Blogul unui romancier basarabean

Fiica unui evreu român - prima femeie Președinte al unui stat din America de Sud

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Mon, 03 Aug 2020 01:31:00 +0000

Janet Rosenberg Jagan, s-a născut pe 20 octombrie 1920 în orașul Chicago într-o familie de imigranți. Tatăl era evreu originar din România, iar mama evreică venită în SUA din Ungaria.

În anul 1943, proaspăt măritată cu tânărul dentist sud-american Cheddi Jagan, student la Northwestern University, Janet pleacă în Guyana. Printre altele, Guyana este unicul stat din America de Sud unde engleza este limbă oficială.

Populația statului Guyana conform wikipedia: 40% - indieni, 30 % - africani, 10 % - amerindieni etc, etc. Populația albă în acest stat, fostă colonie britanică, este sub 0,5 %.

În pofida faptului că Janet Rosenberg era cetățean al SUA, s-a implicat activ, alături de soțul său, în viața politică din Guyana. După ce a ocupat diferite funcții importante în stat, în ziua de 19 decembrie 1997 devine prima femeie Președinte al statului Guyana.

Fiica unui evreu român, născută în Chicago, devine președintă a unui stat sud-american unde populația alba este sub 0,5 %.

Janet Rosenberg Jagan este o personalitate fascinantă a secolului XX. A făcut istorie într-un colț de lume unde mulți nici în calitate de turiști nu îndrăznesc să meargă.

În același timp mă gândesc la politicienii noștri care, în pofida micimii lor, fără să fi făcut ceva memorabil pentru țară, își dau o importanță exagerată, așteptând aplauze și plecăciuni. Pe unii dintre ei îi văd zilnic vânzolindu-se pe facebook, dându-se cu părerea despre Covid 19, despre economie, politică, literatură. Dar este atât de evident că inșii ăștia sunt goliți interioricește de orice fărâmă de umanitate, de dorință de a schimba radical răul în bine etc. Sunt lipsiți de orice intenție sau motivație să se ridice peste colosala lor nimicnicie și să făurească lucruri mărețe. Moldova are nevoie de un Janet Rosenberg Jagan și în politică, și în cultură, și în economie etc. Adică de oameni care, chiar de-ar fi abandonați în pustiu sau într-o țară din lumea a treia sau a patra, vor ști și vor putea să construiască lucruri frumoase.

Centenarul Unirii la Chicago

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Sun, 18 Nov 2018 18:16:00 +0000

În ultima vreme se atestă o creștere vădită a numărului de evenimente culturale organizate de și pentru basarabenii din zona orașului Chicago și de pe întreg cuprinsul Americii de Nord. Este un fapt îmbucurător că vedete din Republica Moldova ne calcă pragul nu numai de Paști și Anul Nou, ci vin și vin în valuri cu diferite ocazii, menținând și alimentând flacăra identității noastre vie. Dar, spre deosebire de toate aceste evenimente pe care le celebrăm, pe unele de secole, pe altele de milenii, există totuși o sărbătoare relativ tânără, dar de o importanță istorică incontestabilă, cea care marchează Centenarul Marii Uniri. Făurirea de la 1918 a statului unitar român. S-au scurs o sută de ani de atunci și constatăm cu tristețe că, în pofida unirii de atunci, azi suntem mai dezbinați ca niciodată. Prin urmare, acest Centenar ar fi nu numai despre Unirea noastră, ci și despre Dezbinarea pe care o trăim acum. Acest Centenar nu este numai despre ce s-a întâmplat acum o sută de ani, ci și despre ce, poate-poate, se va mai repeta odată, reparând ce a distrus cu tiranie URSS-ul. Este mult de lucru, deoarece avem de semnat nu doar un nou act al unirii, ci și de vindecat mințile bolnave ale demnitarilor noștri care au rămas cu URSS-ul în minte și în ADN chiar și după aproape trei decenii de independență.

Ei, bine! Să revenim la Chicago unde în data de 7 decembrie 2018 va fi marcat Centenarul unde cele mai luminate minți ale comunității noastre vor fi prezente, manifestându-și dragostea și atașamentul vizavi de românitatea și de unitatea noastră în general. Pentru că, la urma urmelor, Centenarul Unirii nu semnifică doar unitatea tuturor românilor, ci a tuturor etniilor care locuiesc de secole în țara noastră.

Vom avea doi oaspeți de excepție: interpretul arhicunoscut Cristofor Aldea Teodorovici și actorul mult-iubit de basarabeni Nicolae Jelescu. Așadar ne așteaptă o seară excepțională cu muzică și poezie.

Două personalități incontestabile.

Talentatul Cristofor Aldea Teodorovici, fiul marilor artiști basarabeni Ion și Doina Aldea Teodorovici, care ne alintă auzul de ani și ani cu melodiile sale pline de farmec și alinare, o va face indubitabil și de această dată la ceas aniversar.

Nicolae Jelescu este un actor-minune, care exprimă emoții și idei prin toate celulele ființei sale. Prezența sa scenică și energia pozitivă de sorginte divină pe care o răspândește în jurul său dezgheață și înmoaie cele mai împietrite inimi. Am avut chiar fericita ocazie să-l văd și să-l ascult pe Nicolae Jelescu la un spectacol la Chișinău. Aș da orice să-l revăd!

Evenimentul este organizat de Community of Moldovans in Chicago, organizație fondată și diriguită de Mariana Berbecaru.

Cu această ocazie, întrucât nu putem prinde un Centenar decât o singură dată în viață, am decis să dăruiesc Comunității Moldovenilor din Chicago 10 exemplare de carte pe care, la rându-i, să le dăruiască iubitorilor de cultură și literatură. Este vorba de romanul Coma, semnat de mine și publicat recent la Chișinău.

Emoții de neuitat tuturor participanților la sărbătoare și lectură plăcută celor care vor intra în posesia romanului!

Samuel Zemurray – businessmanul moldovean milionar din New Orleans, Louisiana

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Wed, 20 Dec 2017 00:49:00 +0000

După aproape doi ani și jumătate de când nu am prea ieșit din orașul Chicago mi-am zis că e timpul să pornesc undeva. Orașul New Orleans din Louisiana, aflat în partea de sud a Statelor Unite ale Americii, fostă colonie franceză și spaniolă, a fost prima destinație care mi-a venit în minte. Unde mai pui că nu e atât de departe de Chicago (aproximativ 1500 de kilometri într-o singură direcție). După aproape 18 ore de șofat, timp în care am trecut prin Illinois, Missouri, Arkansas, Tennessee, Mississippi și Louisiana, am ajuns și în New Orleans, orașul din mlaștini. Până să intrăm în această urbe sudică, e vorba de câteva zeci de kilometri, am traversat un pod construit chiar printr-o baltă imensă de apă, înțesată de copaci mai mult uscați decât verzi.

La un moment dat mă întrebasem la ce bun s-au bătut francezii și spaniolii pentru aceste mlaștini fioroase, vizitate frecvent de uragane și inundații?!

Orașul este unul destul de frumos, mai cu seamă French Quarter-ul.

Iar stejarii seculari sunt cartea de vizită a orașului. Magnifici, cu ramuri uriașe care adesea coboară până la pământ.

Cât despre străzi și cimitire, predomină numele de origine franceză. În acest oraș multicultural, unde peste 60% din populație este de culoare, a locuit în secolul XX și un basarabean, sau mai bine zis un evreu basarabean, pe nume Samuel Zemurray,

care a venit în SUA cu familia sa pe când avea doar 14 ani. Acest puști care a locuit inițial în Selma, Alabama, avea să crească și să devină unul dintre cei mai bogați și cei mai influenți businessmeni din New Orleans, respectiv din SUA. Afacerea sa, axată pe importul de banane din America Centrală, i-a adus profituri uriașe de-a lungul anilor. De aici i se și trage porecla de Sam the Banana Man. El a fost și un filantrop convins, făcând donații semnificative, inclusiv Universității Tulane din New Orleans. Ulterior Universitatea Tulane a intrat chiar și în posesia casei care a aparținut lui Samuel Zemurray. Acest conac impozant este și azi reședința rectorului în exercițiu al Universității Tulane din New Orleans. Am fost să văd cum arată această casă și am să v-o prezint și vouă.

Unele surse spun că Samuel Zemurray a fost un susținător activ al comunității evreiești, contribuind în diferite moduri la apariția și făurirea statului Israel.

În 1943, în timpul celui de-al doilea război mondial, Samuel Zemurray își pierde fiul, pe Samuel Jr., în Africa de Nord.

Acesta a avut și o fiică, Doris Zemurray Stone, care pentru o perioadă a ocupat funcția de director al Muzeului Național din Costa Rica.

În 1961, Samuel Zemurray pleacă la Domnul. Până să ajung la mormântul lui, am trecut mai întâi prin alte câteva cimitire din oraș. Am rămas cu impresia că oamenii de atunci investeau mai mulți bani în construcția propriului cavou, decât în construcția unei case.

Tradiție care se păstrează până în prezent. Dacă vă întrebați unde încap atâtea cavouri în oraș, păi să știți că nu se construiește câte unul pentru fiecare om, ci câte un cavou pentru toți urmașii unei singure familii. E foarte interesant obiceiul lor de înmormântare, pentru asta poate fi dedicat un capitol aparte.

Cât despre mormântul milionarului Samuel Zemurray, în care își mai dorm somnul de veci soția sa, fiul și o nepoată, este unul cât se poate de modest.

P.S. Întrucât numele fiului meu este Samuel, am fost plăcut surprins să descopăr că un purtător al aceluiași nume, Samuel Zemurray, pe deasupra și conațional de-al nostru, a lăsat urme adânci în istoria New Orleans-ului, orașul din mlaștini.

Emigrarea nu este pentru oamenii slabi

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Sun, 20 Aug 2017 06:04:00 +0000

Cunosc mulți americani care și-ar dori să se mute cu traiul peste hotare, dar nu au curaj. În schimb, fiecare al doilea moldovean ar pleca undeva departe, către necunoscut, fără să stea prea mult pe gânduri. Când nu ai nimic de lăsat în urmă, când ești frate drept cu sărăcia, atunci curajul este, neîndoios, de partea ta. Există însă dintre aceia care, stând acasă, la adăpostul unui salariu decent și a unei avuții cât de cât confortabile, îi critică pe cei evadați printre străini. Este ușor să-i critici pe cei plecați când tu ai ce mânca și cu ce să-ți hrănești copiii. Printre cei plecați mă număr și eu. Și de aici, din aceste străinătăți, văd foarte bine prin câte lupte sunt trecuți conaționalii noștri. Dacă nu ești puternic atunci nu ai nicio șansă să izbutești pe aici. Noii veniți adesea sunt socotiți de mâna a doua, iar tu, cel ce vrei să faci ceva în viața ta, trebuie să demonstrezi contrariul, că în pofida accentului și a prospețimii tale pe noile pământuri, însemni ceva și ai un cuvânt de spus. Unii mai devreme, alții mai târziu, dar reușesc până la urmă să se impună oriunde s-ar afla. În Moldova însă, unde cumetrismul e în floare, e ușor oricărei lichele să se manifeste. Aici, la mii de kilometri distanță de Nanul Plahotniuc, lucrurile stau altfel. Nu în zadar mulți dintre emigranți sunt încercați de un soi de indignare că cele mai multe dintre pușlamale stau cuminți acasă și fac carieră în pofida incompetenței lor. Dar, nu despre asta vreau să vă vorbesc în acest articol. Ci despre mine, cel ce face parte dintr-o generație de sacrificiu. Nu am regrete că am plecat. Dimpotrivă, sunt mândru că am părăsit Moldova. Nu vreau să mimez patriotismul. Nu vreau să mă dau mare naționalist și iubitor de țară. Îmi iubesc doar locurile unde am crescut și am copilărit, în rest să-mi bag piciorul. Pentru că dacă aș fi rămas acasă, probabil că azi nu aș fi fost tată ci, dimpotrivă, aș fi fost robul unui doliu fără de sfârșit. Probabil că piciul meu, care s-a născut prematur, de 1 kilogram și 270 de grame, nu ar fi avut nicio șansă la supraviețuire în Moldova. Aici însă, unde mă aflu eu, medicii au depus eforturi considerabile fără să-mi ceară un cent. Vreo șase săptămâni, seară de seară, am mers să-mi vizitez piciul care stătea sub supraveghere maximă, conectat la aparate în incubator. Bucățica aia de suflet de numai un kilogram a fost tratată regește de niște străini. I-au dat o șansă la viață, iar nouă, părinților, o șansă să ne bucurăm de el, de Samuel.

Am început anul 2017 cum nu se poate mai greu, mai rău decât am încheiat anul 2016, dar a meritat. Unii chiar se minunau cum de am atâta putere să zâmbesc. Da, am avut putere. Fără job și cu o soție slăbită după naștere… Fără părinți sau rude alături… Ai fi spus că treburile noastre au ajuns la apusul lor și că nu mai există nicio șansă pentru noi. Dar, pentru că am nimerit într-o societate care îți oferă șanse necondiționat, am ieșit din mlaștină, am ajuns la liman. În afară de societatea în care mă aflu, un cuvânt greu de spus l-au avut prietenii noștri de aici. Prezența și suportul lor ne-au salvat.

Cei care stau în dosul sobei și debitează prostii, îi îndemn să-și lase culcușul călduț și să pornească spre țări îndepărtate. Apoi să emită idei legate de slăbiciunea și lașitatea celor care emigrează.

Bună ziua, Al Capone

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Mon, 29 May 2017 15:10:00 +0000

Cu părul grizonant și aruncat pe spate,

Cu ochi de viperă și sânge rece,

Tot cată-n jurul său cu disperare,

Pe cine să mai fure ori să frece.

Și-a tras în țarcul său numai lighioane,

Care să-i strige veșnic osanale,

Care să-l lingă și să-l șteargă la TV,

De muci, de pipi și fecale.

Cu ciocul său de șoim înfipt în vâna țării,

De ani și ani tot suge, nimeni nu-l întrece,

Dar noi, poporul, îi dorim solemn

De la atâta supt să se înece.

Ce-o fi având în trupul său hain?

O piatră?! Demoni o cohortă?!

Sau unde-ar trebui să aibă suflet,

L-a înzestrat destinul cu o bortă?!

Dar toți nebunii și hapsânii lumii,

Ce fură, fură și se tot ridică,

Răsturnați vor fi nicicum de alți nebuni mai mari,

Ci de un David, de-o buturugă mică.

Povești de prin Chicago

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Sat, 25 Mar 2017 03:45:00 +0000

Dintotdeauna mi-a plăcut să merg pe jos. Nenumărații kilometri pe care îi făceam zilnic încă în îndepărtata mea copilărie au fost un antrenament bun pentru picioarele mele. Chiar și astăzi, când nu mai sunt la fel de sprinten ca odinioară, în caz că îmi apare în față vreun deal, îl sui fără să clipesc. Într-o perioadă, când am făcut și un pic de sport, o întreceam la fugă, chiar dacă era vorba de cele mai semețe povârnișuri, până și pe Zorka – bătrâna și ofilita noastră iapă.

Dar au trecut acei ani și zile în care mă întreceam cu caii…

De când am pornit în lume, am avut prilejul să străbat pe jos cele mai mari orașe ale mapamondului sau, dimpotrivă, cele mai fioroase sălbăticii ale nordului. Cand am ajuns în orașul Chicago, am înțeles că tot mersul acesta pe care l-am făcut eu cândva nu a fost în zadar. Mușchii de la picioare mi-au fost de mare ajutor aici, unde transportul public e o veritabilă tragedie. Inșii alde mine care nu iubesc șofatul, dar care nimeresc accidental în Chicago sau în alte orașe ale SUA, riscă să se învinețească de atâta ciudă și înjurături…Numai eu știu câți nervi am tocat… Numai eu știu câte milioane de cuvinte urâte am rostit… Chicago nu-mi oferea ceea ce mi-au oferit Parisul, Londra sau, de ce nu, Chișinăul – transport public cât de cât OK. În SUA trebuie să ai mașină, altfel nu reziști, nu te dezvolți. Mi-am dat seama de acest lucru încă de la bun început. Dar m-am încăpățânat și mi-am zis că voi rezista. Dar, pe zi ce trecea, paharul, pic cu pic, se umplea… Statul cu jumătățile de oră la - 20 de grade prin stații de autobuz; mersul îndelungat prin ploaie și zăpadă; târâitul sacoșelor cu produse alimentare pe kilometri întregi până îmi simțeam mîinile rupându-se, dislocându-se sau degerând de frig… - toate astea m-au nenorocit. Am avut bani destui să-mi cumpăr mașină de la bun început, însă orgoliul meu de a nu mă lăsa convertit la modul de viață american a fost mai puternic decât orice.

Într-o seară de decembrie, cu vânt puternic și o ploaie pe măsură ne-am dus cu nevasta la cumpărături. Se apropia Anul Nou și mi-am zis că merită să ne pregătim și noi un picuț de sărbătorile de iarnă. Am cumpărat ghirlande, lumânări cu arome îmbătătoare, jucării de brad, alte chițibușuri… Deja îmi imaginam ce atmosferă va fi în apartamentul nostru. Vânzătorul ne-a pus produsele în două pungi de hârtie și ne-a urat sărbători fericite. I-am mulțumit, i-am zâmbit și am ieșit afară. Eu țineam pungile, iar nevasta a desfăcut umbrela. Ploua infernal, vorba cântecului. O răfală de vânt tăbârâse brusc peste noi, întorcând umbrela pe dos. În timp ce încercam s-o repar cât de cât, un nou val de vânt amestecat cu ploaie se aruncase peste noi, rupându-mi umbrela de-a binelea. Am aruncat-o cât colea pe-un trotuar și am pornit în galop către stația de autobuz să ne ferim de stropii reci și denși. Pe panou era scris cu litere mășcate că autobuzul vine în 20 de minute. Am așteptat ”cu răbdare”, în pofida ploii care ne stropea necontenit. Trecuseră cele 20 de minute, iar autobuzul nu mai venise. Pe panou apăruse deja informația că autobuzul va veni în alte 20 de minute. Ne-a fost clar… Am ieșit din stația aia blestemată înjurând cu voce tare. Am pornit pe jos spre casă… Vreo 3 km stăteau în fața noastră, iar noi demult eram uzi leoarcă. Un nenorocit cu mașina trecuse cu viteză pe lângă noi, printr-o băltoacă, stropindu-ne și el. Firește, l-am blestemat și pe ăla. La un moment dat, în timp ce înaintam spre casă, precum Columb spre Lumea Nouă, am simțit că pungile ce le aveam în mâini devin din ce în ce mai ușoare. Hârtia din care erau ele confecționate se îmbibase cu apă și s-a rup, iar în urma mea stăteau întinse, pe trotuar, ghirlandele și jucăriile de brad, unele dintre ele sparte… A fost cea mai nasoală seară târzie din viața mea.

Pentru că Chicago este un oraș al șoferilor și mai puțin al pietonilor, uneori, pe unele porțiuni de drum nu găsești zare de trotuar. Uite că anume pe așa o porțiune de drum m-am pomenit într-o bună zi eu cu nevasta. Eram în apropiere de străzile Touhy și Cicero. Tot pe-acolo trece și o autostradă mare cu mii și mii de mașini. Eram în pantaloni scurți și cu rucsacul în spate. Alături de mine, îmbrăcată la fel de lejer, se afla nevastă-mea. Cald, soare, verdeață pretutindeni… Văzând că trotuarul se termină, am pornit să mergem pe partea carosabilă. Mașinile însă treceau cu viteza luminii pe lângă noi. Una dintre ele fusese cât pe ce să mă lovească cu oglinda. Conștientizând pericolul la care mă supun, am făcut un pas spre dreapta. Am călcat direct de pe asfalt pe un covoraș de iarbă verde și de ghizdei bine înflorit, gălbeneața lui amintindu-mi de ghizdeiul moldovenesc care acoperă dealurile noastre pitorești. Dar, peste câțiva metri florile s-au terminat și a început o pădure deasă și înaltă de pălămidă, scai măgăresc, brusturi și alte bălării. Am șovăit câteva secunde. Pe carosabil nu aveam de gând să mai revin, dar nici cale întoarsă nu voiam să fac. Mă pornisem undeva și aveam de gând să ajung acolo cu orice preț, în pofida tuturor obstacolelor. Așa că mi-am întins mainile în față, am ferit pălămida aia ghimpoasă și am pornit înainte. La trei metri distanță, paralel cu noi,i mergeau miile de mașini. Mulți dintre șoferi se uitau buimăciți la mine. De fapt se uitau doar la capul meu, pentru că numai acesta mi se vedea din iarbă. Despre nevastă-mea nici nu mai vorbesc...

În acea zi s-a umplut paharul…

Spre fericirea și salvarea mea, SUA mi-a ucis orgoliul transformându-mă dintr-un înfocat mergător pe jos, într-un șofer căruia, chiar dacă nu-i prea pasă de propriile picioare, măcar se gândește la picioarele nevestei. Dar, ca să ajung la volanul mașinii,a trebuit să trec mai întâi prin friguri, ploi și buruieni.

PS. Cei care vin în SUA și vor să se adapteze ușor, trebuie să urmeze regulile elementare ale societății americane. Altfel riscă să-mi urmeze calea care, vă asigur, nu a fost deloc ușoară.

Va urma

Blestemul de a fi prieten cu dușmanul

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Thu, 05 Jan 2017 16:18:00 +0000

Într-o zi cineva m-a întrebat dacă am sau nu prieteni. Prieteni adevarați avusese în vedere, pentru că din ăilalți, adică prieteni simpli, simpli-simpli, atât de simpli încât nici nu ai putea să-i numești prieteni, ci doar amici sau cunoscuți, am câteva mii. Aproape că am pufnit în râs. Am stat și m-am gândit câteva clipe, cu toate că nu a fost nevoie, după care i-am spus sincer că am foarte puțini. Atât de puțini încât uneori am impresia că nu am niciunul. Cei care mă cunosc bine, știu că sunt un tip care leagă foarte ușor prietenii. Însă, la fel de ușor le și dezleagă… Sunt foarte exigent. Atât de exigent încât uneori cu mine însumi nu pot fi prieten. În pofida felului meu complicat de a fi, există și oameni care mă înțeleg. Unii dintre ei probabil, unii, nu toți, o fac pentru că sunt de câteva ori mai exigenți decât mine.

Și nu am fost așa dintotdeauna… În ultimul deceniu au intrat în viața mea zeci și sute de inși care m-au trădat sau au profitat de bunătatea mea. Pe unii dintre ei i-am ajutat mai mult decât aș fi făcut-o în cazul unui frate… Dar am înțeles, după o vreme, că îți poți da seama de prietenia unui om nu în clipa în care îl slujești și îl ajuți, fără a-i cere ceva în schimb, ci atunci când tu cazi în genunchi, fiind împovărat de eșecuri și probleme. Atunci afli adevărata fire a prietenului tău. Atunci… Puțini dintre ei au trecut testul prieteniei. Ca să număr acești eroi ai vieții mele îmi ajung, cu siguranță, degetele unei singure mâini. Le mulțumesc lor că există pe acest pământ.

De când cu facebook-ul acesta, văd că unii au în listele lor sute și mii de prieteni. Bravo lor. Păcat că pe majoritatea dintre acești prieteni nu i-au văzut niciodată în viața reală. De la unii dintre ei ai putea lua și vreo bătaie mergând pe drum, fără să-ți dai seama că ei sunt prietenii tăi care îți dau Like-uri cu nemiluita în toată ziua. Iată de ce rubrica Prieteni eu aș redenumi-o sau aș face o clasificare explicită: Prieteni, Cunoscuți și Recycle Bin. Cu siguranță că am avea pe cine adăuga și la această din urmă rubrică.

Am și eu câteva sute de prieteni în lista mea. Și nu mă screm tare să extind această listă ca să ajung la câteva mii. Că aș putea-o face și pe asta în câteva zile. Totuși, eu încerc să pun accentul pe calitatea oamenilor, mai puțin pe cantitatea lor. Recunosc că pe unii dintre Prieteni nu-i cunosc personal, îi cunosc doar prin intermediul comentariilor, dar pe care dacă aș avea posibilitatea să-i cunosc în viața reală, cu siguranță am deveni prieteni adevărați. Păcat că viața este prea scurtă ca să reușim să întâlnim fizic toți oamenii buni ai acestei planete.

Pe de altă parte am „prieteni” pe facebook pe care îi cunosc ca pe Tatăl Nostru. Prieteni care dacă ar avea posibilitatea, mi-ar da cu ceva în cap la primul colț de stradă sau m-ar întinde pe jos ca pe un preș și și-ar șterge picioarele de mine până li s-ar roade pielea de pe călcâie. Acești indivizi nu ți-ar pune în viața lor un Like. Ei mă păstrează în lista lor doar ca să știe ce mai fac sau, în caz că dau ortul popii, ei să fie primii care află.

Secretul pe care nu-l știu acești „prieteni” este că eu, la rândul meu, îi păstrez în lista mea din aceleași motive. Excepție făcând faptul că, din când în când, când mi se mai înmoaie inimioara, le mai dau câte un Like. După ce le dau Like, regret amarnic. O singură dată am vrut să dau Unlike, dar am apăsat nu știu cum pe butonul care nu trebuie și am expediat bietul tovarăș afară din lista mea. Ziceam că regret că le dau Like. Da. Așa este. Regret deoarece unii dintre ei au greșit, dar nu au bunul simț să zică, măcar cu jumătate de gură sau chiar cu gura închisă „Iartă-mă”. I-aș înțelege și i-aș ierta. Le-aș ierta totul. Pe unii că m-au pasat dintr-o parte în alta ca pe o minge pe terenul de fotbal doar ca să scape de mine, chiar dacă la timpul potrivit eu nu am procedat la fel. Pe alții că m-au purtat mii de kilometri prin lumea asta mare supunându-mă la cheltuieli enorme. Mi-au promis marea cu sarea, dar care, în realitate, nu au făcut decât să mă inducă în eroare, lepădându-se de mine în cele mai critice momente. Pentru că sunt ingrați și nesimțiți, i-aș șterge într-o clipă din lista mea de prieteni. De mi-ar sta în putință, i-aș șterge nu doar din listă, ci și de pe fața pământului. Dar, pentru că mă tem de Dumnezeu, îi las pe ei să decidă, ori își cer iertare de la mine, ori mă șterg ei cu mânuța lor din lista fermecată a facebook-ului.

PS. Îmi cer iertare de fiecare dată când greșesc. Uneori o fac chiar fără să fi greșit. Nu mi-e rușine niciodată să spun Pardon sau Iartă-mă. Pentru că toți greșim, însă nu toți dintre noi știu să-și repare greșelile.

Că tot suntem la acest capitol, vreau să le zic prietenilor mei adevărați: ”Să trăiți, eroilor!”. Totodată, întrucât ne bate la ușă Crăciunul pe stil vechi, îmi cer de la toți iertare și vă doresc un Crăciun Fericit.

„De departe, până și lucrurile mari, tot mici par să fie”

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Fri, 16 Dec 2016 02:13:00 +0000

Suntem peste șapte miliarde de ființe omenești pe cuprinsul întregului glob pământesc… Și se zice că fiecare dintre noi este înzestrat cu unele calități și trăsături unice în lume. Ba mai mult de atât. Fiecare dintre noi chiar tinde să creadă despre el că este unic și irepetabil. Această ambiție, acest rod al vanității noastre, ne consumă însă toată energia și originalitatea.

Unii însă, care nu se consideră suficient de unici, apelează la steroizi anabolizanți, la botox și la silicoane încercând astfel să genereze schimbarea, schimbarea care să confirme și să reconfirme unicitatea lor. Dar kilogramele de mușchi în plus sau, de ce nu, de sâni, nu ne fac deloc unici. Ne fac să semănăm cu mulți alții care au recurs la toate astea înaintea noastră.

Alții își testează unicitatea apelând la inteligența și înțelepciunea lor. Citesc mult, emit teorii, fac invenții… Thomas Alva Edison, Albert Einstein, Sigmund Freud sau Iuri Gagarin au reușit să devină unici grație realizărilor lor intelectuale și profesionale.

„De departe, până și lucrurile mari, tot mici par să fie”

Cu cât ne îndepărtăm în spațiu și timp de unii oameni, aceștia devin din ce în ce mai mici… Devin mici de tot, până dispar complet.

Chiar și soarele, care are o circumferință de 4.366.813 km, când ne uităm la el pare a fi atât de mic… Totuși, este de remarcat că distanța îi fură soarelui doar din mărime, nicicum din măreție. Anume acest lucru îi conferă unicitate - Măreția.

Putem deveni unici prin măreția noastră, nicicum prin fizicul pe care zi de zi încercăm să-l ducem spre perfecțiune.

De mic mi-am dorit să fac lumea un loc mai bun. Iar pentru aceasta am sperat că, într-un fel sau altul, voi izbuti să o schimb un pic. Dar, în pofida zbaterilor mele îndelungate, în loc să schimb această lume am ajuns eu să fiu schimbat de ea. Am eșuat. Mulți eșuează. Dar, atâta timp cât suntem vii, șansa de a face ceva măreț rămâne, neîndoios, de partea noastră…

Devenind o parte a lumii nu vom ajunge niciodată unici și măreți. Măreți și unici vom ajunge atunci când lumea va deveni o parte din noi. Atunci când existența sau trăirile ei vor depinde exclusiv de ființa noastră. Atunci când vom oferi sau vom lua de la lume lucrurile fără de care existența ei va părea de neconceput. Răpește-i umanității pentru o zi sau două Facebook-ul sau Ebay-ul. Răpește-i-le și vei vedea ce se întâmplă. Lumea este dependentă de Mark Zucherberg sau de Pierre Omidyar fără să-și dea seama. Dependența atâtor milioane de ființe omenești față de acești titani ai clipei sau, mai exact, dependența de invențiile lor, îi face măreți și unici.

Haideți să devenim Măreți și Unici NU prin transformările pe care le facem pe propriul nostru trup, ci prin transformările pe care, eventual, le vom face în lumea ce ne înconjoară.

În SUA, la Chicago, moldovenii vor vota corect

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Wed, 26 Oct 2016 14:43:00 +0000

De ceva vreme, cei rămași acasă îmi tot spun că au explodat prețurile în Republica Moldova, viața omului simplu devenind de la o zi la alta o povară. Dar o povară era să trăiești în țara noastră și acum un an, și doi, și trei, și zece.

Când am plecat peste hotare, adică cu vreo trei sau patru ani în urmă, credeam că viața moldoveanului a ajuns la extremele răului. Acum însă îmi dau seama că acest rău nu are limite…, iar proporțiile sale sunt determinate de nesimțirea celor care ne conduc, ne amăgesc, ne fură… Stau și mă mir cât de indulgent e moldoveanul, cât de răbdător, cât de iertător, cât de nu știu cum. Iar, pe de altă parte, mirarea îmi e și mai mare când mă uit la clasa noastră politică. Cât de ipocrită, hoață și nesimțită e. Politicienii moldoveni au noroc că populația noastră este creștină și nu una musulmană. Mare noroc mai au târâturile din fruntea țării noastre. Mare de tot. Că în caz contrar…

Ne resemnăm și zicem că Dumnezeu îi va pedepsi. Dacă vom aștepta pedeapsa divină, atunci vom muri de foame și de umilință nu doar noi, ci și copiii și nepoții noștri. Ne bucurăm și noi așa din paște în paște când zdohnește câte o năpârcă comunistă sau, fie ea și democrată, dar ce folos?! Pentru că bucuria noastră este doar de-o clipă, spre deosebire de bucuria lor, care durează decenii întregi, luându-ne de proști și țopârlani în tot acest răstimp.

Ei fie. E săptămâna alegerilor, acesta fiind unul dintre motivele din care am decis să scriu acest articol. În lista mea de „prieteni” pe facebook am o mulțime de adepți ai lui Lupu ori Pulu, cum îi mai zic mulți dintre moldoveni. Ăștia sunt mai îndoctrinați decât dodoniștii sau comuniștii. Mulți dintre ei, am observat, pe bune cred că Lupu va face Moldova să înflorească. Mă neghiobilor, dacă ați uitat, Lupu a fost Președinte-interimar al Moldovei mai bine de un an și ceva. A făcut ceva memorabil? E un om pașnic și un pic prezentabil, dar nu visați cu ochii deschiși. Pentru că fiecare vot dat lui Lupu, este un vot pentru Plahotniuc. Prin urmare, nu Lupu va fi președintele nostru, ci Plahotniuc – unul dintre cele mai odioase personaje din peisajul politic moldovenesc.

Deși sunt unionist, iar Ghimpu este și el unionist, îl urăsc din tot sufletul pe acest nemernic. Am observat că nu doar eu am aversiune față de acest specimen. În ultimele zile mai toate întâlnirile lui Ghimpu cu alegătorii se termină cu scandal. E și firesc. El, la fel ca ceilalți avortoni politici, așteaptă ca lumea să-i aducă osanale și să-l aprecieze pentru binele făcut țării. Ce bine ai făcut, jigodie?! Lumea este moartă de foame, iar tinerii fug care și pe unde apucă ca să câștige o bucată de pâine. Tu, Ghimpule, păpușă a lui Plahotniuc, măcar știi câte mii de tineri, membri ai Partidului Liberal, care au crezut în tine, au abandonat țara din cauza sărăciei? Nu ai făcut nimic pentru ei, așa cum nu a făcut nici Lupu, nici Dodon, nici Voronin, nici Filat, nici nimeni altul. Mi-e scârbă de aceste gunoaie cu aspect de om. Și nu sunt unicul. Aproape toată lumea vă urăște, iar cei care vin la întrunirile pe care le organizați, vin mai mult cu forța. Cine își are sau a avut părinții angajați la stat, știu bine cum aceștia sunt sau au fost forțați să se prezinte la întâlnirile cu reprezentanții partidelor. Lumea vă detestă, animalelor! De-ați muri chiar azi, lumea ar striga de bucurie. S-ar apropia de sicriele voastre și v-ar scuipa în față. Și-ar șterge picioarele de mutrele voastre nesuferite. De la ’90 încoace ne tot amăgiți, iar acum, în campania electorală, așteptați ca lumea să vă creadă? Da? Moldoveanul nostru este mai mult mort decât viu, de foame, și voi dodonilor, lupilor, ghimpilor etc., vreți ca lumea să se lase cumpărată de promisiunile voastre? De-aș fi Dumnezeu pentru o zi, aș crăpa pământul ca să-nghită parlamentul exact în clipa în care sunteți cu toții în sala de ședință, pezevenchilor…

Veniți în SUA, la Chicago și încercați să-i convingeți pe imigranții moldoveni să vă voteze. Veniți, nesimțiților! Vă vor fugări cu furcile și cu topoarele de-aici.

Îmi e milă de puținii adepți care v-au mai rămas și care mai cred în aberațiile debitate de gurile voastre spurcate.

Treziți-vă, naivilor! Nu mai înghițiți gogoșii lui Dodon, ai lui Lupu, Ghimpu, Leancă sau Laguta.

PS. Apropo, dragi moldoveni de la Chicago și de prin împrejurimi, ne întâlnim duminică la vot. Să nu lăsăm canaliile să-și urce fundurile pe tronul țării noastre.

PPS. De îndată ce am terminat acest articol, am aflat că Marian Lupu s-a retras din cursă anunțându-și sprijinul pentru Maia Sandu. Maia Sandu însă, a declarat că ”lui Plahotniuc i-a fost frică de faptul că votul oamenilor va arăta cât de puțină susținere are candidatul puterii, Marian Lupu… Astfel, PD a hotărât să-și spele imaginea prin a declara acest sprijin fals pentru mine. Cu acest măr otrăvit, Plahotniuc vrea să-l ajute, de fapt, pe Dodon”.

Statele Unite ale Americii văzute de ochii unui basarabean

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Fri, 01 Jul 2016 01:33:00 +0000

Am părăsit Republica Moldova în data de 12 iunie 2015. Deşi nu era prima mea plecare de lungă durată în exterior, de această dată avusesem emoţii foarte-foarte mari. Îmi îndreptam paşii către o destinaţie absolut nouă pentru mine. Da, plecam spre Statele Unite ale Americii. Probabil fiecare al doilea basarabean visează să ajungă pe tărâmul lui Obama.

Toţi prietenii mei ştiu bine că eu sunt un adept al mersului pe jos. Însă, dacă este vorba de distanţe lungi, atunci prefer autocarul; în nici un caz avionul. Nu-mi place să zbor nici la propriu, nici la figurat. Dar, să mergi în SUA cu autocarul nu este cu putinţă... Prin urmare, am apelat la ajutorul câtorva companii navale, poate cumva-cumva ajung în America precum Columb, însă plecările erau din Southampton, Marea Britanie, sau din alte câteva oraşe vest-europene. Deja eram dispus să merg în Marea Britanie să iau vaporul, taman mi-aş fi luat rămas-bun de la Ruslan Munteanu, Liuba Guigova, Victor Staucean şi de la alţi mulţi buni prieteni, cu care am împărţit aceeaşi Londră mai bine de un an de zile, însă preţurile pipărate la o călătorie cu vaporul mi-au tăiat elanul.

Nu aveam de ales… Avionul rămăsese unica opţiune. Am plecat spre Aeroportul Internaţional Chişinău obsedat de gândul că aceasta este ultima zi din viaţa mea. Reuşisem să mă împac cu mine însumi şi cu cei din jur. Deja eram nerăbdător să se întâmple ceea ce avea să se întâmple…

Chişinău – Varşovia

La aeroport m-am întâlnit, absolut întâmplător, cu Vadim Nicolaescu – un vechi şi foarte bun coleg de facultate. După o discuţie frumoasă de câteva minute, ne-am luat rămas-bun în speranţa că ne vom mai revedea şi în alte circumstanţe. M-am pus la coada şirului de călători care aşteptau să urce în acelaşi avion. Mamă, dar mulţi mi se mai păreau. „Unde dracu vor încăpea toţi ăştia?” mă întrebasem disperat. Deşi mi se împăienjeniseră ochii, observasem totuşi la ghişeul din faţa mea un chip foarte cunoscut mie. Era Maria Cucu – o foarte bună colegă de a mea. Pentru că eram stresat, nu am apucat să o pup nici la întâlnire, nici la despărţire. Ţin minte doar că o întrebam frenetic dacă avionul Companiei Aviatice poloneze LOT este sigur sau nu. Pentru că mi-a zis să nu-mi fac griji, parcă am mai prins la curaj. Am urcat, m-am aşezat pe scaun, mi-am lipit nasul de geam şi m-am holbat afară. Mă aflam chiar lângă aripă. Aşa, cel puţin, aveam şansa să văd dacă se învârte sau nu elicea. Avionul luă poziţia de start ca un adevărat atlet şi porni în trombă. Nu ştiu cât alergase pe pista aia hopuroasă, dar ţin minte că nu se desprindea de sol şi basta. „Ridică-te odată, bestie”, mi-am spus îngrijorat, mai ales că nu departe de pistă văzusem câteva lanuri de porumb. Odată ce am ajuns sus, am comandat o bere, apoi încă una. Zborul a fost liniştit, fără turbulenţe… Deasupra Varşoviei, când să ne apropiem puţin câte puţin de Terra, zgomotul motorului dispăru complet, preţ de cinci secunde, poate un pic mai mult, iar avionul începu să piardă brusc din înălţime. Nu ştiu ce se întâmplase cu adevărat, dar am văzut moartea cu ochii. Când am reauzit zgomotul motoarelor, eu, alături de ceilalţi călători prinseserăm din nou la viaţă.

Varşovia – Chicago

Spre Chicago am urcat într-un Boeing 787 Dreamliner plin ochi cu polonezi. Printre ei mai erau şi câţiva basarabeni. Zborul a fost relativ liniştit. În loc să pornim spre Vest, aşa cum era de aşteptat, pentru că SUA anume în direcţia aia se afla, avionul porni spre Nord, traversând Suedia şi Norvegia apoi, cotind spre Vest, traversă Islanda şi Groenlanda. În cele din urmă, pornirăm spre Sud, peste Canada şi SUA. Munţii înzăpeziţi ai Groenlandei mi se părură magnifici, cum numai în filme îi poţi vedea. Acela era locul potrivit unde să ne prăbuşim şi unde să nu ne mai poată găsi nimeni. Gândul acesta mă îngrozise…

Când să aterizăm pe Aeroportul Internaţional O’Hare din Chicago era aşa o ceaţă că nu vedeai nimic nici în cer, nici pe pământ. Avionul încă nu atinsese bine solul, încă plana incert în aer, iar o băborniţă din dreapta mea începu să bată din palme şi să strige bucuroasă că a ajuns vie şi nevătămată în America. Din cauza ei nu puteam auzi bine dacă motoarele avionului mai funcţionează. Ei bine. Am ajuns.

Acum, să trecem direct la subiect.

Basarabenii care nu cunosc cultura şi politica socială din statele Europei de Vest au o părere destul de bună despre Statele Unite ale Americii. Eu însă, înainte să vin în SUA, am făcut cunoştinţă destul de bine cu Germania, Marea Britanie şi Franţa, iar SUA le este net inferioară. Unul dintre puţinele plusuri pe care le-am descoperit aici la Chicago este că poţi închiria un apartament cu exact aceeaşi bani cu care la Londra sau la Paris îţi permiţi să plăteşti doar pentru o cameră într-un apartament pe care să-l împarţi cu alte 7, 8 sau 10 persoane. În rest, produsele alimentare, maşinile etc., se vând cam la aceleaşi preţuri atât în SUA, cât şi în Marea Britanie sau Franţa.

Transportul public din Chicago este un dezastru. Pentru un oraş cu atâtea milioane de locuitori, liniile de tren sunt cam puţine, iar autobuzele circulă prea rar. La acest capitol până şi oraşul Chişinău mi se pare mai avansat decât Chicago. Nu în zadar prietenii şi cunoscuţii mei m-au atenţionat din start că fără maşină viaţa în America este foarte grea. Le dau dreptate. Pentru că majoritatea magazinelor sau a zonelor de distracţie se află la distanţe destul de mari, mersul pe jos sau cu transportul public devine, literalmente, o povară.

O altă problemă majoră pe care o întâmpină basarabenii, şi nu numai ei, este sistemul de medicină. În SUA asigurările medicale sunt foarte scumpe, iar diversitatea lor creează confuzie şi ură faţă de această ţară care se consideră ultra-creştină, dar care bagă mâna adânc în buzunarul cetăţeanului ca să-l jumulească de bani. Aici în SUA, în anumite circumstanţe, ai putea alege să trăieşti fără asigurare medicală, dar dacă, Doamne fereşte, te îmbolnăveşti brusc, fii sigur că te trezeşti cu datorii la spitale de ordinul zecilor de mii de dolari. O altă posibilitate e să-ţi cumperi asigurare pentru care să achiţi lunar câteva sute de dolari, dar care nu acoperă serviciile medicale 100%. Adică, pentru o intervenţie chirurgicală banală de 20.000 de mii de dolari sau şi mai mult, compania de asigurări achită vreo 70-80% din cheltuieli, iar tu ai grijă de restul. În cel mai fericit caz este să-ţi găseşti un angajator generos, unde să ai parte de o asigurare medicală care să acopere 100% serviciile medicale, inclusiv cele stomatologice şi oftalmologice. Însă de o astfel de asigurare au parte foarte-foarte puţini imigranţi. În urmă cu câteva luni venise la Chicago o tânără familie de moldoveni cu un copil nou-născut. Pentru că bebeluşul a avut nevoie în câteva rânduri de medic, părinţii s-au trezit cu facturi care se ridicau la aproximativ 10.000 mii de dolari. 10.000 mii de dolari pentru o tânără familie care abia venise şi nici nu apucase să muncească o singură zi. Dar toată povestea aceasta are şi o parte pozitivă. În SUA ai posibilitatea să-ţi întorci datoriile la spitale câte un pic în fiecare lună, în dependenţă de câţi bani câştigi lunar. Mai mult de atât, aici nimeni nu este lăsat să moară pe drum. Spitalele te salvează de la moarte chiar dacă nu ai nici un ban în cont, dar tu, ulterior, va trebui să ai grijă să-ţi stingi datoriile faţă de cei care te-au salvat. Un prieten de-al meu, din Mexic, are datorii la spitale de peste 40.000 de mii de dolari, dar este cât se poate de optimist. Cu asemenea datorii eu nu aş putea fi nici câtuşi de puţin optimist. Ei bine, ar fi foarte multe de spus aici.

În ceea ce ţine de împlinirea visului american, este nevoie de multă perseverenţă şi răbdare. Există şi istorioare de succes ale basarabenilor stabiliţi în SUA, doar că adevăratele poveşti vor apărea probabil peste mai mulţi ani de adaptare a lor pe aceste pământuri sau odată cu copiii pe care îi va zămisli aici această generaţie de sacrificiu, alcătuită din sute şi mii de tineri basarabeni.

Mai mult de atât, în oraşul Chicago şi în împrejurimile lui locuiesc foarte mulţi cetăţeni ai Republicii Moldova. Datorită lor a şi apărut necesitatea înfiinţării Comunităţii Moldovenilor din Chicago, diriguită cu multă dăruire şi profesionalism de către Mariana Berbecaru – una dintre cele mai influente basarabence din oraşul Chicago. Evenimentele culturale organizate periodic de ea, reuşesc să adune laolaltă foarte mulţi conaţionali. Unul dintre ultimele evenimente de anvergură i-a avut ca protagonişti pe Nata Albot şi Andrei Bolocan care au distrat publicul basarabean cum au ştiut ei mai bine.

Pentru eventualii doritori de a se muta cu traiul în SUA, vreau să vă spun că odată ce aţi ajuns în această ţară şi sunteţi sănătoşi şi iubitori de muncă, întotdeauna veţi avea ce bea şi ce mânca, spre deosebire de Republica Moldova unde ziua de mâine mereu creează stres şi incertitudine. Una dintre condiţiile esenţiale pe care trebuie să le respecte fiecare nou-venit este să uite din start cine a fost el acasă (mă refer la statutul său) şi să se concentreze strict pe ideea cine va fi el peste câţiva ani în SUA.

Dacă aveţi întrebări suplimentare, ştiţi unde să mă găsiţi.

Succes!!!

Breaking news/ La Russie versus Eurovision (pamphlet)

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Mon, 16 May 2016 01:43:00 +0000

Après la victoire de l’Ukraine et la défaite épique de la Russie, Vladimir Putin a souffert, ce samedi soir, une crise nerveuse profonde. Les témoins déclarent que l’explosion nerveuse du président fut succédée par l’apparition d’un grand nuage de fumée toxique au-dessus du Kremlin. En convoquant ses conseillers, il a promptement décidé qu’il est le moment propice pour laver efficacement et définitivement la honte de son peuple qu’ils l’ont vécue pendant la finale de l’Eurovision.

Même si le show de l’interprète russe Serghei Lazarev a été irréprochable, Putin pense que la déportation de l’interprète en Sibérie pour une vingtaine d’années est inévitable.

En outre, même si l’Ukraine est le grand gagneur, l’année prochaine le concours de l’Eurovision aura lieu sans doute en Russie, parce que l’objectif majeur de l’armée russe est, maintenant, d’occuper en force Kiev. En même temps, sur l’agenda se retrouve et la République de Moldavie accusée d’avoir donné ses 12 points à l’Ukraine.

Aussi, Putin pense que pour garantir les victoires annuelles et millénaires de la Russie, il est obligé par son conscience; son conscience qui est attiré par le territoire criméen comme l’abeille est attirée par les fleurs, qu’il crée son propre concours musical européen, international et interstellaire intitulé objectivement Putinovision ou participeront seulement les interprètes russes.

Valeriu Munteanu, ministrul-cortină în spatele căruia corupția și mita capătă proporții halucinante

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Sat, 07 May 2016 20:22:00 +0000

Venirea lui Valeriu Munteanu în fruntea Ministerului Mediului din Moldova a fost salutată de foarte multă lume. De ce? Pentru că Domnia Sa este probabil unicul membru al Partidului Liberal care promovează un discurs sincer și care manifestă o voință vie privind realizarea schimbărilor radicale în această țară.

Dacă Chirtoacă prin prestația sa mediocră în fruntea Primăriei Capitalei a reușit în ultimii ani să-și piardă un număr semnificativ de simpatizanți, atunci Valeriu Munteanu, prin aparițiile televizate și prin pledoariile sale frecvente, mai ales cele legate de Unirea cu România, a câștigat încrederea unui segment important de alegători. Uneori am impresia că Valeriu Munteanu nu este membrul Partidului Liberal, ci el însuși este un OM-Partid.

Dar, uneori, ca să ne dăm seama de cât de mic sau mare este un om, atunci acestuia trebuie să i se ofere o funcție, un fotoliu.

Întrucât sunt fiu de pădurar și cunosc foarte bine problemele acestui sector important aflat în stăpânirea Ministerului Mediului, am urmărit cu atenție maximă evoluțiile din ultimele luni. Agenția Moldsilva, de câtăva vreme a devenit o instituție care nu luptă atât cu pădurarii care efectuează tăieri ilicite de copaci sau cu șefii incompetenți și corupți din fruntea ocoalelor silvice, cât cu toți lucrătorii din acest sector care nu sunt membri ai partidului liberal sau cu acei care nu au dat mită pentru a-și păstra locul de muncă.

În cadrul ocolului silvic Rezeni situația este una dezastruoasă. Pădurari cu experiență și vocație au fost înlăturați cu ușurință, locul lor fiind luat de amatori care în viața lor nu au sădit un arbore sau un tufar. Dar, pentru că au dat mită în valoare de mii de euro, au devenit pădurari cu acte în regulă. Azi, nu mai e la modă să înveți la Colegiul de Ecologie. E suficient să fii o lepădătură, un avorton ordinar cu carnet de membru al partidului liberal, plus câteva mii de euro în buzunar. Întrunind aceste condiții, lucrurile se rezolvă foarte ușurel. Se întâmplă chestii destul de murdare și mă îndoiesc că Valeriu Munteanu nu este la curent cu mita pe care o dau doritorii de a pune mâna pe un post de pădurar.

Se vorbește în târg că unii ajung pădurari nu prin intervenția nemijlocită a lui Valeriu Munteanu, ci a lui Mihai Ghimpu. Dacă așa stau lucrurile, atunci e de la sine înțeles încotro se îndreaptă mita, iar Munteanu nu se poate opune sub nicio formă omului care l-a făcut Ministru.

Domnule Ministru, mai păstrez un dram de încredere în DVS. Vreau să știu doar un lucru. Credeți că toate stârpiturile care devin astăzi pădurari dând mită, dar stau sub umbrela PL-ului, vor fi pădurari onești?! Credeți că ei dau mită în valoare de mii de euro ca să lucreze cinstit pentru un salariu de 2000 de lei?!

Apropo, nu-l lăsați pe Ghimpu să vă mânjească imaginea bună pe care încă o aveți în societate, pentru că sunteți ultimul exponent al Partidului Liberal în care mai avem încredere. Ultimul.

Mortăciunile

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Tue, 19 Apr 2016 02:17:00 +0000

Dimineața, când urc în autobuz sau tren, observ în jurul meu stând pe scaune sau în picioare foarte multe mortăciuni. Mă uit la ele ca într-o oglindă. Da. Știu bine că și eu sunt una dintre mortăciunile despre care vă vorbesc. Unicul semn de viață pe care îl observ la ele este mișcarea repetată a degetului pe ecranul telefonului mobil. De n-ar avea telefonul în mână ai crede că sunt aproape toți morți, și nu de azi sau ieri. Rutina și trezitul matinal ne nenorocește. Suntem niște epave omenești din care viața s-a scurs cu mult timp înainte ca medicii să semneze certificatul de deces.

Suntem niște ruine ce au credința falsă că trăiesc. Unde mai pui că așa, în starea aceasta de existență chinuită, care echivalează fără pic de exagerare cu inexistența, ne mai și facem planuri de viitor. Despre ce fel de viitor poate fi vorba când noi abia de răsuflăm? Când abia de ne mișcăm osemintele! În clipa în care ceasornicul ne dă de veste că e ora de trezire, ne vine să ne lovim cu ceva în cap sperând să scăpăm de realitatea ce ne stă în față. De la o vreme încoace adevărata mea viață începe când mă culc. Atunci trăiesc cel mai frumos. Și revin la moartea zilnică anume în clipa în care mă trezesc.

În fiecare dimineață trec pe lângă un bătrân ce-și duce traiul într-un scaun cu rotile. Stă pe marginea trotuarului, în fața casei, și zâmbește oricărui trecător. Zâmbește și mai și salută mortăciunile ce-i trec prin preajmă. Uneori chiar mă crucesc de unde oare un om fără picioare are atâta entuziasm și optimism în trupul său?! De unde?! De unde, de vreme ce eu și alte milioane de oameni din jurul meu privim la această lume ca la un coșciug imens? Avem mâini, picioare și toate celelalte mădulare, dar ne purtăm de parcă n-am avea niciunul.

De ce invalizii, de ce bolnavii par să fie uneori mai vioi și mai zâmbăreți decât ceilalți? Chiar e posibil ca infirmitățile să constituie motivele din care trupurile lor emană viață? Iar eu credeam că adevărata viață, mă refer în mod special la vioiciune, se găsește în trupurile sută la sută sănătoase.

Nu. Se pare că uneori trupul nostru, așa sănătos cum este, se dovedește a fi prea mare pentru ca viața să aibă forța necesară să se manifeste plenar. Uneori pierderea ei, a sănătății sau infirmitățile (pierderea unei mâini, a unui picior, a vederii etc.) silesc viața să se retragă din acele extremități ale corpului spre centru. Adică în inimă. Concentrată în inimă, abia atunci începe viața să pulseze, să ne facă să plutim și să zâmbim.

Nu știu…

Până voi fi aflat răspunsul la toate aceste întrebări, voi continua să-mi trăiesc viața așa cum o trăiesc acum. Adică ca o mortăciune…

Dar voi?!

Legea Atracției - frizerul

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Sun, 21 Feb 2016 18:31:00 +0000

Nu știu ce mi se întâmplă, însă de la o vreme mi se cam face rușine să ies din casă. Nici prin fața oglinzii nu prea am curaj să trec… Am stat mult și m-am gândit care o fi originea rușinii mele și abia într-un târziu mi-am dat seama că vina o sta poate în faptul că de trei luni nu am mai trecut pragul unei frizerii. Cel puțin, ideea asta mi-a venit într-o seară, pe la aprinsul lumânărilor, când am îndrăznit să ies în stradă fără să pun ceva pe cap. Reacția trecătorilor a fost una pe măsură. Se uitau la coama mea de parcă aș fi fost leul Alex din Madagascar. Alții în genere, se uitau la mine ca la un bivol scăpat din țarcuri sau din prerii ce-și poartă copitele nestingherit prin urbe.

Azi însă, pentru că deja îmi este imposibil sa ascund sub căciulă mițele-mi câlțoase, am decis că trebuie să fac o schimbare în viața mea. Dar, ca să fac această schimbare, trebuie sa-mi înving rușinea de-a ieși din casă că, de, sinceri să fim, uneori atât de încâlcită și vâlvoiată ne este șevelura, încât până și în fața unui frizer nu ne încumetăm să mergem așa.

Am ajuns în starea asta de împădurire capilară excesivă nu din vina mea. Ci, din vina unui incendiu de acum două luni care a făcut scrum frizeria la care mă duceam de obicei. Și, de atunci, mi-am jurat că până nu se redeschide frizeria, nu voi merge nici mort în altă parte. Eu capăt foarte greu încredere într-un frizer . Iar la acea frizerie lucra un polonez bătrân și talentat care pur și simplu făcea minuni din câlții mei.

Azi totuși, am decis să-l trădez. Altfel nu se mai poate. Că până și căciula mi-a devenit prea mică când trebuie să bag în ea zbârlitu-mi crâng. Unde mai pui că vine primăvara și, o tușinare, nu strică niciodată.

Am mers îndelung pe străzile Chicago-lui până să găsesc o frizerie deschisă. Am dat buzna înăuntru, că tocmai se apropia de mine un pâlc de domnișoare și nu am vrut să fiu comparat din nou cu vreo lighioană africană că, de, chiar de mi-am pus căciulă, aceasta oricum luase forma coamei. Vă închipuiți deci cât de șic arătam. De parcă o-i fi fost frate drept cu Samson, în caz că-mi este permisă asemuirea cu o ființă omenească.

Înăuntru, surpriză mare. L-am reîntâlnit pe bătrânul polonez. El m-a tuns. Ce naiba căuta el în frizeria aia în care am nimerit accidental?!

Și să mai zică cineva că Legea Atracției este o invenție banală.

Nu. Să știți că, datorită acestei legi, întotdeauna vom găsi lucrurile care, la rândul lor, ne caută pe noi.

Păpușarul și Reunirea

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Thu, 14 Jan 2016 03:29:00 +0000

Vladimir Plahotniuc, personajul malefic și atotputernic care a transformat Partidul Comuniștilor dintr-o corabie ce părea să nu se scufunde niciodată, într-o epavă, iar epava botezată Partidul Democrat, pe care a scos-o de la fundul mării punând-o din nou să alunece pe valuri, are șanse să facă pentru Republica Moldova lucruri mult mai mari decât acestea.

În anul 2009, hegemonia Partidului Comuniștilor în spațiul politic moldovenesc, dacă este să ne aducem aminte, a fost întreruptă anume de implicarea nemijlocită a Păpușarului care, prin plasarea inspirată a comunistului Marian Lupu în fruntea Partidului Democrat, a oferit șansa istorică forțelor politice de dreapta să realizeze majoritatea parlamentară și să îndrepte pașii RM către Europa, către marile civilizații ale lumii.

Atunci Vladimir Plahotniuc fusese văzut de o parte semnificativă din alegători, drept un salvator al națiunii noastre. Probabil că așa a și fost.

Între timp, acel Plahotniuc, care dintr-o singură lovitură a făcut knockout Partidul Comuniștilor, a reușit să-și șifoneze serios imaginea, atât pe plan intern, cât și internațional. Totul a început, probabil, cu cazul Sorin Paciu, ucis la acea partidă de vânătoare din Pădurea Domnească. Atunci am înțeles clar în buzunarul cui stă justiția moldovenească și în interesul cui acționează aceasta. De atunci și până astăzi, acest personaj sumbru, cu veleități de păpușar, și-a fortificat o imagine de mare manipulator, de individ fără scrupule care, ca să-și realizeze ambițiile și să-și apere spatele, a pus în slujba sa atât justiția, cât și o armată impunătoare de jurnaliști. O fi moldoveanul naiv și ușor de amăgit, dar cine este de fapt acest Vladimir Plahotniuc, cred că s-au convins deja aproape toți.

Plăcuta surpriză din 2009 cu aducerea forțelor democrate la putere s-a transformat, între timp, într-o mare deziluzie. Plahotniuc a dezamăgit profund. De-o fi singurul… Filat a fost o dezamăgire la fel de mare pentru noi. Ghimpu, chiar dacă nu este oligarh și nici hoț la drumul mare, a dezamăgit și el într-un anume fel. În fine…

Acum când toți și-au dat arama pe față, iar poporul a ajuns să-i cunoască și la chip, și la suflet, ai zice că unica soluție este să ne debarasăm de toți o dată și să aducem la putere o elită politică nouă. Dar oricât am vorbi noi de acea elită cinstită și neprihănită, ajungem să vedem că în politicul nostru se învârt mereu aceleași mutre. Nici chiar Sturza nu este o figură nouă.

Întrucât poporul nostru nu are putința și nici ambiția necesară ca să schimbe personajele acestea hâde și mizerabile, am putea cel puțin, așa cum se și încearcă parcă, schimbarea modului lor de a acționa.

Cum?!

Cheia adevăratei schimbări în țara noastră stă în mâinile lui Vladimir Plahotniuc. Influența și capacitățile sale manipulatoare sunt incontestabile. În afară de o parte importantă din instituțiile statului, el are în propriul buzunar mai bine de jumătate dintre deputații din Parlamentul Republicii Moldova. Ai zice că este atotputernic. Pe termen scurt așa este. Pe termen lung însă, Plahotniuc își dă bine seama că șansele sale de a ajunge după gratii cresc vertiginos. Este cu neputință să ții captiv un stat prea multă vreme. Mai devreme sau mai târziu, Plahotniuc și mulți alți încălcători de lege oricum vor ajunge la pușcărie. Pe de altă parte, toți acești pușcăriabili mai au o șansă să devină eroi naționali. Da! Istoria uneori este foarte îngăduitoare și iertătoare.

Să nu ignorăm faptul că Reunirea cu Țara Mamă este inevitabilă. Doar că nu știm exact când va avea loc. Însă pușcăriabilii noștri, care sunt mulți în parlamentul de la Chișinău, o pot înfăptui în cel mult câteva luni. Este vorba de votul majorității deputaților ca acest lucru să se întâmple. Totuși, ținând cont de vulnerabilitatea deputaților noștri în fața legii, respectiv în fața DNA-ului românesc, aceștia au șansa să negocieze, fie public, fie prin tufișuri, cu autoritățile românești absolvirea lor de orice păcat în fața legii înfăptuit până în momentul votării în parlament a Reunirii Republicii Moldova cu România. Totodată, deputaților care vor vota pentru unire, mai ales că unii dintre ei, mă refer la cei din fracțiunea liberală, chiar merită, să li se asigure, în scris, până la noile alegeri, câte un loc de deputat în legislativul român.

Absolvirea de păcate și asigurarea unui fotoliu, ar garanta votarea, la Chișinău, a Reunirii. Asta, probabil, este ultima șansă a pușcăriabililor din politicul moldovenesc. Ori aleg intrarea în istorie ca niște adevărați eroi, ori vor ajunge, pentru că au ales să rămână niște scursuri, la pușcărie.

Inițiativa, în acest caz, trebuie luată, cred eu, de autoritățile de la București. România, de ani buni, este prea timidă când vine vorba de adjudecarea pământului care, istoric și moral, îi aparține. Este nevoie de mai multă insistență din partea ei. Regulile jocului pot fi dictate anume de partea română, iar PL, cât și o parte importantă din deputații pătați de la Chișinău, oferindu-li-se grațierea și câte un fotoliu de deputat, vor vota Reunirea.

PS. Unii vor invoca faptul că este nevoie de un referendum ca să aflăm poziția poporului vizavi de o asemenea inițiativă. Dar să nu uităm că Parlamentul de la Chișinău a votat sute, poate mii de legi fără să se consulte cu poporul, chiar dacă aceste legi erau îndreptate împotriva acestuia. Cât despre Reunire, aceasta este ultima șansă a noastră. Ultima… Iar poporul o va accepta cu bucurie. Cât despre minoritățile ce ne populează pământurile, se vor conforma voinței majorității. Pentru că atât ele, cât și noi, înțelegem bine că ieșirea din mizeria în care ne aflăm de zeci de ani, poate fi realizată doar prin Reunire.

Plahotniucule, ești băiat matur și deștept. Nu ezita să faci istorie, imortalizându-ți numele! Bănuiesc că ești conștient de faptul că Reunirea stă în mâinile tale acum. Și, ca să știi, noi, poporul, suntem pregătiți să te iertăm pentru toate relele pricinuite acestei palme de pământ. Iertarea ta se ascunde în Reunire.

Nu-ți irosi șansa. Joacă-ți ultima carte cu inteligență.

Și, totuși, există Dumnezeu…

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Sun, 20 Dec 2015 04:00:00 +0000

I-aud din când în când pe unii spunând că nu există Dumnezeu. Că viața pe pământ e o bizară întâmplare, iar credința nu-i decât apogeul slăbiciunii ființei omenești. Că dacă ar fi existat un Dumnezeu, lumea nu ar fi arătat azi așa. Ci ar fi fost una perfectă, fără războaie, fără conflicte, fără vrajbă între oameni și popoare.

În adolescență, la fel ca mulți contestatari ai divinității și ai adevărurilor biblice, am fost foarte confuz privind existența Lui. Prima carte pe care am fost tentat s-o scriu, ar fi trebuit să aibă subiectul axat anume pe inexistența lui Dumnezeu. Dar…, din fericire, nu am mai apucat s-o scriu.

Oare este posibil să existe niște atei mărunți și anonimi și să nu existe un Creator atotputernic? Sună ciudat, nu?! Pentru că nu poate exista o creație, fără ca aceasta să aibă un creator al ei. Este ca și cum am vorbi despre existența unei cărți pe care nu a scris-o niciun scriitor sau despre o mașină, un avion etc., pe care să nu le fi construit nimeni. Nimic nu apare din nimic. Absolut nici un lucru din această lume nu poate fi luat drept un rod al întâmplării. Existența a ceva anume se datorează nemijlocit voinței cuiva.

Mai mult de atât, credința în Dumnezeu nu este o slăbiciune, ci o necesitate a sufletului. Sufletul tinde mereu spre o apropiere de Cel ce l-a creat. Doar că de multe ori, rătăcit și ispitit de Satan, ajunge să se îndepărteze de Creatorul său.

Mereu avem nevoie de miracole ca să credem în El. Recunosc că și eu am fost mulți ani la rând un Toma fără de credință. Sufletu-mi voia credință, iar rațiunea-mi cerea dovezi. Cât mai multe dovezi ca să ajung într-un sfârșit la certitudinea că religia nu este o invenție umană lipsită de adevăr și fundamente. Este greu să crezi în Cineva pe care nu Îl vezi. Mai ales când ești tânăr și vrei să-ți alegi o cale pe care s-o urmezi. Anume aparenta invizibilitate a lui Dumnezeu creează atâtea controverse și dispute între atei și credincioși.

Cineva zicea că dacă voiești să-l vezi pe Dumnezeu, nu ai decât să te uiți la un om din preajma ta. Cică Dumnezeu ni s-a dăruit fiecăruia dintre noi câte o fărâmă. Este minunat, nu? Oare nu este mai bine să privim la o creație atât de măreață precum este omul sau, de ce nu, natura, universul și, privindu-le, să-L distingem pe Dumnezeu? Precum bebelușii seamănă de obicei cu părinții lor, la fel toată creația seamănă leit Creatorului ei.

În vara anului 2010 am ajuns pentru prima dată în viața mea în apropierea Cercului Polar de Nord. În acel îndepărtat colț de lume, ce poartă numele de Republica Komi, parte componentă a Federației Ruse mi-a fost dat să aud multe istorioare ciudate. Una dintre ele însă, m-a marcat profund. Istorioara pe care am să v-o relatez în rândurile ce urmează, este legată exclusiv de satul Filippovo situat pe malul râului Ţilma care, la rândul său, nu-i decât unul dintre numeroşii afluenţi ai râului Peciora. În acest sat locuiesc mai mulţi bătrâni decât tineri. Băieţii şi fetele, așa cum se întâmplă de când e lumea și pământul, au plecat care încotro a putut, lăsându-şi părinţii de unii singuri. Din cauza situaţiei demografice precare numărul populaţiei scade vertiginos în sătucul acesta. Bătrânii pleacă-pleacă, iar tineri care să lase urmaşi sunt prea puțini… Problema sătenilor este că cimitirul se află de partea cealaltă a râului. În perioada caldă a anului ei transportă defuncţii cu bărcile, iar când e frig, duc sicriul pe gheaţă. Se întâmplă însă, an de an, ca timp de câteva luni, râul să devină total impracticabil. Nimeni nu-l poate traversa, nici cu barca, nici pe gheaţă. În acea perioadă a anului râul Țilma ori abia îngheață, ori se dezgheaţă. Iată de ce nimeni nu se încumetă să treacă cu un sicriu printre sloiurile mişcătoare de gheaţă. Este foarte riscant. Dar nici nu este nevoie ca cineva să-și riște viața. De ce? Pentru că anume în această perioadă a anului, în satul Filippovo niciodată nimeni nu moare. Niciodată!

Anume prin lucruri de acest gen care, de altfel, nu sunt deloc puține, ni se confirmă existența lui Dumnezeu și intervenția Sa în viața de zi cu zi a societății umane. Cine nu crede că există Dumnezeu, să meargă la Filippovo să se convingă de unul singur.

Totuși, decât să cheltuim sume enorme pe călătorii până la Ierusalim, la Medjugorje sau la Fatima ca să vedem minunile mult-râvnite de noi, mai bine să apelăm la Cartea Sfântă. Pe paginile aceste cărți vom descoperi mii de miracole care s-au întâmplat de-a lungul timpului în lume și care, de ce nu, se mai întâmplă și astăzi.

Suflare moldovenească în țara dintre ape

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Wed, 16 Dec 2015 02:29:00 +0000

De la ’90 încoace cetățenii Republicii Moldova, siliți de sărăcie și șomaj, s-au lăsat duși de valul emigrării hăt departe de hotarele plaiului natal, renunțând cu o relativă ușurință la mămăliga și la brânza strămoșească. Iar despărțirea de cei dragi și traiul printre străini au devenit de-a lungul timpului o obișnuință cât se poate de firească pentru ei. Cu traista pe umăr, ei au reușit să cucerească rând pe rând noi și noi spații geografice: orașe, sate, insule îndepărtate… Marea Britanie nu este o excepție. Mai cu seamă Londra, unul dintre cele mai mari orașe ale Europei, cu o populație de peste 8 milioane de locuitori. Pentru comparație, Republica Moldova, fără Transnistria, are numai trei milioane și jumătate. În acest oraș-stat, cu tradiții și o istorie bogată am ajuns și eu de câtăva vreme.

Orașul este foarte colorat. Mă refer în primul rând la străzi, la case și… la oameni. Plimbându-te prin Londra, ai impresia că ai ajuns în Africa, în Asia sau în Estul Europei. Români, bulgari, polonezi, indieni, chinezi, algerieni… Cineva mi-a spus că a văzut recent și o ceată de pigmei. Eu unul încă nu am văzut.

Aici se circulă pe partea stângă, iar mașinile sunt cu volanul în dreapta. Inițial ți se creează impresia că totul este invers, cu picioarele în sus. La început nu-mi plăcuseră deloc aceste diferențe însă, văzând că nimănui nu-i pasă de părerea mea, le-am acceptat.

Transportul metropolitan este foarte bine pus la punct. Bicicleta, autobuzul, metroul sau trenul… Totuși cel mai ieftin mod de deplasare prin Londra este mersul pe jos. Acest „mijloc de transport” este popular mai ales printre nou-veniți, care încă nu au un loc de muncă sau bani de abonament. În acest fel am reușit și eu să rup câteva perechi de teniși.

Economia înalt dezvoltată, medicina gratuită și democrația sunt doar câteva dintre motivele de bază care au determinat un număr atât de mare de imigranți să vină în această țară. Prioritatea statului este cetățeanul, iar prioritatea cetățeanului este să respecte legile statului. Încrederea reciprocă a generat o dezvoltare durabilă a Marii Britanii.

Dacă e să aruncăm o privire sumară asupra obiectivelor turistice ale Londrei, Big Ben, London Eye, Tower Bridge etc., sunt doar câteva dintre cele mai populare și mai vizitate locuri ale metropolei de pe Tamisa. Londra însă este și un oraș al inumerabilelor gratuități. Mă refer în special la un număr semnificativ de muzee unde intrarea este liberă. Este vorba de British Museum, Natural History Museum, National Galery, National Maritime Museum, Imperial War Museum etc.

După cum am mai spus, printre milioanele de imigranți veniți aici s-a strecurat și un număr semnificativ de moldoveni-basarabeni. Îi recunoști foarte ușor. După vorbă, după port. Adesea ne recunoaștem din priviri. Majoritatea a venit aici să muncească: construcțiile, curățenia, clonarea cardurilor bancare sunt doar câteva dintre activitățile zilnice ale conaționalilor noștri. Dacă pe stradă sau prin centrele comerciale auzi la tot pasul vorbă pruto-nistreană, atunci prin muzee ar fi un adevărat miracol să întâlnești vreun concetățean de-al nostru.

Arta de a fi oameni mai buni

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Wed, 16 Dec 2015 02:28:00 +0000

De-a lungul timpului am văzut multă lume care, într-un fel sau altul, își dorește să fie mai bună… Asemenea ei, am și eu încercări timide de acest fel. Dar mă uit că au trecut mulți ani de când tot încerc să produc marea schimbare și… să ajung abia acum să constat cu amărăciune că nu am părăsit încă definitiv acea fază de intenție… Mai dureros este că și ceilalți alde mine nu se pot lăuda cu progrese semnificative. După îndelungate încercări ne dăm seama că de partea noastră încă nu stau toate argumentele care să ne îndreptățească dorința de a ne numi oameni buni. Mai crunt este că unii oameni, care fără să fi încercat vreodată să-și înrădăcineze în suflet virtutea bunătății, nu sunt cu nici un inch în urma noastră.

A crede în Dumnezeu nu înseamnă neapărat a fi bun.

De ce? Pentru că a crede în Dumnezeu înseamnă întâi de toate a fi buni cu noi înșine. Ajungem să credem în El nu pentru că ne dorim cu tot dinadinsul să fim buni cu ceilalți, ci pentru că suntem egoiști. Pentru că visăm la salvarea propriilor noastre suflete și la viața veșnică. Pentru că nu vrem să murim și să ajungem în Lumea Întunericului, ci în cea a Luminii. Motivul primar al credinței noastre este salvarea propriei noastre piei de la moarte, mai puțin salvarea celorlalți.

Un om bun poate fi până și un ateu. iar răi, nu este de mirare, se dovedesc a fi adesea chiar mulți copii ai Domnului.

Este o mare bucurie să vezi oameni buni, fie că aceștia cred sau nu în Dumnezeu. Totuși, nu toți oamenii care sunt buni vor moșteni viața veșnică. Bunătatea fără credință în Dumnezeu și credința în Dumnezeu fără bunătate într-un fel sau altul sunt una și aceeași. Atâta timp cât cei care cred în El mai au o șansă, atunci ceilalți, în pofida bunătății lor, nu vor moșteni niciodată viața veșnică.

Și totuși…

Cu siguranță vă întrebați care va fi soarta finală a credincioșilor care nu sunt oameni buni. Întâi de toate este de menționat faptul că a crede în Dumnezeu și a nu fi bun cu ceilalți este un act de egoism, este o încercare naivă de a nu da celorlalți din ceea ce ți-a oferit Dumnezeu. Înseamnă să primești constant darurile și bunătatea lui Dumnezeu și să le ții numai pentru tine, să te înfrupți numai tu din ele.

Creștinii care nu dau mulțimii darul lor în dar, nu știu că acesta se înmulțește anume împărțindu-l cu ceilalți. Pilda biblică a Talanților ar fi o lecție bună care să determine o schimbare și în sufletul lor.

„Căci va fi ca atunci când un om, urmând să plece într-o călătorie, şi-a chemat sclavii şi le-a încredinţat averile lui. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia – doi, iar altuia – unul, fiecăruia după puterea lui; apoi a plecat. Imediat, cel ce primise cinci talanţi s-a dus şi i-a investit şi a câştigat alţi cinci. Tot aşa, cel ce primise doi a câştigat şi el alţi doi.Dar cel ce primise unul s-a dus şi a săpat o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său” (Matei 25, 14 - 18).

Să nu ascundem Talantul Domnului în pământ, ci să-l răspândim mereu printre oameni.

Cât despre noi, cei care împărțim de ani și ani din Darurile lui și trăim cu gândul că încă nu suntem BUNI la superlativ, să nu ne resemnăm, pentru că facerea de bine nu are limite. Să nu tindem spre atingerea acelei limite imaginare a bunătății pentru că ea nu există. Pentru că bunătatea, asemenea lui Dumnezeu, nu are nici început, nici sfârșit.

Limba engleză pentru un basarabean franțuzit

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Sat, 12 Dec 2015 03:14:00 +0000

Deși am învățat franceza toată tinerețea mea, eu am fost mereu interesat de engleză. Limba lui Shakespeare mi s-a părut dintotdeauna o adevărată provocare.

În anul 2012 mă aflam la Londra. Pentru prima dată într-o țară anglofonă. Ca să învăț barem câteva cuvinte, decisei să apelez la un profesor nativ, care să mă ajute să părăsesc definitiv tărâmul ignoranței, al necunoașterii celei mai populare limbi vorbite pe globul pământesc. Julia Wilson, o profesoară de vârsta mea, intuindu-mi interesul vizavi de limba engleză, îmi acordase o atenție deosebită, recomandându-mi săptămânal cărțulii, pe care dacă le-aș fi lecturat, neîndoios m-ar fi ajutat să însușesc limba engleză.

Una dintre colege mi-a fost și Polina Antova, o bulgăroaică amabilă și educată. Datorită interesului ei sporit pentru carte am început și eu, pas cu pas, să progresez.

Dar…, am avut și altfel de colegi, un fel de antonime ale Polinei Antova. Unul dintre ei, venit din țările baltice, se afla de peste zece ani în Marea Britanie și nu era apt să pronunțe nici măcar „Bună ziua”! Când l-am văzut, am început „să prind curaj”, parafrazându-l pe Creangă.

Alți trei colegi, aflați de peste jumătate de deceniu la Londra, erau un pic mai răsăriți decât balticul, dar cu nici o jumătate de pas înaintea mea. Toți trei, punându-le câte o suliță în mâini, ai fi zis că sunt indieni. Întrucât nu purtau sulițe, mi-a fost nespus de greu să decid de prin ce junglă veniseră la Londra. Unul dintre tovarășii de bancă îmi spuse că cele trei specimene nu trăiesc mai mult de douăzeci și ceva de ani. Prin urmare, în lipsa unei solide certitudini, am decis că ei erau pigmei.

Întrucât venise o fată nouă în echipa noastră, Julia ne recomandase să o salutăm călduros cu câte un Nice to meet you, Film! Așa o chema pe noua noastră colegă venită tocmai din Thailanda. Toate bune și frumoase până în momentul în care și cei trei pigmei trebuiră s-o salute pe noua noastră colegă.

- Nice to meet you, Flim, spuse primul.

- Nice to meet you, Flim, spuse al doilea.

Întrucât și al treilea coleg, pigmeu și el, o numise pe colega noastră tot Flim, Julia Wilson în acel moment înțelesese că la mijloc se ivise o problemă serioasă. Pigmeii nu puteau pronunța sub nicio formă Film, ci numai Flim. Îi pusese pe toți trei să repete după ea câte o literă, poate, într-un sfârșit, îi reușește să scoată, de prin junglele necunoașterii, pe cei trei pigmei.

- F, spuse profesoara.

- F, repetaseră cei trei.

- I, continuă Julia.

- I, sonorizară în cor și bărbații cu pricina.

- L!

- M!

- Acum pronunțați Film!

- Flim, spuseră toți odată cei trei. Pe cât de albă era Julia, pe atât de pământii rămaseră pigmeii.

Râdeam în sinea mea ca un nebun.

„Este greu să scoți jungla dintr-un singur om. Dar când e vorba tocmai de trei, scoaterea ei devine absolut imposibilă”, îmi spusei eu amuzat.

Tot în acea seară, învățaserăm un cuvânt nou în engleză care, brusc, îmi preschimbă zâmbetul într-o amarnică tristețe. Era vorba de lexemul „unfortunately”. Să-i fi văzut pe pigmei cât de frumos și fluent îl pronunțau… Și, în același timp să mă fi văzut pe mine… Să mori, nu alta. Mi se rupea limba în gură. O sucisem și o răsucisem, ba chiar și nod o făcusem la un moment dat, dar să pronunț cuvântul „unfortunately”, tot nu putui.

Au trecut mai bine de trei ani de atunci. Probabil că cei trei pigmei au învățat să pronunțe numele acelei fete, iar eu…, ori de câte ori văd cuvântul „unfortunately”, mă apucă plânsul…

Fiii înțelepciunii

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Wed, 28 Oct 2015 03:14:00 +0000

Adesea mă întreb ce este aia înțelepciune?! De ce unii oameni sunt înzestrați cu ea, iar alții nu? De ce vorbim atât de mult despre înțelepciune și despre imperioasa necesitate de a intra în posesia ei, de vreme ce putem supraviețui și fără ea? Ca să trăim nu avem nevoie de prea multă minte. Toți, oricât de mic sau de mare ne-ar fi creierul, respirăm să nu ne sufocăm, mâncăm să nu murim de foame, bem să nu ne uscăm de sete... Reguli simple, dar indispensabile muritorului de rând.

Dar, cu scurgerea ireversibilă a timpului și a vieții din perisabilul meu trup, am înțeles că toate aceste lucruri legate de respirație, de băut și de mâncat sunt, de fapt, niște simple reguli urmate, nicicum doar de oameni, ci și de păsări și-animale, adică de curci și rațe, de boi și vaci, de cai, măgari, purcei…

Înțelepciune, așadar, nu este fapta omului care este identică cu cea a animalului din grajd sau din pădure, ci fapta, decizia, concluzia care sunt numai ale noastre și ale nimănui altcuiva.

Ceea ce ne face să fim altfel decât dobitoacele pământului se numește înțelepciune, sau cel puțin frântură din ea.

Înțelepciunea, în fond, nu are nicio legătură cu stomacul sau cu poftele carnale ale noastre. Totodată, înțelepciunea nu are legături genetice cu animalul dinlăuntrul nostru. Înțelepciunea este seva spiritului, a sufletului și a neadormitei minți din noi.

Înțelepții cei Mari văd cu ochii minții omul din animale și animalul din om. Ei văd belșug în sărăcie și sărăcie în belșug. Înțelepții nu mulțumesc niciodată aerului pentru că există, ci nasului și gurii că le dau posibilitatea să respire existentul aer. De n-am avea nas și gură, oare ce rost ar mai avea aerul din jurul nostru? Ei nu mulțumesc frumuseților naturii că există, ci ochilor că le permit să vadă aceste frumuseți. Înțelepții adevărați nu se minunează, nici nu-și pleacă genunchii în fața propriei priceperi nesfârșite, ci lui Dumnezeu, pentru că le-a dat și lor un spirit luminos.

Să fim așadar ființe înțelepte, dragii mei, căci să respire, să bea și să mănânce pot și animalele… Înțelepciunea este unicul lucru ce ne face diferiți de ele.

Ne naștem oameni însă, cu trecerea timpului, mulți dintre noi se schimbă, se transformă… Aleg să fie orice, numai oameni nu. Prin urmare, relele din jurul nostru se întâmplă din cauza acutei lipse de înțelepciune.

Unii dintre noi asociază înțelepciunea cu bătrânețea sau bătrânețea cu înțelepciunea. Totuși, nu o singură dată am auzit expresia că bătrânii sunt ca niște copii. Copii?! Extraordinar! Dacă înțelepciunea aparține bătrânilor, iar bătrânii sunt în mintea copiilor, atunci ce sau cine sunt copiii?

Iisus le spune oamenilor că dacă își doresc să ajungă în împărăția Cerurilor, trebuie să fie cum sunt copiii. Iarăși este vorba de copii. Adică de originile noastre, de începutul începuturilor, de rădăcini… Copiii sunt puri, nevinovați. Ei sunt posesorii înțelepciunii inconștiente. Ei nu înjură, nu mint, nu bârfesc, nu urăsc… Ei sunt înțelepți fără să-și dea seama de înțelepciunea lor. Însă, cu trecerea anilor, mulți dintre noi se îndreaptă spre bătrânețe, lăsându-și înțelepciunea pe tărâmul îndepărtatei copilării.

Unii se vor întreba nedumeriți ce legătură are înțelepciunea cu credința. Să știți că faptele nobile, comportamentul exemplar, deciziile și sfaturile cele mai bune ale omului nasc din înțelepciune, nu din prostie. Un creștin adevărat este și înțelept. Căci înțelepciunea vine de la Dumnezeu.

Așadar, primul pas spre înțelepciune este să nu încetăm niciodată să fim copii. Pentru că Dumnezeu iubește copiii.

Rămâneți copii, dragii mei, chiar dacă de mult nu mai sunteți.

Al doilea pas către divina sau nepătata înțelepciune este modestia. Pentru că înțelepciunea fără modestie este pseudoînțelepciune. Să nu căutăm slava lumii pentru ceea ce spunem, facem sau gândim. Să nu căutăm lumina reflectoarelor, nici microfoanele jurnaliștilor. Să nu așteptăm aplauze și laude din partea lumii.

„Așa să trăiești pe pământ, ca și cum nu ai fi, dar la plecare să lași un gol în urma ta”, spune Părintele-scriitor Savatie Baștovoi.

Un înțelept nu trebuie să invidieze niciodată politicienii sau vedetele pentru că sunt prezenți/prezente zi de zi pe ecranele televizoarelor. Nu. În cazul înțelepților, nu chipul are importanță, ci mesajul pe care vor să-l spună lumii.

Vorbele înțelepților nu sunt goale, ci pline de sens, de indubitabilă însemnătate.

Iisus, prin înțelepciunea Sa, nu a avut nevoie de televiziune sau de microfoane ca să se facă auzit în lumea întreagă. Pentru că ecoul adevăratei înțelepciuni ajunge la fiece ureche fără microfon sau alte dispozitive de amplificare a vocii.

Fiți modești. Căci prin modestie veți fi și mai aproape de veritabila înțelepciune.

O țară lipsită de oameni înțelepți este asemenea unei fântâni fără apă. Înțelepții sunt acul busolei care indică adevărata cale pe care ar trebui să o urmeze un popor, o națiune. În acest secol al vitezei, când oamenii de pe diverse continente sunt despărțiți de un simplu clic, când scrisul pe hârtie aproape că a devenit o amintire, când distanța dintre naștere și moarte este micșorată temporal de nestăvilita noastră grabă, timp pentru meditație aproape că nu ne mai rămâne.

Înțelepciune însă înseamnă a opri timpul în loc și a te întreba cine sunt eu? De unde vin? De ce m-am născut? Cine a decis ca eu să mă nasc? Și dacă Cel ce a decis să vin în această lume, oare nu a avut El și un scop privitor la mersul meu pe acest pământ? Încotro merg? De ce fac ceea ce fac și dacă ceea ce fac este bine sau nu?...

Unul dintre mulții pași către înțelepciune l-am aflat citind cândva o parabolă. Un tânăr s-a dus la ușa unui înțelept bătrân și i-a zis franc că și el își dorește să devină înțelept. Bătrânul s-a uitat la el și i-a spus:

– Bine. Eu voi închide ușa, iar tu vei bate în ea atâta cât va trebui.

Tânărul bătuse îndelung în ușă, însă bătrânul nu i-a mai deschis. Abia într-un târziu, înțeleptul decise că este timpul să deschidă.

– Cum te simți? îl întrebă bătrânul.

– Mă simt de parcă aș fi un prost, i-a răspuns trist băiatul.

– Bravo! Acesta este unul dintre primii pași către înțelepciune.

Un înțelept adevărat, nu-și dă seama că este înțelept. Un înțelept adevărat crede despre sine că este cea mai lipsită de însemnătate ființă omenească. Pentru că, după cum afirmă marele gânditor român Richard Wurmbrand: „Putem privi multe lucruri, dar nu putem vedea ochiul cu care privim. Putem verifica orice idee cu excepția ideii cu care analizăm.”

Prin urmare, un veritabil înțelept habar nu are despre sine că este înțelept.

Odată, în timp ce urcasem în trenul londonez, cu gândul să ajung la London Bridge, o țigancă tânără, frumoasă, din alea cu buze mari, cărnoase, își scufundă ochii săi negri și misterici în ai mei. Acea clipă de comunicare nonverbală fusese de ajuns. Și pentru ea, și pentru mine. Nici nu apucasem să iau loc pe unul dintre scaunele moi ale vagonului, că și fusesem din nou surprins de prezența tinerei țigănci. Pășea sprintenă printre călători, distribuind fiecăruia câte o fițuică pe care scria cu litere mășcate că are nevoie imediată de ajutor financiar.

În buzunarul drept de la pantaloni purtam de mai multe zile o bancnotă de douăzeci de lire. O purtam fără vreun motiv anume. M-am gândit pentru o clipă că aș putea să o dau cerșetoarei, dar văzând cât este de vioaie și de sănătoasă, mi-am zis plin de răutate: „Du-te și muncește, fato, că de la mine nu vezi nimic”. Nu i-am dat nimic, dimpotrivă, i-am mai trimis o privire încărcată de energia cea mai negativă cu putință.

La următoarea stație, țiganca coborâse din tren fără să primească vreo lețcaie de la bogații locuitori ai Londrei. Și nici de la săracul de mine.

Văzând că a plecat, mi-am băgat din nou mâna în buzunar ca să-mi mângâi părintește prețioasa și scumpa mea liră. Dar… nu mai era în buzunar… Nu știu ce a fost asta, ce s-a întâmplat cu adevărat, însă nu am mai găsit niciodată lira mea.

Renunțarea la lucrurile materiale este încă un pas către divina înțelepciune. Să renunțăm la lucrurile care credem că ne aparțin, pentru că, de fapt, nimic nu este al nostru. Nimic. Înțeleptul nu este rob al palpabilei și al materialei lumi. Înțeleptul este liber. Liber ca pasărea cerului, ca vântul universului, ca lumina soarelui… Ca să ai totul trebuie să renunți la tot, să fii liber. Libertatea este cea mai de preț bogăție a omului.

Libertatea este înțelepciune.

Arta de a fi Oameni

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Mon, 19 Oct 2015 00:32:00 +0000

Mulți dintre noi, foarte mulți, visează să devină aviatori, medici, businessmeni, inventatori… Dar atât de puțini visează să devină Oameni…

Încercăm adesea să împărțim lumea în credincioși și necredincioși; în bogați, săraci, harnici, leneși, heterosexuali și cei de alte orientări… Ne pricepem de minune să alcătuim diverse clasamente, să elaborăm statistici, să dăm răspunsuri concluzive, dar ne dovedim atât de ignoranți și subiectivi când vine timpul să stabilim propria noastră poziție în acele topuri fără număr.

Adesea criticăm și punem la-ndoială buna cuviință și corectitudinea faptelor oamenilor pe care îi cunoaștem sau de care am auzit accidental, dar găsim justificări trase de păr pentru faptele ignobile pe care noi înșine le săvârșim.

Criticăm ușor și iertăm greu. Vedem paiul din ochii tuturor, deși în ochii noștri stă înfiptă coșcogea bârnă a păcatului și a porceștii nesimțiri.

Suntem niște ciudați. Niște rătăciți. Suntem niște făpturi inconștiente care, în pofida statutului nostru, pretindem că suntem creștini. Da, creștini! Creștini care nu ratează nicio comuniune cu ceilalți frați în credință. Creștini care petrec jumătate de săptămână între pereții bisericii.

Ne concentrăm atât de mult să fim trupește în biserică încât uităm să ne luăm și sufletul cu noi acolo.

Totuși, decât să intrăm în biserică duminică de duminică, an de an și să rămânem aceleași ființe păcătoase, mai bine să lăsăm biserica să intre în inimile noastre o dată pentru totdeauna.

În vara anului 2013 mă aflam la Paris. Acolo, datorită unui vechi prieten, făcusem cunoștință cu un ins cu Biblia în mână. Vorbea atât de frumos de Dumnezeu, de credință. Acel copil al lui Dumnezeu într-o bună zi mi-a furat toți banii care-i aveam, laptopul și alte lucruri ce le găsise în rucsacul meu. Nici Biblia și nici discursurile despre Dumnezeu care ies din gura unui om nu sunt o dovadă a sfințeniei acestuia.

Este evident faptul că arta de a fi oameni pornește, în cea mai mare măsură, de la credința noastră, de la ce fel de creștini suntem noi.

Iar în biserica zilelor noastre se vorbește foarte mult despre cum trebuie să fie un creștin și cum trebuie să se comporte cu semenii săi. De mic copil, de când mă țin minte, se vorbește despre cum să fim, cum să ne purtăm… Mereu ni se vorbește la viitor. Dar nu se spune aproape nimic despre prezentul nostru. Despre aici și acum.

Ce fel de creștin sunt eu acum? Cum sunt eu? Ce fac eu pentru frații mei? Cu ce îi ajut? Am eu grijă de semenii aflați în suferință? Le șterg lacrimile atunci când plâng în preajma mea?

Să uităm de viitor pentru că viitorul nu există. El va exista cândva, dar s-ar putea ca noi să nu mai ajungem să-l vedem.

Acum! Acum acționează! Ajută omul pe care nu ai voit să-l ajuți până acum. Fă acum ceea ce nu ai făcut niciodată până în această clipă: șterge-i lacrimile celui care plânge, dă o bucată de pâine flămândului, o haină celui dezbrăcat, un sfat celui care ți-l cere…

Deși nu faci niciodată bine îți place să crezi despre tine că ești un bun creștin. Ce fel de creștin ești atunci dacă nu ajuți pe nimeni niciodată?

Pentru că a fi Om se vede din felul cum te porți cu ceilalți oameni.

Ce fel de creștini suntem noi?

Cărați-vă din țara noastră, nenorociților!

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Thu, 03 Sep 2015 03:41:00 +0000

La început, Marx a avut ambiții artistice. Poemele și dramele sale au o anumită importanță în măsura în care dezvăluie stările sale sufletești dar, neavând valoare literară, nu s-au bucurat de aprecierile contemporanilor săi. Insuccesul în dramaturgie, ne-a dat un Goebbels – ministrul propagandei naziste; în filozofie, un Rosenberg – teoreticianul rasismului german; iar în pictură și arhitectură – un Hitler. (Fragment din cartea Marx și Satan de Richard Wurmbrand).

Unii, pentru că au eșuat încercând să facă Binele, excelează la capitolul Răutate. Devin genii ai Răului. Acum, dacă este să arunc o privire peste politicul moldav, constat cu mare tristețe că este plin de genii…

Despre ce fel de genii este vorba, numai pielea și suflețelul bietului moldovean știe…

Tu, Filate, ce lucru bun ai încercat să faci în viața ta și ai eșuat? Ce te-a împins în tabăra Răului? Dar pe tine, domnule Plahotniuc? Chiar nu vă dați seama că din cauza răutății voastre fug cei mai buni oameni din țară? Oare nu ar fi mai simplu să plecați voi doi și țara să ne rămână nouă?!

Fuga din stupul cu moldoveni

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Sun, 16 Aug 2015 15:43:00 +0000

Republica Moldova nu este un stat unde să vrei să rămâi prea mult. Degringolada politică dintre Prut și Nistru, prin ricoșeu, lovește în aproape fiecare cetățean care nu face parte din sistem. Din acel sistem corupt și desfrânat am refuzat și eu să fac parte. Deși, uneori, eram tentat să cred că, prin implicare, aș putea cumva să-l schimb. Odată, naiv fiind, îndrăznisem să-i spun unui politolog că dacă am avea măcar un dram de voință am putea schimba multe în politicul moldovenesc, iar el, zâmbind cu un evident subînțeles, mi-a spus că un sistem clădit pe ruinele moravurilor URSS-iste, unde apucăturile omului sovietic sunt considerate veritabile virtuți, schimbările reprezintă doar o banală utopie. „Acest sistem nu poate fi schimbat. Dimpotrivă, el este cel care ne schimbă zi de zi, care ne mutilează credințele, idealurile și ființa. Acest sistem nu poate fi schimbat, ci numai înlăturat.”

Dar, la 7 aprilie 2009, cu implicarea activă a zeci de mii de tineri, a eșuat și înlăturarea acestuia. Hoții continuă să fure, trădătorii să ne conducă, iar cei onești să fugă. Între timp a ajuns să se vorbească deja de un milion de moldoveni care au emigrat. Din cei aproape patru milioane de oameni câți are Republica Moldova, un milion este prea mult. Câți dintre ei se vor mai întoarce acasă?!

…Și eu fac parte din acel milion. Iar SUA nu este prima mea încercare de evadare din RM. Pentru că politicul moldovenesc îmi sufoca spiritul am înțeles, încă din adolescență, că trebuie să plec undeva. Și, fără să ezit, am plecat. Am hoinărit prin lume începând de la hotarele Munților Ural și până la Atlantic. Printre străini, îmi este rușine s-o spun, mă simt mai „acasă” decât acasă. Pentru că indiferent de arealul geografic unde m-am aflat în timpul exilului, nimeni dintre străini nu a atentat la integritatea și la libertatea spiritului meu.

Departe de pseudo-statul Republica Moldova mă simt cu adevărat liber.

Este bine de știut că nu doar sărăcia este cauza plecărilor masive din Republica Moldova. Pentru că există sute de mii de oameni săraci în țara noastră care nu intenționează nicicum să plece undeva. Lipsurile de tot felul nu-i deranjează să-și trăiască viața acasă. O bucată de mămăligă și o coadă de ceapă verde sunt cât se poate de suficiente ca să le potolească foamea și avântul plecării printre străini.

Exilul este rezultatul evident al unei mulțimi de alte lipsuri la care sunt supuși cetățenii noștri. Cumetrismul, corupția, justiția care face nedreptate celor drepți și dreptate oamenilor certați cu legea, sistemul medical infect etc. Oamenilor onești le vine greu să supraviețuiască în RM. Iar cei mai vulnerabili sunt tinerii. Tot ei sunt acei care se autoexilează. Ei sunt într-o permanentă căutare a unei altfel de vieți, unde existența umană se supune altor legi decât cele din țara lor de origine.

Republica Moldova s-a debarasat de Uniunea Sovietică, nu și de homo sovieticus din politicul său care face viața amară cetățenilor de rând.

Deși am plecat departe de Republica Moldova continui să cred, undeva adânc în sufletul meu, că mai pot schimba ceva acolo.

Probabil că naivul din mine nu va muri niciodată…

Uitarea

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Thu, 02 Jul 2015 03:23:00 +0000

Uneori mi-aș dori din toată ființa să uit cine am fost cândva. Să uit de unde vin… Să uit de toate îndeletnicirile-mi de până acum. Iar oamenilor care știu cine sunt, să le șterg din memorie faptul că m-au cunoscut vreodată. Vreau să devin un om nou. Un om fără trecut. Fără, pentru că el, trecutul, nu încetează să mă urmărească niciodată. El, cel puțin mie, îmi stă ca o stavilă în cale, de care mă împiedic ori de câte ori doresc să fac un nou pas spre viitor. Da. Între mine și viitorul meu stă adesea, ca o fantasmă, trecutul.

Chiar dacă uneori apune peste mine mult-dorita și aproape utopica uitare, apare câte cineva care, fără să-și dea seama că a traversat un hotar străin și interzis, să scotocească în trecutul meu.

Azi, cineva care a scormonit p-aici prin lumea mea, mi-a amintit cine sunt… Și-am înțeles că oricât aș încerca să fiu un om nou, ca să mă fac plăcut mie însumi, cei din jur nu vor înceta să admire ceea ce am fost eu odată.

Trecutul pe care ni-l detestăm câteodată, pentru unii poate servi drept sursă de inspirație și inepuizabilă admirație.

Alegerile locale 2015: cine va pune mâna pe primăria Municipiului Chișinău?

nickciobanu@yahoo.com (Nicolae Ciobanu) — Sun, 03 May 2015 15:47:00 +0000

Alegerile locale din 14 iunie sunt, probabil, cele mai puțin așteptate alegeri din istoria RM. Electoratul basarabean, atât cel cu viziuni de dreapta, cât și cel cu viziuni de stânga, dezamăgit profund de prestația din ultimii ani a politicienilor, va fi greu de convins să iasă și de această dată din casă în ziua scrutinului.

Chiar dacă e vorba de alegeri locale, nu de cele parlamentare, alegătorii așteaptă unele explicații sincere și detaliate de la reprezentanții clasei politice. De fapt, este vorba de foarte multe explicații! Și ele nu se rezumă doar la Banca de Economii și Aeroportul Internațional Chișinău.

Oamenii vor să știe ce se întâmplă în această țară. Cine este vinovat de mersul spre nicăieri al Republicii Moldova. Oamenii vor să vadă organele de drept punând cătușe marilor tâlhari ai țării, în frunte cu Filat și Plahotniuc. Iar turismul interpartinic nu mai pare a fi cea mai înțeleaptă soluție de a se eschiva de la răspundere, de a induce electoratul în eroare, de a se descotorosi de faptele ignobile săvârșite de-a lungul timpului.

Cei care se visează edili să răspundă întâi de toate pentru păcatele proprii și pentru cele ale colegilor lor de partid.

Dacă e să ne referim succint la unii candidați la funcția de primar al capitalei, pentru că anume alegerile din Chișinău au importanță când vine vorba de localele din RM, aș începe cu Dorin Chirtoacă. Acesta, până să ne sucească mințile cu Integrarea Europeană, ar trebui să mai lucreze la talentele sale manageriale. Trebuie să fie un gospodar mai bun. Mai mult de atât, înainte de a fi reales în funcție, s-ar cuveni ca acesta să explice chișinăuienilor multe lucruri. Printre care proiectul eșuat de mansardare a blocurilor de locuit din capitală. Din cauza lucrărilor demarate cu mult tam-tam și nefinisate, sute de familii din capitală stau deja de ani buni cu acoperișurile sparte și cu apa în casă. Dorin Chirtoacă să meargă întâi de toate la aceste familii, să vedem cum le va convinge să-l voteze, mai ales că sute de plângeri i-au fost trimise, iar el, ori acoliții săi, le-au redirecționat pe toate organelor de drept, de parcă oamenii legii sunt cei care și-au propus să mansardeze clădirile din Chișinău.

…Întrucât activitatea unor bănci din RM este una defectuoasă, iar cursul valutar fluctuează dramatic de la o zi la alta, Dorin Chirtoacă, prin ricoșeu, ar trebui să dea explicații privitor și la munca suspicioasă și netransparentă realizată de Dorin Drăguțan, guvernatorul Băncii Naționale, cocoțat în această funcție de către Partidul Liberal. PL-ul face pe mortul în popușoi când vine vorba de Drăguțan, de parcă cetățenii acestei țări ar fi chiori și prea înguști la minte ca să vadă și să priceapă că lucrurile nu sunt tocmai roz în cadrul BNM-ului.

Oazu Nantoi, deși de câteva decenii ne tot dovedește că este un politician onest, înainte să ceară votul chișinăuienilor, s-ar cădea să răspundă pentru erorile șefului său, Iurie Leancă. Evadarea lui Leancă din PLDM nu-l absolvă de păcatul de-a fi înstrăinat BEM-ul și Aeroportul. Un prim-ministru care pledează pentru Integrare Europeană, dar oferă Rusiei „în dar” obiectivele strategice ale țării noastre, este lipsit de credibilitate. Oazu Nantoi, în pofida respectului pe care i-l poartă unii, nu are decât să roșească în fața alegătorilor din cauza șefului său.

Candidatul PLDM Serafim Urechean se găsește într-o situație mult mai delicată. În 2005 acesta, ignorând încrederea și efortul simpatizanților de a-l vota, a renunțat la mandatul de primar general al capitalei în schimbul unui mandat de deputat în legislativul moldovenesc. Ulterior, după ce AMN-ul a sucombat, Urechean a sărit în luntrea banditului național Vlad Filat, acesta oferindu-i în schimb Curtea de Conturi. Întrucât imaginea lui Filat este una negativă în societatea moldavă, iar Urechean pe lângă faptul că vine din curtea acestui bandit, a dezamăgit o dată electoratul chișinăuian, șansele lui de a pune mâna pe primăria capitalei sunt relativ mici.

Zinaida Greceanâi, cândva comunistă, azi socialistă, care fusese unul dintre principalii contracandidați ai lui Dorin Chirtoacă la alegerile locale din 2005, iar în 2009, în timpul protestelor din aprilie, amenința că se va face uz de arme în cazul în care tinerii nu vor renunța la manifestații, azi revine în cursa pentru primărie. Șansele sale de a câștiga alegerile sunt foarte mari, mai ales că pentru ea vor vota nu doar socialiștii, ci și o parte dintre comuniști, ruși, ucraineni și toți șovinii Chișinăului.

Întrucât PCRM nu a avut un candidat „serios” la funcția de primar, a apelat la serviciile omului de afaceri Vasile Chirtoca. Acesta a fost împins în cursă pentru a crea confuzie printre alegătorii bătrâni sau printre cei agramați. Comuniștii cred că unii dintre alegători, din lipsă de atenție, vor vota pentru Vasile Chirtoca, în detrimentul lui Dorin Chirtoacă. Bineînțeles că asemenea idee, dacă o putem numi idee și nu tâmpenie, putea să se nască doar în mintea senilului Voronin.

Este de menționat faptul că numărul pretendenților la fotoliul de primar este mult mai mare, însă șansele lor de a cuceri electoratul și așa suspicios și dezamăgit sunt minime. Ca și ultima dată, alegerile pentru primăria capitalei nu se axează pe votarea unui bun gospodar, ci pe votarea unui adept al Estului sau al Vestului.

Marea luptă se va da între pro-europeanul Dorin Chirtoacă și pro-rusa Zinaida Greceanâi, ai cărei părinți, apropo, au fost deportați în Siberia. Tot acolo s-a și născut aceasta.

Surprize minuscule ar putea genera Oazu Nantoi sau, în cel mai bizar caz, Serafim Urechean.

În rest… vom trăi și vom vedea.