La cealaltă extremă, prima categorie va sta să-ți explice cu lux de amănunte cum au văzut “cu ochii lor” (și un eventual screenshot “dovadă”) un produs scumpit cu nesimțire înainte de BF pentru ca apoi magazinul cu pricina să se laude cu o reducere consistentă. In consecință Black Friday nu e altceva decât un gigantic șmen. Sau cel puțin așa susțin ei.

Adevărul este – așa cum era și firesc – undeva la mijloc. Explică foarte bine acest articol mai vechi din WSJ care deși surprinde metode folosite de magazinele din US cred că se aplică fără probleme comerțului de pe frumoasele plaiuri mioritice.

Cifrele sunt clare: din 2009 până în 2012 numărul produselor vândute la reduceri a crescut cu 60%, iar reducerea medie a crescut de la 25% la 36%. In același interval, marja de profit a magazinelor a rămas aproximativ aceeași. Fenomenul nu are decât o singură explicație: multe produse apar pe raft cu un preț inițial mai mare tocmai în ideea de a fi vândute în timpul reducerilor și nu în sezonul normal. Vi s-a întâmplat probabil și vouă să intrați într-un magazin într-o perioadă oarecare din an și să remarcați niște articole interesante dar parcă exagerat de scumpe în raport cu prețurile uzuale? Raționamentul e simplu: nu se intenționează vânzarea acelor produse la prețul întreg, ci doar discountate. Ele vor juca un simplu rol de decor pe rafturi până la sosirea reducerilor din iarnă sau a soldurilor.

Un exemplu interesant. Gigantul Amazon.com a introdus în oferta din vara 2013 un televizor Samsung de 60″ la 1800$ care se vindea în alte locuri pe Internet la doar 1300$. Ori, nu stă în obiceiul celor de la Amazon să se ocupe cu astfel de “cascadorii” de neam prost. Misterul s-a lămurit de Black Friday când televizorul cu pricina a fost redus un “amețitor” 45% până spre 1000$.

Altfel, metoda urcării prețurilor în “pregătirea” perioadelor de reduceri este o realitate. Market Track au constatat că prețurile urcă în medie cu 8% în noiembrie, înainte de BF și de sărbătorile de iarnă. Așa cum era de așteptat, cele mai spectaculoase creșteri de prețuri le înregistrează jucăriile, care iau un “avânt” mediu de 23%. De unde rezultă că bietul Moș Crăciun este cel mai lovit de aceste perioade de reduceri. Ar fi înțelept să-și facă stocurile încă din vară.

Sau cel mai bine-ar fi să revenim cu toții la obiceiul strămoșesc de a ne cumpăra un obiect pentru că avem nevoie de acesta, atunci când avem nevoie. Greu?

Primul lucru important de reținut este că spre deosebire de datele altor “sărbători comerciale” mai mult sau mai puțin inventate (gen Sf. Valentin) momentul Black Friday este foarte clar plasat. Si anume: ultima vineri din noiembrie dă startul sezonului de cumpărături de final de an (la americani și în general în lumea occidentală). E momentul în care consumatorii încep să se îmbulzească în neștire prin magazine iar comercianții își maximizează profitul într-un final de an mai mult sau mai puțin euforic. Pentru cei interesați de etapele acestei frenezii de cumpărături am detaliat codul culorilor într-un articol mai vechi.

Cu alte cuvinte, ideea de a muta Black Friday cu o săptămână în avans este complet lipsită de logică. La fel de bine ne putem apuca să întârziem oleacă echinocțiul până de Paște. Ceea ce nu i-a împiedicat pe mai mulți comercianți din România să “mute” cu nonșalanță BF 2013, în premieră mondială. Explicația fiind ceva aburitor cu ziua de 1 decembrie care pică prost și taie cheful de cumpărături. Să vedem totuși adevărata cauză.

Da, anul acesta Black Friday pică foarte aproape de 1 decembrie dar nu are nici o legătură cu sărbătoarea națională a românilor. Pur și simplu sezonul cumpărăturilor în lumea occidentală – care începe cu Black Friday și se termină de Crăciun – este mai scurt cu câteva zile decât de obicei. Mai precis, este cel mai scurt sezon de shopping din 2002 ceea ce se va traduce într-o pierdere potențială de 1.5 miliarde $ la nivel mondial. Asta nu va împiedica magazinele să bată noi recorduri anul acesta, dar ar fi putut să încaseze și mai mulți bani.

Sigur că în ultimă instanță dacă oamenii chiar au nevoie de acele lucruri înseamnă că le vor cumpăra la un moment dat, chit că e în sezon sau în afara lui. Dar comercianții nu gândesc astfel – orice bănuț potențial pierdut în trimestrul 4 îi face să intre în fibrilație. Parcă îmi imaginez discuția:

- Sefu’, sefu’ ce ne facem că anul ăsta sezonul de cumpărături e mai scurt?
- Nici o problemă Costele, îl lungim.
- Sefu’, sefu’ nu înteleg cum o să lungim sezonul?
- Mutăm Crăciunul de Anul Nou, hai că-i simplu Costele. Pac, pac – am adăugat o săptămână.
- Sefu’, sefu’ cred că e o mică problemă acolo cu Crăciunul…
- Bine atunci dă Black Friday mai încoace o săptămână, că doar noi am inventat chestia asta.
- Da sefu’, ce idee deșteaptă! 

Sigur că puteau să-i spună “Zi Specială de Reduceri Masive ca Voi să Credeți că Sezonul de Cumpărături a Inceput Deja” (ZSRMVCSCID). Dar cred c-ar fi fost un pic complicat de reținut așa încât s-a preferat formula cu mutatul Black Friday.

Uite cum am lămurit chestiunea cu mutatul sezonului. In partea a II-a voi clarifica treaba cu prețurile.

Pentru achiziție trebuie să declari un Billing Address oarecare în SUA (și dacă problemele continuă să apară, verifică țara conform discuției de pe forumul Kindle). Cam orice card bancar este acceptat (eu am de la Unicredit – a mers din prima), iar livrarea este doar un cod astfel încât nu veți avea bătăi de cap cu vama sau orice altă minunată instituție a statului nostru de drept.

Pe mine mă tentează The last of us, am auzit că merge bine cu vinul fiert…

De exemplu, în deșertul australian se experimentează deja camioanele fără șofer. Deocamdată acestea sunt controlate de la distanță, dar se deplasează complet autonom pe trasee prestabilite. Exploatatorul (Rio Tinto, care în anii 2000 a avut licență de exploatare a aurului din Apuseni dar nu a folosit-o) motivează dotările prin lipsa șoferilor dispuși să conducă utilaje grele prin climatul aspru al deșertului australian. De aici și până la înlocuirea șoferilor din alte climate mai e doar un pas, pentru că e știut că roboții fac treabă foarte bună și pe răcoare. Soferii profesioniști de azi vor fi în poziția conducătorilor de poștalioane în secolul XIX când trenurile le-au distrus afacerile și joburile.

Nu cred că vor trece mai mult de 15 ani până când vom vedea majoritatea fluxurilor de fabricație în hale complet automatizate, de unde produsele vor fi manipulate de roboți în depozite, depuse tot de roboți în camioane care “se vor conduce” automat până la destinație.

Toată această circulație semi-automatizată va fi supravegheată cu un ochi de vultur din cer de drone. De exemplu, o dronă alimentată cu energie solară care nu va avea nevoie să aterizeze practic niciodată. Mai ieftină și mai riguroasă decât un polițist. Un mecanic la câteva zeci de astfel de drone va fi mai mult decât suficient.

Ce se va întâmpla cu toți cei care își vor vedea joburile înlocuite? Probabil că vor deveni programatori … care vor implementa ceea ce le spun roboții de știință (pentru că a fi om un mare handicap dacă vrei să faci știință – e explicat … științific aici).

Sau, nu. Pentru că una e să recalifici un sudor pe post de sculer-matrițer și alta e să te aștepți ca după câteva cursuri să fie tobă de Hadoop, node.js și Haskell.

După cum bine punctează un anume domn Jon Evans de la TechCrunch: roboții și sistemele automate în general vor aduce prosperitate în primul rând celor care le dețin și celor care  știu să le creeze/programeze – și abia după aceea restului omenirii.

Cu proiecte precum mina de la Roșia Montană, simt că societatea românească este pe deplin pregătită pentru viitor. Parcă văd camioanele fără șofer roind ca albinuțele și lăsând dâre estetice prin nămolul cianurat. Să ne reluăm așadar activitățile uzuale, totul e perrrfect.

• Scheme piramidale (câștigă bani muncind de acasă pe Internet, Lyoness, Avon, etc.)
•  Escrocherii simple de tip slăbește cu acest truc ciudat, mărește-ți diverse organe, scapă de riduri fără operații, șamd.
• “Concursuri” false gen câștigat de iPad-uri, iPhone-uri și alte glume gen Mobimezzo

După care dau click conștiincios pe reclamele identificate. Normal că odată ajuns pe site-ul cu pricina închid imediat tab-ul și îmi văd de treaba mea în continuare.

Calculul este simplu. Fiecare click ia câțiva cenți din buzunarul escrocilor și-i mută în bugetul site-urilor pe care le vizitez, plus o cotă parte la Google, Facebook sau un broker oarecare de reclame pe Internet. Dacă mulți fac la fel ca mine, escrocii vor finanța practic site-urile cu conținut de calitate. În cele din urmă Google îmi va da și mai mult spațiu gratuit pentru emailuri și poze, Facebook va putea implementa și mai multe funcționalități iar OpenDNS va continua să ofere serviciul gratuit. Pe banii scammerilor. Mi se pare o afacere foarte bună.

Ceea ce vă doresc și vouă.

În plus, am investit ceva bănuți în ultimii 2 ani cumpărând aplicații mobile și nu intenționez să decartez o sumă de bani chiar mai mare (deh, iTunes e mai scump) pentru a-mi reface mediul de lucru pe iOS.

Așa se explică interesul ridicat cu care m-am îndreptat spre cele două staruri ale momentului pe Android: HTC One și Samsung Galaxy S 4. Nu m-am uitat în mod special la procesor pentru că nu consider că aceasta mai este relevant – cam toate telefoanele de astăzi rulează confortabil aplicațiile de bază iar jocurile pe mobil nu mă pasionează. De asemenea, consider că 16 GB sunt mai mult decât suficienți pentru o utilizare normală, nu vreau să-mi car toată colecția de muzică (sau feri Doamne! de filme) după mine și mi se pare ok să schimb setul de audiobook-uri o dată la 1-2 luni sau să fac update săptămânal la podcast-uri.

Am comparat (pe hârtie și din review-uri, neavând cum altfel) capitolele care mă interesează în mod special:

• customizarea interfeței (unde Sense-ul de pe HTC mi s-a părut original și reușit, iar versiunea nouă un mare progres)
•  calitatea foto și video (dominație totală a HTC-ului în ciuda celor 13 MP cu care se laudă Samsung – ambele fiind substanțial sub performanțele Nokia, dar asta e)
• calitatea constructivă (la care HTC-ul iar punctează cu un design mai plăcut și mai bine închegat și folosind materiale care inspiră soliditate)

Cu HTC One detașat  în căștigător, mai aveam doar un capitol de care eram extrem de interesat și anume autonomia.

La capitolul autonomie lucrurile stau la fel de prost precum știm. Deși capacitatea bateriilor se mărește de la un model la altul, același lucru se întâmplă și cu ecranul. Asta face că atât HTC One cât și S 4 deabia rezistă unei zile de lucru tipice. Să ne lămurim un lucru: nimeni nu-și ia smartphone ca să-l țină în stand by sau ca să se rezume la vorbit la telefon. Când văd statistici mirobolante cu timp de vorbit sau câte săptămâni stă un telefon în stand-by îmi vine să urlu pentru că am impresia că fabricantul își bate joc de noi. Să fie foarte clar: eu nu vreau să țin telefonul bibelou și doar din când în când să vorbesc la el – nu! Eu vreau să-l “gâdil “non stop, să verific obsesiv cele N conturi de email, Facebook, Twitter și să caut pe net tot ce-mi trece prin cap. Ori, aici avem o mare problemă…

Bătrânul meu HTC Desire HD, primit acum mai mult de 2 ani, deabia se târâie o zi de lucru normală. Prin utilizare normală înțeleg cam două ore de podcasturi sau audiobooks simultan cu navigare pe net, rețele sociale, citire de email și stiri, plus câteva reprize ocazionale de citire de email/Twitter/Facebook în timpul zilei. Nimic deosebit și cu toate acestea dacă nu-l pun la încărcat la birou risc să ajung cu el descărcat acasă. Sigur, e de așteptat ca bateriile să se uzeze în timp și să nu se mai încarce corespunzător. Problema e că sunt la a 4-a baterie schimbată, cea originală n-a “ținut” decât vreo 7-8 luni înainte de a sucomba.

Ori, bateria de la HTC One nu se poate înlocui.

Cam cât de naiv ar trebui să fiu ca să-mi imaginez că în 2 ani cei de la HTC au avansat dramatic (și foarte “pe tăcute”) în tehnologia bateriilor și au dotat One-ul cu un acumulator care nu va face telefonul inutilizabil din primul an? Și cât de nesăbuit ar trebui să fiu ca să dau prețul cerut pe One știind că în sub un an o să fiu practic nevoit să-l arunc și să iau altul? Împărțiți prețul mobilului la 12 – cam atât m-ar costa utilizarea lui lunară, în plus față de abonamentul la operator.

Nu-mi rămâne decât să încerc să depășesc bariera psihologică și să cumpăr un telefon inferior (Galaxy S 4) dar care va putea fi utilizat mai mult timp. Sau, să sper într-un miracol numit Motorola X Phone.

UPDATE: Miracolul nu a apărut la Google I/O 2013 așa cum speram, dar între timp a apărut HTC One la Emag și e chiar mai ieftin decât S4 aflat în promoție. Decizii, decizii…

Substanța activă din ardeiul iute care provoacă “arsura” se numește capsaicină. Consumul acesteia provoacă anumitor oameni (printre care și subsemnatul) eliberarea de endorfine care induc o senzație de plăcere. Până aici, e simplu.

Cât de iute înseamnă “iute” și unde găsim ingredientele necesare pentru endorfinizarea în mod cât mai plăcut? Domnul Wilbur Scoville, un farmacist american, într-o sclipire de geniu în anul de grație 1912 a conceput o metodă de măsurare a iuțelii alimentelor. Practic, se adaugă treptat apă cu zahăr până ce gustul nu se mai simte. Vorbim așadar de un soi de măsură lineară a senzației subiective de iuțeală. Rezultatul este scara Scoville care pornește de la 0 (deloc iute) până la 16 milioane (iuțeala capsaicinei în formă pură). Unitatea de măsură se numește Scoville cu abrevierea SHU.

Ca să înțelegeți cam cum stă treaba: un spray de apărare tipic are în în jur de 2 milioane SHU urmat îndeaproape de ardeiul care deține recordul mondial de iuțeală (Trinidad Moruga Scorpion). Cei mai iuți ardei – în general specia Naga Jolokia și “rudele” dar și hibrizi concepuți de oameni pasionați – se situează în jurul valorii de 1 milion SHU. Dacă mănânci așa ceva fără antrenament nu numai c-o să te usture toată “conducta” până la stomac, dar poți avea crampe dureroase. Nici nu vrei să știi ce se întâmplă a doua zi când trebuie să evacuezi iuțeala. La capătul celălalt al scalei, un ardei iute “obișnuit” românesc ajunge doar la modestul scor de 4000 de unități Scoville.

Una dintre cele mai bune “surse de iuțeală” din România este magazinuldemirodenii. Eu de acolo îmi procur marfa (sau de la distribuitori) astfel încât am să mă refer în special la produsele lor. Din multe m-am înfruptat deja dar nu m-ar deranja dacă mi-ar trimite un mic sampler ca urmare a acestui articolaș. Dar, divaghez.

Iată câteva dintre produsele demne de luate în considerare:

• “Neinițiații” pot începe cu niscaiva Jalapeno, Cascabel sau Chipotle care se învârt în zona 8.000 – 10.000 SHU. Preferatul meu personal este Chipotle, care teoretic este cel mai iute din trio și are o aromă afumată foarte plăcută.
• La nivelul următor lucrurile pot deveni un pic mai interesante cu soiul Amarillo care poate ajunge la 50.000 de unități.
• Discuția serioasă începe deabia la Birdseye, unul dintre soiurile mele preferate ca gust care raportează cu onor o “tărie” de 150.000 SHU. Aș fi  în stare să rad într-o singură tură o pungă întreagă de piticuți din ăștia nervoși, ca pe semințe – mă oprește doar gândul că “la ieșire” micuții n-or să mai genereze endorfină. Dimpotrivă.
• Lucrurile se încing (la propriu și la figurat) cu Habanero care ne aduce la altitudinea de 300.000 SHU. Vigilență maximă este necesară pentru cei care nu sunt obișnuiți cu răul de înălțime. Inutil de precizat, merge consumat cu orice fel de mâncare pentru că gustul acesteia indiferent care ar fi se va transforma într-o iuțeală absolut sublimă.
• Starul incontestabil este Naga Jolokia cu ale lui peste 1 milion de unități naturale – iată așadar cum am făcut eu “primul meu milion”. Recomand precauție și ceremonial pentru această experiență. În nici un caz nu trebuie consumat fără mâncare (de preferință ceva pe stil indian pentru culoare locală autentică, dar orice fel de mâncare mai consistent merge – eventual cu o ciorbă foarte deasă dacă vreți să transpirați ca după două ore intense de sală). Mâncatul unui astfel de ardei pe stomacul gol poate fi o experiență traumatizantă. Ține aproape un pahar mare de lapte bătut sau iaurt de băut. Nu uita că în India gardurile se ung cu pasta acestui ardei ca protecție anti-elefanți (!), iar armata indiană folosește Naga și Bhut Jolokia în mini-grenade și spray-uri pentru lupta corp la corp.

La final, să vorbim un pic despre mirajul sosurilor foarte iuți care se pot cumpăra de pe Internet. Am cedat și eu ispitei (juma’ de milion de Scoville, cumpărătură de impuls) și am regretat. Sosurile sunt în general puternic procesate și cu cât sunt mai iuți cu atât mai mare este șansa de a conține chimicale pentru accentuarea gustului. Nimic nu se compară cu ardeiul “de la mama lui”.

Poftă bună și papile gustative rezistente vă urez!

Surpriza plăcută e să regăsesc România printre țările “verzi” care nu necesită mai mult decât precauțiile uzuale.

Lucru care nu se poate spune despre vecinii și prietenii noștri bulgari, ucrainieni sau moldoveni.

Nici despre Turcia, destinație de vară preferată a multor români care figurează la nivel de “evitați anumite zone”.

Sper din suflet că nu se referă la Antalya…

Colierul cu bucata de pământ (stoc limitat! 5000! de! bucăți!) suma modică de $9.95 plus taxe poștale. Mă întreb dacă e la mijloc un om de bine român care a încasat ceva dolari la vremea respectivă sau e doar un antreprenor american care a valorificat o roabă cu pământ de Kansas.

• Costul de asamblare se situează undeva la 4-5% din costul total al unui notebook și este de presupus că va scade în timp ca urmare a automatizării extensive
• Prețul petrolului va continua să urce ceea ce duce în sus costul de transport în condițiile în care majoritatea clienților este (încă?) în SUA

Și totuși abordarea de mai sus este un pic simplistă în condițiile în care în componența unui notebook intră materiale de la sute de furnizori, dacă te gândești la întreg ciclul de producție pornind de la plastic (și el obținut în general tot din petrol), sticlă și metale (rare sau nu). Sunt convins că Tim Cook care este expert în supply chain a gândit foarte bine mișcarea, însă nu prevăd un “viitor luminos” tendinței de întoarcere a producției (fie ea și robotizate) în țările dezvoltate.

Foarte mult din petrolul lumii se extrage în Asia, iar China este cel mai mare extractor mondial de metale rare. În atari condiții, nu prea are sens să transporți materia primă în SUA ori Europa. În plus poluarea asociată cu fabricarea componentelor până una-alta e mai “ieftină” dacă se generează în China, Malaezia sau India. Mă aștept așadar ca asiaticii să domine în continuare fluxul de producție pentru electronice și singurele uzine mutate să fie eventual cele de asamblare finală a produselor, unde o mică echipă de oameni calificați vor supraveghea turmele conștiincioase de roboți care montează neobosiți 24/7 notebook-uri, telefoane mobile și tablete, pe care apoi le livrează automat spre depozitele magazinelor online sau chiar direct spre consumator. Legat de asta, Freakonomics au publicat recent un articol despre modul în care societatea va accepta mașinile care se conduc singure.

Fabricantul chinez Foxconn se pregătește pentru un astfel de viitor, înlocuind oamenii cu roboți (deocamdată “doar” un milion!) în vederea viitoarei expansiuni pe tărâm american.

Iată și câteva idei interesante extrase din 2 articole din The Wired și The Atlantic despre modul în care roboții vor schimba fundamental munca oamenilor în anii care vin:

• 70% din joburile actuale vor fi robotizate înainte de sfârșitul acestui secol. Este un interval foarte lung, nu trebuie să excludem posibilitatea unei evoluții mult accelerate.
• Nu poți intra în competiție cu un robot, și nici nu-ți dorești asta. Roboții vor fi din ce în ce mai eficienți și mai rapizi, iar corpul și creierul uman au limitele lor.
• Calitate, nu cantitate. Investește în educația ta și a copiilor tăi în special în zona de tehnologie. Marc Andreesen spune că în 30 de ani vor exista doar 2 tipuri de joburi: cei care spun computerelor ce să facă și cei care fac ce le spun computerele. În ce categorie vrei să fii tu? În ce categorie vrei să fie copilul tău?
• Nu respinge schimbarea. Joburile cele mai interesante încă n-au fost inventate și mai mult ca sigur se vor folosi de roboții care ne iau locul în muncile repetitive și plictisitoare.