Minte creaţă

Două de bine

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Thu, 14 May 2009 03:46:04 PDT

Aş vrea să vă scriu ceva frumos, ca un fel de recompensă pentru răspunsurile la ultima mea întrebare de pe-aici.

Dar constat, din ce în ce mai des şi mai convingător, că atunci când taci poţi să gândeşti mai mult şi mai bine. De fapt, timpul în care vorbeşti e o investiţie, un cost pe care îl are imaginea ta. Rareori îţi foloseşte - în mod direct, imediat - o demonstraţie verbală pe care o faci.

Cum am mai zis, nu îmi place să tac gândindu-mă că greşesc vorbind. E un risc pe care nu îl putem evita şi e mai înţelept să îl transformăm în slujitorul nostru loial. Aşadar...

Gândurile pe care voiam să le transmit sunt două la număr şi nu sunt ale mele, ci ale lui Steve Jobs, răstălmăcite de neuronul de serviciu:

unu) Ai încredere că lucrurile se vor lega, cumva. Posibil să nu ştii exact cum o să arate viaţa ta peste câţiva ani, dar un lucru e sigur - ceva o să se întâmple! Nu fi anxios fiindcă nu ştii ce anume. Bucură-te de ceea ce oferi şi primeşti acum. Şi peste 5 secunde. Şi acum încă o dată! :D Rămâi totuşi echilibrat, fiindcă serotonina se secretă în cantităţi autolimitante. (Cu excepţia cazurilor de tumori secretante de serotonină, ceea ce parcă nu v-aş dori).

doi) O replică foarte veche, pe care oamenii au tot citat-o şi para-parafrazat-o: trăieşte ca şi cum azi ar fi ultima ta zi. Zâmbeşte dimineaţa ca şi când de mâine nu te-ar mai putea vedea nimeni. Ţine uşa deschisă pentru vecina cu câinele ca şi când mâine n-ai mai avea mâini. Ia-ţi "La revedere" de la pacienta E.V. care se externează acum ca şi când de după-amiază începând ai fi medic în Suedia. Sau ca să nu repet cugetarea asta clasică, aş zice altfel: fii ca şi când cei din jur ar trăi ultima lor zi.

Hai că am scris şi optimist şi inspiraţional, mă duc să mai tac un pic. Măi, să nu plângeţi, chiar dacă am scris serios!

Ce inseamna minte creata?

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Tue, 14 Apr 2009 14:08:35 PDT

Sunt foarte curioasa ce intelegi tu din "minte creata" in contextul paginilor astora. As aprecia foarte tare niste raspunsuri, nu fiindca le merit pentru ca imi impart unele ganduri, nu.

Vreau numai sa inteleg cum exprimi tu ce crezi ca inseamna "minte creata". Asa ca tu, consumatorule de cuvinte mestecate, intinse cu placa de par sau cu foarfeca de ata, esti foarte invitat sa imi scrii ce inseamna minte creata aici. Te rog, multumesc. :)

Cauze si efecte

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Fri, 27 Mar 2009 06:57:44 PDT

Din categoria "Cand pleci devreme, metroul vine la timp" va mai prezint si "Nu gresesti niciodata cand spui generalitati sau nu spui nimic".

Sfat pe care unii il considera foarte intelept si niciodata nu zic nimic - vai mie, decat sa zic vreo prostie, mai bine raman filosof.

Si inca una scurta, "disponibilitatea / capacitatea de a asculta". Nu exista asa ceva. Exista curiozitatea stiintifica de a intelege mecanisme si modele de gandire sau cea perversa de a te strecura in intimitatea cuiva, profitand de initiativele sau nevoile celuilalt. (si da, dragostea e stiinta pura)

Concluzionand, nu e nimic bun in noi care sa nu aiba o cauza precisa, extrinseca noua. Pana si expresia "painea lui Dumnezeu" - care mie imi inspira o bunatate ce te lasa siderat - explica ceva ce ne incapatanam sa consideram ca fiind o aura, care pluteste in interiorul si in jurul nostru, ca un norisor pe care se aseaza ca langa o oaza cei obositi. Painea are o utilitate, iar oaza un izvor.

O să zbor de-aici

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Tue, 17 Mar 2009 11:50:35 PDT

Astăzi îmi fac bagajele şi mâine dimineaţă zbor. Cu avionul. Aspect selectat by default de minţile voastre luminate de Tour Eiffel, reflectoarele de pe malurile Senei, Tamisei, Dunării şi celorlalte fluvii care mai trec prin orase ne-româneşti. Ei bine, cum să vă zic eu vouă? Dar vă zic - să nu mai ofteze Norel că nu se duce mai des la munte. Tadadaaaa: o să zbor pentru prima dată cu avionul. De fapt, o să zbor pentru prima dată şi atât.

Am mai zburat eu acum câţiva ani, dar în vis. Nopţi aproape la rând visam că planez la câţiva metri deasupra pământului, cam cum planezi în Second Life - numai că eu visam înainte să existe SL, sau cel puţin înainte să îl descopăr.

Inutil să mai zic că o să calc graniţele patriei noastre tot pentru prima dată.

De ce m-a apucat tocmai acum să scriu ceva despre ce fac eu? Aşa, ân caz că. Bineînteles şi fiindcă am fost blând mustrată.

O să încerc să ţin un jurnal de călătorie, fiindcă ştiu sigur că numai o singură dată merg la Paris pentru prima dată. Argument care ar putea să nu slujească demonstraţiei, pentru că fiind prima dată oricum o să ţin în minte. Dar plec la Paris şi locul se potriveşte ca-ntr-un USB cu afectele mele.

Nu m-am gândit niciodată cum ar fi să plec la Londra, Roma, Milano, Barcelona, Berlin, Praga, dar la Paris! Ooo, cât m-am mai gandit! Mai rămâne un loc în care vreau să ajung, dar dacă reuşesc să nu iau arme, droguri, diamante şi sculpturi de-ale lui Brâncuşi în bagaje (sau, Doamne-fereşte, recipiente mai mari de 100 mL cu lichide!), nu leşin pe-acolo, nu se prăbuşeşte avionul, nu îl deturnează, nu încep să fur de prin buzunare/bagaje/unde-or mai achiziţiona compatrioţii noştri şi îmi controlez expresia de asasin în serie o să împlinesc jumătate din visul meu de adolescent călător.

Alors, ne citim în curând!

Disclaimer: sunt conştientă şi în totalitate responsabilă pentru declanşarea oricărei reacţii a cititorilor vis-a-vis de infantilismul care ar putea reieşi din textul meu, perceput în contextul unei vieţi mult mai globalizate decât a mea, la momentul publicării. Bezele!!

Nori de fum peste normalitate

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Thu, 19 Feb 2009 02:27:04 PST

În contextul furtunii în ceaşca de cafea ce însoţeşte ţigara (care, a propos, dă tremor), deja e obositor să mai aduc alte argumente. Nu că n-aş avea, dar cred că poezia o ştim toţi.

Artere periferice făcute praf, degete, mâini, braţe, picioare amputate. Chiar, mi-a povestit odată un doctor despre un om, fumător pasionat, care a păţit amputarea picioarelor şi apoi a mâinilor, până la cot. Ghiciţi unde s-au cunoscut! Pe terasa spitalului, la o ţigară. Pe care o ţinea între bonturile braţelor. Apoi vin bronşitele şi - din sectorul mai dramatic - cancerele de vezică urinară, plămâni, dar nu e cazul să continui.

Nefumând te aperi de efectele directe ale substanţelor din ţigări, etc. Sau nu? Eu cred că nu. Nu fumez pentru că nu vreau ca alţii să înghită fum aiurea. Probabil pentru mine diferenţele ar fi mici dacă aş fuma.

Aş umple timpii morţi de la spital - companie aş avea, n-am nici o grijă. Poate s-ar îngălbeni dinţii şi asta m-ar deranja. Poate un miros al gurii neplăcut (da, gurile vă miros urât după ce fumaţi, chiar dacă nu v-aş zice niciodată) şi asta chiar nu îmi convine. Dar să zicem că o igienă dentară spartană (chiar, cum se spălau ei pe dinţi?), gumă de mestecat şi alte mecanisme compensatorii ar repara. Cât despre cancere, cu ochii mei am văzut nefumători cu tot soiul de boli, unele mai triste ca altele.

Ziceţi voi un fumător care să nu ştie toate astea? Pentru un fumător, efectele care ar putea să apară peste două zile sau peste douăzeci de ani, par să nu cântărească prea mult, poate şi pentru că n-a văzut spectacolul mangal al prăbuşirii de pe un munte de scrum.

Nu îmi place să miros a fum, iar dacă am prieteni fumători este pentru că îmi sunt prieteni în ciuda obiceiurilor. Nu vreau să am prieteni bolnavi de niciuna din bolile pe care le-am scris, dar dacă vreunul s-ar îmbolnăvi, îmi va fi prieten în continuare. Nici pacienţi fumători nu îmi doresc, fiindcă în genere nu sunt complianţi decât atunci când treaba începe să miroasă foarte urât şi enervează anesteziştii, dar cine sunt eu să hotărăsc dacă un om merită mai mult fiindcă nu fumează?

Aşadar, dacă fumezi sau nu, pe mine n-o să mă schimbe. Eu nu fumez şi ar fi mai curat dacă nici tu n-ai fuma. Dacă o să fac totuşi vreo boală smoke-related, o să dau vina pe tine în gând şi o să te aştept să îmi faci vizite în care nu vei avea voie să fumezi.

Cărţi, cărţi, cărţi!

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Tue, 17 Feb 2009 04:20:52 PST

Am primit o leapşă frumoasă de la Denisa, dau mai departe Loredanei şi oricui scrie voios despre cărţi.

1.Care este cea mai bună carte citită de tine?
Cutia neagră - Amos Oz, la concurenţă cu Viaţa pe un peron - Paler. Şi cu Lupul de stepă - Hesse. Depinde la ce oră o să public postarea.
2.Ai făcut cadou cărţi?
Da, multe - uneori erau cele mai potrivite pentru persoana cu pricina, alteori doar pentru că îmi plăceau mie.
3.Care este viitorul literaturii?
.lit
4.În ce limbi ai citit cărţi?
Română - marea majoritate, engleză, poezii şi fragmente de cărţi în franceză şi portugheză.
5.Ce cărţi celebre nu ţi-au plăcut?
Am început să citesc "Crimă şi pedeapsă" cu dragostea pe care o aveam după alte trei dostoievskiene şi parcă... poate ar trebui să o recitesc, a trecut ceva timp.
6.Ce ţară a produs cea mai bună literatură?
Rusia, fără discuţie.
7.Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?
Uneori da, alteori prefer să mă bucur fără să fac "stocuri extracorporale".
8.Cam câte cărţi ai citit până acum?
N-am trecut de mie, sigur.
9.Cu ce cărţi ai adormit în braţe de plictiseală?
Cărţile de dreptul afacerilor, economie, contabilitate. Sunt ne-omeneşti.
10.Ce înseamnă cărţile pentru tine?
Combustibil. Citesc - cresc intelectual, emoţional, profesional. Altfel nu.
11.Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumparat-o?
Cred că Harrison's Principles of Internal Medicine, dar n-am plătit-o din banii mei, aşa că nu se pune. În schimb, simt încă efectele achiziţionării Oxford Handbook of Clinical Medicine! Cred că nu există literatură pe care aş da bani mai mulţi decât pe cea medicală. Cel mult aş cumpăra "1000 de cărţi/ filme /albume de citit / văzut/ ascultat într-o viaţă", dar sunt mulţumită şi dacă le primesc cadou.
12.Care este cel mai tare final la o carte citită?
"- Îţi spun drept, zise pisica, nu mă interesează cine ştie cât.
- Rău faci, spuse şoricelul. Sunt încă tânăr şi am fost bine hrănit până în ultima clipă.
- Şi eu sunt bine hrănită şi n-am deloc chef să mă sinucid.
- Asta fiindcă nu l-ai văzut. Stă pe malul apei, aşteapă şi la o anumită oră se duce pe scândură şi vede ceva. Aşteaptă ca nufărul să iasă la suprafaţă, ca să îl ucidă.
- E o tâmpenie. Nu prezintă nici un interes.
- Slăbeşte din ce în ce şi nu pot să îndur asta. Într-o bună zi are să facă un pas greşit tot mergând pe scândura aceea lungă.
- Şi ce te doare? întrebă pisica. Atunci e nefericit?
- Nu e nefericit, e îndurerat. Şi asta nu pot s-o îndur.
- Atunci, dacă aşa stau lucrurile, îţi fac cu plăcere serviciul ăsta, dar nu ştiu de ce spun "dacă aşa stau lucrurile" fiindcă nu pricep o iotă.
- Ce bună eşti, spuse şoricelul.
- Bagă-ţi capul în botul meu, spuse pisica, şi aşteaptă.
- O să dureze mult?
- Până mă calcă cineva pe coadă, îmi trebuie un reflex rapid. Dar o s-o las să atârne, nu-ţi fie frică.
Şoricelul depărtă fălcile pisicii şi îşi vârî capul între dinţii ascuţiţi. Şi-l retrase aproape imediat.
- Ia spune-mi, ai mâncat rechin azi-dimineaţă?
- Ascultă, spuse pisica, dacă nu-ţi place, poţi să-ţi vezi de drum. Toată chestia asta mă calcă pe nervi. O să te descurci singur.
Părea supărată.
- Nu te simţi jignită, spuse şoricelul.
Îţi închise ochişorii negri şi-şi puse la loc capul, în poziţia cuvenită. Pisica îşi aşeză cu precauţie caninii oţeliţi pe grumazul molcuţ şi sur. Mustăţile negre ale şoricelului se împleteau cu ale ei. Îşi întinse coada stufoasă şi-o lăsă lungită pe trotuar. Veneau cântând douăsprezece fetiţe oarbe de la orfelinatul Iulian Apostolicul" (premiu pentru cine ştie ce carte e!)
Am pus în cumpănă şi Condiţia umană - Malraux.
13.Care este cea mai influentă carte citită de tine?
Mâini înzestrate - dr. Ben Carson. De-asta fac medicină, aşa am înţeles că vreau chirurgie.
14.Care scriitor te-a influenţat cel mai mult?
Ca alegeri în viaţă tot Ben Carson, ca idee despre viaţă - Liiceanu.
15.Cât de repede citeşti o carte?
Anul ăsta mi-am propus două cărţi pe săptămână şi, cu excepţia săptămânilor cu examene, am cam reuşit.
16.Poate literatura să schimbe lumea?
Oricine poate schimba orice, dar nu neapărat în direcţia intenţionată. Şi Marx a schimbat lumea. Şi eu schimb lumea.

Zeitgeist

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Tue, 10 Feb 2009 12:02:05 PST

Texte şi filme apocaliptice. Lumea se îndreaptă implacabil către un guvern mondial, care o sa fie rezultatul planurilor fără scrupule ale bancherilor americani ai începutului de secol douăzeci. Vezi Zeitgeist. Oameni preocupaţi trimit mesaje să ne pregătim pentru sfârşitul lumii care o să vina peste toţi, dar care va găsi numai pe câţiva pregătiţi pentru întalnirea de gradul 0 cu Dumnezeu. Ce am eu de făcut?

Am de studiat tot ce îmi cade în mână legat de subiect. Momentan situaţia pare cam aşa: bancherii americani ne-au cam copt-o, la fel cum a făcut şi biserica catolică atâtea secole, aşa cum au făcut şi liderii politici şi religioşi pre-creştini. Adică ne-au dat motive să ne lăsăm minţile controlate, în loc să le folosim. Pe de-o parte sunt militanţii anti-USA, care au înteles că din peşte n-a mai rămas decât coada, înmuiată în petrol, şi îi îndeamnă pe oameni să nu mai înghită toate gogoşile media şi să "stand for what they think". De cealaltă parte sunt apocalipticii care ne îndeamnă să fim pregătiţi pentru ce vine după, care o să vină orice am face noi. Nu mai văd nimic de făcut decât să ţii ochi deschişi spre tine, cel din interior şi să continui să trăieşti frumos. Să plantezi meri, cum zicea cineva. (vezi şi Biblia, Evanghelia lui Marcu cap. 13).

Acum, ca să ne lămurim, dacă aşa stau lucrurile, nu ai cum să slujeşti la doi stăpâni, fiindcă se contrazic. Şi chiar dacă nu alegi nimic, tot alegi una din variante.

Învălmăşeala asta mă ameţeşte, pentru că am câteva credinţe la care nu sunt dispusă să renunţ prea uşor. Unde ar trebui sa fie echilibrul între apocaliptic, panicat şi calm, liber să fac totalul?

Oameni şi oame(ni)

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Fri, 06 Feb 2009 08:18:09 PST

Later edit: înainte de a citi textul, uită-te aici. Fiindcă e cel puţin o idee pe care i-am cam furat-o! Mă declar cleptomană şi imitatoare, recuperabilă!

Toată lumea inventează câte o clasificare, ca şi când asta ar fi singura formă de exprimare a capacităţilor intelectuale. "Bărbaţii se împart în două categorii". "Trei tipuri de femei cu atitudine". Şi gata titlul pentru un articol de sondare a naturii umane până în pânza ei freatică, numai bun pentru o revista de gen feminin cu multe pagini, din care jumate print-uri pentru produse care împart cititoarele în ten sensibil, mixt, gras şi normal.

Totul se poate categorisi, pentru orice avem cutie, etichetă, pachet plat de la Ikea. Viaţa e didactică, dar ce faci cu excepţiile? De ce facem mereu analogii? De ce luăm fiecare noutate şi îi căutăm sertarul potrivit?

Oamenii pe care începem să îi cunoaştem nu sunt decât o colecţie de alţi oameni deja familiari. Ca şi când am trăi un joc simpluţ, în care toată lumea rulează aceleaşi calităţi şi defecte, în diverse combinaţii şi cantităţi.

Femeie/bărbat, inteligentă/curioasă/ignorantă/[skip intelectual skills], timidă/seducătoare/directă, modestă/infatuată, încrezătoare/nesigură - selectezi varianta potrivită şi eventual nivelul de. Ce mă bucur că ne cunoaştem, o să te bifez la "cel mai nesigur bărbat". Nu cred că ăsta e motivul pentru care suntem diferiţi. Ca la sfârşitul vieţii să ne uităm înapoi la câte variante am bifat.

Nu îmi amintesc nici un om pe care să regret că l-am întâlnit, fiindcă oamenii sunt cele mai minunate fiinţe (chiar cele mai fade - dacă nici măcar nu-mi amintesc existenţa lor). Chiar dacă ne trezesc mila, simpatia, invidia, respectul, curiozitatea, uimirea, dispreţul, tristeţea, admiraţia sau dragostea (greu, dar facem progrese!), tot trebuie să ne fie dragi, fiindcă singuri ne-am plictisi şi am fi plictisitori, goi, simplişti, seci, ca nişte vulcani care niciodată nu erup şi se împietresc cu propria lavă. Fiecare om este excepţional, aşa că nu pune pe nimeni în vreo categorie. Cel mult pune un tag :D

O recomandare - "CDFPD"

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Fri, 16 Jan 2009 12:36:49 PST

Pentru cei pasionaţi până la obsedaţi de GTD (şi tastez o vreme doar cu opt degeţele, două ridicându-se timid pe post de "şi eu"), Delia Mureşan de la empower.ro scrie despre o nouă secţiune: CDFPD. Alături de toate chestiuţele pe care le punem ca nişte farmaciste serioase în inbox, next action, reference, waiting for, someday/maybe aflăm că mai există o cutie, pentru toate lucrurile pe care am vrea să le facem dar nu reuşim singuri.

Ceva de făcut pentru Dumnezeu - e spaţiul în care poţi învăţa că nu ai cum să controlezi tot. După ce faci ce ai (în mod realist) de făcut e cazul să te abandonezi în mâinile unei ordini mai puternice decât tine, dar care lucrează în favoarea ta.

Pentru mine e un loc pe care nu cred că l-am definit până acum, chiar dacă l-am folosit de multe ori. Aşa că vă recomand şi vouă (amândurora :)) să citiţi despre ce e vorba. Sau mai bine să gândiţi voi singuri ce vă e de folos.

Ce am putea fi şi de ce nu suntem deja

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Fri, 09 Jan 2009 09:32:55 PST

După descoperirea anului 2009, ce am făcut-o în ultimele dăţi când m-am uitat pe blog, zic să scriu o precizare. Anume despre oamenii care cred că exprimarea părerii lor o să schimbe ceva. Că gândurile mele de inocenţă glorioasă o să facă lumea mai pură, mai binevoitoare, mai copilăroasă.

Înrădăcinat straşnic în mintea noastră e crezul că noi suntem mâinile destinului, cu care acesta mângâie şi îndrumă blajin sau ferm existenţele celor de lângă noi. Prin noi Providenţa împlineşte ceea ce are de împlinit, iar ideea asta ne motivează să ne străduim să fim aşa cum nu suntem, să părem ce am vrea să fim. Uneori, îngenunchem în faţa gândului că nu suntem decât alţi ipocriţi, alături de cei pe care îi dispreţuim sau invidiem (conştient sau nu). Plângem de greutatea poverii că nu suntem ce credem că ar trebui să fim.

Şi greşim. Suntem ceea ce suntem atunci când stingem lumina, dar ţinem ochii deschişi minute în şir, încercând să distingem umbrele pe pereţi - numai ca să nu ne adoarmă auto-judecata de care ştim că avem nevoie. Auto-judecata asta e o chestiune mai complexă, despre care nu am gândit încă atât cât să scriu. O percep ca pe un fel de duş al minţii.

Important e să înţelegem că suntem numai şi numai pentru binele nostru. Dacă alegerile noastre pot îndruma pe cei din jur spre binele lor, cu atât mai bine, dar - în sine - numai binele celorlalţi nu are cum să fie o motivaţie suficientă pentru o fiinţă omenească. (cred că o să mai scriu despre asta, am aşa un feeling!)

Aşa că nu mai plânge pentru ceea ce nu eşti, fă un duş şi pregăteşte-te pentru ceea ce ai putea deveni. Şi închide şi ochii.

Jurnal pentru timpul online

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Thu, 08 Jan 2009 00:05:18 PST

M-am hotărât să ţin un jurnal al timpului petrecut online, pentru că am impresia că este prea mult - cel puţin comparativ cu nevoile mele reale. Aşa că am adăugat TimeTracker la Mozilla şi sper că văzând cât timp a trecut o să mă motivez.

O idee ar fi să îmi propun o limita înainte să deschid computerul. Altfel, aş vrea să contorizez cât timp petrec pe diverse situri, pe care să le pot grupa pe categorii - ca să pot calcula ce mă reţine cel mai mult. Ştie cineva o aplicaţie de genul ăsta? Vreo idee, anyone?

cca. 8 minute ca să compun postarea asta şi să o public. Muult!

Omul care dormea

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Mon, 05 Jan 2009 12:27:05 PST

A fost odată ca niciodată un om care dormea. Şi dormea de atâţia ani, încât nimeni nu-şi mai amintea să-l fi văzut vreodată treaz. Lumea spunea pe la colţuri, când veneau serile în care copiii vor să fie speriaţi cu poveşti ciudate, că omul cel adormit fusese un om foarte vesel cand fusese treaz. Mereu plin de viaţă şi chitit pe fapte mari.

Muncea mult, învăţa tot timpul, iubea o femeie frumoasă care îl iubea înapoi la fel de mult, era atent la vecinii, cu copiii, cu bătrânii, cu bolnavii. Oferea locul în metrou sau în troleu, fiindcă gândea el că poate citi la fel de bine şi în picioare. Exact, şi citea foarte mult. Mergea la teatru, la operă, la Ateneu, la balet, la expoziţii şi vernisaje, la târguri de maşini, vacanţe, produse ecologice, haine, la demonstraţii de solidaritate sau revoltă - în funcţie de credinţele lui, la Schimb de Cărţi, la comemorări, la întâlnirile societăţilor ştiinţifice din care făcea parte, la petrecerile prietenilor şi colegilor.

Avea fabrici de ciocolată în toată lumea şi cea mai mare colecţie de biciclete. Îi plăcea să deseneze, să cânte la pian, să scrie poveşti, să îşi facă prieteni în tren, să scrie scrisori cu stiloul, să ofere cadouri, să nu se uite la fotbal şi să nu îl intereseze politica, să înoate sau să joace tenis, să schieze, să aibă grijă de cai sălbatici, să doarmă în seara de Anul Nou în casa lui izolată în munţi.

Şi se pare că aşa ar fi şi adormit într-o iarnă, când era fericit şi a înţeles că lumea pe care o iubise începuse să adoarmă şi ea, fără speranţa de a se mai trezi vreodată aceeaşi. Fiindcă oamenii care o compuneau începuseră şi ei să adoarmă, femeia iubită nu mai voia să accepte locul în troleu, cărţile nu mai aveau pagini ci scrollbar, locurile în care mergea deveniseră panouri publicitare ale altor fabricanţi de ciocolată, stilourile aveau forme de catedrale incrustate cu smaralde şi ofir, numai fotbaliştii şi politicienii mai ofereau cadouri, iar caii se speriau de schiori.

N-am uitat Revoluţia!

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Sun, 21 Dec 2008 15:49:27 PST

Nu am uitat ce se întâmpla acum 19 de ani. Cred că sunt foarte norocoasă că pot să îmi amintesc lucruri pe care le-am trăit când aveam abia 3 ani şi numai încăpăţânarea părinţilor mei de a avea copiii alături de Crăciun mi-a adus norocul ăsta pe cap. Altfel, ar fi fost încă un Crăciun la gura sobei, la bunici, cu colindători pe uliţe şi zăpadă cât mine de mare.

Ce-mi amintesc de la Revoluţie? Faţă de alţi oameni de vârsta mea sau mai mici decât mine, îmi amintesc ceva. N-am mers vineri seara la biserică şi asta se întâmpla mult prea rar. Nici nu-mi amintesc alte seri de vineri în care să nu ne fi dus la biserică pe vremea aia. Ba mai mult, ne uitam la televizor la nişte vecini, în loc să citim şi să stăm la poveşti cu tata şi cu mama.

Chestii care nu ştiu cât de ciudate îmi păreau atunci, faţă de joaca de-a ascunselea care devenise deodată importantă pentru adulţi. Vecina pusese o pătură în geam şi ne tot spunea să nu ne uităm afară şi să nu cumva să aprindem lumina.

Probabil fiindcă era atât de interzis, nu ştiu cum am făcut, dar m-am strecurat la fereastră şi m-am uitat: becul din faţa blocului era singurul care lumina toată strada aproape pustie, pe care treceau câţiva soldaţi. Am sentimentul că am întrebat-o pe mama dacă e război, dar mi-a spus că nu şi m-am liniştit. Văzându-i în fiecare zi în mărşăluind în unitatea militară din spatele blocului nostru, ştiam că soldaţii se pregătesc ca să lupte în război.

M-am mai uitat mai târziu dar nu mai era nimeni pe stradă. Şi asta e tot ce îmi amintesc din zilele alea. Becul stins, o pătură în geam şi soldaţi care s-au mutat pe terenul nostru de joacă. Asta a fost pentru mine revoluţia.

Româna limbă ştim a scrie în

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Fri, 19 Dec 2008 04:33:09 PST

Ca să nu mai zic că o să mă duc la ei la centrul de fotocopiere (metrou Eroilor!) să-mi facă paşaportul şi permisul de conducere. Dacă au timp, desigur.

De-a eroii

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Sat, 13 Dec 2008 15:31:36 PST

Noi nu suntem cei răi. Nici cei proşti. Nu e vina noastră, iar dacă recunoaştem aşa ceva, e numai din cauză că suntem nişte eroi. Nişte izbăvitori care luăm asupra noastră greşelile celor de lângă noi şi ne sacrificăm confortul oricum trecător pentru liniştea sufletească.

Cei din jurul nostru sunt atât de norocoşi că ne au, deşi o mare parte nu sunt suficient de profunzi şi inteligenţi ca să priceapă asta. Prin urmare, faptul că nu avem o statuie în faţa blocului şi nu există înjurături care să facă trimiteri la numele nostru e rezultatul ignoranţei şi superficialităţii care ne limitează haloul de minuni pe care îl emitem.

Am exagerat puţin, dar de câte ori nu te-ai gândit că eşti atât de bun, corect, rareori ridicol, îngăduitor, priceput, talentat, recunoscător, tolerant? Atât de pur în lumea asta aşa de perversă şi nesigură? Chiar şi acum când citeşti, scanezi gândurile pe care le-ai avut în ultima vreme şi ridici bărbia neîncrezător. Poate ar trebui să-ţi apropii ochişorii de monitor, ca să-ţi zic un secret: nu eşti aşa de bun. Nu eşti zeul coborît printre muritori, eşti unul dintre ei. Ca şi mine, ca şi ceilalţi.

Pune-i pe chirurgi la treabă!

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Thu, 11 Dec 2008 05:38:37 PST

Poţi să o iei ca pe un favor făcut unui viitor medic: mai mulţi pacienţi care pot fi trataţi înseamnă eficienţă, nu?

Mai înseamnă şi respect pentru oameni şi pentru viaţă. Înseamnă orice vrei tu ca să te motivezi să donezi sânge, pentru că 1 din 3 pacienţi nu poate fi operat din cauza lipsei de sânge în spitalele de România.

Brâncuşi feat. Seth Godin despre cercetarea românească

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Wed, 10 Dec 2008 07:06:04 PST

Universul e foarte mnemotehnic, după cum sublinia Adrian acum câteva săptămâni. De exemplu, azi am învăţat că nici un lucru nu e greu de făcut. Mai greu e să te pui în poziţia de a-l face - aşa a formulat Brâncuşi.

Am citit mai devreme citatul ăsta la un status din lista de messenger, am recitit şi am gândit că în felul ăsta s-ar putea exprima filosofic o discuţie de azi dimineaţă. Plecând de la spital, vorbeam cu colegii mei despre cercetarea în medicina românească, ce îşi întinde braţele de caracatiţă către zero.

Unii susţineam încercările timide, dar vii, alţii criticam retardul cercetării ştiinţifice, tipic mioritic. Printre argumente răsar evidentele popor sărac, comunismul, poziţionarea geografică la uşile (din dos ale) Europei, etc. Eu rămân la varianta maladie lenevitoare cronică progresivă, asociată cu sindrom "las-o bă că merge aşa". În orice caz, concluzia e la fel de amară: mari români ai ştiinţei - ioc.

Revenind la mnemotehnism, am ajuns eu acasă şi am început să citesc posturile din reader. Seth Godin zice el pe ziua de azi ce să faci cu ideile pe care le ai: le vinzi sau le scrii pe un blog. Dar cum să le vinzi? Că toată lumea face economii, aşa că nu pierde nimeni vremea aiurea citind bazaconii şi invenţii, iar dacă o idee pare totuşi bună cuiva - o să vrea să ţi-o fure. Mă rog, citiţi şi voi textul dacă vă interesează.

În demonstraţia mea, vreau să fur ideea lui cum că a vinde idei e o treabă cu totul şi cu totul diferită de a avea idei. Practic, afacerea se întreţine din vânzarea ideilor, nu din producerea lor, aşa că bănuţii vin la cei care ştiu să comercializeze ideea, nu la cei care o au. Extrapolând la ce ne interesa pe noi, concluzia ar fi că ai găsit cam degeaba tratamentul pentru cancer, dacă nu eşti în poziţia de a-l verifica şi răs-verifica, promova şi - într-un final - de a-l vinde, dat fiind că trebuie să ajungă cumva şi la oameni, că de-aia îl faci.

Mai pe scurt, partea cea mai grea e să ajungi în poziţia în care să poţi face ce vrei, orice ar însemna asta. Recitind, parcă ştiam toate astea dinainte de azi, probabil şi voi. Ori am idei alergătoare, ori ... nu. (Să apăs pe "publish" sau să încerc să le vând?)

Funiile în casa descurcăreţului

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Mon, 08 Dec 2008 23:40:50 PST

Cu cât munceşti mai mult, cu atât ai mai mult noroc. E o învăţătură pe care mi-a dat-o unul dintre profesorii mei iubiţi din facultate, într-o ocazie uşor nepotrivită aş zice: când mi-am introdus degeţelele în plic, ca să extrag subiectele pentru examenul de anatomie.

Pentru examenul cu pricina era cam târziu să prind lecţia, dar mai târziu am ajuns să nu mai caut scuze pentru examenele la care nu "mă descurcam" în nici un fel. Aici voiam de fapt să ajung, la descurcat.

E un cuvânt care exprimă prea bine tehnicile de management al riscului printre noi. Eşti descurcăreţ, asta e bine. Nu te oboseşti prea tare cu şcoala, oricum o să iei examenele până la urmă, chiar dacă le dai mai târziu. Dar nici măcar nu se ajunge la aşa ceva, că doar suntem cu cel puţin două generaţii tehnologice înainte profilor noştri, aşa că examenele se pot fenta din prima. Bravo, ce note bune ai! Poate ai şi bursă!

Ai mai îmbătrânit un pic şi ţi-ai găsit un job bun. Ai trimis un CV prelucrat niţel "din condei", la interviu te-ai dus tuns, spălat, curat, cu iPod-ul iţindu-se uşurel din buzunar ca să se vadă că eşti scos în lume şi nu furi muzică de pe net, altfel spus ai abilităţi de comunicare, te adaptezi repede, eşti interesat şi corect, te-au luat. Şi aici te integrezi imediat, imiţi atitudini, limbaj - că ai citit şi tu că mimetismul ţi-i apropie pe şefi. Evident, progresezi până ajungi într-o zi să nu mai ai nevoie de mai mulţi bani, şi te implici în politică.

Asta e traseul unui român descurcăreţ. Nici nu vreau să vorbesc despre femeile descurcăreţe, fiindcă doar când îmi amintesc poveştile din spitale mă ia greaţa şi ştiu că se poate şi mai rău.

După cum observi, nici o vorbuliţă despre muncă şi pasiune. Unde sunt oamenii care se trezesc dimineaţa devreme cu drag? Care studiază până stăpânesc aproape perfect un subiect, care n-o să le aducă bani în mod direct? Care acţionează din pasiune. Care au iluzii şi principii după care să poată supravieţui optimişti. Care iubesc mai mult decât celălalt, ştiind că asta n-o să se schimbe niciodată. Care îşi asumă visele şi le lasă expuse. Care pun ei înşişi viaţă în trecerea lor între naştere şi groapă. Care cred că viaţa nu e un drum prescris, implacabil. Care construiesc poduri spre ceilalţi şi spre ei înşişi.

Tu eşti norocos?

La spectacol în fotoliul meu

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Thu, 04 Dec 2008 09:28:13 PST

Trebuia să merg la un eveniment destul de cultural în seara asta, dar fiindcă aveam şi timp şi dorinţă să merg, s-a amânat - evident. Aşa că am căutat un spectacol la care să mă uit de-acasă. Ce frumoasă expresie "să te uiţi la un spectacol". Sau "să ne uităm la un film". Dar film nu.

Am văzut primele 5 minute din spectacolul Notre Dame de Paris şi intenţionez să îl văd pe tot. Sper să merite 145 de minute.

Aici e un fragment din spectacol, poate vă trezeşte curiozitatea.

Voiam să fac o pre-prezentare serioasă, dar românca din mine ar face băşcălie în loc de dezbatere... De!

O lege nouă a lui Murphy

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Wed, 03 Dec 2008 14:12:34 PST

Când pleci devreme, metroul vine la timp.

Şi de când nu ne-am văzut

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Mon, 01 Dec 2008 08:29:57 PST

...multă vreme a trecut! Azi, într-unul din trenurile patriei, eram în compartiment cu alte şapte persoane, dintre care: doi posesori şi vajnici utilizatori de laptop, o ascultătoare de Holograf, o completatoare de integrame şi doi neo-barbari. Plus eu, cu două codiţe, o carte, mult somn şi o durere de genunchi. A opta persoană a fost variabilă.

Văzând eu două laptopuri în jur, după ce câteva zile crestele înzăpezite mi-au fost lumina ochilor, mi-am dat seama că nu v-am mai scris nimic.

Aşa că vă împărtăşesc şi dumneavoastră ce mi-a electrizat neuronii:
1. Cu unii oameni trebuie să te porţi cum te porţi cu bibelourile. Le pui unde vrei şi când le scapi din mână, arunci cioburile.
2. Numai bărbaţii inteligenţi se pricep cu adevărat să fie superficiali. Ceilalţi se dau în vânt să fie profunzi.
3. Nu cumva ultima iluzie e să crezi că nu ai nicio iluzie?
4. Don Quijote e caraghios crezând că nu se poate iubi cu adevărat decât o singură dată, că dragostea e un motiv suficient pentru a trăi şi că merită să încerci până la capăt. Dacă el e nebun, normalitatea noastră e în neregulă?

Am revenit, cum s-ar zice.

Cel mai frumos cadou

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Mon, 24 Nov 2008 15:27:20 PST

The Perfect Gift
Originally uploaded by chris.peplin

Mi-am făcut o listă de persoane cărora intenţionez să le fac cadouri în decembrie ăsta. Şi anul trecut aveam o listă, dar nu m-am ţinut de ea şi am lăsat câţiva oameni dragi fără cadourile pe care mi-aş fi dorit să le dau.

Îmi place să fac cadouri, cred că e limpede pentru oricine a primit vreodată ceva de la mine. Lucruşoare care ştiu că înseamnă ceva anume pentru cei care le primesc. Nu trebuie să fie ceva scump, ci în primul rând să fie personale şi să trezească pe faţa celui care primeşte zâmbetul ăla uimit şi bucuros, ca atunci când găseşte ceva ce credea că a pierdut.

Acum ceva vreme cineva a primit un cadou care era clar că o să îi placă şi a dat înapoi cel mai altruist mulţumesc pe care mi-l imaginez: "ce mi-ar plăcea să fi dat eu cadoul ăsta!".

Care sunt cadourile cele mai frumoase pe care le-ai făcut? Nu e o leapşă, nu trebuie să te dai mare nicăieri. Doar să îţi răspunzi şi să te pregăteşti pentru sezonul care începe.

Cine a adus plăcinta?

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Wed, 19 Nov 2008 11:27:40 PST

Ştiu că pentru unii clipul următor o să fie doar încă unul sau iarăşi filmuleţul ăla care îţi ilustrează o chestiune abstractă, care poate nu te preocupă. Faptul că nu te preocupă nu e o scuză, minţile deschise caută mereu dincolo de ceea ce cunosc la un moment dat.

Aşadar, cine a adus plăcinta şi cum o împarţi?

În şoaptă

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Wed, 19 Nov 2008 07:45:36 PST

Tocmai ai intrat într-o sală mare, un amfiteatru să zicem. La microfon vorbeşte o doamnă, de vreo patruzeci de ani, blondă, foarte îngrijită. Sala este destul de mare, iar microfonul probabil nu funcţionează. După cum îţi imaginezi, o doamnă blondă elegantă nu vorbeşte prea tare.

Subiectul te interesează. Îţi imaginezi că îi interesează şi pe ceilalţi spectatori, dat fiind că este foarte linişte. Cum spuneam, doamna vorbeşte încet. Fiind linişte, reuşeşti să auzi ce vorbeşte.

Asculţi câteva minute. Simţi că îţi e frig şi îţi pui jacheta pe tine, cu grijă să o desfaci cât mai lin, ca să nu foşnească. Ar fi păcat de linişte şi de doamna elegantă. Ai vrea să notezi câte ceva, dar ştii că o să zbârnâie fermoarul de la rucsac, aşa că uiţi de carneţel şi ciuleşti urechile sperând să imprimi cât mai bine în minte ce auzi.

Începi să te încălzeşti şi te obişnuieşti cu vocea caldă care umple spaţiul. E din ce în ce mai plăcut, ca într-o gogoaşă de molie, pufoasă şi luând forma ta. Şi atunci... se întâmplă. Capul rotund tuns la unu răsare bronzat pe scaunul din faţa ta. Îl vezi rotindu-se ba în stânga, ba în dreapta. Începe şi face extensii laterale, până îi troznesc articulaţiile dintre vertebrele gâtului. O dată. De două ori. Îţi pare rău de el când te gândeşti cât de înţepenit trebuie să fie. De trei ori.

Îşi schimbă poziţia picioarelor. Ştii asta deşi nu le vezi, pentru că are pantaloni dintr-un material fâşâitor. Probabil s-a plictisit. Bocăne în podea. Care, evident, scârţăie pentru că parchetul e din seria de colecţie, adică prima care s-a produs în lume, sau ceva de genul.

Trosc, trosc, trosc. Fşs, fşşşş, fşşş. Dum. Prrr. Dum. Prrr. Brrr brrrrr brrr brrrrr. Îi vibrează telefonul lăsat pe suportul de scris din lemn. Îl ia şi îl închide. O primă dovadă de bun simţ, îţi zici.

Formează numărul şi sună el, înapoi, că aşa e politicos dacă tot ai minute gratuite. Se apleacă uşor spre sub masă şi îţi încoronează audiţia şoptind ca susurul unui râu de munte "Ssalut, Ssorine. Stii sse? Eu ssi Sssimi suntem ssinguri la sină. Nu vresi ssă venisi pe la noi disseară? ... sşi se dacă?...ssigur, ssigur..ssss....sşşşs....şşsşşsşsşsş....sşşsşsşss...sşsşsşs...sşsşss....sşsşs".

S-a ales praful de toată prezentarea. Uneori trebuie să fii surd ca să auzi ceea ce vrei.

Capul struţului în nisip şi în blogosferă

clarisagidea@gmail.com (Clarisa) — Wed, 12 Nov 2008 07:28:24 PST

Comentez doar pe câteva bloguri, pe care le urmăresc constant şi acolo la postări la care cred că grăiesc şi pentru altceva decât ca să-mi văd numele. Îmi sunt simpatice îndemnurile spre a comenta, prietenoase sau ameninţătoare dar sunt cuminte (creaţă!).

Până azi! Am citit un articol la Adrian Ciubotaru şi mi-am dorit să îl fi scris eu. Poate nu pe tot întocmai, dar mi-ar fi plăcut să mă întreb eu prima cum a ajuns expresia asta în limba română. Ei, nu poţi să te gândeşti la toate. Dar dacă tot nu mi-a venit ideea să mă întreb, am încercat să răspund. Aşa că deocamdată îmi folosesc resursele alocate bloguirii pe alte meleaguri.