Minte creață

Ce știu de când sunt mare

2012-04-05T18:17:27Z

Demult, demult, Olivia Sgarbură, care se strecoară încet dar sigur pe lista puținelor femei pe care din anumite puncte de vedere le am ca model, deși o cunosc mult mai puțin decât mi-aș dori, m-a îmbiat să scriu despre lucruri pe care le-am învățat de când sunt mare. Așa că după 3 luni în care am învățat despre oameni, despre viață și despre mine mai mult ca oricând până acum, am compus următoarea listă. Nu sunt 11, după cum era cerința inițială, dar pentru mine sunt cuprinzătoare.

1. Trebuie să mă iubesc în primul rând pe mine. Cine ar putea avea mai multă răbdare, simpatie, sinceritate, bunăvoință și putere de influență în bine față de mine? Și dacă o să iubesc pe altcineva mai mult, oricum n-o s-o știu niciodată. Egocentrismul nu poate fi supus comparației.

2. Viața nu-mi dă întotdeauna ce vreau, așa că trebuie s-o storc ca să obțin sistematic tot ce am în minte. Am ~~vise~~ visuri frumoase și încă n-am renunțat la nimic din ce mi-am dorit vreodată pe bune. Totuși știu că o să vină și ziua în care o să ascult melodia asta și n-o să mă mai uit nici înapoi cu regret, nici înainte cu entuziasm.

3. Nimic nu vine la întâmplare, fie că e de bine, fie că e de rău. Undeva pe drum am făcut ceva care a determinat ca viața mea să fie așa cum e. Oamenii pe care i-am cunoscut, locurile în care am fost la un moment dat, cărțile pe care le-am citit, filmele pe care le-am văzut, tăcerile de care am fost în stare, gesturile pe care le-am făcut sau întrebările pe care le-am pus – toate sunt pași către ceea ce am devenit.

4. Când greșesc trebuie să am puterea să recunosc și să spun am greșit, îmi pare rău. Din păcate nu mai merge ca în copilărie, când dădeam cu logica de pereți demonstrând că un soi de dreptate tot am.

5. Oamenii apar și dispar din viața mea, indiferent ce aș face. Fie că se îndepărtează, fie că mă îndepărtez, fie că mor. Nu pot să păstrez decât amintiri, așa că vreau să am cât mai multe și cât mai intense. Uneori chiar e ultima dată și n-am cum să opresc asta.

6. Până la urmă orice gri e alb sau negru, trebuie doar să am răbdare și să fiu sinceră cu mine.

7. Nu toți oamenii merită respectul meu, iar asta nu e o problemă.

8. Doar eu pot să gândesc, decid și aleg pentru mine. Chiar dacă uneori n-o să fiu împăcată cu deciziile mele și cu faptul că sunt influențate de lumea din jurul meu, responsabilitatea e doar a mea.

9. Și, în final, crezul meu, formulat magistral de Eugen Ionescu:

Eu nu ader, pentru că orice dogmatism paralizează şi alienează. Ca să-l eviţi, trebuie să-ţi păstrezi libertatea faţă de toate afirmaţiile şi faţă de propriile tale afirmaţii. Ceea ce este dificil şi totdeauna sigur e să nu fii niciodată sigur de nimic.

Voi ce ați învățat de când sunteți mari?

Share/Bookmark

Cea mai simplă libertate, sclavia socială

2012-03-10T17:48:41Z

Din cartea lui Mihaly Csikszentmihalyi, Flow – The Psychology of Optimal Experience, jumătate de pagină foarte cuprinzătoare:

“Socialization, or the transformation of a human organism into a person who functions successfully within a particular social system, cannot be avoided. The most effective form of socialization is achieved when people identify so thoroughly with the social order that they no longer can imagine themselves breaking any of its rules.

In making us work for its goals, society is assisted by some powerful allies: our biological needs and our genetic conditioning. All social controls, for instance, are ultimately based on a threat to the survival instinct. The people of an oppressed country obey their conquerors because they want to go on living.

When they do not rely on pain, social systems use pleasure as the inducement to accept norms. The “good life” promised as a reward for a lifetime of work and adherence to laws is built on the cravings contained in our genetic programs. Practically every desire that has become part of human nature, from sexuality to aggression, from a longing for security to a receptivity to change, has been exploited as a source of social control by politicians, churches, corporations, and advertisers.”

Și până la urmă, o fi de rău sau de bine?

Second look

2012-02-27T21:21:31Z

Verifică încă o dată dacă am scos toate compresele. Dacă mai sângerează pe vreundeva. Dacă distanța dintre noduri e suficient de mică. Dacă analizele sunt bune. Dacă analizele care în mod paradoxal nu sunt bune chiar sunt ale pacientului nostru. Verifică încă o dată dacă schema de tratament e corectă. Dacă nu sunt prea multe perfuzii. Dacă nu sunt prea puține calmante. Verifică încă o dată.

Bagă o mână în buzunarul din geantă în care ții cheia și vezi dacă nu cumva lipsește. Vezi să nu-ți fi uitat telefonul acasă. Sigur n-ai typos în postarea asta de blog?

Și așa ajungem să ne trăim viața pe jumătate. Sau de două ori? O dată fiindcă se întâmplă, apoi încă o dată verificând ce am făcut să se întâmple.

Ars poetica

2012-02-27T21:08:18Z

Un om mi-a zis mai demult, încercând să-mi sublinieze diferențele dintre noi, că eu am poezia, în timp ce el are frivolitățile. Nu m-am lămurit despre el, dar o să vă zic câte ceva despre cum strâng eu poezia.

Dacă prefer să adorm cu Pablo Neruda în gând, asta nu se întâmplă pentru că viața mea e plină de profunzimi, de pasiuni mistuitoare sau, dimpotrivă, de calm, fengșui, oameni frumoși și nobili, funcționare care zic Bună ziua! și Cu plăcere!, controlori RATB care zâmbesc.

Nu pentru că nu văd cerşetoarea care stă în timpul săptămânii la metrou sunt încă sensibilă. Sâmbăta se mută la colţul străzii pe care se află o biserică adventistă, că oamenii sunt mai miloși. O văd mereu. Acum vreo doi ani mi-a povestit că stă cu fiul ei și familia lui, că are nevoie de medicamente și mi-a arătat ca are un pacemaker implantat pentru o problemă cardiacă despre care nu știe să-mi spună nimic coerent. Nu îi dau bani fiindcă nu cred că cerșetoria e o soluție. Uneori îi cumpăr ceva de mâncare sau o sticlă de apă. Îmi zice Sănătate! de fiecare dată când mă vede. De multe ori îi mulțumesc, alteori simt că dacă aș privi-o în ochi m-aș simți mustrată pentru tot ce știu și nu schimb în mai bine.

Nu fiindcă n-am auzit înjurături în viața mea vorbesc politicos. Pentru urechi foarte sensibile felul meu de-a vorbi ar putea să pară uneori (rareori) brutal. Luând totuși în calcul input-ul primit, Albă-ca-zăpada vorbea ca un birjar pe lângă mine. Poate mă flatez, dar cred că reținerea mea în dialogurile condimentate e o umbrelă bună și pentru alții, nu doar pentru mine. E locul ăla de un metru pătrat în care nu trebuie să te zbați, e suficient să stai cuminte.

Câtă poezie poate să fie într-o cerșetoare, în niște funcționari enervați, în înjurăturile spurcate din gura unui chirurg bătrân și sictirit? Poezia e în oamenii care nu lasă cicatricile să se formeze la întâmplare. Care nu ajung să iubească pielea care nu mai simte nimic, nici să contemple forța de a fi suportat cândva durerea. Poezia e în felul în care curățăm rănile și le pansăm, încercând să obținem o cicatrice cât mai puțin urâtă.

ACTA

2012-02-04T22:12:54Z

Cam atât am înțeles. Voi ce idee aveți?

Share/Bookmark

Shhh

2012-01-22T17:08:47Z

Îmi vine să tac o mie de ani. Să ascult și să memorez tot ce-mi trece prin fața ochilor, pe la urechi și printre degete. Să procesez totul corect și repede și să-mi redesenez universul.

Accidente

2012-01-14T23:40:16Z

Unii oameni par atât de importanți în anumite momente din viață. Totuși, cu timpul îmi dau seama că au fost doar niște intersecții, care au dispărut la fel de natural ca roșul semaforului, pe lângă care am trecut fără nicio amintire semnificativă, fără niciun impact asupra vieții mele sau a lor.

Alții, în schimb, sunt mașinile din trafic de care te lovești. Accidentele. Îți lasă câteva zgârieturi pe aripă, îndoaie o ușă sau îți fac mașina acordeon de-a binelea. Nu ai cum să rămâi la fel după atingerea lor.

Semafoarele sunt folositoare și e bine să le ții minte pentru când treci data viitoare prin zonă. Nici dacă le uiți, nici dacă nu mai treci pe-acolo în veci nu e nicio pagubă. Dar secundele în care ai pierdut controlul și ți s-au perindat în fața ochilor posibilitățile – pe astea n-ai cum să le uiți.

Foto: Miguel Estrella

You make me sick

2012-01-09T20:42:27Z

Unii oameni mă fac să mă simt așa:

Alții așa:

Foto: Crazy Ivory, Riccardo Perez

Zile de naștere

2012-01-21T16:57:52Z

Anul trecut m-am străduit să nu ratez aniversările cunoscuților și să le zic măcar trei cuvinte, ori într-un mesaj privat și cât m-am priceput de personal pe Facebook, ori printr-un sms sau telefon pentru cei mai apropiați. Cu cadourile să zicem c-am ieșit la liman, de asemenea.

Faza cu alesul de cadouri e o chestiune destul de complicată, dacă vrei să iasă frumos și primitorul chiar să se bucure, nu să dea mai departe, că doar dar tot din dar se face. Fiindcă nici nu sunt disciplina pe picioare, cel puțin în privințele shopping-ului, las mereu pe ultima sută și, indiferent de rezultat, stress-ul ăsta cu făcutul de cadouri de ziua de naștere cred că e disproporționat de mare.

Drept urmare, anul ăsta cadouri de la mine or să primească oamenii care îmi sunt suficient de apropiați încât să găsesc de-a lungul timpului chestii de care cred că s-ar bucura, pe care le voi oferi când le găsesc, adică puțin probabil fix de supraestimata zi de naștere. Dacă nu mă intersectez cu vreun cadouaș potrivit și nici nu-mi preocupă mintea suficient încât să coc o surpriză corespunzătoare, anumite persoane vor fi cadorisite cu obiecte insipide, probabil fiindcă mai am o urmă de jenă și n-o să merg până la capăt cu ideea, mai ales dacă se lasă cu birthday party. Oricum, refuz să mă mai stresez.

Nici mesaje pe Facebook n-o să mai scriu, mai întâi fiindcă o să-l folosesc din ce în ce mai puțin, din cauză de timp minim la computer. Mai apoi, fiindcă nu mai văd rostul urărilor. Nu e ideea mea, dar dacă o șlefuiesc și o scriu, o să fie, după cum zicea Nae. De ce facem urări? Chiar le dorim oamenilor ceea ce le spunem? Și dacă da, ce diferență aducem dacă exprimăm? Probabil diplomatul “La mulţi ani!” e cea mai simplă variantă, să-l adoptăm deci.

P.S. Cu ocazia asta o să observ și oportuniștii, care se vor morcovi că nu le-am urat, iar dacă situația devine dramatică, în spiritul integrării sociale, o să renunț la idee și voi redeveni civilizată și ipocrită de la anul. Dacă-l mai prindem!

Foto: Matt LaVaute

Despre lucrurile importante: prostia

2011-12-30T16:15:52Z

Am luat azi în mână cartea lui Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, și am citit primele pagini. Nu era cel mai potrivit timp de lectură, dar mi-am subliniat câteva paragrafe, după cum urmează:

Inteligență diabolică: sintagma asta e stupidă, e un non-sens. Diabolică este numai prostia (răutatea și Răul sunt efectele ei secundare). Priviți (ocaziile sunt nenumărate) cât de vicleni pot să fie imbecilii, ce tertipuri le dau prin cap, pe care inteligența nu le imaginează, nu fiindcă ar fi incapabilă, ci fiindcă nu-și pierde vremea cu stupidele scopuri ale tertipurilor (tertipurile nu au decât scopuri stupide și, firește, rele, distrugătoare).

Prostia este eternă și invincibilă; e o hidră cu nenumărate capete care cresc la loc de câte ori le tai, de aceea trebuiesc tăiate mereu cu acizii inteligenței, pentru a o ține în șah; e tot ce se poate face împotriva ei.

Ați observat că, de câte ori se vorbește despre prostie, așa, în general, se supără foarte multă lume? E greșit a crede că proștii nu-și dau seama că sunt proști. Știu foarte bine că sunt și au un instinct infailibil în a detecta inteligența și în a se mobiliza împotriva ei, spontan și organic, sistematic și înverșunat.

Fiecare acțiune în care te simți isteț fiindcă ai fentat e o dovadă clară de prostie și răutate. Și, cum s-ar zice, e valabil și pentru mine.

Foto: Alan Yeh