Simt pavajul umed şi rece pe tâmplă. Încă se mai aude muzică din căştile mele ce au sărit la câţiva centimetri distanţă. Îmi este greu să respir şi frica începe să dispară, în timp ce gheare reci, de gheaţă, le simt apucându-mă de ceafă. Cu coada ochilor văd monştri din capul meu. Senzaţii necunoscute mă-ncearcă. Sângele-mi încălzeşte obrazul stâng şi colorează pavajul din Central Park. Am reuşit să-mi las amprenta în New York. Încerc să strâng pumnul, dar nu mai simt ca şi cum aş putea, eu, să-i dictez corpului meu ce să facă. Poate aşa se moare. Cât de nasol ar fi să mor chiar acum, mă gândesc. Cu ochii deschişi văd doar întuneric, cu ochii închişi reuşesc să o văd pe ea. Ce soi de Iad mai e şi ăsta?! Întind mâna dreaptă să-i mângâi chipul şi tot ce ating este zăpada rece de lângă trotuar. Aş suna la 911 dacă mi-aş găsi telefonul, dar nu cred că este permis accesul cu telefoane în Iad. Fuck! O să mor şi nici nu am apucat să mă duc la Hard Rock Cafe, în Times Square. “Sunt gata! Acum poţi intra să mă vezi. Crezi că e drăguţă rochia asta să ies cu ea prin New York?”.  Aud vocea ei încontinuu. Măcar de ar şti unde sunt acum. Dacă ştiam că mor, o făceam şi eu mai dramatic. Mă aruncam de pe Brooklyn Bridge sau de pe Chrysler Building, dar viaţa asta nu ştie niciodată să anunţe din timp ce planuri are cu tine. Nu ştiu să aproximez, cred că au trecut câteva ore bune şi nu pot să-mi dau seama dacă trăiesc sau nu. Mă doare stomacul şi capul în locul în care cred că l-am spart.

-Vino încoace! Ce a fost în capul tău să fugi pe gheaţa asta?

O voce groasă de bărbat sparge liniştea din jurul meu. Am impresia că răsună în tot parcul şi vreau să-i spun asta, dar nu ştiu ce se întâmplă şi nici nu am idee ce fac. Am fost ridicat cu greu şi pus pe o bancă.

-Stai aici! O să dau un telefon repede.

-Suntem în New York?

-Da, unde altundeva te loveşti de toţi străinii?

-Mh..Ok!

Mă simt stors de energie şi parcă am încasat un glonţ în burtă. Durerea se intensifică şi în acelaşi timp mâna-mi este murdară de sângele scurs din rana de la cap. Se întăreşte pe degete de la frigul ăsta. Îmi aduc aminte brusc de ultimele douăzeci şi patru de ore şi îmi caut panicat cheile. Le-am găsit în buzunarul paltonului.

-Ai putea să mă duci acasă, te rog?

-După ce mergem la spital, te duc şi acasă. Imediat vine cineva să-mi aducă maşina. Continuă să-mi vorbeşti, vreau să ştiu că eşti ok. De ce ai fugit în halul ăla?

-Cred că de frică. Dar tu de ce te plimbi prin Central Park la orele astea?

-Să pot ajuta oameni ca tine. Glumesc, e un obicei vechi de-al meu. Consider că totul se întâmplă cu un scop şi toate sunt la timpul lor. Dacă e să mor de cancer sau înjunghiat în Central Park, nu am de unde să ştiu, dar ştiu că dacă este să se întâmple, se va întâmpla. Aşa că de ce să nu iau pulsul oraşului noaptea, în locul cel mai liniştit de pe aici? Te plimbi pentru prima dată în parc la ora asta?

-Da, sunt de o zi în New York.

-Ah, voi turiştii…

-Nu sunt turist. M-am mutat aici.

-Înţeleg, chestia cu schimbarea şi noua viaţă. Toţi aspirăm la asta toată viaţa, deoarece avem nevoie mereu de începuturi noi şi niciodată nu o poţi lua definitiv de la capăt. Ceva din trecut o să rămână să te macine în noua ta viaţa. Nu fi prea optimist, nu ai venit în Rai.

-Voi ţine cont. Poţi să-mi spui cum te cheamă? Vreau să ştiu cui să-i mulţumesc mai târziu.

-Logan. Logan Hill.

Un tip chel, de peste un metru optzeci, ce poartă ochelari cu ramă neagră şi cu un zămbet permanent în colţul gurii. Pare să aibă un statut important.

-Încântat!

-Şi eu, deşi era mai bine în alte împrejurări. Maşina a venit, haide să mergem la spital. Te simţi în stare să mergi doar sprijinit de mine?

-Reuşim noi cumva. Mă uit la el şi caut puterea să-i zâmbesc.

     Previzibil, primesc un telefon de la birou, apoi altul și trei mesaje vocale. Se pare că nu mi se poate face rău în mod subit chiar acum. Ce m-a făcut să sper la o zi liberă? Mă întorc din drum și caut cu privirea un taxi. Nu am idee cum se face că în orele de vârf toate mașinuțele noastre galbene dispar fără urmă. Mai vezi câte una rătăcită cu vreun turist dezorientat care fie gesticulează haotic în dreapta șoferului, fie privește pe geam absorbit fiind de măreția clădirilor. Îmi plac turiștii. Sunt singurii oameni pe care îi consider cu adevărat străini, restul sunt doar cunoștințe. Unui turist îi poți spune orice, pentru că vrea să știe orice, chiar și de șoarecii din stațiile de metrou. Venind vorba de metrou mă tem că îmi va rămâne singura opțiune. Mă îndrept către 14th Street Union Square Station când salvarea mea vine, desigur, într-o mașinuță galbenă. Îi fac semn șoferului care oprește chiar în dreptul meu. Nici nu apuc să închid portiera și o voce răgușită, dar prietenoasă mă întreabă încotro.

  – 350 Madison Ave și puteți vă rog, să nu vă grăbiți? 

 - Să nu mă grăbesc? Desigur! Pot ocoli câteva străzi. Dumneavoastră nu sunteți de aici, nu-i așa? îmi spune râzând în timp ce își reglează oglinda retrovizoare.

 Evit mereu să dau curs unor astfel de discuții, îmi amintesc că în prima zi când mă mutasem aici mi-am pus sufletul pe tavă în fața unui taximetrist și încă regret acea proastă alegere. În câteva zeci de minute știa totul despre mine și despre el, de la cum ascultam împreună Ky-Mani Marley în timp ce spălam geamurile, până la ultima noapte de dragoste. Pentru prima oară în viață m-am simțit disecată înaintea unui necunoscut iar unicul răspuns a fost că mă costă 43 de dolari. Am ieșit plângând din mașină și m-am trezit singură într-o înghesuială de nedescris, prinsă în mijlocul unui haotic dans de lumină și culoare, auzeam doar sute de claxoane insistente și foșnetul banilor, iar grandoarea Manhattan-ului îmi zâmbea deasupra capului rece și străină. 

   – New York-ul m-a născut, ori renăscut. Îi răspund sec, butonându-mi telefonul.

   După vreo 40 de minute în care ne-am învârtit practic în cerc, după numeroase întrebări ale căror răspunsuri le-am evitat discret am ajuns, în final, la destinație. Îi las omului banii pe banchetă și mă îndrept grăbită, extrem de grăbită, către birou, cerându-mi scuze de întârziere și bineînțeles, dând vina pe traficul infernal. Noua secretară, o tipă plinuță, puțin prea energică, îmbrăcată într-un costum gri, îmi trântește speriată în brațe un teanc de hârtii precizând pe un ton grav că “is a serious thing!”, apoi fuge greoi pe coridor, abia ridicându-și picioarele îndesate într-o pereche de pantofi albaștri. Imaginea ei m-a amuzat încă de când a început să lucreze aici. Zâmbesc în sinea mea și lăsând pe masă “serioasa treabă”, care mai mult că sigur îmi va fura, oricum, o groază de timp, îmi scot din geantă telefonul, a cărui baterie pare să cedeze curând și o sun pe mama. Deja mă tem că ar fi supărată, am promis că voi suna mai des, dar aici până și timpul e tare scump. Se pare că au dreptate, tindem să neglijăm oamenii la care ținem cel mai mult, e o greșeală pe care o fac constat și care, a ajuns să mă coste fericirea.

Oboseala acumulată, confortul noului pat, priveliștea de pe geam și muzica bună în surdină, toate au dus la un somn adânc de aproximativ trei ore. Un somn în care am uitat de vise, de noi, chiar și de New York. Recunosc, m-am trezit puțin speriat. Nu știam că, în timpul nopții, vârful la Empire State Building este luminat de reflectoare în diferite culori. Mi-am ridicat telefonul de lângă pat și ceasul indica oră 7 PM. Am rezumat ziua mea în 140 de caractere, pe Twitter, apoi am sunat-o pe mama să-i povestesc totul și să o liniștesc. Mi-a luat aproape o oră. Când este vorba de cei dragi nu te poți limita. Am închis laptopul și am privit încă o dată Empire State-ul înainte să ies din dormitor. Nu pot rămâne în casă. Sunt în New York acum.

Îmi leg fularul, îmi pun căștile în urechi, îmbrac paltonul și ies în stradă. Strada este luminată excesiv de felinarele așezate foarte aproape unul de altul. În zare se văd clădirile pline de lumini și tot felul de reflectoare care fac cerul să fie mai luminos. Cred că este foarte greu să găsești un loc întunecat în orașul ăsta. Dacă urmezi strada pe care stau, în cinci minute poți fi pe Broadway, sau poți merge în capătul opus și vei ajunge în punctul vestic al Central Park-ului. Mă îndrept spre Broadway, fiindcă este singura direcție pe care o pot avea la ora asta. Central Park nu este cel mai prietenos loc noaptea. Sunt cam o mie de crime pe an, doar în acest parc. De aceea o unitate întreagă de poliție se ocupă doar de această zonă. Dar uneori apare acel sentiment, cum că nu faci nimic cu viața ta când nu ești dispus să riști. Și mă macină chiar acum, iar muzica pe care o ascult mă îndeamnă parcă să mă întorc și să mă plimb prin parc. Ce dacă e riscant? Mâine voi avea ce povești, iar peste ani va fi o amintire bună, sunt sigur. „Vreau să facem ceva nou în fiecare zi!”. Păcat că nu ești prin preajmă, dragă.

Mă întorc din drum. Traversez pe cealaltă parte a străzii și merg cu pași mari spre Central Park West. Trec iarăși prin fața ușii mele și mă gândesc dacă va fi ultima oară când o văd. Dar gânduri de genul ăsta trebuie alungate. Îmi aplifică frica și este de ajuns că întunericul nu este tocmai cel mai bun prieten al meu. Mă apropii de parc. Cu Jay-Z în căști, îmi fac curajul de a întră. De la primii pași mă simt urmărit. Felinarele sunt rare și tocmai îmi contrazic afirmația de mai devreme. Nu este chiar atât de greu să găsești locuri întunecate în New York.  Vântul bate încet. Nu-l aud de muzica dată la maxim, dar îl simt. Întorc capul la fiecare trei pași să îmi asigur spatele, deși știu că dacă ar fi să se întâmple ceva, nu aș putea evita.  Sunt în regulă, dar frica îmi oferă senzații halucinante cu parfum de moarte. Simt lame ascuțite și mari în spatele meu, perforându-mi plămânii. Și oameni bătrâni, cu bărba murdară, lăsându-mă să sângerez pe pavaj pentru un Ipod și câțiva dolari. Îmi mai verific spatele din când în când. Nu aș vrea să continui să merg mai departe, dar nici să mă întorc. Este o senzație nouă și a dracului de puternică pe care nu vreau să o pierd. Este ca atunci când a trecut o lună de la despărțirea noastră și îmi era teamă că te voi vedea cu altul de mână, uitând de mine. Îmi scot căștile din urechi. Mă simt vulnerabil dacă nu aud nimic. Mai sunt oameni care se plimbă prin parc, dar nimeni nu se îndreaptă prea mult spre centru. Cupluri stau pe bănci sau merg ținându-se de mână, râd, vorbesc încet, își mușcă buze, se aud șoapte ce se termină în „..love you”. Central Park, noaptea, este precum un oraș mare, dar privit invers. Cu cât te apropii de centru, cu atât îți este frică mai tare. Este mai întuneric și rămâi mai dezgustat, iar periferiile sunt pline de armonie, de lumină, și mult mai primitoare. Nu prea mai țin cont de frica mea pe cale să dispară și merg spre întuneric. Oamenii care trec pe lângă mine sunt tot mai rari și șoaptele cuplurilor îndrăgostite se transformă în gemete sau țipete animalice. Poate sunt violuri. Trebuie să înveți să treci nepăsător pe lângă unele lucruri.

Mi-am propus să ies din parc doar prin capătul celălalt. E beznă. Parcă sunt în Purgatoriu, incojurat de demoni ce îmi ridică părul pe mâini și mă trag înapoi. E un drum inițiatic. Ori ies de aici viu, cu o experiență pe care puțini o au și scap de această frică, ori nu mai ajung la capăt și…scap măcar de voi. Am ignorat fețe dubioase, am privit în ochi oameni ciudați, am trecut nepăsător pe lângă boschetari în sevraj, pe lângă ochi injectați și vene sparte, curve și copii abandonați. Lucruri care îmi rămân tatuate pe retină. New York, New York, ești departe de acele melodii acum. În depărtare, prin toată bezna asta, văd luminile intrării din punctul Estic. Grăbesc pasul, iar când credeam că a dispărut toată frica, vine și mă lovește din plin atunci când vântul bate puternic și șuieră pe la urechile mele. Întorc capul, dar nu mai văd nimic. Este beznă totală și se aud voci de undeva. Iar simt cuțite în spate și mă asigur că nu sunt reale. Am un atac de panică și încep să alerg haotic spre ieșire. Văd figuri bizare prin întunericul nopții și nu am control asupra mea. În fugă mea orbească, lovesc fără să realizez umărul unei persoane. Mă dezechilibrez și cad puternic pe cimentul rece. Mai erau doar două sute de metri până la ieșire…

      Se ridică împleticită scuzându-se, apoi iese alergând din cafenea. După cum o cunosc are să se întâlnească cu vreun tip ce are mulți bani în cont și probabil genul de bărbat care crede că poate cumpăra orice, de la mașina sport nou apărută până la dragostea blondinei care se preface a-mi fi prietenă. Ciudat e faptul că și eu am fost crescută cu aceleași principii, același tip de mentalitate specifică oamenilor cu o gândire limitată, ba chiar într-un timp, ajunsesem să cred în puterea banilor, până când a apărut acel el care mi-a arătat că lucrurile nu stau chiar așa. Cred că în viața oricui, la un moment dat, apare cineva capabil să zdruncine din temelii până și cele mai adânc înrădăcinate convingeri. Uneori aș vrea să opresc un străin oarecare din drumul lui și să îi spun povestea vieții mele dintr-o singură răsuflare, poate așa aș reuși să o uit.

 -  Îmi poți aduce nota de plată? îl întreb cu un zâmbet forțat pe ospătarul întotdeauna binedispus.

 - Desigur domnișoară! îmi răspunde începând să îmi adune de sub nas franjurii șervețelului. Cred că ar trebui să mă opresc din a face asta, nici măcar nu știu de când, ori din ce motiv am început să rup în fâșii orice hârtie îmi pică în mâini. Aș fi vrut să fac același lucru și cu rapoartele pe care ar fi trebuit să le verific vineri.

   Nici nu deschid bine ușa cafenelei și soarele după amiezii aproape mă orbește. Deja lumea se înghesuie pe străzi, prin mașini, încep să cred că newyorkezii au dezvoltat un fel de obsesie, nu cred că există om care să nu iasă din casă cel puțin o dată pe zi aici. De atâția ani obsesia asta încă nu m-a atins, pentru mine e doar pură curiozitate, încă nu simt că am ajuns să cunosc împrejurimile, Manhattan-ul e mereu într-o continuă schimbare. Pășesc atent, evitând să ating vreun trecător și privindu-mi din când în când reflexia în vitrine. Ori de câte ori trec pe lângă Dryden Gallery, fără să vreau mă opresc în fața ușii și îmi amintesc de tablourile cu noi, sau mai bine zis cu mine și cu el, care niciodată nu au fost înrămate. Uneori simt că am pierdut multe, ori am pierdut doar șansa de a ne îndeplini visurile, iar un tablou imens, într-o ramă simplă, neagră, ce ar fi reflectat lumina soarelui, așezat pe unul din pereții unui dormitor spațios, era unul dintre ele. 

   Nu știu unde ar trebui să ajung iar telefonul nu a sunat de mai bine de trei ore, bănuiesc că nimeni nu are nevoie de mine chiar acum. Mă îndrept spre Union Square Park și dintr-un oarecare motiv mă aștept să întâlnesc oameni interesanți. Îmi amintesc că ultima dată acolo am fost prinsă, fără să vreau, într-o discuție care m-a pus pe gânduri. Cred că totul se întâmpla în urmă cu patru luni. În New York, odată cu venirea serii mai toți oamenii se culcă și se iubesc, doar unii mai apucă să se perinde pe aleile parcurilor în miez de noapte. Am întâlnit o doamnă îmbrăcată într-un pardesiu negru, lung, strâns pe talie care fuma sub lumina unui felinar. Totul a început cu o întrebare banală “do you smoke?” și s-a desfășurat în mai bine de trei sferturi de oră. Nu am crezut că am răbdarea necesară să ascult pe cineva, fără să intervin în nici un fel, atât de mult timp. Mi-a povestit despre soțul ei, alături de care și-a petrecut douăzeci de ani din viață, pe care l-a iubit la început, fără să se aștepte că acesta să devină o povară pentru ea. Mi-a descris surprinzător de detaliat cum l-a mințit, înșelat, alungat în repetate rânduri și cum acesta nu a părăsit-o nicio secundă. Pentru mine, dragostea nu mai are valoare de ceva timp și totuși acel om, pe care nici nu îl cunosc, a fost dispus să îndure atâtea umilințe doar de dragul ei, un astfel de gest m-ar flata chiar și pe mine. Probabil nu voi înțelege niciodată bărbații. La fel ca oricine de aici, doamna a dispărut într-un taxi galben fără să își dezvăluie nici măcar numele. Aș vrea să deprind și eu obiceiurile newyorkezilor, de a intra preț de câteva secunde în viața cuiva, doar ca mai apoi să dispar fără urmă. 

Îmi vin în minte vorbele ei. Îmi spunea că: „Fiecare casă are mirosul ei. Fiecare om miroase diferit, iar atunci când două persoane se iubesc și locuiesc împreună, acest miros se contopește într-unul singur. E la fel ca atunci când facem dragoste.”

Am trântit ușa în urma mea și aerul rece a încetat să mai intre în noua casă. Acum miroase a ceva ce-mi place. E undeva între eleganță, ignoranță, melancolie și vise împlinite. Este un miros specific verii, ca cel de mare…sau cel de piersici.  Și mă gândesc la acele momentele în care observi că pentru ceea ce simți chiar nu există un cuvânt. Oare cei care au stat aici înainte, s-au iubit?

Am comandat mobilă înainte de a ajunge în New York. Le-am spus vechilor locatari să-i lase pe cei de la firma de mobilier să amenajeze totul. A fost o surpriză pentru mine să mă confrunt cu această doză puternică de profesionalism din partea americanilor. Firma de la care am comandat mi-a propus prin telefon un designer pe care l-am acceptat. Totul era la locul sau și arăta splendid. Am mai văzut astfel de amenajări doar prin revistele de specialitate și niciodată nu am crezut că voi avea o asemenea casă, care ar putea fi pretendentă la „Casa anului”, dacă există așa ceva. Americanii au denumiri și concursuri pentru toate porcăriile. Sufrageria este foarte mare și plină de lumină. Sunt multe ferestre. Iubesc ferestrele, mă ajută să evadez de mine. Nu există ceva de care să mă împiedic sau ceva să fie în plus. Sunt puține piese de mobilier, așa-mi place. Nu-mi plac locurile încărcate, prefer să fie cât mai simplu. Parchetul strălucește și emană un miros de stejar. Aici, la parter, este doar sufrageria mea imensă, o bucătărie și o baie. Sus, sunt două dormitoare și o baie. Un dormitor al meu, iar celălalt…doar pentru că încă nu mă pot dezobișnui. În hol stau grămadă bagajele mele. Îmi dau jos paltonul, îl pun în cuier și în timp ce-mi desfăceam fularul aud soneria. Chiar și soneria este tipic newyorkeză, e la fel ca cele de prin filme, „sună cu ding-dong”. Zâmbesc și deschid ușa. Un tip mărunțel, cu o figură asiatică, cu o șapca galbenă pe cap pe care scrie DHL, mă salută și îmi spune că mi-a ajuns coletul. Îl privesc încruntat și nedumerit pentru câteva secunde, apoi realizez că mi-am trimis de acasă, cărțile, colecția de filme, posterele înrămate, pozele și paginile scrise de mine, prin curier.

-Vă rog, semnați aici! Mă duc să va aduc pachetele!

-Mulțumesc frumos! Te ajut?

-Doar dacă vreți și nu vă deranjează!

-Stai liniștit! Mă duc pe trotuar, spre dubița galbenă și cât timp își caută cheile să deschidă ușile din spate mă întreabă.

-Prima oară aici?

-Da.

-Voi, oamenii care inspirați încredere și ambiție, veniți toți aici? Tu de ce ai venit?

A fost un moment bazat doar pe impuls. Am simțit nevoia să mă descarc, am preferat să spun unui străin adevărul pe care nici ai mei nu îl știu. Așa am simțit atunci, așa am făcut.

-Sper să mă îndrăgostesc de oraș, pentru a putea uita de dragostea pentru altcineva.

Părea depășit de situație. A făcut ochii mari, și-a dat șapca jos de pe cap ca să o poată așeza mai bine şi a luat cutia în brațe. Mi-a arătat și mie ce cutie să iau și a spus:

-Știam eu că este ceva interesant la tine.

Am lăsat pachetele în hol, lângă bagaje. L-am salutat pe micuțul curier și am desfăcut cutia pe care scria postere. Primul era cel de la filmul Manhattan, al lui Woody Allen. Parcă știam unde o să vin chiar din copilărie când l-am văzut pentru prima oară. „Chapter One. He was as tough and romantic as the city he loved. Behind his black-rimmed glasses was the coiled sexual power of a jungle cat. Oh, I love this. New York was his town, and it always would be”. Gândindu-mă la capodopera lui Woody, am luat posterul înrămat și am urcat în dormitor. E un geam mare, cam cât un perete. Iubesc să am asta chiar în camera unde-mi voi petrece cel mai mult timp. Un birou într-un colț și un pat mare. Pe geam, departe, printre fulgii rătăciți, bătuți de vânt, se vede vârful la Empire State Building. Cred că am visat odată că voi avea așa priveliște în fiecare dimineață. Cred că era și ea lângă mine. Aproape dezvelită, cu spatele gol, cu mâna pe pieptul meu, respirând greoi, gândindu-se la cât de tare mă vrea și nicidecum la somnul care mai avea puțin și dispărea în mirosuri fine de cafea. Poate dacă am învăța să bem numai cafele bune, am ști să iubim mereu. Mi-am făcut o cană mare de cafea. E prima cafea ce o beau în New York.

   Cred că deja e a doua săptămână în care Etta James mă trezește cu noaptea în cap amintindu-mi că “It’s a man’s world”. Urăsc trezitul de dimineață mai ales când Manhattan-ul decide să se lase acoperit de zăpadă. Pot auzi în liniștea camerei cum fulgii mari de nea îmi săruta ferestrele. Săruturi reci, precum buzele străinilor ce se plimbau odată pe gâtul meu.

  Mă despart cu regret de așternuturile șifonate și mă îndrept încet către baie urmând fâșiile de lumină ce pătrund printre draperii. Aprind lumina și dau drumul apei. Cu degetele căutând nasturii cămășii, mă opresc înaintea oglinzii, zâmbesc celei pe care nici nu o mai recunosc și îmi afund mâinile până la încheieturi în apa aburindă. Simt căldura cum îmi inundă întreg corpul. Închid ochii și amintirea zilei de ieri începe să mi se deruleze pe retină. Mă întreb câte lucruri am lăsat neterminate, dacă s-a simțit jignită de remarca mea care, recunosc, nu a fost la locul ei, dacă bătrânul din metrou care mă privea blând chiar știa cine sunt, dacă ceea ce fac începe să își piardă calitatea de altădată, dacă… Soneria insistentă a telefonului îmi întrerupe brusc clipele de contemplare. Smulg prosopul din suportul de pe perete, iar intenționând să mă întorc în cameră, mă împiedic de pragul ușii. Cu greu opresc înjurătura ce stă gata să mi se strecoare printre dinți.

- Alo?

- Te-ai trezit? Eu sunt deja pe drum, vezi cum faci și nu mă lăsa să aștept. îmi spune vocea sclifosită de la capătul celălalt al firului.

- M-am trezit oare? Tu ce crezi? îi răspund ironic apăsând cu palma glezna ce parcă îmi pulsează de durere.

- Văd că ești morocănoasă. Ne vedem acolo! zice grăbită pe un ton mai serios.

- Stai nu închide! Acolo unde?

- 4th Avenue.

  Micul dejun într-o cafenea stilată niciodată nu a fost o idee proastă, însă micul dejun luat înaintea prânzului pur și simplu nu e pentru mine. Cred că am omis să îi zic că am să întârzii.

  În scurt timp mă găsesc în fața oglinzii din hol aranjându-mi reverul blazer-ului. Oare sunt atât de narcisistă? Cu geanta și cheile într-o mână, trântesc fără să vreau ușa în urma mea, apoi fixez cu privirea ușile liftului, așteptând să se deschidă înaintea-mi în orice moment. 

  Din fericire, aici poți găsi oriunde taxiuri, adevărul e că întreg New York-ul geme de pete galbene conduse de oameni mult prea zâmbitori. Șoferul mă urmărește atent în oglinda retrovizoare, din când în când privind fie drumul deja aglomerat, fie dansul fulgilor în lumina crudă a dimineții.

- Și… domnișoară, ați văzut Broadway Avenue recent? Arată splendid. mă întreabă pe un ton binevoitor,zâmbind larg.

- Nu, încă nu. îi răspund scurt dându-i de înțeles că nu intenționez să fac conversație atât de devreme. Trebuie să recunosc că întrebarea lui mi-a stârnit curiozitatea, probabil se referă la decorațiile și valurile de luminițe în culori vibrante rămase de la sărbători ce împânzesc toată zona. Agitația din preajma Crăciunului e mult prea multă până și pentru mine. Mulțimi de oameni care se înghesuie în magazine, cafenele, restaurante, traficul infernal, totul se dublează în perioada asta. Mă bucur totuși că a trecut, începusem să le port o repulsie nemaiîntâlnita cuplurilor drăgălașe și jucăușe care, și ele, par mereu să se înmulțească de Crăciun. Îi plătesc șoferului, bineînțeles mai mult decât ar fi trebuit, cred că acum înțeleg amabilitatea lor nemărginită, mă îndrept grăbită către cafenea și mă opresc înaintea ușii. Cred că mă așteaptă de ceva vreme, e încruntată iar paharul ei e aproape gol. Trag aer în piept și deschid ușa. Ecourile tocurilor mele răsună neobișnuit de tare astăzi și toți încep să îmi arunce priviri curioase.

- Are rost să îți zic că îmi pare rău? O întreb zâmbindu-i stânjenită.

- Nu îți stă în caracter să faci asta. Așa că nu, nu e cazul. Comandă-ți ceva și povestește-mi de tine. îmi spune trecându-și mâna prin părul blond.

 Îmi comand o cafea fără zahăr, iar discuția noastră, purtată de-a lungul a două ore în care subiectele au variat de la noul redactor-șef de la New York Times, la colecția Christian Louboutin primavra-vară, s-a sfârșit într-un șir de întrebări incomode despre cel pe care l-am iubit.

 Eu una mă întreb… când am iubit?

Mi-am pus gențile în portbagaj și m-am urcat în dreapta șoferului. Aud zăpada ce a mai rămas pe șosea de azi-noapte, cum scârțâie sub roțile taxiului. Galben, fiindcă New Yorkul are doar o singură culoare pentru taxiuri. Mă întreb, oare care este culoarea preferată a taximetriștilor? Aerul e gri și rece momentan. Fulgi de nea cad haotic, mari, rari, și fiecare spune povești ale oamenilor ce trăiesc în orașul ăsta.

 -Va răsări soarele curând. Nu trece zi fără ca New Yorkul să nu-și ia porția de căldură. A spus taximetristul cu o voce prietenoasă, în timp ce-și suflă în palme pentru a le încălzi. Cred că e singurul loc din lume în care pot suporta frigul și iarna. Și recunosc, orașul ăsta strălucește în perioada asta. E la modă, boem, romantic, luxos, rece…e tot ce îți dorești, iar dacă mă întrebi pe mine, ei bine, noaptea îl poți simți cum respiră. Mă scuzați, îmi inspirați încredere și îmi plac oamenii. Unde mergem?

 -Manhattan. 43 West 88th Street. Credeam că taximetriștii din New York sunt așa de plăcuți doar prin filme. De unde vin eu, îți este silă uneori să vorbești cu unii. Scuză-mi lipsa de comunicare, dar sunt foarte entuziasmat.

  -Am uitat să mă prezint, numele meu este Ahmed și nu, nu am pe sub hanorac bombe sau pe bancheta din spate vreo armă. Puteți sta liniștit! Frumoasă zonă unde mergeți. Să înțeleg că sunteți pentru prima oară în New York? În vizită sau sunteți una dintre acele persoane mai norocoase, care vor rămâne aici? 

Zâmbește mereu când îmi vorbește, oare orașul este de vină? De ceva ani nu am mai văzut oameni așa fericiți, obișnuiam și eu să fiu. Uneori îmi lipsește zâmbetul meu din oglindă, zilele de vară și gustul pielii ei. Periuțele de dinți, care erau mereu una lângă cealaltă, la fel ca și noi doi. Zilele ploioase, televizorul mare, filmele văzute împreună, parfumul ei scump…felul în care adormeam. 

 -Da. Pentru prima dată și mă mut aici definitiv, deci sunt din a doua categorie. Scuză-mă, ți-am răspuns târziu? Mă gândeam la altceva.

 -Nu, ați căzut în visare cam două minute. Sunt obișnuit, pe aici nu e loc de oameni prea calculați. Orașul e mult prea poetic pentru cei care nu știu să viseze. Toți oamenii care au schimbat ceva, vin de aici. Au visat și au fost destul de nebuni să creadă în visele lor. Regret că ați venit după Crăciun. Noi, newyorkezii, credem că este cea mai bună perioadă a anului. New York te face să simți, te face iar copil. Dar îl prindeți pe cel de anul acesta. Ascultăm puțin Frank Sinatra în timp ce mergem la destinație? Ca să cadă fulgii mai elegant și frigul să fie în favoarea dumneavoastră.

-Desigur. Voi chiar respectați tradițiile și valorile orașului.

 -Nu suntem atât de exemplari încât să respectăm ceva cu toții, dar oamenii cu gusturi bune s-au adunat în orașul ăsta. Avem și scursuri, sper să nu îi întâlnești, dar pe bătrânii ăia de sub Brooklyn Bridge, ascultă-i, ai atâtea de învățat. O să te duc prin centru. Poți să-ți păstrezi dolarii, nu vreau să îți iau bani în plus. 

 -Așa sunteți toți?!

 -Cu siguranță nu, dar nu-mi poate oferi nimeni satisfacție mai mare, atunci când văd un om sincer, care urmărește precum un copil mic orașul prin geamul aburit al taxiului meu. Nu știu cum este de unde vii, dar noi învățăm că fericirea e foarte importantă. Cel puțin eu știu asta. Uite, Empire State Building! Nu-i vezi vârful deoarece este pierdut în ceață. Îmi place mult ceața. Vom trece și prin Times Square. O să-ți pară cam mort, că e cinci dimineața, dar în patru ore abia vei mai avea loc să te miști. Ai prins o locuință bună, stai aproape de frumusețile orașului, cred că ai făcut ceva important dacă ești aici. Acum începem să mergem în paralel cu Central Park. Uite, cât de frumos este nins pe jos. Nu știu ce spun alții, dar pentru mine, acest parc este cel mai frumos din lume. Mai avem puțin și ajungem.

 Tocmai și-a terminat recitalul Frank Sinatra și în boxe începea să se audă vocea marelui Louis Armstrong. „What a wonderful world”. Cred și eu, Louis.

 -Pot să dau mai tare? mă întreabă Ahmed, anticipandu-mi gândurile.

 -Desigur. Și mie-mi place foarte mult.

 -Vezi tu, prin simplul fapt că a început și melodia asta să cânte, eu sunt de părere că în viață nimic nu este întâmplător. Cred că în dimineața asta s-a înregistrat cea mai scăzută temperatură din anul ăsta. E foarte frig! Îți place să lași amprenta, observ! Care este povestea ta?

 -E una demnă de scris o carte. E prea complicată să ți-o spun în cinci minute, poate cu altă ocazie. Dar spune-mi tu, sunt curios, lucrezi de plăcere?

-Sau poate o voi citi dintr-o carte! Vezi, pe aici așa este mentalitatea. Normal că lucrez de plăcere, nu aș face nimic din ce nu m-ar face fericit. Iubesc orașul ăsta și am ocazia să-l cunosc mai bine cu fiecare cursă. Străzile întunecate, canalizările din care ies aburi, clădirile, oamenii ce-mi povestesc viața lor până la destinație. Am fost mamă, tată, Dumnezeu, psiholog, politician și toate cele, din scaunul ăsta. Îmi plac luminile orașului și nopțile în care New York-ul începe să spună povești. Va trebui să experimentezi! Am ajuns! Sper că ți-a plăcut prima vizită în New York.

-Am adorat-o și ești un om aparte, Ahmed! Aș vrea să ne mai întâlnim, îmi poți da un număr de telefon?

-Te iert, ești nou venit. Pe aici nu se procedează așa. Dacă soarta va vrea că noi doi să ne mai întâlnim, o vom face. Voi fi acolo, în acel taxi de care ai nevoie, dacă așa va fi să fie. Până atunci…fii fericit! 

 M-a ajutat să-mi iau bagajele din portbagaj și să le duc în fața ușii. Este al naibii de frig. Am scos cheile din buzunar să descui. Ahmed s-a îndreptat spre mașină. Am auzit cum a deschis ușa și m-am întors deîndată, strigând:

 -Ahmed, care este culoarea ta preferată?

 -Normal că galbenul! și a intrat în mașină zâmbind.

  Iată-mă acum, singură, mai fericită că niciodată, în inima New York-ului. Iubesc orașul, oamenii, aglomerația, zgârie-norii, întreg universul în care m-am maturizat atât de frumos. Aici mă simt cu adevărat liberă, aici nu sunt nevoită să strig pentru a mă face auzită, e singurul loc în care mă pot îndrăgosti în fiecare zi de un străin, fără să fiu judecată de nimeni. Adorm în fiecare seară vegheată de lumina orașului și mă trezesc mereu cu respirația lui rece pe gât.

  Ori de câte ori mă apucă dorul nebun de casă colind străzile într-un taxi galben, unde de fiecare dată șoferul îmi zâmbește bine dispus în oglinda retrovizoare, amintindu-mi cât de departe am ajuns.  New York-ul te ține într-o mișcare continuă, nu ai voie să rămâi pe loc nici când aștepți culoarea verde la semafor, nici când stai cuminte la cozi interminabile pentru a-i cumpăra cadoul perfect unei prietene ori atunci când te plictisești la masă în așteptarea  ospătarului grăbit care se scuză de întârziere. Ești prins într-un tango unde nu poți călca pe nimeni pe picior și unde nu poți pierde ritmul niciodată. Uneori simt că îmi lipsește partenerul de dans și că nu am de mâna cui să mă țin atunci când îmi pierd echilibrul, dar claxoanele insistente  urmate de un „Get outta my way!”  îmi reamintesc că am învățat să merg fără nici un sprijin, fără să mă lovesc de nimeni, am învățat să urc scările până în vârful Empire State Building, de unde vă pot face acum cu mâna dragilor, fără ajutorul unui bărbat. Înseamnă că pot dansa și tango de una singură, iar apoi, mai bine mă lipsesc de dulcegăriile grețoase pe care o relație le implică. Prefer să cer părerea vânzătoarei dacă rochia să fie neagră sau albastră, prefer să îmi petrec serile de sâmbătă cu prietenele în oraș și să mă pot întoarce acasă cu pantofii în mâna și cu părul desfăcut la ora cinci dimineața fară ca cineva să mă aștepte încruntat pe fotoliul din sufragerie, gata să mă interogheze.

   Am tot ce îmi doresc aici, viața pe care mi-am imaginat-o, cariera la care am visat și sunt apreciată pentru ceea ce fac, deși mă tem să recunosc că uneori simt nevoia să împărtășesc totul, să nu mai îmi beau cafeaua singură și că cineva să mă sune după fiecare ședință. Singurătatea, pentru mine, niciodată nu a fost o problemă care să ceară o rezolvare… până acum.