hală e lungă şi sveltă, construită în stil gotic şi a înlocuit de pe la 1500 bazilica romanică.

În sec.19 balconul corului a foat prelungit şi pe cele două laturi, iar balustrada de lemn a foat împodobită cu picturi florale pe lemn, specifite mobilierului săsesc.

Iau cheia de la uşa de acces în donjonul vestic şi pornesc să urc pe scările înclinate şi foarte vechi.

 

Turnul e foarte înalt şi scările de lemn înclinate până aproape de verticală. Acum înţeleg de ce am fost invitat să urc singur în turn…

La nivelul 5 sau 6, e locul în care sunt dispuse cele două clopote.

Turnul are drum de strajă interior şi deschideri spre toate direcţiile.

Aici e vederea din turn spre răsărit.

Cu teleobiectivul iau în vizor zona cu movile dinspre nord-est.

Alte căteva movile mai dinspre nord.

Şi o imagine cu partea de nord a satului, cu drumul pe care am venit noi aici şi chiar cu turla bisericii din Noiştat, pe fundal…

Cobor din turn şi ieşim din curtea bisericii pentru a-mi trage putin sufletul mai la umbră, căci, se pare că vine vara, e foarte cald.

Apoi mergem să votăm la singura secţie electorală din sat, din şcoala generală.

Ei bine, nu a fost o alegere întâmplătoare să votăm la Movile…

Asta pentru că pe cărţile noastre de identitate e trecută adresa: Galaţi, str. Regiment 11 Siret.

După ce votăm ţin să spun celor din comisie că acest Regiment 11 Siret din Galaţi a purtat în localitatea Movile lupte foarte grele la 15 septembrie 1916…

Marea unitate de infanterie Regimentul 11 Siret a luat naştere la 11 martie 1913 şi a avut garnizoana în Galaţi pe strada care astăzi îi poarta numele. Botezul focului avea să-l aibă în Razboiul balcanic din acelaşi an, însă marea jertfă de sânge o va da în Campania din Ardeal din toamna anului 1916. Trupele din garnizoana Galaţi au pătruns în Transilvania pe Valea Buzăului în noaptea de 14 august 1916. După ce trece fară luptă de vama Sita Buzăului, Regimentul 11 Siret ocupă în zilele următoare satele Teliu, Vama Buzăului şi oraşul Sfântul Gheorghe. Atacul surpriză avea să diminueze după câteva zile, gălăţenii întâmpinând o rezistenţă germană bine organizată în jurul localităţii Homorod. După victoriile răsunătoare repurtate împotriva generalului Morgen la Homorod, Rupea şi Jilbert, Regimentul 11 Siret nu a reuşit să fructifice avantajele din teren deoarece nu s-a putut face joncţiunea cu Regimentul 2 Bratocea ce venea dinspre oraşul Făgăraş. În luptele de la Bărcuţ şi Movile din 15 septembrie 1916 Regimentul de infanterie din Galaţi va pierde în luptă 1103 morţi, 402 dispăruţi şi mult mai mulţi răniţi. Zilele acelea de toamnă au adus ploi nesfârşite, iar zona localităţii Movile este cunoascută şi astăzi pentru noaroaiele endemice, cele care au produs în timp alunecările de teren cu formarea de glimee, acele movile de pământ întâlnite şi pe malul Oltului, la Şona. Din punct de vedere tactic, armata noastră s-a aflat în locul cel mai nepotrivit pentru o vreme ploioasă.

Se pare ca doamna directoare a şcolii ştie despre acest episod al luptelor din 1916 şi mai precizează că în cimitirul localităţii e şi un sector dedicat eroilor din acele bătălii.

Şcoala din Movile unde am votat.

8.      BISERICA FORTIFICATĂ DIN NOIŞTAT.

Din Movile ne întoarcem pe drumul pietruit de 5km în Noiştat.

Localitatea e atestată documentar din anul 1355 sub numele romanic de ,,Nous Villa”, adică Satul Nou, Noiştat în germană.

Mă gândesc că între turcii din Dobrogea s-ar fi numit Yeni Sale, adică Enisala…

În sec. 14 se construieşte o biserică gotică cu turnul-donjon spre vest.

Fortificaţia era dată în primul rand de turnul de zid masiv, care până în 1860 avea şi un nivel cu drum de strajă şi orificii pentru tragere.

Din zidul de incintă se mai păstreaza doar o porţiune cu o poartă boltită.

Biserica nu se vizitează.

9.      BISERICA FORTIFICATĂ DIN NETUŞ

Se află chiar pe partea stângă a drumului de pe Valea Hârtibaciului.

Se consideră că biserica a fost fortificată în anul 1505 prin construcţia turnului cu nivel  de apărare şi drum de stajă în consolă.

Biserica nu mai are ziduri de aparare şi nici nu se vizitează în prezent.

10.  BISERICA FORTIFICATĂ DIN IACOBENI.

Din Netuş, la întoarcere spre Agnita, am vizitat încă trei biserici fortificate din sate ceva mai depărtate, spre nord, faţă de Valea Hârtibaciului, la circa 2-4km de drumul principal.

Biserica săsescă din Iacobeni a foast ridicată în sec.14, pe locul bazilicii romanice distrusă de tătari în 1241.

Pentru noi a fost singurul loc unde am întâlnit turişti în afară de noi, în fapt doi motociclişti nemţi din Stuttgart.

În fotografie avem şcoala care a funcţionat pe lângă biserica evanghelică.

Zidul de incintă are contraforţi spre exterior şi lăcaşuri de aruncare a smoalei topite.

Turnul clopotniţă are 26m înălţime, fiind cel mai înalt de pe Valea Hârtibaciului.

Se vede că zidul de aparare mai are un bastion şi spre vest.

11.  BISERICA FORTIFICATĂ DIN STEJĂRIŞU

Decum coborâm din maşină, biserica ne întâmpină cu o imagine frumoasă, în primul plan fiind şcoala germană, care a funcţionat păna la Revoluţie, cănd satul a cam rămas fară saşi.

Pornim mai întăi să facem un tur al zidurilor exterioare.

Observăm ca fortificaţia are mai multe turnuri de aparare…

Da, pe lângă cele două turnuri-donjon cu drumuri de strajă în consolă, se vede treaba că şi nava bisericii are la partea de sus un nivel pregătit pentru apărare cu drum de strajă în consolă pe tot perimetrul exterior. Foarte frumos!

Pe un panou turistic vedem că în zonă sunt o mulţime de trasee marcate, poteci turistice care străbat dealurile din dreapta Văii Hârtibaciului, legând astfel între ele multe din satele săseşti.

Vederea fortificaţiei dinspre nord.

Găsim şi pe domnul sas care ne va deschide biserica.

Vedem la interior altarul elegant şi amvonul foarte auster de pe partea dreaptă.

Remarcăm plafonul orizontal al tavanului, ancadramentul frumos al orgii şi corul pe ambele laturi ale bisericii.

Şi la urmă de tot încheiem vizita cu o degustare în turnul slăninelor…

12.  BISERICA FIRTIFICAT A DIN RUJA

Ruja e un sătuc mic, retras printre dealuri. Vechea vatră era pe firul Văii Hârtibaciului, dar inundaţiile frecvente i-au determinat pe oameni să paraseasca acea zona joasă şi să vină aici, mai spre dealuri.

Asfel că localitatea e atestată documentar din 1349 şi avea o biserică romanică, dar actuala biserică e una impunătoare, cu o navă centrală înaltă, cu absida altarului de formă pentagonală şi un turn de apărare masiv, cu 7 etaje.

Fortoficaţia constă în faptul că turnul clopotniţă are guri de tragere la ultimul nivel, iar acestea se regăsesc şi pe un nivel deasupre altarului.

Din păcate nu am gasit pe nimeni să ne deschida uşa bisericii…

Seara, la pensiunea din Agnita, am urmărit puţin la tv agitaţia exitpolurilor de la alegeri, dar noi eram cu treaba pe aici şi ne-am odihnit pentru a avea o a doua zi la fel de marcată de ,,febra descoperitorului”.

13.  BISERICA FORTIFICATĂ DIN BRĂDENI

Dimineaţa am mers întins vreo 20km pe drumul spre Sighişoara deoarece bisericile de pe aici le vizitasem încă de ieri după-amiază.

Totuşi am oprit de câteva ori să fotografiem peisaje cu un vădit aer transilvănean.

Şi un tablou aproape pictural cu sălciile înşirate pe lângă cursul tot mai firav al Hârtibaciului.

La Brădeni biserica fortificată e chiar lângă drum, dar pe partea cealaltă a pârâului.

În parcul din jurul bisericii remarcăm trei plopi seculari, de dimensiuni impresionante.

Vedem că zidul de incintă are în structura sa şi casa pastorului.

Localitatea e atestată din anul 1297 sub numele romanic de ,,Terra Heen”.

Biserica actuală, cât şi fortificaţiile au fost ridicate pe la anul 1507.

Nava tip hală e formată din două segmente distincte, prevăzute la partea de sus cu un nivel de apărare, cu guri de tragere.

E o construcţie masivă, din piatră, cu contraforţi viguroşi.

Nu are turn clopotniţă, dar vom vedea la interior că în partea dinspre vest are două-trei  niveluri amenajate ca loc de depozitare.

Cheia de la uşa de pătrundere în curtea interioară o găsim la doamna Balint, ceva cam departe, dar pe acelaşi mal al pârâului, la o casă albă, cu canapea la poartă.

Accesul în biserică se face pe o uşa de pe partea sudică.

La interior se observă că absida altarului e mai îngustă decât nava centrală, dar destul de lung şi cu frumoase arcade gotice de suţinere a tavanului.

Altarul e reprezentat de o pictură imensă, realizată în anul 1776.

Deasemenea, orga, ornamentată cu crengi ca de aur, e aşezată aici în faţă, deasupra altarului.

Amvonul e în stil baroc.

Cu toate că nu mai sunt familii de saşi în localitate, biserica e bine întreţinută prin grija doamnei Balint, care spune că vede de biserica aceasta de mai bine de 35 de ani.

Dealtfel această biserică frumoasă din Brădeni e un obiectiv turistc căutat mai ales de germanii reveniţi în Transilvania natală încărcaţi de nostalgie…

Balconul corului e dispus pe trei laturi, înspre partea de vest a sălii.

Remarcăm nervurile gotice, sub forma de romburi, ale tavanului înalt.

Chiar în mijlocul sălii, printre băncile asistenţei, e află gura unei fântâni destinată cu siguranţă perioadelor de asediu.

Fântâna nu e prea adâncă, nivelul apei Hârtibaciului fiind undeva la 3-4m sub nivelul podelei bisericii.

În acest sens aflăm că localitatea s-a confruntat peste vreme cu numeroase inundaţii şi că nivelul aluviunilor a tot crescut, obligând săteni să-şi tot reconstruiască casele…

Balustrada de lemn a corului are frumoase ,,metope” pictate cu motive religioase, sau florale.

Pentru a urca la nivelurile prevăzute pentru depozitarea proviziilor trebuie să ieşim din biserică şi să dăm roată zidurilor.

În partea de sus, dispuse pe două niveluri, sunt o sumedenie de lăzi de lemn, nişte cufere încăpătoare în care fiecare familie îşi aducea la vremuri de restrişe atât alimente, dar şi oarece bunuri mai de valoare.

Numărul acestor lăzi vechi diferă după sursa de informare, între 80 şi 100 de bucăţi.

Fortificaţia exterioară are ziduri de 5-6m înălţime şi patru bastioane dispuse la colţuri.

14.  BISERICA FORTIFICATĂ DIN APOLD.

De la Brădeni drumul începe să urce pe nişte dealuri largi, în forma de amfiteatru. Ajungem aici sus la cumpăna de ape dintre bazinele hidrigrafice ale râurilor Hârtibaciu şi Şaeş.

Tot aici trecem din judeţul Sibiu în judeţul Mureş.

Puţin mai jos oprim pentru a fotografia şi aici ,,movilele” atât de specifice acestui Podiş al Hârtibaciului. Acestea sunt movilele de la Apold.

Localitatea Apold e atestată din 1309 sub numele de Trapold.

Urme arheologice au arătat că înainte de venirea saşilor în zonă, aici trăiau numeroase fmilii de români, alături de câteva familii de pecenegi.

Biserica fortificată e ridicată pe o movilă mai înaltă chiar în centru localităţii.  Această înalţare suplimentară îi conferă şi mai multă mareţie, ea asemănându-se astfel cu biserica fortificată din Biertan.

Biserica a fost ridicată spre sfârşitul sec.13.

Încă de la început, pătrunderea în curtea interioară se face printr-un portal arcuit sub unul din bastioanele de apărare.

Probabil ca acest culoar era prevazut şi cu o hersă de închidere…

Intrarea în biserică se face printr-un alt portic de pe faţa sudică.

La interior se vede că absida altarului e mai îngustă decât lăţimea navei centrale.

Deasemeni remarcăm forma poligonală a absidei altarului şi frumoasele arcade gotice ale tavanului.

Pe pereţi şi pe arcade se văd fragmente din pictura clasică originală.

Deasemeni mai trebuie remarcate coloanele de susţinere masive, cu secţiune hexagonală.

Băgăm de seamă că sala biserici are două nave, fiind astfel cumva asimetrică.

În absida corului, pe peretele din spate se vede o pictură murală de mari dimensiuni.

Încă din curtea inteioară ne-a întâmpinat un tânăr venit aici din Germania. Spune că după terminarea liceului şi-a luat liber pentru un an de zile şi vrea să cunoască mai bine cultura vechilor saşi din Transilvania.

E cam răcit şi până merge Adriana să-i aducă două buline şi un pacheţel de serveţele, eu sunt invitat să urc singur în turla clopotniţei.

Unele din scările inerioare sunt decent refăcute, iar pe centrul bastionului atârnă nişte greutăţi de piatră de la mecanismul ceasului de la un etaj superior.

Nivelul cel mai de sus al turnului e pavat cu scânduri, dar într-un mod cam precar, ceea ce-mi dă oarecare fiori, dar reuşesc să fac un tur de forţă pe tot perimetrul pentru a fotografia împrejurimile.

O vedere mai strânsă spre acoperişul basionului din sud-vest.

Întors în curtea interioară, mergem să vizităm şi turnul slăninelor…

Clădirea magaziei de pe partea nordică a curţii interioare.

Fântâna din curtea interioară.

Şi ieşire pe poarta din primul zid exterior…

15.  BISERICA FORTIFICATĂ DIN ŞAEŞ.

În Mureş drumul nostru judeţean e cam îngust şi neîntreţinut…

Dealtfel nici casele săseşti din loclaitatea Şaeş nu arată prea bine.

Casele vechi sunt foarte frumoase, dar observ că multe din ele au fost abandonate, preferându-se să se construiască altele noi, cu niciun element specific acestei zone săseşti.

La fel şi cu biserica evanghelică fortificată: şi ea e lasată de izbelişte şi încuiată.

Nu sunt mulţumim nici de fotografia făcută dinspre sud…

Totuşi din partea nordică se vede că biserica e înaltă şi frumoasă, ea având pe această parte şi un zid de incintă prevăzut cu bastion de aparare la colţ şi case pe latura interioară.

Din Şaeş mai sunt doar vreo 6km până la Sighişoara.

Trecem prin centru, prin faţa cetăţii, dar nu mai oprim, pentru că am vizitat locurile în alte două rânduri.

În plus e trecut de ora amiezii şi e tot mai acut sentimental că, iată, a venit vara. E cald şi moleşitor la soare…

De la Sighişoara prindem drumul înapoi spre Braşov.

16.  BISERICA FORTIFICATĂ DIN CLOAŞTERF

Înainte de localitatea Mihai Viteazu de pe drumul european, facem stânga pe un drum îngust şi ajungem repede în satul Cloaşterf.

Biserica fortificată e chiar în centru.

Ne surprinde arhitectura deosebită a bisericii, dar şi faptul că ea pare că a fost renovată de curând.

Aceasta a fost construită pe la 1521-1524, pe locul unei bazilici romanice mai vechi.

Zidul  de incintă al fortificaţiei are acoperiş ,,în pupitru”, adică orientat doar spre exterior.

Dinspre sud vedem că hala bisericii nu face corp comun cu turla clopotniţei.

Biserica însăşi e fortificată ca o redută, cu un nivel de apărare dispus deasupra navei şi a corului.

În vechime satul a fost o posesiune modestă a mânăstirii cisterciene de la Cârţa.

17.  BISERICA FORTIFICATĂ DIN CRIŢ.

Numele localităţii vine de la deumirea săsească ,,Krets”, care înseamnă ,,Cruce”.

În legătură cu vechea biserică romanică s-au păstrat doar câteva imagini pictate în noua biserică ridicată în 1793.

Pătrundem într-o curte oarecum exterioară printr-o poartă generoasă.

Totul surprinde la biserica fortificată din Criţ şi asta pentru că ea a fost renovată în 2013 de către Fundaţia Michael Schmidt.

De aceea acareturile din curtea interioara par vechi, dar sunt foarte curate şi bine întreţinute…

Aici totul e deschis şi noi bântuim fără ca cineva să ne bage în seamă…

Interiorul bisericii e absolut superb, amplu şi luminos, amintindu-ne de interiorul bisericii fortificate din Saschiz…

Nava centrală are două travee, deci asimetrică, iar bolta principală e în stil boemian.

Absida altarului are o nişă înaltă, unde sunt adăpostite atât altarul, cât şi orga din spatele lui.

După restaurare sala bisericii găzduieşte numeroase concerte, la care orga are un rol central.

Arhitectura corului e mult mai masivă, dar la fel de spectaculoasă.

Vedere din afara zidurilor, în zona porţii de intrare în curtea interioară.

O curte îngrijită de o mâna de neamţ…

18.  BISERICA FORTIFICATĂ DIN MESENDORF.

Din Criţ nu mai ieşim la drumul european, ci continuăm spre sud-vest, cale de vreo 6km, pe un drum foarte îngust, dar acoperit cu un asfalt luminos, aproapre de culoare albă.

Parcă plutim pe meandrele şoaselei ce însoţeşte fidel un mic pârâiaş. Un peisaj deadreptul încântător! Parcă am vrea să nu ajungem prea repede la Meşendorf, cu toate că febra descoperitorului continuă să ne dea frisoane…

Ajungem într-un sat aproape părăsit, cu o stradă principală neasfaltată, cu casele aliniate pe marginea unei văi largi, la 25-30m faţa de drumul pietruit, fără garduri.

Geometria asta a satului săsesc parcă am mai întâlnit-o şi la mai bine cunoscutul Viscri…

După frumuseţea sclipitor de curată de la Criţ, aterizăm brusc în provincialismul de la Meşendorf…

Lasăm maşina în faţa primăriei şi pornim să desoperim singuri biserica fortificată. După noaptea pierdută cu numărarea voturrilor, acum nu e ţipenie de om pe aici.

Aici jumătate pare renovat, jumătate abandonat…

Fortificaţia e prevăzută cu doua rânduri de ziduri, dar poarta e încuiată şi noi nu putem trece nici măcar de primul dintre ele, rămânând astfel cu frustrarea unor invadatori mai putin pregătiţi profesional…

De la Meşendorf rămânem totuşi cu imaginea unui sat transilvănean tipic săsesc, pierdut undeva, printre dealurile împădurite ale ţinutului Mureşului…

Şi Transilvania acontinuat să fie surprinzătoare pană la capăt…

Mergeam pe serpentinele din Pădurea Bogăţii încet, în spatele unei maşini cu semnul începătorului. După noi se formase o coloană ce şerpuia plictisită, neputând să depăşească, dar calmă.

Deodată, de pe un parapet din parte stângă sare în şosea un urs dolofan şi se pune să alerge greoi în faţa maşinii cu semnul de începător.

Îmi închipui ce a fost în sufletul doamnei de la volan…Că la depăşire am văzut că era o doamnă suită jumatate pe volan.  E şi normal, îţi mai sare în faţă o găină, o pisică, un căţel, dar şi un tăntălău de urs?!…

Transilvania, tată, se lucrează mai încet, dar cu numere mari!…