miChou's blog

Of men (and women) and bikes

2011-10-08T13:24:00.000+03:00

[despre biciclete și personalitatea lor, despre diversitate, despre identitate într-o piață fără cerere, despre utilitate dincolo de fițe și despre ce poate fi dincolo de aparențe]

Poate e doar o impresie sau chiar așa e, dar mi se pare că în București în ultima vreme, am început să văd tot mai mulți oameni pe bicicletă. Da, sunt încă puțini și mulți văd mersul pe bicicletă prin oraș (altfel decât în weekend în parc) ca pe un sport extrem. Ce au însă în comun bicicliștii bucureșteni, sunt bicicletele care, cu o marjă de eroare foarte mică au o diversitate ce poate fi masurată pe degete. Aceleași 4-5 modele de Cube și Merida pentru cei care au ceva bani și știu cu ce se mănâncă o bicicletă, aceleași DHS-uri și Rich-uri luate din Cora/Carrefour și pe care le auzi mult înainte de a le vedea, cu câte un Focus sau Giant rătăcite printre ele. Mai toate noi, lucioase și foarte colorate.

Venind deci de aici, Belgia și mai apoi Olanda au fost oarecum ca un șoc din punct de vedere al diversității. Deși și aici (și o să mă refer la Olanda mai ales, pentru că am amintirea mai proaspătă și contrastul e mai puternic) poți număra pe degete „mărcile” de biciclete, varietatea de modele și de vârste m-a dat peste cap. Și dincolo de varietatea oarecum de așteptat într-o țară cu mult mai multe biciclete decât mașini, m-a uimit... _individualitatea_ majorității bicicletelor, mai ales celor cu niște ani vechime. Fiecare vopsită, îngrijită și încărcată altfel, în funcție de „stăpân”.

Ulterior, mergând pe două biciclete diferite, una de închiriat - în Rotterdam - și una pentru deplasări zilnice - prin Amsterdam - am realizat o altă diferență mare: la noi, de multe ori, bicicleta este un _statement_, este o imagine, poate ajunge chiar o fiță (și recunosc, nici eu n-am fost străin de motivația „percepție exterioară” când mi-am cumpărat bicicleta de acasă). La _ei_, bicicleta este primar utilitară. Am văzut oameni foarte serioși, îmbrăcați aproape la 4 ace mergând pe biciclete pe care dacă le-aș fi văzut prin București n-aș fi dat 2 bani (și pe care nu m-aș fi convins prea ușor să mă urc). Dar dincolo de paragina aparentă a multor biciclete, mai toate merg „ca unse”, fără să scoată un sunet și fără să te temi că se vor dezintegra sub tine dacă iei o bordură (spre deosebire de multe DHS-uri full-suspension pe care le găsești la super-ofertă în Cora).

Am plecat din Olanda cu senzația că aproape fiecare bicicletă era o poveste și avea o poveste de spus, numai să știi să o citești printre zgârieturi, urme de rugină și desăgi de cărat bagaje.

Biciclind pe Valea Doftanei

2011-09-03T22:19:00.004+03:00

După o încercare eșuată am reușit să fac o tură pe bicicletă de la Comarnic la Câmpina, trecând prin Valea Doftanei și pe lânga lacul de acumulare Paltinu.A fost o experiență mult mai plăcută decât mă așteptam, din motive de asemenea neașteptate. Mi-aș dori să pot scrie un text coerent, dar o să mă rezum la o listă de puncte, pentru că sunt impresii pe care cel mai probabil dacă nu le scriu la cald n-o să le mai scriu deloc

Eram convins că orașul Comarnic e un oraș ca orice alt oraș de pe Valea Prahovei. De fapt, Comarnicul e un fel de sat de munte, mai mare și, după părerea mea, destul de frumos.
Am redescoperit senzația specială pe care ți-o dă simplul fapt de-a da „Bună ziua” oamenilor pe care-i întâlnești pe stradă - și de a ți se răspunde cu un „Noroc!” sau „Sănătate!” spus cu zâmbetul pe buze
Prahova e un județ fain și liniștit, o dată ce lași în urmă DN1 și munții și localitățile „clasice” de pe Valea Prahovei
Am luat niște mere geniale cu doar 2 lei kilogramul, iar omulețul care mi le-a vândut a insistat să-mi dea rest 1 leu deși cântarul arăta vreo 2,4kg.
Slow and steady wins the race. Chiar dacă ajungi să mergi mai încet decât un om *pe lângă bicicletă* e important să menții cadența. Știam teoria, azi am verificat în practică. Și am apreciat din plin cele 3 x 8 viteze :D
În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, devine imperios necesar să învăț să iau curbe în pantă. O bună parte din serpentine le-am coborât în frână de teamă să nu zbor în decor :(

În continuare, câteva poze până ce apuc să le iau mai serios la ales și prelucrat.

Din nou despre New York-ul altora

2011-08-08T22:07:00.000+03:00

Trebuie să recunosc dintru început: am o mare slăbiciune pentru time-lapse-uri bine făcute, indiferent că sunt urbane sau sălbatice, macro-fotografie sau fotografie astronomică. E ceva în derularea accelerată a timpului care-mi ridică un nod în gât.

Am dat recent peste un time-lapse cu New York, mai exact cu Manhattan. Pe chei și în Time Square, pe timp de zi și pe timp de noapte, la amurg și în miezul zilei. E un time-lapse curat, bine făcut, cu o alternanță bine gândită de static și dinamic, de filmare de la punct fix sau... „alunecătoare”. Ar fi rămas un time-lapse marcat ca favorit pe vimeo și eventual postat pe facebook/Google+ dacă n-ar fi fost amestecul atât de ciudat de sentimente pe care mi l-a trezit. Un amestec straniu de familiaritate și uimire, de dor de un oraș în care simt că m-aș putea pierde cu toată ființa mea și, din exact motivul ăsta de reticență. Și nodul dulce-amărui din gât, al unei amintiri despre care încă nu te-ai hotărât că-i veselă sau tristă. În plus, aproape fiecare scenă mă ducea cu gândul la vreo fotografie sau vreun film pe care le-am văzut cu cine știe cât timp în urmă și cu care, acum, împărțeam o istorie. Chiar dacă o istorie de doar o săptămână de turist care se vrea special. Iar peste toate astea, îmi răsuna neîncetat în minte un gând: „îți dai seama, am fost și eu acolo... și cu toate astea eu nu l-am văzut așa...”

Vă las pe mai departe cu imaginile:

Mindrelic - Manhattan in motion from Mindrelic on Vimeo.

New York-ul din pozele altora

2011-06-12T00:03:00.001+03:00

Când m-am întors, eram chitit ca în mai puțin de 48 de ore să descarc toate pozele nedescărcate, să fac curat în ele, să aleg ce-i mai mândru și mai mândru și să scriu un post, ilustrat cum n-a mai fost, despre experiența mea New-Yorkeză. Socoteala din avion nu s-a potrivit cu cea de pe teren, și iată-mă la câteva săptămâni bune, cu poze încă nealese, sau dacă alese neprelucrate, sau dacă și prelucrate printr-o minune, atunci cel mai probabil încă ne-upload-ate nicăieri.

Toate astea dintr-un motiv foarte simplu: toată povestea pe care (credeam) că o aveam în cap, s-a evaporat când, după câteva zile de efort, mi-am găsit liniștea pentru a mă gândi mai pe larg la asta. Erau - și înca sunt - multe de spus, dar n-am găsit încă forma potrivită.

S-a întâmplat totuși un lucru interesant, care m-a făcut să scriu acum și să caut pe flickr poze, de-ale altora, cu New York. S-a-ntâmplat că, dând întâmplător peste imagini din New York, acum m-am simțit mult mai „legat” de ele (involved cred că e cuvântul, dar cum n-am o traducere mai bună va rămâne „legat” în continuare). Mult mai legat decât mă așteptam, mult mai legat decât mi se părea că s-ar putea după doar o săptămână de hălăduit prin Manhattan. Deodată imaginile alea îmi erau familiare și - în același timp - mă încerca o părere de rău că, deși am stat o săptămână, n-am reușit să fac niște fotografii așa de bune[1]. Iar peste toate, îmi dă ghes dorința, aproape dorul, de-a mă întoarce, convins fiind că acum știu mai multe, că aș putea să văd și să simt mai bine orașul, și oamenii, și lumea aia întreagă adunată pe insula dintre două râuri.

(da, poza de mai sus nu este a mea :) Curând sper eu, voi posta și o poveste ilustrată cu pozele mele )

Crima si pedeapsa - book review

2011-04-13T10:35:00.001+03:00

Nota: aceasta nu este o crtica sau o cronica a romanului lui Dostoievski. E un 'review' al romanului in prezentarea lui in doua volume in colectia "Cartile Adevarul".

Recunosc, nu am mai cumparat beletristica de destul de multa vreme. Dintr-o librarie de si mai multa vreme. "Crima si pedeapsa" a fost un impulse buy pe cand cautam cartile din colectia Jules Verne. Recunosc, imi doream sa o citesc de ceva vreme, dupa ce am auzit de ea de mai multe ori. Mi-a atras privirea cu coperta eleganta, sobra si solida. Genul de carte pe care o vezi prin fotografii sau prin filme. Presupun ca atunci mi-am dorit-o un pic si pe post de bibelou. Era un clasic al literaturii universale si arata ca atare.

Strict ca prezentare grafica/vizuala cartea nu dezamageste. Din pacate insa, am impresia ca s-a mizat pe faptul ca nu o vor si citi multi: traducerea este slaba, cu dezacorduri intre verb si subiect, cu cuvinte lipsa si schimbari de formulare in mijlocul propozitiei. In plus, aproape toate reperele "geografice" din Petersburg sunt date doar prin initiale (expandate insa in note de subsol, cu tot explicatiile traducatorului). Personal as fi preferat nume intregi si note de subsol doar unde erau strict necesare.

Cireasa de pe tort, pe partea vizuala insa, vine din folosirea diacriticelor: cartea e fain tiparita, fontul e bine ales si pus in pagina, avem chiar ligaturi. Si cu toate astea, ş-ul este s cu sedila. Refuz sa cred ca fontul ala nu avea si ş-ul romanesc corect [1].

Concluzia: daca vreti sa aveti ceva frumos de pus in biblioteca iar ceva de portelan nu merge cu restul cadrului, "Crima si pedeapsa" de la Adevarul e o carte buna (de fapt 2, fiind o editie in 2 volume). Daca vreti sa o cititi pentru placerea lecturii, mai bine cautati altceva.

____
[1] Nici la mine ş-ul nu e corect pentru ca acest post e scris pe mobil :)

«Inele și corpuri» vs. «Corpuri și inele»

2011-03-25T23:23:00.000+02:00

1980:

ne luăm
ne luăm casă
ne luăm mașină (?)

2010:

ne luăm mașină
ne luăm casă
ne luăm (?)

Limba si cultura

2011-03-23T09:02:00.001+02:00

In engleza, tu si voi sunteti 'you'. O singura masa, fara distinctie, straina si externa mie (bineinteles, cu I mare). In romana, tot ce am facut e in aceeasi masura al meu si al nostru, fara distinctie de timp sau mod verbal. Sunt in egala masura raspunzator de pacatele mele si de cele ale celor dimpreuna cu mine.

Despre ispita solitudinii

2011-01-25T02:27:00.000+02:00

Tind să cred că una din cele mai mari ispite ale zilelor noastre este cea a singurătății. Nu mă refer la singurătatea fizică sau „informațională”, căci mai nou, toți „prietenii” ne sunt la un click distanță. Mă refer la solitudine ca la lipsa oricărei (inter)dependențe, la senzația că am fost aruncați în lume și că de aici încolo e treaba noastră să ne descurcăm, fiecare pe pielea lui, cum știe și se descurcă mai bine. Pentru că, până la urmă, singuri ne-am născut și singuri murim, nu? (Asta dacă ne ducem cu gândul atât de departe).

De fapt, nimic mai neadevărat. Tot ce fac, este spre folosul sau spre paguba aproapelui (și, implicit a mea) iar Dumnezeu, în funcție de faptele și atitudinea mea față de El, e mai aproape sau mai departe, mai împreună-lucrător sau în așteptare, dar niciodată întors total cu spatele, niciodată „ocupat cu altceva”. Nimic nu e neutru, nimic fără importanță.

Prin contrast, ispita singurătății, sapă la rădăcina sufletului omului pe două fronturi: pe de o parte, dacă Dumnezeu ne-a aruncat în lumea asta și ne-a lăsat să ne descurcăm cum putem, deznădejdea bate la ușă (și nu de puține ori o și doboară). Ajunge să încerci să vezi dincolo de știrile din show-biz și de can-can și să vezi realitatea așa cum e ca să-ți dai seama că un singur om n-are nicio șansă în fața valului care vine să-l înece. De cealaltă parte (uneori după ce deznădejdea și-a făcut bine culcuș în suflet - precondiție nu obligatoriu necesară însă), dacă suntem singuri și fiecare pe barba lui înseamnă că orice (în niște limite - sau nu) este permis, iar câtă vreme nu aduc antingere celui de lângă mine (în viziunea mea, bineînțeles, și asta doar dacă ajung să-mi pun problema asta), libertatea de orice fel e la ea acasă.

Nu de puține ori, m-am trezit făcându-mi o mie de gânduri și de griji, gândindu-mă la X și Y, stresându-mă ce-o să fac când s-o întâmpla una sau alta, și invariabil ajungând la concluzia că nu-mi stă în putere să schimb nimic. Moment în care, bineînțeles, deznădejdea își arăta colți sau gheare, de-ale ei sau vopsite în alte gânduri și ispite. Pentru că mă încăpățânam să cred că am ajuns aici din întâmplare iar Dumnezeu s-a spălat pe mâini de noi, acum ceva vreme - deși nu sunt puține episoadele din viață care mi-au demonstrat clar contrariul.

Mi-aș dori să am o „soluție”, dar nu există o rețetă. Doar să stăm cu nădejdea în Dumnezeu, pe care să o sprijinim cu rugăciune, cu trăire și cu atitudine autentic creștină. Nădejdea că el toate le-a făcut, toate le ține, și nu e om și făptură care să nu fie în iconomia lui. Sau, după cum spunea Sf. Siluan, «Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!».

Cutia cu mărunțișuri

2011-01-05T02:02:00.000+02:00

După cum am promis, revin cu „rețeta”. Ingrediente:

o cutie de carton (de pantofi, în cazul meu)
aracet (vreo 3-4 lingurițe)
o farfurie adâncă
~5 pagini de revistă/ziar (să NU fie lucioase!). Cantitatea se dublează (tot cu tipăritură sau coli albe) dacă se vrea și „tapițarea” pe interior
o bucată de 3x3 cm de plastic (de ex. tăiată dintr-un dosar de plastic)
capse, sfoară, foarfece

Timp de preparare: cam 4 ore (12 cu uscare cu tot)

Cum se procedează:

Se ia cutia de pantofi și se elimină părțile gri. Unghiul și înălțimea finală a părții din față depinde de gust și ce o să fie stocat în cutie.
Din capacul cutiei se elimină părțile marcate cu gri: cele laterale corespunzătoare bucății tăiate din cutie, și partea verticală din spatele capacului (pentru a permite rotirea). Se taie pe linia punctată.
Urmează ornamentarea cutiei:

Se prepară o soluție de aracet din 2 lingurițe de aracet și o trei sferturi de farfurie de apă caldă. Se amestecă până la omogenizare.
În soluția astfel obținută se pun bucăți tăiate în prealabil din colile de revistă. (bucățile pot fi și rupte cu mâna, dar e mai complicat la margini drepte cu bucăți rupte cu mâna).
Se lasă să se înmoaie hârtiile aproximativ 2-3 minute. Fâșiile de hârtie trebuie să fie foarte maleabile și bine îmbibate de apă soluția de aracet înainte de aplicarea pe cutie.
Fâșie cu fâșie se acoperă suprafața exterioară. La marginile de îmbinare e bine să dublați materialul.
Se lasă la uscat (de preferință peste noapte)

Pentru „tapițare”/ornamentare pe interior se repetă pasul anterior. În funcție de ce se pune pe interior, ordinea pașilor poate fi inversată.
Se dau găuri în cutie și în capac (locurile marcate cu roșu în figură) iar capacul se fixează trecând o sfoară mai groasă prin găuri. (Am încercat inițial cu pioneze, dar aveau acul prea scurt.)
Capătul mobil al capacului se prinde cu capse: Se taie două bucăți de cam 1,5x3cm de plastic care sunt capsate de „capacul mare”, respectiv „capacul mic”.

Hints:

În privința uscării, am impresia că dacă uscarea e violentă (eu am uscat-o pe sobă) există riscul de curbare a pereților cutiei. Nu sunt sigur, pentru că nu am încercat și altfel.
Probabil că rezultatul final se poate da cu un lac pentru a-l păstra mai bine, dar nu știu exact cu ce fel de lac. Dacă aveți idei, please shoot :)

Încă două imagini cu rezultatul final:

Iterative drawing

2010-11-14T23:29:00.001+02:00

După cum povesteam ceva mai devreme, motivat de achiziționarea unei tablete grafice, am început să mă joc de-a desenatul. Nu dau pe dinafară de idei, dar am o fixație din fotografie: eu vreau să desenez oameni. Așa că mi-am luat la puricat lista de favorite de pe flickr în căutarea inspirației. M-am oprit la imaginea asta:

Nu mai știu ce m-a determinat atunci să o aleg. Poate poziția foarte puțin banală, poate lumina.
Cert e că m-am aruncat cu capul înainte să schițez un contur:

Nu cred că e nevoie să menționez ce hal de fiasco a ieșit. Fără niciun plan, fără vreo idee, cu originalul în stânga, am crezut că pot să fac, chiar și un minim de reproducere „direct”, cum mai văzusem eu pe net. Fals! E bine să-ți știi lungul nasului.
Așa că-n pașii următori, m-am mai apropiat un pic de fotografia inițială, am încercat o oarecare schiță de idee. După ce nici a doua încercare n-a ieșit cum trebuie, am încercat măcar scheletul să văd cum arată. Ceva mai bine, dar în continuare dezastruos:

Moment în care mi-am dat seama că eu încercam să desenez rachete fără să știu să trag linii. Așa că m-am decis să studiez un pic problema, simplificând la maxim - o persoană care stă pe un scaun, cu mâinile pe lângă corp. Cea mai simplă poză. Nu mi-e clar ce a fost în capul meu la prima încercare:

După cum notam și atunci, cel mai probabil m-am plictisit. Mi-a trecut însă repede, și am decis ca e cazul sa mai încerc, serios de dată asta. Așa că am refăcut omulețul care stă pe scaun - văzut din față și de la un unghi de 45 de grade:

După această mică reușită (mie chiar îmi place cum mi-au ieșit cutiile alea :p ) am decis să mă reîntorc la fotografia originală. Am făcut un mic studiu de cadru și poziție:

Am încercat să-mi marchez punctele/suprafețele de contact dintre model și canapea/podea, am încercat să-mi fac o idee despre perspectivă. Toate astea stresându-mă cât mai puțin cu detaliile modelului. O dată respectiva idee finisată, mi-am luat încă o dată inima în dinți și am încercat o schiță:

Știam că nu e finală, dar am realizat că-mi lipseau niște detalii absolut esențiale, și anume „mișcarea” și poziționarea în adâncime a modelului. Drept care am ales o convenție cu triunghiuri destul de simplă: capătul „ascuțit” este „departe”, latura opusă lui este „aproape”. Formele paralele cu privitorul rămân dreptunghiulare.

Imi dau seama că nici măcar această a opta schiță nu e nicidecum aproape de imaginea originală, dar măcar are ceva din atitudinea și mișcarea ei.
Din păcate n-am mai lucrat la ea. Am avut câteva tentative rapid eșuate de a pune un contur „realist” pe scheletul meu de triunghiuri și dreptunghiuri, dar îmi trebuie ceva mai multă liniște și concentrare pentru asta.

Totuși care e morala poveștii? Care-i legătura cu titlul? După ce am lucrat la imaginea asta, mi-am dat seama de un lucru foarte important (care pe mine unul m-a chinuit în toată facultatea): nu poți să te arunci din prima să faci totul în forma finală. Pentru că nu ai „scheletul” și nici nu știi cum va evolua. Iar asta e valabil în programare la fel cum e și-n desen sau pictură. Trebuie sa fii un mare artist (sau programator) ca să știi din prima cum va arăta produsul la final și toți pașii pe care trebuie să-i faci pentru a ajunge acolo. Și chiar și așa e posibil să fie nevoie sa ajustezi traseul pe parcurs.
Cel puțin în ceea ce mă privește pe mine și programarea, n-am fost niciodată în stare să lucrez eficient în contextul ăsta de incertitudine. Ceea ce până la urmă poate că nu e chiar rău. Lumea are nevoie și de testeri :)

MyPaint 0.9.0 beta is out!

2010-10-17T01:56:00.000+03:00

După cum povesteam și-n postul trecut, de ceva vreme mă joc cu MyPaint. Recent s-a lansat versiunea 0.9.0beta, iar versiunea finală de 0.9 este programată pentru sfâșitul lui octombrie, prima jumătate a lui noiembrie. Versiunea nouă (sic!) nu e radical diferită față de precedenta, dar aduce câteva lucruri bune în plus:

posibilitatea de ascundere a tuturor ferestrelor cu o singură tastă (implicit Tab) - utilă mai ales când lucrezi în full-screen și vrei să vezi doar imaginea, sau când ai nevoie urgentă de spațiu
un set actualizat de brush-uri, ceva mai bine organizate
nu mai pot fi selectate mai multe categorii de brush-uri în același timp (discutabil dacă-i un lucru bun sau nu, deși mutarea unui brush din categoria curent selectată în alta se face mai ușor, prin drag deasupra label-ului)
un total de 6 controale pentru culoare: Brighter/Darker (prezente și în 0.8.2), Warmer/Cooler, Purer/Grayer

Ce nu mi se pare tocmai ok (sper să poată fi fixat, în cazul în care nu e by design) e faptul că nu mai merg toate short-cut-urile pe care mi le setasem în 0.8.2. E vorba de rotirea canvasului și de alterarea culorii (Bridghter/Darker). Problema vine din faptul că-n fișierul de configurare de 0.8.2 acțiunile respective sunt de tip WindowActions în timp de în 0.9.0 sunt de tip DocumentActions (e posibil deci să fie vorba de o schimbare mai profundă de design pe dedesubt).

În rest, aștept cu nerăbdare versiunea finală. Și cine știe, poate-mi bag nițel nasul și prin cod (având în vedere că-i Python și nu trebuie să fac cine știe ce acrobații pentru a-l build-ui :) ).

Digital painting

2010-10-17T01:55:00.000+03:00

Acum vreo câteva luni (în martie mai exact) mi-am luat și eu, după ce mi-a fost lăudată îndelung de Ștefan o tabletă grafică Wacom Bamboo Pen & Touch.

Cam în aceeași perioadă, nu mai știu dacă înainte sau după ce mi-am luat tableta, am dat peste un articol pe net cu cele mai bune 10(?) programe open source de grafică[1]. Pe lângă cele la care mă așteptam (ca Gimp, Inkscape, Blender, etc.), mi-a atras atenția MyPaint. Părea simplu și potrivit pentru cât și cum mă jucam eu cu tableta.

În plus, Gimp părea să aibă lag când încercam să folosesc pensule mai mari, Inkscape avea probleme la schimbările bruște de direcție (pe lângă limitările inerente unui program de grafică vectorială folosit de un om obișnuit mai mult cu hârtia și creionul) iar Photoshop... încă mă simt copleșit când îl deschid. Așa că simplitatea și orientarea către pictat/desenat din MyPaint mi-a picat numai bine:

suport pentru layere, atât cât să poți să separi conturul de culoare (deci fără blending modes sau alte nebunii)
o selecție *LARGĂ* de pensule. Nu-s toate nemaivăzute (unele fac exces de bulinuțe sau elipse care-și schimbă culoarea), dar gradul de configurare te lasă mască. Programul ăsta ar trebui să aibă un manual dedicat numai pentru dialogul de „Brush settings”. Din fericire marea majoritate sunt bune, și destul de apropiate de ceea ce încearcă să imite din lumea reală.
posibilitatea de a roti canvas-ul în timpul lucrului (din programele menționate anterior doar Photoshop CS4+ știe asta, și doar pe configurații cu o placă video solidă - nu e cazul meu)

În plus, căutând resurse despre MyPaint am dat și peste 2 making-of-uri[2] ale unor „picturi digitale”, ambele realizate cu MyPaint (și Gimp pe alocuri). Moment în care mi-am spus „O să fac și eu așa ceva!”. Am realizat însă repede că de la dorință la putință e un pic mai lungă calea. Pentru o vreme m-am lăsat de sportul ăsta, după care am început să caut resurse despre cum să desenezi (pe o tabletă sau nu). Prima dată am dat peste DrawTips. Tipul are o colecție de „tutoriale”, din care am urmărit vreo 10. Totuși mie unul mi s-au părut cam dezlânate și fără prea mare substanță, iar când - sărind din link în link - am dat peste Ten Minute Drawing Techniques, mi-au picat cu tronc din prima: lecții clar structurate, cu cap și coadă, într-o progresie logică. Asta lăsând la o parte că autorul (Mark Chong) e și un mic hacker (în sensul bun al cuvântului), cu un portofoliu zic eu OK și cu experiență de predare „pe bune”.

M-am pus văzut/citit tutoriale, m-am apucat de-am mai mâzgălit, cu unele am avut și curaj să ies „în lume”. Om vedea ce o mai ieși, dar până una alta mă bucur de reînvierea unui hobby vechi, pe care-l credeam îngropat în clasa a IXa :)

În altă ordine de idei, poza de mai sus e realizată în MyPaint 0.8.2, după această imagine :D

_______

[1] E posibil ca acesta să fie articolul. Pare că menționează toate programele de care-mi amintesc eu :)

[2] http://www.vimeo.com/6143607 și http://vimeo.com/13516509

anonimul venetian

2010-07-23T22:52:00.001+03:00

jurnalul de mult nu-mi mai ajunge, nu-mi mai e de niciun folos. prietenii nu indraznesc sa-i mai sacai cu mereu aceleasi si aceleasi prostii si tampenii ale mele inutile. blogul, pe vremea cand era pe yahoo a fost o scurta supapa; acum imi pasa prea mult de ce ar putea crede altii, care citesc, despre mine
si cu toate astea, simt nevoia sa urlu, sa scriu, sa-i spun cuiva toate lucrurile, toate maruntisurile, toate gandurile de pe marginea prapastiei, cum nu stiu ce vreau, cum m-am holbat minute in sir la aceeasi poza de 96 x 96px, cum doar o privire m-a facut sa nu mai ridic ochii din pamant, cum...

nu mai am solutii

Asculta mai multe audio Muzica

Search haiku

2010-07-15T23:55:00.000+03:00

printre copaci
michou
te iubeste.
dark times ahead.

(să mai spună careva că Google nu-i poet ;) )

Life sans serif

2010-07-01T23:09:00.001+03:00

Stay tuned, hopefully something nice will come out of this! :)

în-cui

2010-06-25T23:49:00.001+03:00

Uneori ajungi să-ți pui pofta-n cui fără să fi dorit asta și fără măcar să realizezi când s-a-ntâmplat. Când tot amâni momentul deciziei pentru „mai încolo”, pentru „o zi mai potrivită”, când „n-o să mai aibă atâtea pe cap” sau „o să-ți fie și ție clar ce vrei de la viață și de la cei din jur”.

Și, amânare după amânare, zi după zi, se strâng săptămâni, și ajungi să spui cuvinele pe care ardeai să le spui altcuiva, doar pentru că simți că le-ai ținut ascunse prea mult timp. Și în cel mai bun caz o să primești înapoi un zâmbet. Alt zâmbet, zâmbetul altcuiva, un zâmbet la care nu sperai, la care n-ai visat niciodată și care nici nu te va face să visezi.

Toate astea, în timp ce visele s-au ofilit, agățate în cuiul lui „mai târziu”...

pe furiș

2010-06-20T14:57:00.004+03:00

(poezie cu final alternativ)

Te-ai furișat în palma mea
într-o duminică la amiază
Te-ai furișat în mintea mea
cu un zâmbet
Te-ai furișat în inima mea
cu o întrebare.
Și de atunci,
dintr-o duminică la amiază,
ții gândul meu
și inima mea
în palma ta.

PS: varianta originală, cu poză, pe fotoblog.

Murală

2010-06-11T23:10:00.000+03:00

Incredibil ce pot unii să scrie pe pereți! :)

Paștele la Putna

2010-05-24T00:04:00.000+03:00

(în imagini)

In between hugs

2010-04-18T19:12:00.002+03:00

sau ce am făcut cât timp nu ne îmbrățișam în fața camerei :)

nu știu cum o să arate rezultatul final/oficial al ideii lui Alex. știu doar că, pentru câteva ore, sâmbătă, am râs, am glumit, am îmbrățișat și i-am admirat pe alții cum se lasă pictați.

și mai știu că, o dată plecat, m-a cuprins un sentiment crâncen de gol, și-o părere de rău. părerea de rău pe care o ai când te trezești și-ți dai seama de lipsa de finalitate și de perspectivă a lucrurilor.

vă las cu 3 poze și eventual, câteva gânduri

Digital grafitti

2010-03-20T02:07:00.001+02:00

Cu o tabletă gafică, niște Gimp și niște amintiri din liceu, pot să o fac și pe graffer-ul :)

Zidul original îi aparține lui Dror Bar-Natan (care are și un articol genial despre PDI - Perceived Depth Images :) )

Din jurnalele altora

2010-03-18T22:58:00.002+02:00

Motto: Pentru că pe jurnalele mele a început să se pună praful,
m-am decis să scriu din jurnalele altora.

Sunt câteva luni bune (de prin decembrie?) de când am început să citesc vechiul jurnal al lui Jordan Mechner. Nu mai știu cum am dat peste el, dar când am aflat că-i vorba de omul din spatele Prince of Persia, am zis că merită citit (după o experiență similară cu Masters of Doom - o carte despre idSoftware, John Carmack și John Romero).

De-a lungul lecturii am dat peste multe pasaje cu care am rezonat, sau în care m-am găsit. Unele dintre ele le-am păstrat pentru mine (și le-am uitat), altele le-am „share-uit” și cu alții pe facebook (și le-am uitat).

Am ajuns aproape de final, iar azi, mai mult ca deobicei am simțit nevoia să pun câteva lucruri deoparte.

Despre cum m-a făcut să-mi fie dor din nou de Paris (și de Franța, și de franceză)...

Despre dorințe pe care le crezi doar ale tale, despre dorințe cărora uneori nu ai curaj să le dai glas...

I wish I could be like Patrick just for a little while… so that people would come to me just because I’m cool and it makes them feel more alive just to be with me, and not because of anything I’ve done, or might accomplish in the future.

Despre oameni, și despre generozitate, și despre timiditate...

Another thing: When I run across a girl I really like (that rarest and most wondrous of occurrences), don’t rush things! Just behave as if I’m enjoying her company and it makes me happy to be with her, but it’s as if we met by chance and there’s no real expectation that we’ll ever run into each other again. Make eye contact, but don’t stare… Listen, be relaxed and friendly and not, for God’s sake, needy… I’m just moving through the world, always vaguely hoping to come across a kindred spirit, but not really expecting anything. In a word: Be generous!

Despre viitoruri posibile sau poate nu...

“You’re never going to be really happy,” he said. “You’ll become a director and a producer and all the things you want to be, but you won’t be a star. You’ll never be a guy like Coppola who takes the spotlight, who climbs the steps of Cannes with a crowd watching him and says ‘This is me, I did this. I’m a genius.’ You’ll be the guy in the shadows. The people who know you and work with you will respect you, but it won’t make you happy, because what you really want is to beat this shyness that’s in you. You want to be the cool guy, the hot dude who has the spotlight and who everybody gathers around. But this shyness you have will prevent you. Every time you have a chance to be the center of attention, you’ll deflect it. You’ll say ‘Oh, this wasn’t really my success, I’m just a little guy.’”

[...]

De ce?

2010-02-28T14:29:00.001+02:00

Acum 26 de luni, Andrei mă întreba „De ce?”

I-am răspuns. Un pic mândru, un pic naiv dar mai ales, auto-suficient. Între timp mi-am mai pus și eu întrebările astea, de mai multe ori. Privind la alții, sau privind la mine [...] a pendula între exercițiu și poveste, între plăcut ochiului și dincolo de forme și culori, între premeditare și întâmplare [...] dar cu toate astea, scopul, sau mijlocul încă îmi scapă. Și totuși continui să o fac, chiar dacă efectul pentru mine, pentru miChou cel dinăuntru, a început să nu se mai simtă și să fie înlocuit de adăugirile la imaginea lui miChou cel din afară.

I'm just a silly man...

2010-01-21T22:43:00.001+02:00

...who needs a shave and wears a fur coat.
Ăsta e leit-motivul animației „The bear that wasn't”. Leitmotivul și fraza care m-a făcut, la minutul 7 să cred (deși mai văzusem cu ceva timp în urmă filmulețul) că are final nefericit.
Deși e desenat simplist, mi se pare că spune o poveste complicată și nefericită (în ciuda happy-end-ului) despre identitate, despre a fi ceea ce ne spun alții să fim, despre părăsirea și regăsirea firii noastre. E o poveste care cel puțin pe mine m-a pus pe gânduri și m-a făcut să mă întreb de câte ori n-am acceptat resemnat că I'm just a silly man who needs a shave and wears a fur coat.

Vă las, deci, cu „Ursul care nu era urs deloc”

Deci wow

2010-01-17T21:26:00.000+02:00

Mă uitam pe F64 după niște chestiuțe pe care să le folosesc cu blițul de care ziceam mai devreme. Nu mică mi-a fost mirarea când, uitându-mă la total (e mai simplu să dai Adaugă în coș decât să faci totaluri de mână) am remarcat și partea de bonus de mai jos. O microfibră sau un trepied de 10lei nu e foarte mult la o comandă de 200, dar după cum zicea cineva, „gestul contează” :)