Un politist pe motocicleta reuseste sa interzica coloanele de antemergatori prin oras, pentru demnitarii locali. Il trecem la Ministerul de Interne.

Un tanar de 19 ani reuseste sa instaleze doua semafoare pentru trecerile de pietoni pe Soseaua Antiaeriana din Bucuresti, un loc cunoscut pentru pericolul reprezentat de trecerile de pietoni care nu se respecta de catre soferii care exagereaza cu viteza prin acele locuri. Primarie.

Un turist grec dintr-un autocar reuseste sa determine primaria sa ia in serios pericolul reprezentat de inaltimea prea mica si semnalizarea prea proasta de la Pasajul Unirii. Are un loc asigurat in administratia locala.

Un copil reuseste sa inchida niste haznale din curtea scolii. Ministerul Educatiei direct.

Cateva mii de oameni de toate varstele reusesc, dupa zeci de ani, sa determine CNAIR sa modifice E85 pana la Urziceni, prin crearea unor sensuri duble alternative de mers, pentru a diminua viteza si accidentele mortale de pe acest drum. CNAIR, evident.

64 de tineri reusesc printr-un efort extraordinar sa puna in aplicare legislatia cu privire la protectia la incendiu in spatiile comune. Primarie si asimilate.

O femeie de 56 de ani reuseste sa indrepte atentia Ministerul Transporturilor catre parcul CFR, care este vechi de peste 30 ani, cu grave probleme de securitate pentru calatori si operatori.

Care este legatura dintre toate aceste persoane si succesele lor?

Toti au trebuit, mai intai, sa moara.

Mai recent, milioane de oameni asteapta sa vada ce o sa reuseasca sa schimbe in legislatia rutiera sau comportamentul politistilor cei doi tineri ucisi langa 2 Mai de un conducator drogat. Asteptam cu incredere sa vedem cum doi tineri urmeaza sa faca soselele mai sigure. Se lucreaza intens la Ministerul de Interne si Brigada Constanta.

Alte cateva sute de mii asteapta sa vada niste masuri care sa schimbe casele de exterminare in azile decente. Sigur trebuie sa existe niste initiative si aici.

De altfel si botosanenii isi pun toate sperantele de refacere a decentei in spitalul judetean intr-o femeie care nu mai avea aer. Cine spune ca Ministerul Sanatatii nu functioneaza?

Tragediile, grozaviile, durerea extrema, au ramas singurele care mai scutura periodic sistemul. Sunt singurele impulsuri care reusesc sa mai schimbe ceva. Emotia publica e singura care mai are capacitatea de a reactiva functionarimea sobolanoasa, politicianismul inept, de a reface trasee firave de responsabilitate, de a accelera putin letargia proceselor.

Moartea, in mod paradoxal, resusciteaza aparatul de stat. Ca pe o masa de operatie pe care, intins si livid, corpul primeste un soc care il face sa para viu pentru cateva momente. Politicieni, directori, ministri, functionari incep sa aibe convulsii, spasme in care isi amintesc ca ar fi trebuit sa faca ceva, ca asta s-a discutat la un moment dat, ca existau niste propuneri si liste, ca exista o responsabilitate in implementari si urmarirea proceselor.

Brusc, se trece la treaba. Pe scena se produce o coreografie sofisticata. Se iau masuri. Amneziile lasa loc actiunii, intransigenta nepasarii si suntem, pentru doua saptamani, martorii unei harnicii nemaivazute, cu controale, amenzi, decapitati si executati public. Sistemul este servit, pacatele iertate iar lucrurile isi reiau natural vechile conditionari si scurtaturi. Criza a trecut.

Romania este astazi un sistem ocluzat ce aluneca inainte doar printr-o bolnavicioasa inertie, la fel ca un giroscop care continua sa se invarta cateva minute bune dupa ce a fost oprit. Simularea aplicarii legii si pasarea responsabilitatii sunt denominatorii comuni ai artei de a conduce Romania.

Intreg aparatul de stat functioneaza fara CASCO, la “poate nu se intampla.” Mai cinic, evolutia lui “poate nu se intampla” este astazi “chiar daca se intampla, poate nu iese cu scandal”. Nimeni nu-si mai face treaba pentru ca deprofesionalizarea aduce in fata oameni care nu stiu de ce se gasesc acolo. Si care pur si simplu nu stiu. Cei care stiu, de cele mai multe ori, deranjeaza cu ceva.

Responsabilitatea si datoria personala este inlocuita de legaturi invizibile si o economie subterana a favorurilor si amenintarilor de tot felul. Aparatul de stat este ca o placa de circuite, necuratata de treizeci de ani, pe care cocleala realizeaza noi legaturi interne, care schimba incet, incet, rezultatele si efectele.

Dar iata ca avem moartea. Cu cat mai violenta, stupida, de neinteles, cu atat mai eficienta.

Moartea pare ca ramane astfel singura capabila sa miste ceva. Guvernul din cimitir reuseste totusi constant sa inregistreze victorii si sa tina astfel urmatorii oameni departe de el.

Toate bune si frumoase (ca atunci cand stii ca te poti baza pe ceva) dar mi-e ca astazi va dau numai vesti proaste.

Tacut, marginal, discret, moartea isi pierde puterile. Isi face incet incet loc in cotidian, se pierde in intamplarile zilei.

Guvernul din Cimitir are zilele numarate. Influenta acestuia va scadea treptat, mandat dupa mandat, pana cand, intr-o zi, se va muri degeaba.

Reactia la moarte se va profesionaliza iar moartea va intra in derizoriu. Mai mult, va fi o ocazie de a demonstra ca de fapt sistemul functioneaza si aduce rezultate.

Ca exemplificare, va invit sa urmariti cu atentie incendiul de la Crevedia si sa va notati etapele pe care le observati.

Reactia initiala, in care ministrul, presedintele taie si spanzura, verifica personal, se sfadeste la teve si priveste in ochi raul ca intr-o infruntare primordiala, va fi pusa in scena extrem de rapid dupa scenarii indelung repetate, care au expertii lor, in conditii de siguranta maxima, eficienta si fara complicatii colaterale.

Complicitatea demisiei va functiona impecabil. Demisii din politie isi vor gasi imediat locuri in administratie, cei de la pompieri, la jandarmi iar functionarii vor functionara in ministerul urmator de luni dimineata.

Justitia nu isi va gasi nici de aceasta data vreun obiect in cauza, altul decat constatarea unui accident.

Durata iesirii din scena a personajelor principale se va diminua drastic. Daca astazi se uziteaza un termen de cinci ani, pe viitor estimam un an maxim, poate doi, in caz de condamnare penala.

Sistemul de despagubiri pentru familii si comunitate va functiona impecabil, stingand foc dupa foc, ducand in uitare si acoperind imediat orice pretentie pamanteasca.

In concluzie, mortii o sa mai poata ajuta si ei cat pot si cat se mai poate.

Viii chiar mai putin.

Pentru ca dupa opt ani de zile, urmatoarea transa de mari arsi, de la Crevedia, nu gasesc in Romania un spital unde sa poata fi tratati.

Aceste tipuri de creiere conduc posesorii catre doua directii: gregaritate pe baza de impulsuri pe care le recunosc si accepta: frica, nationalism, militantism, nostalgie, inflamare personala, purtatorul de mesaj etc si apatie, lipsa completa de implicare, de reactie, incapacitate de a alege o directie, blocaj.

Astfel, se ajunge ca orice problematica curenta a societatii sa imparta oamenii in trei categorii care par sa-si pastreze proportiile independent de motiv: 30% aleg extrema conservatoare, alti 30% aleg extrema progresista si aproximativ 40% sunt nehotarati.

Indiferent ca vorbim despre alegeri politice, exercitarea votului, despre vaccin, religie, drepturile animalelor, cresterea copiilor, populatia tinde sa se imparta in aceste trei mari categorii. Dintre acestea, cea mai nociva este cea a nehotaratilor. O sa incerc sa explic.

Antivaccinistul este simplu in cap, nu prezinta adancimi, are o aderenta completa la un discurs si o convingere de nezdruncinat pe care si-o asuma total. Pozitia este aberanta dar clara.

Cei care se vaccineaza au, la fel, un curs clar de actiune.

Atarnatorul, pe de alta parte, urmareste contextul ca un meci de tenis din tribuna, se uita cand la unii cand la altii incapabil sa ia o decizie, amanand momentul cat poate de mult, stabilindu-si o pozitie confortabila de neimplicare si inactiune. Nu are o aderenta asa de mare catre conspirationisti dar simte ca este dator cu un gest de fronda pentru partea progresista, simte de fapt ca isi afirma un profil si o personalitate neluand nicio decizie. Capacitatea de procesare atinge limitele si solutia este retragerea in confortul autismului social.

Acest lucru se transmite in fibra societatii. Ganditi-va cum este un profesor care nu stie ce sa aleaga, cum este un politist care transpira sa ia o decizie, un jurnalist care prefera sa nu se implice, un copil care nu stie daca sa vorbeasca sa nu.

Motivele pentru aceasta paralizie sunt legate de incompleta definire a persoanei intr-un context social care nu ofera ajutor. Indivizii aceastei mase au carente mari de educatie, care se suprapun peste o lipsa a unor repere clare, conducatoare, peste ambiguitatea morala si de actiune transmisa de catre stat. Goliciunea interioara nu reuseste sa constituie un bun simt care sa navigheze impredictibilitatea sociala. Oamenii sunt debusolati si dezamagiti de lipsa unor repere esentiale: justitie, corectitudine, adevar, protectie, directie, securitate sociala, sistem de valori.

Aceasta atitudine si incapacitate de discernamant transforma aceasta patura in cea mai manipulabila patura din societate. Si vorbim de o manipulare grosiera, otravitoare. Practic, cele doua extreme lucreaza permanent cu acest segment incercand sa-l atraga de partea lor. De exemplu, cand realitatea politica devine extrem de inflamata intr-o extrema sau alta, aceasta masa de manevra este impinsa usor catre cealalta zona pentru a asigura reechilibrarea lucrurilor ceea ce ne face permanent martorii unei alternante la guvernare, pe niste majoritati fragile, usor alterabile si mai ales contextuale.

Important de precizat este ca acesti oameni nu au probleme esentiale legate de saracie, de crestere sociala sau nevoi extraordinare, nu sunt santajabili esential, pur si simplu au o saracie si incapacitate mentala sa gandeasca pentru ei. Repet, este mai bine sa gandesti prost pentru tine decat sa nu reusesti sa ajungi la o concluzie. Daca crezi in religie si o faci pana la capat iesi mai castigat decat daca nu te hotarasti daca ti-e frica sau nu de Dumnezeu.

Revenind la agenda zilei, presiunea sociala, frica care devine preponderenta in partea cealalta, anumite motivatii legate de confort il fac la un moment dat pe indecis sa ia decizia sa se vaccineze. Totusi, la fel ca participantul la nu stiu ce promotie, care amana permanent momentul de trimitere a cuponului, acestia aleg sa se vaccineze in momentul in care provoaca cele mai mari daune.

Reactia lor este mereu tardiva si generata de manipulare. Aceasta masa de atarnatori are o inertie care face imposibila evolutia. Impreuna cu lipsa de decizie politica si profesionalism, aceastea sunt principalele fenomene care determina viteza de evolutie a societatii.

Blocatii blocheaza societatea. Blocatii ne imbolnavesc, ne tin pe loc, ne orienteaza catre nimic. Incapabilii de o decizie, ne tin indefinit, atemporal, in limbo. Ei stabilesc viteza cu care ne deplasam dar sunt si principalul grup al societatii care trebuie servit pentru a fi controlat.

Asta pentru ca resursele politice actuale se canalizeaza in doua directii: servirea clientelei interne de partid si servirea si controlul acestei mase manipulabile externa partidului, care asigura castigarea alegerilor. Efortul de energie si resurse catre aceste directii reprezinta astazi, 90% din preocuparea si obiectivul celor care ajung la guvernare.

Si astfel inchidem acest cerc vicios al societatii actuale. O importanta patura sociala este abandonata de catre stat pentru a o transforma intr-o masa manipulabila care sa mentina controlul direct si cumva status quoul clasei politice care este instrumentul direct al celor care nu reusesc sa faca bani prin forte proprii, intr-o economie normala.

Dar asta, din pacate, nu e tot tabloul. Lipsesc desteptii.

Noi astia 30%, desteptii, progresistii, conectatii la viitor, spiritele luminate si strafulgerarile gandirii, constat ca ne gasim intr-o situatie cel putin ironica.

Incrancenati cu pricepere si profunzime, aglutinati in tema zilei, ca e apa calda sau pandemia, educatia sau minciuna, prostia sau ultimul film, ne gasim permanent ocupati de lucruri mici, gata sa rezolvam toate mizeriile care ne tin captivi momentului, ramanand atasati si noi, ca niste atarnatori veritabili, incapacitatii noastre sa mai decidem care sunt temele si deciziile care conteaza.

Petrecem atat de mult timp incercand sa-I convingem pe unii si altii de cat suntem de destepti si de justetea pozitiei noastre, orbi de realitatea ca acestea sunt doar niste efecte, atat de preocupati de stralucirea argumentului si frumusetea demonstratiei incat devenim ineficienti si cel putin la fel de manipulabili ca restul.

Cred ca e momentul sa iesim din sectiunea de comments, din suprasaturatia subiectelor zilei, din nevoia permanenta de opinie si interventie, din nevoia permanenta de a explica si aranja. E momentul sa nu mai fim atarnatorii destepti care nu rezolva practic nimic, pentru ca nu isi propun decat sa ne aratam unii altora cat suntem de destepti.

Nu vom trece mai departe doar cu glume stralucitoare si analize brici, cu verb zeflemitor si morga academica. Ne-am distrat, ne-am validat, acum poate e timpul sa mai si facem si schimbam una, alta.

E timpul sa facem ceva substantial si concret pentru prostii de care radem sau pe care-i comentam, pentru ca altfel, destul de curand, o sa devenim cei mai destepti prosti.

La noi se depune constant un dublu efort pentru fiecare pas: primul, cum sa strangem argumente docte ca suntem legali si conform standardelor si al doilea, despre cum sa flexam cat mai mult de la lege, fara sa putem fi totusi prinsi. Aceste fluxuri energetice creative sunt cu adevarat remarcabile.

Dansul in jurul pastrarii aparentei este de fapt principala preocupare a functionarilor, a activitatilor institutiilor si a mediului de afaceri.

Spoiala este adanc inradacinata spiritului nostru. Sistemul functioneaza favorizand o constructie de argumente si ameteli care trebuie sa livreze varianta convenabila, paletabila, corecta. Si oficial, concret, la strada suntem aliniati si unitari stilistic.

Facem curat in jurul primariei, politia este umana de 1 martie cand ofera martisoare si de 1 iunie cand ajuta copiii sa inteleaga semnele de pe strada, deseurile se pun mai intai in recipiente diferentiate, medicii vorbesc frumos la radio cum e cu tratamentul corect al pacientilor. Totul pentru a livra tara perfecta, institutiile perfecte.

Suntem o tara de Instagram. O colectie de filtre care acopera si imbunatatesc fiecare coltisor, fiecare actiune, fiecare moment personal in constituirea unei imagini impecabile, aspirationale, idilice.

Romania are oroare de realitate. Nu o recunoastem, nu ne putem asocia cu ea, pur si simplu nu este a noastra, nu ne este imputabila. Mergem pe sosele fixandu-ne privirea in fata, si acceleram cu muzica data mai tare sa nu vedem tonele de peturi din santul soselei. Realitatea noastra este mereu exteriora, mereu straina faptelor sau universului propriu. Mereu ceilalti, mereu cazul fortuit, mereu exceptiile provoaca toate nenorocirile astea.

Intr-un episod viitor despre creativitatea motivatiei intru neasumare la romani.

Gologan, pe Facebook, pe 3 martie: „Iată: un părinte, extrem de vehement în ceea ce privește corupția la nivel înalt în România, activist volubil și admirat de mine pentru asta, în a o demasca prin proteste, inclusiv Piața Victoriei 10 august, unde a avut alături copilul, îi cere meditatorului, ca în timpul testului, dat online de profesorul de școală, să îi trimită copilului rezolvările. M-a dărâmat psihic.”

De aici.

Maretia caracterului si a principiilor sucomba cand interesele proprii, economice sau personale sunt atinse. Romanul de rand sau emerit stie prea bine ce e virtutea pentru altii dar nu are vocatia suferintei sau responsabilitatii personale.

Principiile noastre au mereu o raportare apriorica, generala, exterioara cadrului intim. Suntem in stare sa murim pentru principii pe care nu reusim sa ni le impunem personal.

Nu se putea termina altfel decat cu o La Grand Finale, la cel mai inalt nivel, in Congres. Trebuie sa apreciem coerenta, trebuie sa apreciem costumele, trebuie sa apreciem crescendoul, placerea jocului, responsabilitatea catre audienta, dedicatia si intrarea perfecta in rol.  Mai rar. Dar de aia e America, America.

———-

Raul e recognoscibil, este evident, este coplesitor. Raul este Hitler, Stalin, Mao, Idi Amin, si alte sute de alti dictatori, criminali si dezaxati care au omorat milioane.

Aici nu avem asa ceva. Nici pe departe. Nu este nimic rau, nimic malign aici. Doar circ, butaforie. Doar niste idioti simpatici care au condus putin, cea mai mare democratie a lumii.

Este atat de simplu: ceea ce esti se vede, transpare, devine orbitor la un moment dat, daca avem destula rabdare. Nu e nimic complicat in spate, nu sunt mecanisme complexe de devoalare, nu sunt mistere sofisticate, locuri impregnabile, adancimi insondabile. La un moment dat, oricat de surprinzator ar fi, concluzia e stravezie. Efortul de devoalare din partea celorlalte parti este pierdere de vreme pentru ca idiotii au mereu cele mai eficiente modalitati si cea mai mare generozitate sa ni se arate exact asa cum sunt.

Putina rabdare si cu AUR, conspirationistii, antivaxerii si toti ceilalti. Simpla trecere a timpului le este cea mai nevaforabila intamplare si nemesisul.

In orice administratie pe bune, ministerele servesc problemelor sau strategiilor principale. Vrem inovare in societate, infiintam Ministerul Inovarii. Vrem antreprenori mai vigurosi, infiintam ceva cu antreprenoriat in titlu. Vrem ca toti romanii sa faca sport, infiintam Ministerul Sportului. Nu vrem sport, il comasam.

Mai mult, la noi, la romani, se pare ca lucrurile care au nume pe ele, specializate si precizate, au ceva mai multe sanse sa se intample: coruptia nu poate fi starpita decat de o unitate specializata de lupta impotriva coruptiei, autostrazile nu se fac decat daca Parlamentul voteaza o lege sa se faca autostrada, nu se poate face treaba locala decat cu Politie Locala etc.

Din aceasta perspectiva imi apare clar ca Ministerul Mediului este prea ambiguu si larg pentru a raspunde provocarilor, poate cele mai mari din tot cabinetul. In fiecare zi avem poluare depasita in Bucuresti si nu se intampla nimic de altfel. Ce sa mai vorbim de celelalte.

Ca atare, uitandu-ma in jur, sugerez cu toata puterea si fara nicio gluma, infiintarea Ministerului Gunoiului. O echipa care sa se ocupe de curatarea acestei tari. O tara care traieste in simbioza cu gunoiul, care integreaza organic, din orice unghi si o bucatica de gunoi. Ca de atatea ori, situatia este depasita, masurile paleative nu au niciun efect. Fenomenul este crunt.

Pe sosele, la semafor, in refugiu, pe trotuar, pe varful muntelui, in rauri, in canale, oriunde. O tara in care majoritatea arunca lucruri pe jos, plina de cacati de caine, orase (Bucuresti like) in care nu exista servicii organizate de colectare a gunoiului (in trei saptamani am putut sa vedem cati oameni lasa gunoiul la poarta, in sect. 1), o tara in care colectarea selectiva este o perversiune, in care nu se tunde iarba pe marginea soselelor ca sa nu vedem peturile din iarba, o tara cu rauri si lacuri de acumulare pline de peturi si plastice, parcuri si autobuze pline de seminte, canale de scurgere pline de mucuri de tigari si ambalaje de cornuri cu cacao, o tara in care orice iesire de pe autostrada este o mini groapa de gunoi (se arunca acolo pentru ca nu se vede din mers), o tara cu orase mizerabile, garduri nevopsite, case neingrijite, buruieni netunse, marcaje de zeci de ani, o tara in care se fura catodioptrii de pe marginea soselelor atunci cand nu sunt acoperiti de un strat de un deget de noroi.

Orice iesire in satele din jurul Bucurestiului, putintel pe langa sosea, releva dezastrul. Suntem ingropati in gunoaie. De la materiale de constructii, netrebuincioase de prin casa, la gunoi menajer si din curte, toate se descarca cu masinile mari pe marginea drumului. Aruncarea sacului negru din masina este sport national. Te duci intr-o padure si te impiedici de peturi, de doze, de pungi cu gunoaie de la gratare, campuri intregi in care verdele este spart de bidoane, pungi, pachete de tigari, masti, pahare de mec si sticle de cola.

O tara care nu se mai rezolva de mult cu actiuni de curatenie in masa sau mai stiu eu ce initiative punctuale.

Dar o problema care odata rezolvata, va schimba profund societatea, va civiliza cohorta, va responsabiliza individul, va reface niste legaturi cu comunitatea, va micsora intoleranta si izolarea noastra. Curatenia e importanta. Va reamintesc discursul asta:

Am acest vis dar si aceasta convingere ca atunci cand o sa ne fie teama sa mai aruncam ceva pe jos, o sa evoluam stelar ca societate. Cand chistocul aruncat pe geam inseamna 500 de lei amenda pe mail, pe bune, o sa fandam decisiv catre civilizatie.

Puterea civilizatoare a curateniei este semnificativa. Cand constientizezi sau esti fortat sa consideri ca orasul, trotuarul, ce e in jurul tau, trebuie sa aiba un standard, si comportamentul personal transcede. Si asta pentru ca puterea cureteniei este mai cuprinzatoare decat partea cu gunoiul. In momentul in care dalele pe care calci nu mai sunt sparte, cand drumurile sunt semnalizate si marcate, cand bordura nu este ciobita si delimiteaza asfaltul de iarba, atunci toate incep sa aiba o armonie pe care o sesizam usor afara, care e tranformationala, care dezanxieseaza. Va recomand teoria geamurilor sparte.

https://en.wikipedia.org/wiki/Broken_windows_theory

Culorile cladirilor, fatadele fara aere conditionate, numerele de la poarta si scara blocului, gardul vopsit si pubela in culori diferite sunt civilizatoare. Nu am vazut in niciun program la primarie obiectivul, sa scapam orasul de graffitti, sa-i pedepsim pe cei cu afisele cu SAP PUTURI in noile statii de RATB, sa-ti iei amenda daca n-ai numar mare la scara blocului, si tot asa. Aparent aceste lucruri nu sunt importante sau nu se castiga alegerile cu ele.

Spunea Liiceanu ca “comportamentul moral inceteaza la limita interesului fiecaruia”. Sau a dezinteresului fiecaruia, as completa. Rusinea este acoperita de nesimtire iar nesimtirea nu se schimba prin predici.

Nu exista nicio situatie in care vom invata sa fim curati numai prin actiuni “de educare”. Stim ca Romania este tara in care se simuleaza tot. Avem legi pentru toate dar nu avem nicio incalcare. Ne prefacem ca colectam selectiv si punem reciclabilele tot la groapa de gunoi.

Situatia se va schimba doar daca vom aplica toate legile pe care le avem. Daca binecunoscuta coniventa romaneasca este intrerupta. Daca asa cum auzim acum de cazuri de covid la cunoscuti, o sa auzim de amenzi pentru ca nu au strans cacatii cainelui sau le-a scapat un pahar de cafea pe geam. De aici incepe schimbarea.

Cam atat imi doresc pentru 2021. Sa ne apucam si de curatenie pe unde traim.

Si sa ne prindem ca Romania fara hotie are foarte mare legatura si cu scapatul pachetului de tigari pe jos si aruncatul pampersului pe geam.

PS: recent, heirupist, s-a inaugurat o autostrada care are o bretea de iesire care trecea printr-o groapa de gunoi. Ca sa se construiasca breteaua a fost scos gunoiul de pe amplasament si a fost depozitat pe margine, stanga-dreapta si acolo a ramas. Practic avem acum o bretea prin doi munti de gunoaie. Se intampla la Alba Iulia.

O criza este un time lapse. Ce poti face cu bani si pe timp lung, poti realiza mult mai usor printr-o criza.  

Greseli, erori, scapari, abuzuri si asimilatele o sa se tot intample. Ceea ce e important e sa se incadreze la exceptii si sa demonstrezi asta pe loc. Cu doua conditii: sa comunici si sa fii integru.

Daca produci demonstratia, efectul este inzecit. Ceea ce parea o catastrofa se rastoarna, se transforma intr-o intamplare normala care de fapt releva esenta buna a lucrurilor.

Dar mai este o nuanta, demonstratia ca demonstratia, cea mai importanta este sinceritatea, autenticitatea in angajarea problemei. Acesta este de fapt mesajul principal.

O criza functioneaza ca un turnesol al autenticitatii. E ca atunci cand te inrosesti cand minti.

La fel functioneza criza si in politica, dupa cum s-a vazut zilele acestea.

Asadar, Recorder face un reportaj cu o situatie extrem de clara, ermetica, fara nuante, fara adancimi. O demonstratie a felului in care se ofera sinecurile politice membrilor de partid. In cazul nostru, PNL. 1,5 milioane de romani vad reportajul in doua zile.

Politicul, ca in mai toate situatiile de pana acum, de ambele tabere, esueaza lamentabil. Pentru ca ne aflam inainte de alegeri, acesta este insa un moment de inflexiune pentru PNL. Pe care nu l-a vazut, nu l-a folosit, independent de esenta problemei. Indraznesc sa cred ca s-au pierdut procente in aceasta chestiune.

PNL a disparut din discutie la faza asta. A schimbat repede omul pus dar nu a participat la discutie.

Stiti cum fac astazi copiii care fac scoala online, daca profesorii ii iau la intrebari? Inchid zoomul si spun ca a cazut internetul.

Astazi, dupa o mie de intamplari similare, inca exista partide sau oameni care cred ca daca dispar din discutie, dispare discutia, dispar problema, repercusiunile. Oamenii uita, o sa trecem si peste asta, no comment, n-avem nicio problema de discutat, sa mai vorbim putin de pandemie.

Autismul, neasumarea, sunt inca cea mai buna solutie dupa atatea demonstratii si situatii care indica contrariul. Si asta pentru doua motive posibile: fie adevarul nu e sustenabil si atrage consecinte mult mai grave “you can’t handle the truth”, fie suntem blocati in aceeasi logica de conducatori ilustrii si alegatori prosti sau prostibili la infinit.

Asta cred ca este minima diferenta intre partidele vechi si cele cat de cat moderne, intre structurile osificate, retrograde, care functioneaza pe o schema piramidala de favoruri si asteptarea normala de apropiere si autenticitate in discursul politic si al administratiei. Asta este de altfel si diferenta intre corporatie si antreprenoriat.

Iar presedintele a fost la unul dintre cele mai de jos nivele ale lui zilele acestea, in chestiunea de mai sus.

De la 12:00

A castigat autenticitatea in fata sablonismului. Acolo unde e estential sa fii om, nu prea au fost oameni.

Campaniile au fost mai coerente dar plasticate si pline de truisme, lipsite de empatie si legatura esentiala cu oamenii.

Cultura administratiei, a edilului este complet umbrita de mantra politica. A castigat iar curentul anti PSD, in fata propunerilor administrative, locale. Oamenii in continuare nu au criterii pentru administratia locala.

Dezbaterea a fost complet absenta. Nu s-a discutat o secunda administratie, nu s-au discutat idei. Practic nu s-a discutat. S-a aratat cu degetul, s-a demonizat, s-a infierat.

E prima data cand am senzatia ca atacurile aberante par ca nu au mai avut aderenta. Pana acum functionau mult mai eficient.

In Bucuresti

Apa calda a pierdut alegerile. Cu toata nenorocirea celor patru ani, cu tot dezastrul si hotia atator momente si situatii, cu toate programele, promisiunile si balciul campaniei, inclin sa cred ca lipsa apei calde a fost declicul cultural, firul rosu, palma fatala, stampila care a dus la demiterea acestei administratii. Noroc chior, am putea spune.

Bucurestenii nu sunt bucuresteni. Migratia masiva a facut ca fata de acest oras sa nu existe o legatura emotionala. Cartiere intregi, dormitoare anonimizate si lipsite de personalitate contin o populatie care nu constientizeaza orasul, nu ii apartine. Doar 35% din locuitori doresc sa isi exprime votul si majoritatea o fac politic. Dintre acestia, un numar infim sunt tineri. Sectorul 1 pare cel mai constient de notiunea unui oras si al unei administratii, de o legatura reala cu locul.

Aceasta este cea mai mare provocare pe care o are un edil aici: refacerea unei apartenente si a unei mandrii de bucurestean. Personalizarea si refacerea unei structuri emotionale, asa cum se realizeaza in sectorul 3 sau 4, in alte cateva zone unde interventiile si brandingul au strans legaturile intre locuitori, oras si edili. Primaria este in aceeasi masura o munca de gospodar pe cat este de comunicator. Brandingul si emotia sunt foarte importante in anii urmatori.

In tara

PSD-ul nu a pierdut masiv in tara. Lumina rosie orbitoare doar a mai scazut din intensitate. Cele cateva victorii notabile nu au deranjat esential tesatura inradacinata 30 de ani. De la 31 de consilii locale, a ramas cu conducerea a 20. PSD-ul a fost prezenta constanta la nivel local timp de 30 de ani iar aceste alegeri nu au schimbat mare lucru. S-a schimbat totusi semnificativ structura consiliilor iar aici urmeaza sa vedem efectele.

PSD-ul a ramas local pentru ca nu a existat curajul unei alternative. Principalii vinovati pentru ce se intampla in Romania adanca sunt cei din opozitie. Impotenta alternativei a asigurat linistea baroniadei care s-a osificat. Mai mult, cu cat comunitatea este mai mica, este mai incremenita, mai greu de miscat. Un exemplu remarcabil este Timisoara unde o propunere complet diferita a reusit sa dizloce un dinozaur mostenit aici de 20 de ani. Exemplele de acest fel creeaza narative si exemple de succes care se adauga unor existente si care peste 4 ani vor schimba semnificativ lucrurile. Din pacate tind sa se intample mai mult in Transilvania unde orase ca Oradea, Cluj, Sibiu sunt deja cu 10 ani inainte.

In anii urmatori se va accelera infectia pozitiva din partea oazelor unde se va face administratie pe bune. Va creste numarul cazurilor de bune practici, vor fi vizibile rezultatele, va fi din ce in ce mai prezenta comparatia. Comuna vecina, orasul vecin va fi presiunea constanta si standardul pentru care va trebui sa faci performanta, ca administrator.

Generalele sunt asteptate cu o incredere ponderata de schimbare. Urmatoarele luni sunt complicate si dreapta nu va castiga net decat in conditiile unei unitati de mesaj preelectoral. Ceea ce la noi nu prea iese.

Lumea este cu siguranta plina de plasticati si manipulatori dar arta lui Selly si a managementului din spate este cu adevarat remarcabila.

Citesc si ma uit la oameni over 40 care se surprind incantati de anvergura acestui baiat de 19 ani. Nu isi explica cum le-au scapat discursul si actualitatea lui, cum de au fost feriti de ideile progresiste si prezenta tonifianta, coerenta a acestuia in tot felul de contexte. Traiesc o mica epifanie si bucurie a contemporaneitatii cu el si se relaxeaza plenar concluzionand ca, ei bine, “cu asa reprezentanti, generatia asta noua mai are o sansa”.

Ne uitam si noi de pe margine si trebuie sa recunoastem: e bun.

Selly penetreaza cu precizie si nonsalanta bule si zone complet inaccesibile dar strategice ale adversarului. Parintii cu ochii pierduti care-si tin pe umeri si nu-si mai recunosc copiii de 7 ani, in transa, la concertele lui, sunt vrajiti de ce cred ca descopera in spatele personajului: “Domnule, este mai coerent decat ministrul educatiei.” sau “Da mama dar uite cum invata, a luat aproape 10 la BAC.”

Cat despre copii, Selly le este un zeu. Asa dupa cum spune: Copiii mei, eu sunt bona, copiii sunt vrajiti, impatimiti, lipiti de el. Experienta unui concert 5Gang poate nauci orice adult. Michael Jacksonul celor care au depasit gradinita este aici.

Cu toate acestea, Selly nu este un inovator, un initiator. Este doar cel care a perfectionat un model de ipocrizie mercantila si l-a dus la stadiul de arta. Este talentat si bine manageruit are un momentum impresionant si un impact fara precedent, in cea mai permeabila zona a societatii – copiii.

Si imi permit sa spun, pare-se intr-un ocean de favorabilitate, ca acest impact este esential negativ.

Influenta este negativa mai ales prin prisma ca apeleaza o populatie in formare, captiva, pe un palier de discernamant extrem de firav. Selly devine invatatorul lor, gurul formator al unei generatii. Copiii trec direct de la Disney la bosulica si raman bineinteles cu mintea la coco si femeia altuia, la invidie ca sentiment esential in jurul caruia ar trebui sa-si evalueze viata.

Modelul lui pleaca de la o prezumtie benigna: eu fac entertainment, scot in versuri ceea ce gandesti tu de fapt, te transpun intr-o lume si in legatura cu niste valori cu care nu sunt deloc de acord iar tu, dupa ce ne-am imprietenit si distrat putin impreuna, cu discernamant si suveranitate, o sa decizi sa alegi calea dreapta, care presupune eforturi, munca si sacrificii (asa cum nu uit sa iti repet de fiecare data).

Ce faceau acum 30 de ani (si mai recent) raperii bling bling unui public de 20+, el aplica astazi cu dexteritate unui public 5+.

Rezultatele sunt imediate, audienta este naucita. Vlogarul minune gaseste scurtatura in viata, inexplicabil, aspirational, supranatural, de parca are hack si le da fiecarora, cu lingurita, mici ferastruici prin care sa se uite la viata lui realizata, le arata din cand in cand care este destinatia. Acest lucru face prapad in jur, invidiosii, dusmanii, se zbat neputinciosi, incapabili sa ajunga la nivelul lui (un pic de déjà vu nu credeti?).

Coregrafia este complexa si implica trei planuri: Selly performerul, actor, liderul 5Gang, Selly baiatul normal care ne impartaseste viata lui de apartament si la final Selly purtatorul de cuvant al generatiei emergente.

Nimic gresit in tot acest set-up si planuri daca lucrurile nu ar fi profund manipulatoare. Si profund iresponsabile.

Nici o problema cu maimutarelile de vlogari gen Dorian hat hat atat timp cat raman pe teritoriul entertainmentului de proasta calitate. Orice standard are o audienta pana la urma.

Problema apare in momentul in care Coco da lectii sistemului si ne spune ca munca este cea care conteaza. Apare mai ales in momentul in care isi someaza audienta de 5+ sa inteleaga (sanki) ca clipurile nu sunt decat distractie, entertainment, fun, ca prefacatoria e acolo si nu cand vorbim serios. Cand ne raportam la copii si ii facem vinovati pentru ca n-au prins cum trebuie mesajul.

Ce se intampla insa diferit, in ultimul timp, este ca racoleaza si cohorte intregi de parinti cu eforturi minime, pe un discurs impecabil: un adevarat lider al generatiei lui, un undercover providential care se da cocalar doar pentru fun in timp ce se construieste si daruieste ca un purtator de stindard pentru o generatie neinteleasa. Singurul prieten si model al copilului tau, unde este evident ca tu o sa dai gres.

Revenind, ultimul clip atinge un alt nivel. Invidia si neputinta nu mai sunt cocalaresti si in zona cliseisticii de club. Succesul nu mai este satisfacator daca nu se indreapta impotriva establishmentului. Selly se dezlantuie si se pisa direct pe cel care e la birou, cel care a ales sa munceasca, sa urmareasca viata absolut normala. In clip vedem ca de fapt ala de munceste pe branci e invidios pe cei care se distreaza pe iaht inconjurati de femei si scaldati in MOET si este evident ca nu poate sa scape de imaginea succesului facil al alorlalti. Il macina, il consuma, este captiv alegerilor lui si evident, nu are cum sa evadeze propriilor alegeri. Dar toata asta e doar o distractie, nu? O glumita din care copiii vor intelege exact ca de fapt munca e ceea ce conteaza asa cum afirmam la teve.

Este ca si cum niste raperi fac o campanie impotriva drogurilor prin scoli in timp ce in clipurile lor toti trag pe nas. It’s just business dar de oameni mari.

Bulversarea care rezulta se traduce foarte simplu in mintea celor de sub 10 ani: in viata trebuie sa arati ca stii regulile si principiile dar succesul nu se obtine in niciun caz prin urmarirea lor. Lumea e a descurcaretilor si a celor care simuleaza cel mai bine. Mintea unui copil de 7 ani nu are profunzimi sau alternative (desi nici cu cei de mai incolo nu ne facem de rusine).

Se creeaza o complicitate inspre cel mai la moda curent in cultura actuala a copiilor: fatarnicia ca reteta a trecerii prin viata. Cautarea cu orice pret a scurtaturii.

Departe de a le sadi fanilor valori si perspective, discursul lui dual naste si cimenteaza in structura mintilor tinere un mecanism de coniventa distructiv si de neinvins: prieteni hai sa va spun cum sta treaba, ca va cunosc si-mi sunteti simpatici… eu o sa am din cand in cand niste discursuri despre ce trebuie facut si cum trebuie sa te comporti in viata dar (wink) astea sunt pentru fraierii care vor sa munceasca. Daca vrei sa curga banu si invidia celorlati, urmariti cu atentie cum se face.

Pentru ca, daca crezi ca calea normala o sa-ti aduca fericirea, o sa-ti bagi in curand unghia-n gat.

Si sa nu-mi spuneti ca sunt constipat si invechit si nu inteleg eu glume si metafore in versuri si clipuri relaxate. Doar ca angajez intr-una adulti care termina facultatea, care cred ca au nu stiu ce hack si nu stiu ce superputeri dar nu se prind de ce nu sunt in stare sa inteleaga un text, sa exprime un gand, sa accepte ca trebuie sa o ia usor si asezat pana sa ajunga unde vor.

Vorba unuia mai vechi: “Care ati terminat facultatea, faceti si liceul. O sa va prinda bine”

Asa ca, dragi parinti, vestea proasta e ca nu o sa va salveze nimeni, nu o sa va faca nimeni treaba, nu e nimeni responsabil in afara de voi de educatia celor mici.

In schimb sunt foarte multi care dispun de timpul si mintile lor si poate nu ar trebui sa se intample asta.

Acasa timpul trece mai repede. Tot ce iti propui sa faci zilnic, nu-ti intra intr-o zi.

Acasa obosesc mult mai putin. Inteleg perfect de ce pensionarii nu pot sa doarma. Orasul, frecusul, tinuta, interactiunea cu oamenii, obosesc foarte mult.

Sportul facut in casa este o oroare. Reconsider rolul salilor.

Casa poate sa functioneze si fara jumatate din lucrurile care sunt in ea. Casele sunt de fapt depozite mobilate.

Espressorul este cel mai important aparat din casa.

Bautul de unul singur e cel mai rau lucru de pe pamant.

Social Media a devenit numitorul comun al vietii. Backgroundul care nu se schimba in timp ce se intampla viata si tu treci prin tot felul de transformari. Social Media este reteta si legatura cu ceilalti, care face foarte multe lucruri paletabile.

Interactiunea pe bune, invatatul, muncitul, discutiile folosind online-ul sunt o mizerie. In acelasi timp si jumatate din intalnirile offline.

Ne este foarte greu sa stam. Sa zabovim. Sa ne oprim. Suntem permanent tensionati, manati, excitati, haituiti de ceva. Ni se pare ca pierdem permanent oportunitati daca ne oprim.

M-am reindragostit de grafice. Un grafic bun e o poezie.

Viata noastra, asa cum o stim, economia, lucruri care par trainice si greu de sabotat sunt de fapt extrem de vulnerabile. Siguranta e o iluzie. Suntem de fapt cu totii niste zilieri. Un restaurant inchis doua saptamani, da faliment. O companie care isi pierde jumatate de clienti nu rezista mai mult de doua luni. Un salariu in minus si avem probleme mari.

Frica este un egalizator. Si extrem de isidioasa. Oameni de cel mai inalt nivel, stapani pe domeniul lor, sau simplii vietuitori, resimt frica la fel. Omenii diferiti, cuprinsi de panica, se comporta la fel. Cel mai greu de privit e un stand up comediant caruia ii este frica.

Nici statul, nici ONG-urile nu sunt pregatite pentru o stare de necesitate. Diferenta este ca ONG-urile sunt mai flexibile si se misca mai repede. Nu avem infrastructura de necesitate. Mi s-a parut ca de data asta actiunile individuale au fost mai puternice decat cele ale ONG-urilor.

Noi, romanii nu stim sa comunicam. Nu avem exercitiul transmiterii vestilor, mesajelor. Nu ne ridicam la inaltimea momentelor. N-avem stofa.

Cei care se implica, fie ca e vorba de un caz social, sau de o pandemie, sunt tot cam aceiasi. Exista un numar finit de oameni, in lipsa unei organizari centrale, care raspund apelurilor de ajutor sau care se mobilizeaza.

La baza, cu totii am fost bucatari si futurologi, candva.

O pisica, un caine, ajuta.

Parul creste repede.

Suntem foarte alintati.

O pandemie are si ea rolul ei. N-am stiut sa ne bucuram de asta.