Nimic Nou Sub Soare

Paradigma gigantismului în dezvoltarea umanității

noreply@blogger.com (Kritikos) — Sat, 21 Jul 2012 10:46:00 +0000

Odata ce oamenii isi simt micimea lor in orasele gigant incearca sa iasa cu ceva in evidenta din stransoarea mega-oraselor in care isi traiesc viata. Multi se identifica cu ele, dar in acelasi timp se simt neimportanti intr-o lume care parca le innabunsa propriile ganduri si le bruiaza gandirea. Atunci cand acest lucru se intampla intervine acea dorinta si ambitie de a iesi din aceasta stransoare, de a conta intr-o lume care transmite micimea. Pare un paradox, cum aceasta mecanica a dezvoltarii actioneaza pe de o parte ca un "distrugator", iar pe de alta parte ca un "dezvoltator" al omenirii.

Omul este o fiinta sociala si trebuie sa se conecteze cu ceilalti oameni si cu cat in jurul lui se perinda mai multi oameni, cu atat izolarea se accetueaza datorita imposibilitatii de a intra in contact cu acele persoane. Dorinta de contact uman creste direct proportional cu numarul indivizilor aflati in vecinatatea unui individ. Deoarece societatea e construita si se vrea construita la o scala din ce in ce mai mare, iar ideile "mici", care nu pot intregii o tendinta spre gigantism si propun o crestere bazata pe elogiul ideilor proprii sunt date la o parte frecvent. Acest lucru are ca efect sentimentul de vinovatie si frica, care sunt mai usor exercitate impotriva oricui se opune noului curent al societatii, ce isi intinde influenta in gandirea individuala sau generala. Cred ca o influenta mai pregnanta o are un poster sau un afis de dimensiuni colosale pus in 10 locuri cheie decat 1000 de pliante distribuite in 100 de locuri. Lumea pare amprentata inspre schimbare, dar in realitate nu se schimba deloc, ci doar isi cauta o crestere prin fuziune.
In lume nu sunt decat 2 feluri de lucruri: mici si mari. Acesta dualitate e de nedespartit, nu pentru ca ar fi dualitate, ci pentru ca gigantismul trebuie sa produca la randul lui lucruri mici, pentru ca aceste lucruri mici au rolul de a-i valida personalitatea si a i-o intretine. Gigantismul produce lucruri "mici" si nu lucruri "marete" asa cum ar trebui.

Inaintarea in schimbare face ca tehnologia sa devina din ce in ce mai mica, mai subtire si mai usoara pe masura ce companiile care o fabrica devin mai mari. Primul calculator ocupa 10 camere inainte sa ajunga PC-ul stiut de azi, inainte sa fie preluat de o companie mare. Veti spune: "Da! Asa e! E stiut totusi ca, daca mai multi contribuie la realizarea lui, un lucru devine mai performant". Deci pana la urma "performant" e sinonim cu mic.

Bisericile Catolice (Catedralele Gotice) nu intamplator sunt de proportii mari. Biserica Catolica reprezinta pe Dumnezeu. Nu e sub semnul hazardului ca Inchizitia avea asa de mare autoritate in Evul Mediu, pentru ca "micimea" omului era accentuata prin marimea Bisericilor si astfel, un mesaj nescris se putea transmitea intre credinciosi prin faptul ca Dumnezeirea era Autoritatea Necrutatoare ce impunea distante abisale intre supusii sai muritori, fiind departe de fiinta minuscula a omului. Pe langa perceptele adevarului pe care Dumnezeu i le-a dat sa le respecte exista intotdeauna o prapastie mistificata si marcata de incertitudine intre Dumnezeire si om, care lasa cu usurinta loc de interpretari. Aceste interpretari au fost exploatate cu succes de calaii Inchizitiei. Prin prisma acestei gandiri am fost invatati ca forta raului se opune intotdeauna binelui in mod clar. Forta Binelui cred ca se confunda in societate cu forta Gigantismului. Si in basme, intotdeauna, eroul este mic, neajutorat, fara vreo sansa de izbanda la prima vedere. Chiar daca nu are forta la inceput, prin el insusi este o forta, pentru ca se perpetueaza si se "mareste" pe masura ce castiga (putem face analogie cu majoritatea unei natiuni, un grup sau cerc).

Acest gigantism nu a luat nastere treptat ci a luat nastere brusc. Este uimitor cum odata cu dezvoltarea marilor constructii au iesit la iveala si "marile idei noi". Veti spune ca nu este nicio legatura intre asta si faptul ca s-a construit, deoarece e firesc ca societatea sa se dezvolte uniform, insa va pot da ca exemplu Filozofiile, Stiintele din marile Capitale ale Lumii in care dezvoltarea a insemnat construirea de cladiri gigantice (Egiptul cu piramidele sale ar fi cel mai cunoscut astfel de oras din lumea antica). Aceasta schimbare a venit ca un val peste toata societatea si a condus la aparitia in toate mediile societatii a aceleiasi scale de dimesiuni, cu toate ca, de multe ori, cantitatea sporita a insemnat calitatea mult diminuata. Un bun exemplu de astazi sunt hipermarketurile, in care se gasesc din belsug toate tipurile de alimente, dar de o calitate indoielnica si care pot vatama sanatatea oamenilor.

In lumea antica, cele mai mari Minuni ale lumii, cat si cei mai importanti Zei si Locasuri ale Zeilor din mitologie erau reprezentate prin marimi colosale. Din mitologia greaca, de exemplu putem afla ca Gigantii (prin denumirea lor exprimand ceva "Urias"), incercand salvarea Titanilor (care erau zei tot foarte mari) au inceput lupta impotriva Zeilor din Muntele cel Imens si Inalt al Olimpului. Cred ca putem gasii un corespondent si pentru conflictele din timpul nostru, in ciocnirile dintre "Marile societati" din Est si cele din Vest, ciocniri datorate saturatiei de marime dintre Orient si Occident.

Oamenii cauta sa realizeze prin tot ce fac lucruri durabile si marete si prin aceasta vor sa simta ca fac parte dintr-o entitate importanta. Societatea are ca scop incurajarea si motivarea dorintelor indivizilor de a progresa, deoarece aceasta cheltuiala de energie, in scopul motivarii se intoarce ca un bumerang, de trei ori in folosul ei, sau mai bine zis a "Gigantilor" care o conduc: o data prin acceptarea tacita de a indura mai usor un efort mare de munca in comparatie cu "recompensa", apoi prin descurajarea unei impotriviri de orice fel contra curentului de dezvoltare al viitoarei societati si intr-un final prin castigarea de partea "modernismului capitalist" a unui mare numar de membri ferventi din zonele elitei si nu numai, pentru a intari aceste concepte.

Cele mai importante orase ale lumii antice erau de dimensiuni imense, nu datorita marimii lor, ci a ceea ce se dorea sa se exprime prin marimea si inaltimea lor si anume, sacralitatea de netagaduit si intarirea increderii cetatenilor, atat in conducatorii oraselor respective, cat si in conducatorii regiunilor. (de exemplu: Machu Pichu - oras uitat al incasilor, inconjurat de munti inalti, Alexandria din Egipt - unde a fost construit Farul din Alexandria si cea mai mare Biblioteca a Antichitatii, Babilon - unde s-a construit pentru prima data cea mai inalta cladire, Turnul Babel).

In contemporaneitate, cea mai mare sansa de reusita economica si culturala o au tot orasele gigant. China in urmatorii ani are sansa sa devina principala putere mondiala din lume, vorbindu-se despre ea numai la superlativ de catre o multime de specialisti in economie. Ea are in plan construirea celui mai mare oras din lume, cu o populatie de 42 de milioane de locuitori. O consecinta deosebita a construirii acestor megastructuri poate fi stimularea consumului economic si cresterea sentimentului de securitatea ce poate induce o mai mica impotrivire impotriva oricaror masuri drastice sau chiar halucinante ce ar putea fi luate atat la nivelul statului sau chiar la nivel global. Astfel, toate marile orase inglobeza in structura lor viitoarea platforma pe care se poate construi subtil psihologia si filozofia viitoarei societati.

Omenirea are profund intiparit in subconstient mitul eroului, dand prin aceasta o personificare binelui. De fiecare data, la inceput, eroul, reprezentant de partea binelui, capata proportii infime in comparatie cu raul, care este de proportii uriase. Raul ramane constant in aceste proportii, pe cand binele cu "micimea" sa se transforma prin lupta si ia "maretia" raului, invingandu-l. Societatea, inconstient asociaza binele cu lucrurile de inceput, mici, dar capabile de transformare prin crestere la gigantism, iar raul cu lucrurile statice, incapabile de aceasta crestere brusca. Aceste tentative de compensatie cred ca vin din cauza slabiciunilor individuale ce unesc umanitatea prin proportii si cantitati uriase.

Cred ca omenirea se angreneaza intr-o panta periculoasa, din care nu mai exista decat cu greu o revenire, pentru ca Gigantismul se construieste pe sine ca intr-o multitudine de oglinzi indreptate spre a se reflecta in directia altor oglinzi, iar aceastea din urma spre o infinitate de alte oglinzi. As spune ca este o dezvoltare in Zig-Zag. Nu pot sa nu ma intreb ce s-ar intampla daca s-ar sparge primele oglinzi, ele fiind si fundatia tuturor celorlalte. Daca gigantismul se contruieste si se sustine pe sine asa, atunci care e pretul "avansarii" produs de el si cine si ce trebuie sa se miscoreze pentru a fi el construit?

Vrem sa fim diferiti de noi insine prin dorinta de autodepasire, insa odata deschisa cutia Pandorei, odata cu noi si noi realizari "marete", fara un echilibru, o diferenta clara si fara o atentie cuvenita, mai ales asupra a ceea ce este "mic", decat asupra a ceea ce este "maret", intre produsul maretiei si ignorarea micimii, progresul umanitatii e condamnat sa cada ca niste carti de joc. In acest fel, individul se confunda pe sine insusi cu realizarile sale si devine propriul Dumnezeu caruia I se inchina.

Raspuns la intelepciune

noreply@blogger.com (Kritikos) — Mon, 11 Jun 2012 19:42:00 +0000

Am scris acest articol ca un raspuns la intrebarile adresate mie de catre un cititor, acum ceva timp, prin intermediul Formularului de Contact. Intrebarile se refereau la articolul Intelepciunea si am decis sa fac public raspunsul meu, fiindca prezinta aspecte valabile pentru toata lumea. Iata mesajul cititorului:

„Buna seara,Ma numesc A. si am citit un articol foarte interesant referitor la intelepciune.As vrea sa va intreb: dvs. ati gasit intelepciunea? Daca da...cum? Astept un raspuns din toate.Va multumesc,o seara placuta in continuare!”

Asadar, incep prin a spune ca din momentul cand am scris articolul despre Intelepciune si pana acum mi-am schimbat multe conceptii despre intelepciune si viata in general. Intelepciunea nu cred ca poate fi gasita direct, fiind mai degraba un proces de durata. Primul pas este dorinta de o gasi pentru ca daca aceasta exista e prezenta si sora ei geamana cea mai importanta si anume dorinta de a o cauta. Cel mai bun mod de a tinde spre intelepciune este sinceritatea cu tine insuti si anume sa stii de ce cauti intelepciunea (o vrei pentru putere, prestigiu, posesiune sau vrei sa scapi de suferinta?).

Al doilea cel mai important indicator ca tinzi spre intelepciune este abtinerea de la a judeca oamenii. Se poate spune la prima vedere ca acest lucru pare usor, dar e nevoie de mult echilibru pentru asta. Cred ca de la fiecare om putem invata ceva, nimeni nu poate judeca si asculta in acelasi timp. De cele mai multe ori, judecata dura este egala cu dispretul. Abtinerea in a te arunca in judecarea oamenilor este o dovada de maturitate psihica si implica o cunoastere profunda a naturii umane, fiindca de obicei tindem sa judecam efectele a ceea ce afecteaza oamenii, ci nu cauzele. Am putea sa ne uitam si la cauze, dar ce judecam cu atata ardoare este parte din noi si nu ne permite sa vedem mai departe de "noi".

Exista unii oameni inteligenti, strict rationali, care inteleg multe lucruri, insa sunt formali, limitati de propria "voma intelectuala" si daca te uiti atent la ei o sa constati ca nu pot iesi din ei insisi. Degeaba sunt academicieni, au „n” doctorate si studii aprofundate, ei sunt prinsi intr-un cerc rigid, nu pot aduce nicicand ceva nou si stagneaza in gandire, au o perceptie care izoleaza.

Nimeni nu poate ajunge pe o cale buna sau rea decat prin schimbare. Diferenta insa o face vointa omului, pentru ca doar schimbarea este constanta. Pentru a se schimba cineva in rau nu trebuie sa faca nimic pentru asta, dar pentru a se schimba in bine e nevoie de mult efort. Sa nu uitam ca intelepciunea nu este parte distincta de oameni. Nu afirm ca eu nu judec pe nimeni, insa inainte de judeca incerc sa inteleg din mai multe puncte de vedere natura umana in complexitatea ei si cauzele ce au dus in acel punct. Pana la urma, a fi intelept este un mod de a cunoaste realitate asa cum este, fara distorsionare si a-i face fata intr-un mod care sa iti permita sa te bucuri de viata, fara a exclude suferinta intr-o anumita masura, care, oricum apare, mai devreme sau mai tarziu, intr-o forma sau alta. A gresi este o putere care face suportabila realitatea. Sigmund Freud spunea: "Omului ii trebuie un vis ca sa suporte realitatea".

Deci pana la urma, greseala este o alta parte a intelepciunii. Cele mai bune solutii la cele mai complicate probleme sunt cele mai simple ar spune multi, insa eu cred ca aici nu e vorba de o simplitate in sine, cat despre o modalitate unica de a le depasi, de un drum cu sens, inspre care cautatorul de intelepciune trebuie sa mearga si de la care nu se poate abate. Simplitatea are destula complexitate in ea. Societatea actuala nu lasa a fi duse greselile pana la capat din cauza unei schimbari continue, validand o criza de identitate. Astfel, omul e facut fie sa progreseze, fie sa regreseze. Este o criza de identitate pentru ca multi oameni nu se regasesc pe sine si nu se regasesc pe sine pentru ca nu sunt in normalitate, prin neconcordanta intre dorinte, fapte si ceea ce este cu adevarat. Eu cred ca nu numai lipsa de normalitate, ci si o prea mare "normalitate", o prea mare saturare de la mediul in care a crescut individul, prin satisfacerea tuturor nevoilor (normale), poate duce la frici. Fiind o criza de identitate, multi confunda valorile distructive si de posesiune cu cele firesti, deoarece cele normale nu pot fi negate, ci trebuie inlocuite cu altele noi.

Cred ca simplitatea solutiilor face parte dintr-un intreg de la care nu se poate face rabat, e unica. Daca pot spune ceva despre intelepciune as spune ca este o lupta continua pentru regasirea caii corecte si pentru pastrarea echilibrului. Adevaratele lupte sunt cele care se dau departe de ochii lumii, in interiorul nostru. Despre importanta invingerii de sine au scris multi autori celebri precum Mihailovici Dostoievski, Sun Tzu, Friedrich von Logau, Friedrich Nietzsche, Gottfried Leibniz, etc.

Societatea actuala e construita contrar orcarei directii spre intelepciune. Chiar daca societatea nu ne invata nimic ce ne-ar povatui spre intelepciune in mod direct, ea reuseste sa faca acest lucru in mod indirect, prin exemplele negative de langa noi. Este ca si cum eu as putea deosebi culoarea neagra mai usor, tocmai pentru ca exista culoarea alba.

Nimeni nu poate vorbi despre Intelepciune fara a vorbi despre Dumnezeu, dar mai ales despre Solomon, prin care "a vorbit" Dumnezeu, el fiind primul si ultimul care a cunoscut Intelepciunea pe toate fetele sale, ca un mare dar de la Dumnezeu. Cautarea lui Dumnezeu Adevarat (nu unul filozofic) este calea spre Intelepciune, pentru ca Intelepciunea nu are alt punct de plecare decat de la Dumnezeu si nu se "termina" decat in Dumnezeu.

Iată, in incheiere, cateva citate din Cartea Intelepciunii lui Solomon, nemaiavand nevoie de niciun altfel de comentariu.
"Ea umbla in toate partile cautand pe cei vrednici de ea si se arata prietenoasa in drumurile lor si ii intampina in tot ce pun la cale. Inceputul ei este pofta cea adevarata de invatatura. Iar pofta de invatatura are in sine iubirea, iar iubirea este paznica legilor ei, iar pazirea legilor ei este adeverirea nemuririi. Si nemurirea ne face sa fim aproape de Dumnezeu." (Cartea Intelepciunii lui Solomon); "Iar mie sa-mi daruiasca Dumnezeu sa graiesc precum gandesc si sa cuget in chip vrednic despre darurile Sale, caci El este povatuitorul intelepciunii si indreptatorul inteleptilor. Ca in mana Lui suntem si noi si cuvintele noastre si toata intelepciunea si stiinta lucrurilor."(Cartea Intelepciunii lui Solomon)

Puncte extreme

noreply@blogger.com (Aiton) — Tue, 08 May 2012 14:49:00 +0000

Oamenii concep lucrurile în general ca fiind duale. Cu alte cuvinte, noi percem realitatea ca fiind construită din extreme, ca bine-rău, viață-moarte, iubire-ură, lumină-întuneric, cald-rece și așa mai departe. Astfel, orice element care se află în acest interval deschis este un derivat fie al extremei percepută a fi pozitivă, fie al extremei percepută a fi negativă. Iar la mijloc ar fi indubitabilul zero, locul în care se armonizează cele două extreme, locul alegerii și libertății absolute. Însă acest model de a privi realitatea și universul care ne înconjoară este unul liniar.

Modelul liniar al dualității este relevant în măsura în care și mecanica newtoniană este funcțională pentru viteze mai mici decât viteza luminii, dar odată atinsă această limită, intră în joc mecanica relativistă, fără de care nu se pot explica forțele și comportamentele noi universale. Extremele trebuie gândite, astfel, într-o paradigmă a dinamicii continuă, a schimbării neîncetate de dispoziție, să spunem. În felul acesta, putem sesiza și pragmatismul unei astfel de viziuni în nenumărate aspecte ale vieții.

Punctele extreme, pe atât cât le putem noi percepe extremitatea, fuzionează în tocmai caracterul lor de neînvins și anume, acela al absolutului, al gradului ultim al ființării lor. Caldul extrem este tot una cu recele extrem, extremitatea luminii devine aceeași cu extremitatea întunericului, iubirea absolută se regăsește perfect în ura absolută, viața este aceeași cu moartea, iar binele suprem se oglindește în răul suprem. Toată această mișcare de dispoziție, de la o stare spre cealaltă este guvernată de o singură lege – măsură a ființei umane – aceea a libertății de alegere, zero-ul de care vorbeam mai devreme.

Dacă arunci o monedă în sus și o prinzi în palmă, ce anume vezi? Te poți uita și să spui că este vorba de „pajură” sau să spui că este vorba de „cap”. Însă mai mult decât aceste două fețe, aceste două percepții de fapt, observi cel mai simplu lucru posibil: moneda aruncată în sus și prinsă în palmă este tot monedă. Dualitatea ei este prinsă în iluzia extremelor, însă cu adevărat, extremele fuzionează în același material, în aceeași esență unică pentru fiecare dintre cele două simboluri, ceea ce înseamnă că oricând, „pajura” poate deveni „cap” și invers.

În om găsim întotdeauna această aruncare a monedei, în nenumăratele transfigurări ale ființei sale. O persoană eminamente morală poate fii capabilă de cel mai imoral lucru posibil, iar un individ cu foarte multe defecte poate face dovada celei mai sublime calități. Cea mai mare putere sau cel mai mare atu al unui om este în același timp și cea mai mare slăbiciune a sa.

Putem extinde această teorie asupra a varii fațete ale vieții și diferite domenii. Bunăoară, dacă este să ne gândim la structurarea politică, care este diferența esențială dintre un partid de extremă stânga și unul de extremă dreapta? Ambele sunt capabile în aceeași măsură să schițeze portretul unei societăți conduse prin mijloace dictatoriale. În lumea științei, valoarea pozitivă maximală a unei descoperiri se poate deosebi esențialmente de valoarea maximală negativă a ei? Energia nucleară este în aceeași măsură capabilă să potențeze dezvoltarea umanității precum este capabilă să distrugă orice ființă vie. Dacă este să luăm în discuție gândirea umană, prin ce se deosebește extrema logică a gândirii față de extrema sentimentală a ei? Doar și una și cealaltă îi răpesc omului capacitatea de a avea o viziune completă a realității încojurătoare.

Așadar, fiecare lucru conține în sine această magmă a extremelor, care poate irumpe oricând, fără deplina conștiință ei. Și fiecare lucru se poate naște din opusul său, devreme ce ambele sunt conținute în esența lucrului. Conștiința acestei baze ne pune pe noi în poziția echilibrului alegerii libere și de asemenea, ne mai învață să ne așteptăm la totul și în același timp la nimic din partea realității.

Despre interacțiunea umană - teorii consacrate

noreply@blogger.com (Aiton) — Wed, 30 Nov 2011 15:27:00 +0000

„Să ne întoarcem la lucruri” este un îndemn al lui Edmund Husserl care în filozofia sa definea „reducţia fenomenologică”, fenomenul fiind esenţa dată aprioric într-un domeniu independent şi de subiect şi de obiect. În acest sens, reducţia fenomenologică se realizează prin „punerea în paranteză” a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi filosofice, prin aceasta lumea încetând să mai fie doar obiect de cunoaştere, lucrurile apărându-ne independent de elementele culturale în care ele sunt îmbrăcate. Astfel, s-a conturat mai departe sociologia fenomenologică, care s-a afirmat în circuitul ştiinţific de profil, aplicarea începând cu deceniul al treilea al secolului XX, prin aportul austriacului Alfred Schuz. Prin aplicarea reducţiei fenomenologice la viaţa socială, A. Schutz a elaborat o fenomenologie a vieţii sociale care constituie baza tuturor dezvoltărilor din sociologia fenomenologică până în cel mai imediat prezent. Sistemul sociologiei fenomenologice a fost dezvoltat mai departe de P.Berger şi Th. Luckmann cu referire la: geneza structurii sociale, a sistemului instituţional, a integrării sociale şi rutinelor vieţii cotidiene, respectiv zona neproblematică a spaţiului social global. Obiectul de studiu al sociologiei, în concepţia acestora, îl constituie “realitatea vieţii cotidiene” ca fenomenalitate nemijlocită a socialului.

În dicţionarul Blackwell de Sociologie găsim că fenomenologia este „studiul conexiunii dintre conştiinţa umană şi viaţa socială, dintre configurarea vieţii sociale, pe de o parte şi modul în care oamenii o percep, gândesc şi vorbesc despre ea pe de alta (...) are la bază ideea construirii sociale a realităţii prin interacţiunea între oameni care folosesc simboluri spre a se interpreta unii pe alţii şi a atribui semnificaţii percepţiilor şi experienţei de viaţă” (p. 164). Când vorbim de interacțiune ne gândim la teoriile cunoscute sub numele de interacţionism simbolic, care sunt rezultatul cercetărilor unui grup de sociologi ce s-a autodenumit Şcoala de la Chicago, cu exponentul principal Herbert Blumer (și desigur G.H. Mead). Pentru Blumer, interacţionismul simbolic (termen ce îi aparţine) se axează pe natura simbolică a vieţii sociale. El rezumă trei idei principale: prima ar fi că oamenii acţionează faţă de lucruri prin perspectiva semnificaţiilor pe care acestea le poartă, a doua este că semnificaţiile în cauză se nasc din interacţiunile sociale şi a treia că semnificaţiile sunt utilizate şi interpretate de fiecare individ în raport cu lucrurile întâlnite de acesta. Modificarea semnificaţiilor în cadrul interacţionismului simbolic este una permanentă, într-un proces dinamic de decodare continuă. Variabile cum ar fi cultura, influenţează acţiunea socială într-o anumită direcţie, dar fără a fi determinantă. Blumer consideră că indivizii nu reacţionează primordial conform structurilor sociale sau culturale, ci raportându-se la diferite situaţii în care se află, în cadrul unui astfel de sistem comunicarea căpătând o esenţă creativă, prin comunicare emiţătorul, ca individ, acţionând nu numai asupra celorlalţi, ci prin proiectarea propriei persoane (asemenea unui rol jucat) în afara sa şi faţă de sine.

Se poate constata încă din definiția dată anterior că există o strânsă legătură între cele trei perspective foarte importante în gândirea sociologică, influențându-se reciproc și contribuind fiecare cu elemente importante pentru o perspectivă inedită și complexă a vieții ca spectacol de teatru – perspectiva dramaturgică a lui Ervin Goffman, considerat de către unii reprezentant de seamă al interacţionismului. Acesta a construit un întreg sistem bazat pe „negocierea” continuă pe care oamenii o adoptă în cadrul structurilor organizate, structuri închise în care majoritatea activităţilor cotidiene au loc. Prin acest sistem interpretativ, de „dramaturgie socială”, se va ajunge la rezultate deosebite mai ales în zona contextuală şi nonverbală a comunicării.

Perspectiva dramaturgică a lui Goffman a fost elaborată, în mare măsură, ca un răspuns la criticile făcute interacţionismului simbolic. Teatrul este un model adecvat pentru ilustrarea interacţiunii sociale, întrucît sensul în viaţă este o construcţie socială- nedată în natură, deci care trebuie să fie creată şi interpretată. Scena este cadrul social al interacţiunii, actorul social are o anumită înfăţişare şi un mod propriu în care îşi interpretează rolul, iar definirea situaţiei presupune interpretarea sau atribuirea unor semnificaţii circumstanţelor imediate. Ea este „realitatea percepută de oameni” (Nelson Goodman- Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 1998., p.129). Pentru a interacţiona, indivizii trebuie să definească situaţia şi rolurile pe care le vor juca. Modul în care fac acest lucru, influenţează felul în care vor interacţiona. În general, ei încearcă să-şi potrivească comportamentul cu acela al altora. „Diferenţele în definiţii pot cere participanţilor să revizuiască sensurile pe care le-au atribuit iniţial” (Nelson Goodman- op.cit., p. 130). Această ajustare se produce printr-o serie de încercări, ghidate de reacţiile celorlalţi. Autoprezentarea are menirea de a comunica planurile şi definiţiile pe care fiecare persoană le dă identităţii sale. Odată ce identităţile sunt stabilite, fiecare participant are obligaţia de a se purta în concordanţă cu identitatea pe care şi-a ales-o şi de a accepta şi respecta identitatea pe care şi-a ales-o celălalt. Autoprezentarea produce obligaţia pentru actor de a fi ceea ce declară că este. Indivizii implicaţi în actul de comunicare pot fi, în acelaşi timp şi membri ai audienţei şi actori. Actorii propun o anumită viziune asupra situaţiei, pe care audienţa o acceptă. Publicului i se permite să vadă doar produsul finit, numai ceea ce se petrece pe scenă. Există însă şi culisele, neaccesibile tuturor în afară de cei implicaţi în „producţie”, unde se desfăşoară o mare parte din activitatea de pregătire.

Din perspectiva dramaturgică, se acordă în mod deosebit atenţie prezentării eului- identitatea adoptată de o persoană sau atribuită de către o persoană celuilalt. Identitatea poate fi învăţată, dar în general este deprinsă odată cu înaintarea în vîrstă, pe măsură ce experienţele de viaţă se înmulţesc. Procesul de socializare al indivizilor este un proces de învăţare a rolurilor. În această învăţare există obligaţii stricte, dar şi o marjă de libertate care e cea a manifestărilor personale, a modului în care un individ îşi însuşeşte normele. George Herbert Mead arată că formarea sinelui este un produs central al socializării. Sinele se formează în procesul experienţei sociale, din acţiunile altor actori cu care el se identifică. El este construit situaţional. Mead susţine trei stadii în evoluţia copilului către un sens al sinelui: stadiul „joacă”, stadiul „joc” şi stadiul „altuia generalizat”. Prin joacă, copilul experimentează anumite roluri bine delimitate (rolul de părinte, de copil etc.) în relaţie cu obiectele din mediul fizic; apoi, jocul presupune experimentarea, asumarea unor roluri diferite, precum şi schimbarea rolurilor cu partenerii de interacţiune; altul generalizat presupune capacitatea de abstractizare a aşteptărilor celorlalţi faţă de sine, în acest ultim stadiu, actorul ajungînd să interiorizeze atitudinile organizate ale comunităţii, astfel încît autocontrolul să ia locul controlului social. Învăţarea rolului implică două aspecte: dobîndirea capacităţii de a exercita îndatoririle şi de a pretinde privilegiile rolului şi dobîndirea atitudinilor, sentimentelor şi aşteptărilor pretinse de rol. În interacţiune, identităţile care se schimbă joacă un rol determinant în privinţa comportamentelor, întrucît aceste identităţi sunt de fapt acel sens dat sinelui, precum şi celuilalt. Prezentarea diferitelor identităţi în diferite situaţii presupune învăţarea atît a diverselor aspecte ale identităţii noastre, cît şi a celor adecvate pentru manifestarea în diverse situaţii.

Conceptul de rol devine unul central pentru teoria interacţionismului, iar interpreţii rolurilor, actori sociali. Şi în viaţa socială, comportamentul se schimbă în funcţie de ceilalţi, după cum actorii ţin seama de rolul celorlalţi, precum şi de specificul publicului căruia i se adresează. Prezentarea unei anumite viziuni despre eu are un efect limitativ asupra cadrului de acţiune al celorlalţi. Avem interesul de a ne prezenta altora într-o lumină favorabilă, proces numit de Goffman „managementul impresiilor”, care presupune ascunderea unor aspecte ale situaţiei şi prezentarea strategică a altora. Sinele dispune de o anumită capacitate, care presupune adoptarea şi performarea unui rol care să corespundă aşteptărilor simbolice ale celorlalţi şi ale sinelui. Interacţiunea este neproblematică atunci cînd se desfăşoară în conformitate cu acest mod al sinelui persoanelor participante. Goffman a înţeles evoluţia cotidiană a individului ca un joc de rol. Statusul este un ansamblu de privilegii şi îndatoriri, iar rolul este exercitarea acestora. Sociologul a subliniat două particularităţi importante ale rolului: aşteptările (prescripţiile rolului), normele sociale proprii unui anumit statut şi comportamentul (îndeplinirea rolului).

Din perspectiva dramaturgică, acţiunile sociale sunt definite ca „interacţiuni umane pe scena vieţii sociale” (Nelson Goodman- Introducere în sociologie, op. cit., p. 130), aceasta din urmă fiind constituită dintr-un ansamblu de obiecte, simboluri şi împrejurări care-i sunt date individului, dar cărora el le dă din nou viaţă interpretînd diferitele roluri ale „dramei sociale”. Interpretarea este posibilă în primul rînd datorită caracteristicilor personale, prin care acelaşi rol social capătă multiple semnificaţii subiective. În măsura în care actorul stăpîneşte bine mijloacele scenei, el poate transforma aparenţele jocului său în realitate socială. Pentru a avea succes, actorul trebuie să evite însă contradicţiile între ceea ce vrea el să spună că este şi ceea ce percepe că este. Perspectiva dramaturgică foloseşte limbajul şi cadrul teatrului pentru examinarea interacţiunii sociale. Rolurile şi relaţiile dintre acestea în momentul convorbirii determină într-o foarte mare măsură tipurile de formule alese pentru îndeplinirea ritualurilor şi funcţiilor regulilor comunicării. În cadrul rolului social nu avem de a face cu ceea ce am putea numi constrîngeri, unde funcţiile individului ar avea drept scop reproducerea unor modele, aşa cum se întîmplă la teatru. Deşi structura socială asigură scenarii care fac viaţa socială oarecum ordonată şi predictibilă, oamenii, actori sociali, sunt capabili să improvizeze, în situaţiile necunoscute şi neobişnuite.

"Războiul Lumilor"

noreply@blogger.com (Kritikos) — Sat, 02 Jul 2011 12:02:00 +0000

Atunci cand se produc schimbari prea rapide si oamenii nu au timp sa se adapteze, noile propuneri si perspective care vin, avand cerinte foarte mari, tind sa fie acceptate mai usor. Daca in mod normal nu s-ar produce schimbari bruste, atunci schimbarile noi, daca ar avea un gram de exagerare, ar fi puse la indoiala sau chiar respinse, iar noilor teorii si trenduri le-ar fi ridicate vălurile.

Tehnologia inseamna adaptare rapida.

Ce inseamna cunoasterea?

In secolul nostru, fara doar si poate, inseamna tehnologie.

Este destul de interesant cum cultul extraterestrilor bazat exclusiv pe tehnologie a prins radacini in "lumea noua", acea lume care s-a format prin schimbari rapide, nesedimentate inca in constiintele oamenilor. Multi dintre cei care sustin ciber-religia viitorului spun ca diferentele dintre atributele lui Dumnezeu si ale ingerilor nu exista, ci sunt identice cu cele ale extraterestrilor.

Cateva studii releva faptul ca scena religioasa mondiala trece prin schimbari importante in confruntarile cu asa-zisii zei intergalactici, cu pierderi drastice ale numarului de credinciosi din culte.

Diferentele cele mai importante sunt cele de responsabilitati, nu de credinta.

S-a produs in timp o inversare a valorilor sustinuta de tehnologie. In primele secole tehnologia de orice fel sta sub auspiciul raului, al diavolului, pe cand in secolul nostru, ironic sau nu, tehnologia dar si deschiderea spre inovatii tehnologice este egala cu "Dumnezeul pasirii in alte realitati".

Razboiul lumilor, asa cum am numit acest articol este un razboi invizibil. El se poarta mai intai in mintile noastre iar dupa aceea in sufletele noastre. Daca nu ar exista niciun razboi ar insemna sa fim multumiti de realitatea perceputa de fiecare. Nevoia de spiritualitate vine doar atunci cand intrezarim speranta unei alte "realitati" (a unei alte stari) in propria noastra lume si dorim sa o mentinem cat mai mult, daca nu chiar vesnic. Aceasta reactie de negare a "realitatii" se produce in chiar sanul ei, oamenii experimentand o intensa suferinta si voind cu orice pret sa scape de taisul ascutit al existentei. Atunci cand omul are in el izolari, conflicte interioare, limitari de tot felul, el incearca sa scape de ele prin construirea unei noi lumi in vechea lume. Dar Noile Lumi nu se pot ridica decat pe ruinele Vechilor Lumi. Nu cred ca este vorba de lumi noi in adevaratul sens al cuvantului, ci poate de metode noi de a produce "fuga de sine", de a produce asa-zisa schimbare.

Aceasta tendinta a "pierderii" propriei persoane nu este nimic nou sub soare. Ea a fost prezenta intotdeauna atat la grupurile restranse, cat si la cele cu un numar mai mare de adepti. "Uitarea de sine" se realiza la shamani cu ajutorul unor substante psihotrope ce induceau stari alterate ale constiintei, la mistici prin viziuni extatice, in culturile zeilor prin prepararea plantelor (soma) care induceau aceasta "uitarea" prin halucinatii, in cultul lui Dionisos si altele asemanatoare (Venus, Cupidon, Priap) aveau loc momente orgiastice în care sexul şi vinul aveau roluri eliberatoare.

Ca sa fii liber trebuie sa te eliberezi de ceva. Este in firea umanitatii de a se elibera, de a scapa de orice constrangere, nu e vorba aici doar de o iluzie a eliberarii.

Ca sa spui ca nu esti liber trebuie sa fii atasat de ceva care te tine ferecat, ori cunoasterea, asa cum este ea acum este singura care poate tine omul incatusat, incurajand "eliberarea"dar in acelasi timp fiind si cauza a incatusarii. Aceasta Cunoastere este ca un stapan crud, care e gata sa ajute omenirea oricand, insa pretul cerut de ea, pe termen lung este mai mare decat ajutorul castigat prin intermediul ei.

Noile provocari ale secolului constau in a face aceste stari sa devina constante in trairi.

In unele triburi din Noua Zeelanda durerea exprimata prin tatuaje era folosita exact in acest scop, dar si pentru a marca unele evenimente importante din viata persoanei respective.

La triburile Maori, originea (stramosii) este indicata prin tatuajul de pe fiecare parte a fetei; daca originea nu a fost de rang atunci partea aceea a fetei nu se tatua (in functie de fiecare trib, partea stanga de obicei era partea tatalui, iar cea dreapta a mamei). In Insula Pentecost din sudul Oceanului Pacific se practica saritura de la o intaltime de 20 de metri. Cel care sarea era tinut cu doua franghii de glezne. Cei care supravietuiau aruncarii erau considerati barbati si se alaturau tribului, bucurandu-se de toate privilegiile. Starea de transă era indusa de catre indienii americani sau unele comunităţi africane prin dans rotativ, însoţit de muzică si folosirea unor substanţe toxice.

Astfel durerea si placerea, desi aflate la poluri opuse sunt intrebuintate pentru "uitarea de sine", atat pentru a deveni un liant intre oamenii cu statut social diferit, cat si pentru cei carora le lipseste vointa si cauta sa se asocieze unei multimi, care le substituie propria vointa. O alta categorie este a celor care se lipsesc de propria personalitate si incearca o unire cu divinitatea atotputernica.

În mod curios, in societatea noastra, cele doua extreme reprezinta fundamentul pe care e intemeiata intreaga economie. Durerea si placerea, intrinsec au aceasta proprietate de a face posibila "uitarea de sine", daca sunt simple, nedenaturate si limitate pe un numar mic de mijloace care le pot produce. Atunci si ceea ce ar rezulta din ele va fi satisfacator. Daca mijloacele sunt variate si de intensitati diferite vor genera satisfactii intr-un numar infinit (pentru ca modalitatile de producere a placerii si durerii sunt infinite) datorita faptului ca se formeaza conexiuni intre posibilitatile de satisfactie (asemanatoare cu sinapsele intre care se fac conexiuni, care comunica intre ele cu atat mai bine cu cat sunt mai numeroase). De exemplu: daca mie imi plac filmele de groaza, adica imi place sa ma ingrozesc controlat, deja am pierdut stimulul adevarat, iar data viitoare nu o sa mai fiu asa de impresionat despre un fapt asemanator cu acela din film, dar de data asta real.

Puterea in secolul nostru consta in controlul gradual al placerii si durerii pentru a duce la alte placeri si dureri cu reverberatii in "matrixul" izolat dorit de fiecare. Dintr-un punct de vedere, viata incepe sa semene cu un fel de ''fuga'' de ceea ce simte omul cu adevarat, dar in acelasi timp cu o nevoie de satisfactie impusa de societate constient sau inconstient.

Chiar daca nu vrem sa recunoastem, lumea noastra e formata din mai multe lumi fantastice prin care suntem condusi doar de speranta ca poate fi ceva mai bun dincolo. Cred ca unul dintre cele mai importante sentimente, care fac obiectul studiului nostru este dragostea. Anticii il numeau Marele Demon si pe buna dreptate, pentru ca ea este singura care poate "rupe" total pe cel molipsit de lumea in care traieste.

Zeului Eros din Antichitate i se atribuiau coeziunea lumii si continuarea vietii. Eros reprezinta dorinta, forta instinctului dar si puterea de zeu al lumii Unice, care nu cunoaste nicio alta lume asemenea acesteia si nu are egal in creatia fanteziilor care il fac sa uite de realitate pe cel atins de sagetile lui.

Exista placere nenaturala atunci cand e stimulata artificial de lucruri ce variaza, ca mijloace de producere a ei si placere naturala atunci cand exista decat putine lucruri care o pot produce, indiferent de intensitatea ei. Placerea nenaturala este aceea care poate conduce la crearea unei alte lumi, care transcede lumea veche si depaseste un anumit prag, creand o lumea noua, diferita, in timp ce placerea naturala nu are puterea sa depaseasca decat putine granite, ramanand ceva mai jos. In evul mediu durerea era predominanta si la un nivel mai ridicat, din cauza lipsurilor materiale. Dupa acest Ev intunecat a urmat Renasterea, care a reprezentat in fapt o renastere a stiintelor, dar si o cale catre semintele sadite in solul placerilor incomplete. Economia in final se bazeaza pe acoperirea mai multor tipuri de nevoie care deriva din cele primare si la randul lor se ramifica in altele noi. De exemplu: daca omul are o haina (sa spunem de firma), nu se poate multumi daca nu are o masina, daca are o masina vrea si o casa, daca are o casa vrea sa isi schimbe vechea masina, daca vrea sa isi schimbe vechea masina vrea si o casa ceva mai mare (la nivel macro este acelasi lucru).

Schimbarile prea rapide care nu dau timp la adaptare nasc "lumi" imaginare, ideale si creeaza prapastii intre ceea ce transmite societatea si ceea ce simt membrii sai. Membrilor societatii le sunt create imagini ideale prin tendintele modei, comportamentului social, atitudinii de a reusi in viata, toate aceste falsitati ducand la consecintele instrainarii de sine.

Am dat exemplu cultele care puneau accent pe sex si bautura nu intamplator, ci pentru a face o comparatie cu nivelul societatii actuale in care traim, unde oamenii se bucura de aceleasi efecte, chiar daca acele cauze care duc la consum sunt mereu altele. De asemenea, dinamica schimbarii la problemele societatii este diferita doar ca intensitate, cantitate si mijloace fata de cea de pe timpul triburilor, care foloseau drogurile sau dansul pentru a se abandona "uitarii de sine", cu toate ca intr-un mod mai "sacralizat". Bineinteles ca scopul final nu era aceasta abandonare constienta, ci mai degraba o intarire a existentei practicantilor si conferirea rezistentei in timp. Cu cat schimbarile in societate sunt mai rapide, cu atat timpul de reactie este mai redus, oamenii sunt mai stresati, timpul de adaptare e mai mic, acest lucru ducand incet dar sigur spre amplificarea conflictelor deja existente, care nu pot fi solutionate decat prin crearea unor metode din ce in ce mai "evoluate" de "uitare de sine".

Aceasta se mai poate manifesta prin tendinta crescanda a interesului fata de stiintele oculte, care pot oferi o realitate alternativa la adevarata realitate: comunicarea cu alte fiinte din alte lumi, prezicerea "viitorului", ridicarea constiintei la alte nivele superioare, terapii new-age, transpersonale, etc. Pe piata apar tot felul de carti cu titluri care sugereaza ca totul ni s-a ascuns pana acum (gen „Cunoasterea Ascunsa”, „Stiinta Secreta”, „Stiinta Interzisa”, „Artele Initiatilor”, „Intelepciunea Anticilor”, etc), ca inca mai exista multe necunoscute, ca exista sanse sa ne ridicam deasupra multora, daca o sa fim adeptii unei miscari religioase secrete sau nu, ca adevarul mistuitor nu exista sau exista intr-o forma diferita fata de ce stim si ca noi suntem proprii nostri Dumnezei. In realitate nu se petrece decat un razboi al lumilor interioare, nimic secret, nimic interzis, nimic ascuns, pentru ca relevarea "uitarilor de sine" a celor putini si puternici nu e transmisa decat filtrată pentru multime, nu in forma bruta, adaptata astfel incat sa se foloseasca de ea.

Cred ca in secolul nostru, teoriile, conceptele si dogmele care vor "respecta" cat mai exact reteta de de "evadare" din suferinta pamanteana, cele care vor oferi "vise" fara niciun fel de truda pentru a le atinge cu imbinari utopice intre imaginatie si realitate vor avea cei mai multi si ferventi adepti.

Chiar daca schimbarea e posibila, lipsa "auzului" o face imposibil de aplicat. Neadaptarea la schimbare inseamna lipsa de reactie la auzul momentului si motivului care poate face posibila schimbarea. Si cum adaptarea la schimbare implica o selectie a lucrurilor cu o importanta pentru noi, intre "ce auzim" si "ce cautam sa auzim", singura schimbare care devine posibila e insasi realitatea, insa "realitatea in care traim" nu se poate schimba pe sine insasi ci trebuie sa vina de undeva... Pentru a intelege mai bine ce spun cititi povestea urmatoare despre Lecția auzului: http://kiraarik.wordpress.com/2011/05/19/lectia-auzului/

Uitarea de sine si necesitatea imperativa de creare a unei noi lumi apare numai atunci cand vechea lumea incepe sa ofere din ce in ce mai putin, dar cu un pret mai mare. Asemenea celui ce viseaza frumos, omul zilelor noastre cauta o lume mai buna, cu un pret mai mic al efortului, dar cu satisfactii mai mari ale castigului si cu limitari aproape inexistente. Mai pe scurt, incearca recrearea efectelor, cu excluderea cauzelor ce duc la ele si anume recastigarea artificiala a tuturor "beneficiilor" prin miracolul tehnologic al "paradisului pierdut".

Cand Adam si Eva traiau in Gradina Edenului traiau in comuniune atat cu Dumnezeu cat si cu natura si animalele. Durerea era o notiune care lipsea cu desavarsire, nu stiau ce este durerea.

Daca vom cauta in alte religii ceva asemanator cu Paradisul pierdut nu vom gasi, pentru ca in nicio religie nu a mai existat Paradisul pierdut, acea stare a fiintei umane in care totul era armonios, perfect. Civilizarea prin tehnologie are acelasi talc cu recrearea Paradisului pierdut, toate lipsurile si neputintele omenirii incearcand sa fie suplinite prin aceasta.

Sub auspiciile unei noi lumi

noreply@blogger.com (Aiton) — Mon, 04 Apr 2011 15:35:00 +0000

Au trecut aproximativ 3 luni de zile de când noi, autorii, nu am mai scris pe acest blog, din diverse motive. Iată că astăzi, deși cu întârziere, vom începe din nou seria micilor eseuri cu pretenții filozofice și sunt bucuros că am ocazia să fiu cel care dă startul articolelor.
De asemenea, noi autorii, vă rugăm să completați chestionarul propus la intrarea pe blog. Nu durează mult și ne va fi de ajutor pentru îmbunătățirea articolelor și a blogului în ansamblu. Mulțumim.

Astăzi voi scrie despre o nouă lume, pe care, mai mult sau mai puțin, o așteptăm cu toții. Percepția primă despre orizonturile care se conturează sub cerul secolului XXI aparține în mod drept fiecărui individ și aș produce în mod inconștient o eroare să spun că lucrurile nu stau așa. Însă, cu toată această stare de fapt, înclin să afirm că există resorturi ce se situează independent de individ, deși în mod categoric nu independent de societatea globală, sau dacă vreți, chiar regională, resorturi care formează liniile de bază în schița viitorului apropiat dar și mediu. Am auzit și încă auzim cu toții spunându-se, în diferite forme și situații că suntem în pragul unor mari schimbări sau mari evenimente care vor schimba lumea, însă au devenit atât de prezente aceste clișee sau șabloane de gândire încât valoarea lor de adevăr este eludată de cei mai mulți.
De-a lungul istoriei, în perioade de intensitate maximă, s-au produs într-adevăr mari schimbări pentru acea vreme, care au revoluționat complet sau măcar parțial realitatea dar și modul de gândire al oamenilor, acesta din urmă fiind până la urmă cel mai important criteriu. Cu toate acestea, cred și afirm că vom fi martorii începutului celui mai mare proces de schimbare de care a avut parte umanitatea până astăzi. Nu este o afirmație hazardată, cu atât mai puțin una teribilistă, ci mai degrabă o judecată rațională a lumii în care trăim astăzi și a direcției pe care o desenează în necunoscutul de mâine.
În remarcabila carte a lui Jacques Attali, Scurtă istorie a viitorului, ne este prezentată cu argumente foarte puternice, o posibilă realitate a ceea ce va să fie. Autorul descrie nouă forme succesive ale ordinii economice care au avut fiecare un centru puternic și au beneficiat fiecare de o inovație tehnologică care să permită dezvoltarea societății pe mai multe planuri. De asemenea, Jacques Attali mai definește și trei valuri de schimbare foarte importante pentru viitor și ridicate toate la prefixul hiper: hiperimperiul, hiperconflictul și hiperdemocrația, acesta din urmă fiind valul care va aduce pacea, o pace bazată pe înțelegere reciprocă, inteligență a modului de viață și bună conduită între puterile economice. Laolaltă cu autorul menționat mai sus se înscriu și mulți alți "desenatori ai viitorului", precum John Naisbitt și celebra sa carte Megatendințe, dar și Paradoxul Global și mai ales Tehnologie de Vârf, Interacțiune Maximă (High Tech, High Touch), Alvin Toffler cu de asemenea celebrele cărți Șocul viitorului și Al Treilea Val. Nu vrea să fac o descriere a operelor autorilor enumerați, nu este scopul acestui eseu, însă merită menționate și mai ales analizate. Iarăși, nu știu dacă lucrurile se vor întâmpla precum ne spun Jacques Attali și ceilalți futuriști, însă cred că este important să înțelegem că înainte de a fi mai bine, va fi rău și mult mai rău.
Dacă este să ne uităm la lumea noastră, așa cum arată ea astăzi, ce vedem? Ce anume trăsături ies în evidență mai mult decât altele și care pot fi vitale în înțelegerea sensului istoriei de mai departe?
În primul rând putem observa o anume tendință în plan economic - majoritatea țărilor civilizate și puternice devin mult mai precaute și astfel mult mai reticente în a răspândi "beneficiile democrației" peste hotare, dar de asemenea și înăuntrul hotarelor, dacă este să vorbim de dimensiunea multi-culturală. Criza globală la care suntem martori din anul 2008 până astăzi a determinat manifestarea unui comportament egocentric la nivel de națiuni și totodată o conștientizare mai acută a lipsei de resurse, care, din câte deduc eu, va provoca noi conflicte, poate mai puternice decât până acum din dorința de a deține cât mai multe avantaje în planul geopolitic de mâine. Consolidarea pe plan global a unor centre de putere nu poate decât să îngrijoreze statele medii și mici, lipsite de apărare și logistică. Asistăm astfel la o concentrare de putere militară, mai ales în Orient și deci la o re-afirmare războinică pe mapamond a unor state cu această ocazie. Economia, politica, războiul și falsele alianțe (contracte de interese absconse) sunt toate bucăți din același evantai menit să vânture fără minte orice stă în calea suveranității absolute.
În al doilea rând și trecând în alt registru, prezentul are un caracter tulburat, compulsiv aproape. Marile religii se clatină din încheieturile de veacuri, nu neapărat pentru că există extremismul fiecăreia dintre ele, care "latră" împrejur, ci fiindcă oamenii, din ce în ce mai mult se debarasează de conceptele și ideologiile instituționalizate, de factură religioasă. Rolul social al solidarității pe care religia îl genera ca instituție, devine și el invalid în multe situații, ba din contră, începe să-și "nască" opusul. Contraponderea religiei instituționalizate devine pleiada de credințe spiritualiste și practici "alternative" de viață, diverse și colorate, divizate din ce în ce mai mult până la dimensiunea individuală. Distrugem o tradiție, doar pentru a deveni mai receptivi la o îndoctrinare din terțe părți. Fiecare persoană cu credința ei.
Cultura este din ce în ce mai mult invadată de formele fără fond, devine ubicuă, fiindcă orice porcărie poate să fie numită artă și în același timp lipsește de pretutindeni, pentru că și-a pierdut rolul revelator și efectul de a hipnotiza spectatorul. A spune artă nu înseamnă neapărat că arta există, ci înseamnă că pur și simplu te îmbeți cu apă seacă.
Nu în ultimul rând, tehnologia prezentului este poate cel mai important element în această analiză. Atât de prezentă în viețile noastre, tehnologia interactivă devine laitmotivul cotidian al modurilor noastre de viață. Ca un fel de scripete, necesar în planificarea activităților noastre, în reliefarea gândurilor și sentimentelor noastre, în împărtășirea imediată a diverselor momente zilnice ale noastre, tehnologia interactivă poate deveni cel mai mare inamic al nostru, dacă îi permitem să divizeze la extrem esența umană de nevoia umană, printr-un proces de virtuaficare a înseși conștiinței umane. (Despre virtuaficare puteți găsi detalii în două alte articole scrise de mine, Filozofia virtualului și Filozofia virtualului: consecințe ale virtuaficării). Ne dezumanizăm prin ceea ce credem că ne aduce mai aproape de umanitate.
În afară de toate aceste premise, mai există una, asupra căreia avem un control minim: natura. Încălzirea globală, întețirea dezastrelor naturale, suprapopularea, secătuirea resurselor naturale sunt probleme serioase și reale, nu doar deliciul unor dezbateri cu caracter comercial. Mediul natural va ajunge cu siguranță la suprasaturare din cauza alterării coordonatelor sale firești și doar noi, ca umanitate, putem fi învinovățiți pentru acest proces în creștere exponențială.

În acest scurt eseu nu am făcut decât să descriu câteva dintre cele mai importante laturi ale unei figuri pe care nu o putem desluși complet încă, dar cu siguranță nu trebuie să o ignorăm, fiindcă ea se prefigurează încă din această secundă și se completează cu fiecare secundă trecută.
________________
Recomandări link-uri:
>>Jaques Attali
>>John Naisbitt
>>Alvin Toffler, Heidi Tofflet
>>World Future Society
>>Listă a futurologilor

Știința interiorului sau credința

noreply@blogger.com (Kritikos) — Mon, 27 Dec 2010 16:47:00 +0000

Orice tip de cunoastere se ramifica in doua sensuri: unul ezoteric si altul exoteric. Toate doctrinele religioase si toate stiintele cuprind acest gen de cunoastere. Nu intamplator termenul ezoteric desemneaza ceva ascuns, ermetic, ce tine de interior, pe cand cel exoteric ceva destinat tuturor, public.
Nu poate exista interior fara exterior si invers. Ele sunt de nedespartit. Interiorul vazut ca dorinta de cunoastere fata de exterior care e obiectul cunoasterii si la care nu se poate accede decat prin vointa celui care le percepe si e constient de existenta lor,omul. Se poate clarifica existenta reala a unui interior sau a unui exterior? Daca ne referim la interior acesta nu se poate proba decat prin intermediul credintei, iar cum credinta este subiectiva, astfel si existenta interiorului va fi tot subiectiva. Cat despre exterior, el nu poate fi certificat decat de lumea materiala cu efectele si cauzele ei, precum si de o parte din interiorul fiecaruia. Spun o parte pentru ca totul e subiectiv cand vorbim de interior, iar realitatea ideilor si-o construieste fiecare, existand un punct de intersectie al tuturor ideilor. Stiintele ezoterice sustin ca exista modalitati de a accede la constiinta superioara pe care a pierdut-o omul inainte de caderea adamica. Diferenta dintre constienta si constiinta este imensa insa. Constiinta, dupa mine, arata nivelul de intelegere al individului privind relatiile dintre oameni, Dumnezeu si cunoastere pe cand constienta se bazeaza pe perceptia sumara a realitatii, fara a distinge niciun fel de relatii intre acestea. Daca o constiinta mai mare presupune o intelegere mai mare, atunci stiintele ezoterice nu ar trebui sa fie decat o delimitare si o ridicare a constiintei de grup de la constiinta individuala. Interiorul unui individ nu poate fi construit și echilibrat decat pe o constiinta ridicata și atunci cand exista un balans egal cu exteriorul. La nivel de grup, stiinta interiorului este aproape inexistenta pentru ca fiecare individ este unic si este conditionat de zestrea genetica, alaturi de educatie si de mediul unde a trait. De cele mai multe ori sensurile si valorile interiorului la nivel de grup sunt rasturnate, devenind opusul lor, adica cele de la nivel exterior, cele percepute de toata lumea in mod obiectiv. Bineinteles ca fiecare om este unic in felul sau si totul poate fi atat subiectiv cat si obiectiv. Astfel, exteriorul ia locul interiorului si interiorul se revarsa la exterior (adica o perceptie sau conceptie care nu e inteleasa si nu apartine celui care o asculta se poate transforma in perceptia personala inconstienta). Nu intamplator in natura cele mai complexe procese iau nastere in interior si se gasesc in interior, unde se pot dezvolta datorita unui mediu inchis ce poate fi analog cu intunericul. Copilul se dezvolta in interiorul uterului, vegetatia creste si se dezvolta doar in intuneric, toate procesele necesare functionarii omului incepand de la digestia din stomac si terminand cu razele luminoase reflectate pe suprafata unui obiect ce ajung la ochi intr-o zona a creierului intunecata, numita arie vizuala, unde ia nastere senzatia de vaz. Daca facem o analogie intre interior si intuneric ajungem la rezultate interesante pentru ca in Geneaza prima data a fost intunericul (interiorul), iar dupa aceea a fost lumina (exteriorul), aparitia luminii facandu-se din intuneric. Toti cei care sustin ca detin adevarul si incearca sa puna o bariera invizibila intre ezoteric si exoteric, intre initiati si profani, fara a arata o metoda prin care individul e facut constient ca stiinta interiorului trebuie adusa in exterior, esueaza.
Din acest punct de vedere simbolurile nu sunt decat o reflectie a interiorului; pot exista simboluri diferite dar raspunsurile vor fi intotdeauna identice, acest lucru fiind asemanator cu privirea norilor si identificarea unei imagini in armonie cu starea celui care priveste. Simbolul e cea mai buna unealta de a exprima ce nu se poate spune in cuvinte, dar si un barometru al starii noastre interioare. El tine mai mult de partea transcedentala care isi gaseste o analogie in mediul inconjurator pentru a fi "tradusa" si asimilat de interior. Un exemplu ar fi simbolul mortii – craniul – gandul la existenta vietii dupa moarte sau a supravieturii sufletului, pentru că simbolul este până la urmă un fel de intermediar intre realitate si transcedental, intre exprimabil si inexprimabil.
Problema se pune atunci cand ne intrebam care e sensul exact al acestei ordini, din exterior spre interiorul nostru ca indivizi unici, sau invers? Cred ca oricare ar fi aceasta ordine, ceea ce conteaza este garantarea si cimentarea relatiilor de buna interdependenta dintre indivizi.
Fiecare om isi dezvolta propriile mecanisme si unelte de cercetare a realitatii. Omul postmodern este eficient si rational doar in raport cu mijloacele ce il ajuta sa isi indeplineasca scopul in dezvoltarea societatii, fara insa a avea o tinta anume. Imi pun insa intrebarea: societatea sustine oamenii sau oamenii sustin societatea? Daca societatea sustine oamenii inseamna ca, la nivel de grup, constiinta exista dar nu este dezvoltata indeajuns de bine si intra in conflict cu sine, iar daca oamenii, ca indivizi independenti sustin societatea, inseamna ca aceasta constiinta individuala este atat de puternica incat nu poate fuziona decat intr-un scop imediat si limitat, doar pentru satisfacerea anumitor nevoi de a poseda orice bunuri, acest lucru ajutand pentru o mai buna identificare si confirmare a propriei persoane. Prin comparatie, putem spune ca exista un sens spre interior, care duce spre o personalitate anume, sau un sens spre exterior, care substituie personalitatii individului pe cea de grup.
Daca vorbim de cunoastere si implicit stiinte ezoterice trebuie sa vorbim si despre dorinta de a poseda, pentru ca, in general, invatam sau cautam ceva pentru a poseda. Obiectul posesiei este limitat, consumabil si variabil, deci "fuga" dupa o posesie mai mare decat cea castigata nu poate fi decat o certitudine. Exista o diferenta majora intre a poseda la nivel individual si a poseda la nivel de grup, iar eu cred ca posesia la nivel de grup o influenteaza decisiv pe cea de la nivel individual, chiar daca acest lucru nu este vizibil. Daca ar putea fi facuta o diferenta clara intre cele doua, atunci s-ar constata clar ca nevoile individuale nu sunt asa de mari precum se voiesc a fi la nivel de grup. Un bun exemplu este influenta exercitata asupra oamenilor cu ajutorul sugestiei repetate (publicitatea). In acest mod oamenii sunt incurajati sa consume mai mult decat e necesar si chiar si ce nu este necesar.
Pe langa aceste feedbackuri ce au loc intre exterior si interior trebuie sa avem o imagine clara despre teleologia speciilor (scopul). Aceasta nu poate fi luata in serios pentru ca nu stim inceputul teleologiilor speciilor, nu stim originea lor. Nu cred ca poate fi identificat scopul unui obiect fara o origine clara. Asa cum un ceas are ca scop masurarea timpului tot asa are si o origine care poate aduce limpezimea necesara pentru a afla adevaratul scop, iar pentru ca vorbesc despre stiinta interiorului nu am cum sa nu o pun sub auspiciul credintei.
Credinta vazuta nu neaparat ca parte a moralei este destul de folositoare, in sensul ca poate largi orizontul de perceptie al cunoasterii. Einstein spunea despre credinta urmatorul lucru: "In veacul nostru materialist singurii oameni de stiinta seriosi sunt oamenii profund religiosi”… Nu era vorba despre vreo credinta intr-o divinitate ci despre o subliniere a sensului pur al credintei. Doar din interior spre exterior poate porni cautarea sensului vietii, caci despre asta este vorba, despre o cautare. Cred ca jumatate din sensul vietii e trait de toti oamenii dar fara o constientizare fata de cealalta jumatate a sensului, pentru ca cealalta jumatate este constientizata mai putin sau deloc, datorita faptului ca tine de interior mai mult decat de exterior.
Posesivitatea de care e nevoie la nivel de grup este mai mare datorita unei dorinte mai mari de a acapara si din cauza numarului mai mare al membrilor sai care pune in functiune mecanismul asocierilor si comparatiilor.
Totul este trecut prin prisma interiorului, doar asa omul poate sa analizeze ce este in jurul lui; ca printr-o oglinda care distorsioneaza si redimensioneaza totul, el nu poate privi direct realitatea. Importante sunt imaginile care la un moment dat se vad in oglinda la adevarata lor dimensiune. Acestea apar datorita faptului ca omul are un punct de reper dupa care se orienteaza, iar cand totul se misca in jurul lui, el sta nemiscat ca sa observe ce anume se misca, doar dupa aceea putând din nou să se pună și el în mișcare.
In alchimie un important simbol este soarele care e reprezenatat de un cerc in interiorul caruia este un punct, punctul reprezentand centrul universului, ca și cum doar din interior schimbarea incepe sa se produca. Astfel toate procesele de obtinere a pietrei filozofale au loc doar in interiorul athanorului, el este sistemul digestiv...
Printre cele mai importante si mai vechi simboluri este și cel al labirintului. El este gasit mai ales pe pardoseala catedralelor, unde reprezinta drumul initiatic al sufletului. Spre deosebire de mitul lui Tezeu, unde acesta era deja prezent in interiorul labirintului si voia sa evadeze in afara lui, in labirintul catedralelor, efortul e concentrat pe intrarea in el pentru a parcurge treptat calatoria initiatica spre interiorul lui pana la centru. Mitul lui Tezeu care omoara Minotaurul si iese din interiorul labirintului ajutat de firul Ariadnei pare la prima vedere un succes pentru evadarea din labirint, insa sfarsitul mitului este tragic, deoarece Tezeu o paraseste pe Ariadna, iar tatal acestuia se sinucide crezand ca fiul sau a fost ucis. Cred ca prin sfarsitul nefericit, mitul vrea sa scoata in evidenta faptul ca nimeni nu poate primi si vedea ceva cu adevarat important decat in momentul in care este constient ca singurul sens spre regasire este cel interior.
Importanta interiorului se vede si in forma spiralei care incepe dintr-un punct ce devine interior odata cu cresterea spiralei in dimensiuni, aceasta evocand dinamica si ritmurile repetate ale vietii.
Nu cred ca exista un obiect caruia sa ii poata fi masurat si cantarit interiorul, dar cred insa ca in cadrul unor obiecte el este real si poate fi valorificat pentru a determina obiectul pe care il contine sau ii este continut.
Un rol important in deslusirea perceptelor despre interior si exterior o au cele 5 simturi care sunt imperfecte, ducand astfel la nevoi imperfecte, iar la final la o imposibilitate de a defini viata cu un scop clar (in mod deosebit,ce trebuie sa contina "interiorul" cu adevarat). Importanta nu este cunoasterea in sine, ci potrivirea modurilor si adaptarea lor in sustinerea interioara necesara cunoasterii. Totul este relativ cand vine vorba de interior atat in planul cunoasterii cat si cel al emotiilor. O simpla nevoie duce la alta nevoie si mai mare asa cum o victorie duce la o alta victorie si mai mare. Astfel, stalpul de baza pe care se sprijina constiinta este in cea mai mare parte credinta, cu alte cuvinte, "interiorul".

Filozofia virtualului: consecințe ale virtuaficării

noreply@blogger.com (Aiton) — Thu, 02 Dec 2010 13:44:00 +0000

Am creat termenul de "virtuaficare" cu scopul de a defini mai bine ceea ce eu cred că reprezintă efectele virtualului asupra omului. Virtuaficarea devine astfel procesul prin care capacitatea cognitivă a individului formează percepția despre lume pe baza informațiilor de orice natură existente pe internet și a legăturilor/ conexiunilor relevante dintre acestea și care potențează sau alterează această capacitate. Mai banal formulat, virtuaficarea presupune formarea modelului de a exista al virtualului în însăși conștiința umană, de la imagini sau video-uri și legătura lor cu o informație relevantă, socializare prin intermediul rețelelor (Facebook, Twitter, Hi5, ș.a.m.d.) sau programelor specifice (Yahoo Messenger, Live Messenger, Skype, ș.a.), învățare sau acumulare de noi cunoștințe, până la producerea efectivă a informațiilor, fiindcă până la urmă întreaga bază informativă a internetului este produsă de fiecare internaut în parte. Tot ce conține internetul este o reflecție mai mult sau mai puțin fidelă a naturii umane așa cum este ea și rea și bună, o reflecție a realității tuturor plecând de la fiecare, în linii mari. Virtuaficarea este procesul prin care individul se leagă cauzal de lumea internetului și este influențat de aceasta în viața sa de zi cu zi, iar atât timp cât înțelege și procesează la nivelul minții abundența de informații și legăturile relevante dintre acestea nu apar probleme, virtuaficarea putând însemna un mod superior de a cunoaște lumea și de a produce relații între persoane aflate în diferite părți ale globului, de diferite culturi și credințe și poate mai mult, de a produce informații noi care îi pot ajuta sau măcar interesa pe alții. Consecințele pozitive ale virtuaficării pot conduce către o responsabilitate crescută a fiecărui individ și o conștientizare a rolului individual în viața celorlalți, a similarității universale de care am vorbit în primul articol de pe acest blog¹. Reversul medaliei însă este atunci când apar efecte perverse ale acestui proces, efecte care pot determina o percepție eronată despre lume, despre anumite persoane, despre anumite cunoștințe, iar rolurile de regulator în acest caz revin discernământului și conștienței.

Am vorbit în prima parte a acestui subiect despre faptul că trebuie să existe un timp anume pentru sedimentarea cunoștințelor de orice fel la nivel psihologic², altfel poate să apară o dependență informală care determină izolarea, superficialitatea și incoerența faptelor întreprinse și a informațiilor culese sau produse de către o persoană, o virtuaficare negativă care poate să estompeze treptat conturul dintre realitatea efectivă, palpabilă și realitatea virtuală, ori virtuaficarea pozitivă ar presupune tocmai accentuarea acestui contur, caz în care internetul ar fi cel mai puternic instrument pentru o definire corectă și amplă a realității înconjurătoare. Virtuaficarea pozitivă ar însemna procesul de amplă comprehensiune a lumii în care trăim, a relațiilor inter-umane și a legilor care stau la baza lucrurilor, cu ajutorul posibilității de informare și socializare oferite de internet, atât timp cât s-ar păstra luciditatea a ceea ce suntem și a ceea ce vrem să fim, să cunoaștem, luciditatea evoluției noastre îndeosebi psihologice. Virtuaficarea negativă ar însemna în schimb erodarea premiselor deja formate la nivelul conștiinței a legilor lucrurilor, prin haotizarea conceptelor existențiale, dar și adoptarea de noi premise fără fundament fizic, concret, ne-transmutabile în realitatea efectivă.
În sfârșit, virtuaficarea înseamnă acel proces prin care virtualul acționează asupra obiectului său, omul, determinând efecte pozitive sau negative în funcție de libera alegere a individului și de disponibilitatea acestuia de a înțelege lumea și a progresa, de a deveni inteligent (ca un compus omogen între sensibilitate/ atenție față de realitatea înconjurătoare și rațiunea creatoare).

Filozofia virtualului

noreply@blogger.com (Aiton) — Mon, 11 Oct 2010 10:51:00 +0000

Din anul 1969, de la nașterea ARPA-netului - ca misiune a Agenției de Cercetare pentru Proiecte Avansate, a guvernului american - și până în prezent au trecut circa 41 de ani, perioadă în care realitatea în care trăim sau pe care credem că o percepem ca atare s-a transformat iremediabil și la rândul ei ne-a transformat, fie că suntem conștienți sau nu de acest lucru, fie că vrem să acceptăm sau nu această stare de fapt.
Internetul de astăzi, această lume virtuală a posibilităților infinite, a devenit un fel de "Țară a Făgăduinței", în continuă expansiune. Virtualul pare a se întrepătrunde cu realul prin efectele primului asupra celui din urmă, prin posibilitățile imense oferite în lumea internetului, care se răsfrâng mai apoi în viața cea de toate zilele, generând o relație de cauzalitate tot mai puternică între cele două dimensiuni. Cunoașterea (de orice natură și densitate, fie că vorbim de o știre anume, fie că vorbim despre filozofia kantiană sau fizica cuantică) este împărțită (share) și multiplicată peste vastul ocean al inter-net-conexiunilor, devenind mai accesibilă tocmai prin acest proces, dar de asemenea și prin viteza de răspuns dintre o căutare și un rezultat preferabil. Și fiindcă situația este de această natură, mi-am pus întrebări firești, care privesc mai întâi omul, ca ființă individuală și mai apoi omul ca ființă socială, desenând un sens al transformărilor, dar în același timp neuitând că există și întoarcerea efectelor dinspre social spre individual.
Așadar, individul este afectat de internet într-o măsură vizibilă și considerabilă, dacă mă gândesc la multitudinea acțiunilor întreprinse prin intermediul virtualului, de la tranzacțiile bancare, la simpla vizionare a unui film sau ascultarea unor melodii. Însă, mergând mai adânc în profunzimile ființei umane, pot să afirm că întreg modul de a gândi lumea, de a percepe realitatea înconjurătoare, de a relaționa cu semenii, s-a transformat radical. Noile media conturează cel mai bine lumea momentului prezent, iar acestea au fost posibile datorită dezvoltării tehnologiilor informaționale, astfel încât orice utilizator de internet să poată genera conținut (user generated content), fie că vorbim de rețelele sociale ca Facebook, MySpace, mai nou Twitter ș.a., fie că vorbim de bloguri în general. "Mijloacele de comunicare ne schimbă și pe noi înșine, cei care, la prima vedere, le utilizăm în procesul de comunicare. Ne schimbăm fără să ne dăm seama, pentru că ele, la rândul lor, ne solicită anumite dimensiuni ale echipamentului nostru senzorial și prefigurează un gen de portret al nostru pe baza simțurilor la care apelează o tehnologie sau alta; (...) Mijlocul de comunicare prefigurează un tip de percepere a realității, în funcție de natura sa; dar aceeași măsură ne-o impune și nouă înșine. Suntem influențați și noi așa cum este influențat procesul de percepție propriu-zisă: <<Devenim ceea ce deținem [...]. Modelăm uneltele, instrumentele noastre și după aceea ele ne modelează pe noi" (Istoria comunicării, Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu). Aș putea spune, într-un mod destul de abrupt, că felul în care percepem noi tot ceea ce este în jurul nostru și relațiile noastre cu acest tot, are ca intermediar dimensiunea virtuală. Internetul nu mai este, în opinia mea, doar în computerul de acasă, sau de la serviciu, sau de oriunde, nici măcar în telefonul mobil nu mai este, ci sălășluiește în creierul nostru, ca un soi de matrice virtuală a virtualului, ca nou mod de a naște conexiuni în însăși gândirea umană, ce nu erau posibile acum câteva zeci de ani. Noi suntem internetul! Știu, pare paradoxal, dar sistemul de funcționare al internetului se refractă în gândirea omului, de unde se propagă mai departe în relațiile inter-umane, deci în social. Sigur că intensitatea și măsura variază de la persoană la persoană, sau pur și simplu lipsește pentru anumite grupuri de oameni care niciodată nu au luat "contact" cu internetul, dar fenomenul "virtuaficării", pentru mine, este destul de transparent și pot explica o anumită stare a societății globale, în anumite momente de timp, ca fiind legată cauzal de acest fenomen.
Problema care apare mai departe este legată, cred eu, de înțelegere. Cum înțelege omul acest vast ocean informațional și cum se transformă conștiința sa atunci când reacționează la "virtuaficare"? În opinia mea, mintea conștientă s-a adaptat extraordinarei ușurințe de a găsi o informație și a o folosi apoi, lăsând capacitatea de învățare "pe mâna" internetului. Și într-adevăr, posibilitatea de a acumula cunoștințe în timp real, fără nicio pauză este imensă, dar poate că acest lucru în sine constituie o problemă. Acumularea rapidă de cunoștințe nu potențează inteligența, dacă nu există și un timp pentru ca aceste cunoștințe să poată fi integrate psihologic, la fel cum construirea mecanismelor de orice fel, de la cele mai simple, până la cele mai complexe nu ar fi posibilă astăzi fără esențialul număr zero, la fel cum tot spațiul care există în univers nu ar fi posibil fără goluri. Sedimentarea cunoștințelor este neapărat necesară, iar timpul cerut este variabil și dependent de felul cunoștinței înregistrate. Reversul medaliei este faptul că inconștientul se îndepărtează tot mai mult de conștient, iar ființa umană devine tot mai divizată interior și tot mai dezechilibrată.

- Va urma -

Philosophia și despre blogul acesta

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 18 Sep 2010 09:44:00 +0000

Ce mai înseamnă filozofia în ziua de astăzi? Merită să mai scrii filozofie, sau chiar mai îndrăzneț, să faci un blog de filozofie?
Poate pare perimată această atitudine în fața "realităților" lumii pe care mulți le evocă atunci când vor să-și justifice opinia anti-filozofie: "oamenii mor de foame și frig, iar alții se ocupă de gânduri înalte", "realitatea este asta pe care o vedem și o trăim - corupție, sărăcie, lipsă de bani, nu concepțiile astea abstracte și fără folos", "ce spun filozofii nu mă ajută cu nimic, eu am de plătit datorii, am copii pe care trebuie să-i cresc și alte griji", "nu am timp eu de așa ceva, astea sunt pentru oameni care-și permit să stea și să se gândească, așa, la nemurirea sufletului", "țara arde și baba se piaptănă" și încă multe alte gânduri de acest fel, care evocă celebritatea negativă de care se bucură filozofia în prezentul nostru, al tuturor. Dar a stat cineva vreodată să se gândească cu adevărat de ce are atâtea conflicte înăuntrul lui, în afara lui, de ce apar atâtea griji, atâtea probleme în viața sa, de ce nu se descurcă în multe situații, de ce nu i se răspunde în multe altele, de ce există corupție, sărăcie și tot așa? Cred în mod sincer că prea puțini oameni au trecut prin acest proces profund al conștiinței! Pentru că această cufundare în interiorul ființei umane este una înfricoșătoare, care descoperă lucruri pe care probabil nu vrem să le aflăm și de care nu vrem să fim conștienți.
Filozofia este mai mult decât o disciplină banală care se predă în școală, este mai mult decât apanajul unor persoane care se auto-denumesc filozofi, este mai mult decât o colecție de cărți pe teme existențiale, pe care nu și le permite oricine, pentru că filozofia este o stare de fapt a ființei umane mereu întrebătoare. Filozofia este exact ceea ce spune originea greacă a denumirii și anume, o iubire de înțelepciune, nu în sensul că înțelepciunea a fost deja găsită și mai rămâne doar să fie iubită, ci din contră, înseamnă o căutare a înțelepciunii și a înțeleptirii, prin care omul ajunge să înțeleagă ce este cu adevărat starea de iubire. Filozofia înseamnă dezvoltarea cunoașterii de sine, pentru a percepe de la nivel înalt realitatea care ne înconjoară pe fiecare dintre noi și care ar putea deveni mult mai utilă din acest punct de vedere - cunoscând cum anume să eviți conflictele și problemele de zi cu zi, pentru că până la urmă, cine nu ar iubi această înțelepciune ajutătoare? Deci această stare de filozofie este una caracteristică omului înțeleptit, omului care pe zi ce trece își dezvoltă capacitățile esențiale dinlăuntrul ființei sale și totul este o continuă serie de întrebări și răspunsuri.
Acest blog nu se vrea decât a fi un promotor al filozofiei ca stare și încearcă să pună și întrebări, dar să ofere și un fel de răspunsuri sau supoziții, după cum cred autorii săi cel mai bine, fără a avea pretenții de a se numi înțelepți, sau despre scrierile lor, de a se numi înțelepte. De aceea și justificarea subtitlului - eseuri cu pretenții filozofice - fiindcă treapta filozofiei este ceva mai sus și pentru a ajunge acolo este necesară o pătrundere profundă în adâncul propriu. Noi, autorii, doar avem pretenția de la noi înșine de a atinge filozofia și nicidecum de a fi filozofi!
Acest blog nu aduce nimic nou sub soare, fiindcă vorbește despre lucruri care s-au mai spus în vremuri de demult și probabil se vor mai spune cât timp marea masă de oameni va continua să fie indiferentă, de aici și numele său, ca un fel de atenționare de început pentru cei influențabili ușor.
Acest blog vrea să aducă filozofia aproape de cei care tind spre ea, altfel articolele scrise aici ar fi rămas doar discuții private, între autorii acestui blog.
De asemenea, dacă există persoane care să se recunoască în expresiile de mai sus, care contrapun acestui blog, autorilor lui și filozofiei în general, păreri de genul "țara arde și baba se piaptănă", recomandarea noastră pentru voi este să nu citiți acest blog, pentru că v-ar aduce mai mult rău decât bine!
Dorința noastră pentru acest blog este de a mări numărul de cititori care sunt interesați să discute despre subiectele pe care noi le abordăm, dar mai ales să participe activ cu păreri pertinente și întrebări, pentru că până la urmă și noi, autorii și voi, cititorii, învățăm împreună și dezvoltăm împreună o stare de filozofie, care ne ajută pe fiecare în parte.

Acestea fiind spuse, vă dorim spor filozofic, gândire liberă și iubire de înțelepciune!

Omul, căutătorul (Addendum)

noreply@blogger.com (Aiton) — Tue, 15 Jun 2010 10:12:00 +0000

Întorcându-ne gândurile asupra imaginii arhetipale a omului-căutător, ne regăsim în fața unor întrebări vechi de când lumea: „Cine suntem?”, „De unde venim?”, „Încotro ne îndreptăm?”. De-alungul istoriei omenirii, acestea nu au încetat să apară și cu atât mai pregnant cu cât întreaga civilizație s-a dezvoltat tot mai mult. Răspunsuri definitive nu au venit niciodată și mă îndoiesc că vor fi date prea curând. Din contră aș putea spune, de fiecare dată s-au adăugat alte și alte întrebări, mărind distanța dintre intenția originală și descoperirea aferentă, dintre rădăcina revelației și florile mirării. Pentru că am uitat să mergem de-alungul tulpinei, noi ne-am pierdut printre petale.

Desigur, aceasta este o descriere romanțată a felului în care a evoluat ființa umană – la început orientată către esență, iar astăzi îmbrățișând aparența și apropriind-o ca stil de viață – dar trista concluzie este că oamenii, în majoritate, s-au pierdut de ei înșiși, asta cred eu. Întrebările existențiale originare, Dumnezeul, religia, binele și răul, transcendența, conștiința elevată, eternitatea, moartea, scopul vieții, filozofia în sine, toate au devenit subiecte ridiculizate sau cel mult puse contextual la dezbatere, ca o plăcere vinovată în timpul unor petreceri de ocazie. Căutarea adevărată a fost trimisă în pivnița minții, iar la suprafață a rămas doar o tendință străvezie, derizorie, ce naște permanent monștri ai iluziei. A căuta, fără să știi ce anume, acesta e omul pierdut, omul fără sens! Răspunsurile pe care acesta le găsește sunt colaterale și astfel niciodată relevante din punct de vedere existențial.

Între viață și moarte, omul este aparent condiționat de anumite scopuri vremelnice. În cazul ideal el trece prin mai multe stadii. Ca tânăr, scopul său este să se educe și să-și termine educația, dacă se poate în cele mai bune școli, universități, acumulând cunoștințe, vrând-nevrând, pentru a trece o serie de examene. După încheierea procesului educativ, ca tânăr adult, scopul său este să își găsească un loc de muncă, pentru a putea trăi. Trecând prin eșecuri, prin succese, în definitiv adultul poate să își câștige traiul liniștit, să aibă o casă a lui, să plătească rate pentru tot felul și încă să se bucure de vacanțe scurte din restul de bani trudiți, pentru ca apoi să se întoarcă din nou la muncă, să câștige din nou banii pentru trai și vacanțe și tot așa. Apoi urmează căsătoria, planurile de viitor, copiii și responsabilitățile mari în fața acestora (începând de aici, scopul este setat de către aceștia, iar ciclul de viață este transmis mai departe, începând cu educația ș.a.m.d.). Stadiul e mult mai lung, iar într-un sfârșit, omul se regăsește în fața unei pensii și a unei neputințe fizice caracteristice vârstei. Astfel, vârstnicul individ se bucură de plimbări în parc, de televizor, de discuții politice cu alții asemenea lui, etc, iar scopul său este să-și trăiască ultimii ani în bucurie, liniște, poate mici recompense din când în când(nu contează natura lor)și satisfacția că urmașii lui au învățat deja procesul prin care și el a trecut. Iar ei, urmașii, sunt deja prinși în joc! Și lumea se învârtește necontenit.

Toată această goană descrisă mai sus ne caracterizează pe noi toți, mai mult sau mai puțin, mai apropiat sau nu de modelul expus (fiind un caz ideal; desigur că sărăcia și extrema bogăție sunt și ele caracteristice oamenilor). Acesta să fie oare scopul nostru în viața noastră? Acesta să fie defapt singurul proces valabil și real al umanității, până când vom fi dispărut în praful cosmic? Poate că da... Pentru unii... poate că suntem un produs întâmplător al universului, o greșeală minunată care și-a găsit o formă și un rost paradoxal. Poate că asta trebuie să facem, să ne chinuim într-un cerc vicios, care oricum nu are importanță, devreme ce vom pleca de pe planeta asta la fel cum am sosit aici – ca o coliziune de forțe și materie, conturând într-o simfonie intraplanetară un creier, două mâini, două picioare, organele interne și nimic mai mult – implodând în propria noastră supraaglomerare. Și peste alte câteva milioane de ani, poate o altă omenire va porni altfel la drum sau o va lua de la capăt, la fel ca noi. Poate că tot ceea ce există astăzi a fost inventat de om pentru a nu se plictisi cu el însuși, iar dacă toată creația umană provine din plictiseală, atunci să ne plictisim în continuare, oricum nu contează. Așa să fie oare? Niciun sens, niciun Dumnezeu, nici binele și nici răul, nimic din abstractul minților umane să nu fie real, decât convențional, dar fără rost adevărat...? Oare...?

Undeva, intrinsec, ceva totuși ne motivează. Dincolo de simplele convenții și iluzii, dincolo de scopurile personale, există o cheie. Ceva ticăie în străfundul ființei, prea puțin ascultat, prea mult ignorat, asta cred. Putem să facem ce vrem din realitatea noastră, dar nu putem schimba realitatea universală, dimensiunea adevărului la care au ajuns puțini dintre cei care au pășit pe pământul ăsta și prin istorie. Căutătorii adevărați și-au găsit răspunsurile, restul dintre noi încă facem imitație, în sens giratoriu...

Voința sau Puterea Creației II

noreply@blogger.com (Kritikos) — Wed, 26 May 2010 07:47:00 +0000

Din punct de vedere al momentului care precede adevaratele alegeri, timpul primordial (asa cum l-am denumit eu), reprezinta doar faza pregatitoare pentru a se putea manifesta adevaratul timp, care e continut in vointa fiecarui om, asa cum unele teorii vorbesc de mediul de propagare al luminii ca fiind eterul; un exemplu mai simplu ar fi un lac pe suprafata caruia se plimba barci in orice directie.

Timpul primordial, care se naste si moare totodată, asa cum focul este si apa totodata, sau cum materia este si energie totodata, la fel, interactionarea se face cu vointa omului (l-am denumit timpul personal). Andrei Plesu vorbeste despre faptul ca omul a fost creat doar pe jumatate divin, cealalata jumatate putandusi-o completa dupa puterea si dorinta vointei sale, astfel vine pe lume nascandu-se incomplet, iar in timpul vietii castiga prin propriile eforturi cealalate jumatate. Numai asa se explica faptul ca exista ceva predestinat, pana in momentul in care cineva poate sa vada asta, acel moment din prezent (numindu-se „acum”) al celui care vede in viitor, cu toate că nu este decisiv in viitoarele schimbari care pot avea loc in viata acestuia. In timpul universului (timpul primordial) se petrece actiunea timpului personal, desi materia (timpul primordial) spune exact contrariul si intra in conflict cu timpul personal al omului ca fiinta, libertatea de a alege existand cu adevarat, iar viata omului nefiind „deja scrisa". De aceea, viata omului e inscrisa in univers si el o poate vedea datorita timpului primordial si a faptului ca acest timp o contine, la fel cum un sambure e continut de o coaja. Aceasta nu inseamna ca acel prezent, acel "acum" pe care il percepe observatorul din viata altui observator este acel "acum" care nu mai poate fi schimbat. A incerca o schimbare cu ajutorul cuiva, care a vazut in viitorul celui pe care vrea sa il schimbe, poate duce la consecinte nefaste, prin faptul ca universul sau timpul primordial isi lasa deja o urma in actiunile vietii celui afectat, pentru a se produce schimbarea. Din cauza faptului ca actiunea dintre cele doua timpuri nu coincide – posibilitatile de a alege fiind infinite, dar absolut totul rezumandu-se doar la doua rezultate: bine sau rau (la asta probabil s-a referit Einstein cand spunea ca timpul e facut pentru ca lucrurile sa nu se intample in acelasi timp) – inseamna ca in timpul personal ar trebui sa se creeze pentru orice problema o solutie.
De multe ori majoritatea oamenilor nu fac diferenta intre Dumnezeu si Creatia lui Dumnezeu. Sfantul Augustin arata aceasta in mod clar, cand spune ca Dumnezeu a ales ziua a 7 pentru a se odihni, pentru a se delimita de Creatie. Dumnezeu este mai presus de timp si spatiu, el fiind singurul care nu reprezinta o variabila printre acestea. Multi sunt cei care fac confuzii grave intre cele doua. Nu intamplator omul este un microcosmos in miniatura.

Prima data Dumnezeu s-a facut cogniscibil prin a lua forma pe care o are omul; daca am aseza ierarhic totul, primul ar fi Universul, al doilea ar fi omul, iar dupa aceea, al 3-lea, Dumnezeul creat. Dar oare Dumnezeu nu a existat inaintea universului? Este vorba de acel Dumnezeu incogniscibil, al cifrei 0 inainte de 1, de abia in ultima zi devenind cunoscut prin intermediul cifrei 7. Daca schimbam ordinea cifrelor 0 si 1, atunci avem cifra 10 (poate nu intamplator in kaballa exista 10 sefiroturi prin care Dumnezeu a creat universul, cifra 10 in Talmud fiind si cifra perfectiunii).

Cand Moise a intrebat pe Dumnezeu cine este, Dumnezeu raspunde: "Eu sunt cel ce sunt"!
„Eu sunt” indica prezentul primordial alaturi de prezentul vointei lui Dumnezeu.
Libertatea e corupta si infestata de nemultumirile celor care si-o doresc si sunt fascinati de posibilitatile de a o incalca si a trece peste orice limit. Este o libertate bolnava, fara hotar, ca un geam spart in mii de cioburi care pot sa aiba forme diferite si care se potrivesc cu alte cioburi ce par a forma legaturi interesante. In realitate binele nu are decat posibilitati reduse de a se produce si destinul unui om nu poate fi cuantificat cu adevarat decat la sfarsitul vietii lui, nu in timpul vietii lui. Raul are posibilitati foarte variate de a se manifesta, pentru ca este o decontractare, o marire, o expansiune fara masura, o spargere in bucati, pe cand binele este o contractare a ceva, o adunare, o lipire a ceva. Cand expansiunea si contractarea singularitatii Big-Bangului s-a produs, forta dintre cele doua a fost egala, asa cum "binele" a fost egal cu "raul", fiecare avand un hotar de netrecut. Hotarul binelui a fost densificat, chiar daca mai exista loc pentru manifestare si nu a cuprins toata granita posibilitatii de a actiona, vointa actionand undeva la mijloc. Hotarului raului i-au fost extinse granitele de actiune prin acordarea libertatii de a alege, in limitele lui. Cand vorbesc de rau ma refer la suferinta care ii este produsa omului de catre materie. Omului ii este afectat trupul aproape de orice, un singur minut de durere ii pare o vesnicie, un singur minut de placere ii pare o secunda. Omul in sinea lui nu a fost facut pentru durere. Cuvantul religie vine din latinescul religare care inseamna unire. Sistemele orientale oculte promit toate o unire a ceva. Indraznesc sa spun ca exista un bine necreat si un bine artificial. Binele necreat este chiar Dumnezeu, binele artificial este binele cu care Dumnezeu a legat materia de constiinta omenirii. Asa cum teoria big-bangului spune ca prima data a existat o contractare, fiind un punct de singularitate si dupa aceea o expansiune, care s-a transformat in planete, stele, galaxii, acel bine al contractarii a fost un "bine" creat, finit prin insasi actiunea lui Dumnezeu de a-l aduce la existenta, cand inca raul nu exista, ci doar facea parte din acea dualitate care continea liberul arbitru al fiintelor.

Daca Dumnezeu nu poate fi cunoscut si este mai presus de timp si spatiu, binele nu poate exista cu adevarat, el fiind creat prin materie si atasat ei, neavand o existenta reala. Totuși, binele real a existat, exista si v-a exista cu adevarat, pentru ca este necreat si el cuprinde intreaga Creatie, aici fiind inclus si omul. De ce este necreat? Pentru ca a luat nastere prin cel care l-a daruit, asa cum omul devine ceea ce gandeste. Nu este un bine creat precum Cel icongnisicil, Cel de Necuprins cu mintea l-a daruit prin el insusi. Cand daruiesti ceva care iti apartine, daruiesti si o parte din tine prin tine insuti.

Cand timpul primordial si timpul vointei (existentei) coincid, atunci omul este restabilit la conditia sa initiala. Omul reintegrat este omul unit; cuvantul yoga vine de la cuvantul sanscrit yuj, care inseamna a uni, precum si englezescul yoke, care metaforic se refera la "a uni doi tineri prin casatorie". Tot la acelasi lucru se refera povestea adroginului primordial si taina casatoriei. In epistola 160, vol IV, în col. PSB se spune despre casatorie: „Într-adevar, ce ar putea fi mai apropiat pentru un barbat decât sotia lui, parca chiar mai mult si decât trupul lui propriu, încât ei nu mai sunt doua trupuri, ci un singur trup“. Androginul primordial isi cauta pe langa jumatatea fizica si jumatatea destinului. Aceasta unire reprezinta acel Opus Magnum (Marea Opera) al alchimiei, o reintregire a fiintei. Cea de-a 2-a lege a invataturilor hermetice (legea corespondentei) spune: "Ceea ce este sus este si ceea ce este jos, Ceea ce este jos este si ceea ce este sus", unirea celor doua reprezentand atingera scopului final, al microcosmosului care este omul si al macrocosmosului care este universul, materia. De aici vine confuzia despre care am vorbit. Dumnezeu nu este unul si acelasi lucru cu universul creat, asa cum unele practici orientale o impun. Dumnezeu este Creatorul universului iar restabilirea la starea initiala nu presupune unirea omului cu universul, ci a omului cu Dumnezeu, aceasta unire facand posibila si o "impacare" cu binele creat legat de materie prin constiinta. Sufletul se uneste cu Vointa lui Dumnezeu dominand prin vointa sa materia asa cum un rege imparateste peste tronul sau. In masura in care credeti, v-ati intrebat vreodata cum se intampla minunile? Care este dinamica de actiune a celor care le savarsesc? Din acest punct de vedere, stiinta, privita ca informatie, isi pierde valoarea integral. Are nevoie cel care actioneaza asupra unei parti a corpului sa stie cum functioneaza o celula, cum se hraneste si care sunt legaturile intre organele corpului? Daca omul e restabilit in creatie nu are nevoie sa stie fiecare celula si rolul ei, pentru ca fiecare celula il contine deja pe Creator in ea. Teoria cuantica a lui David Bohm vorbeste despre faptul ca universul este continut in fiecare parte a sa, fiind o condensare a intregului univers. Astfel, caderea omului s-a produs pornind de la vointa, restabilirea lui facandu-se tot prin intermediul vointei, vointa fiind superioara materiei. Deci orice transformare si creatie facandu-se prin vointa, big-bangul este de fapt un act al vointei, nu o dezordine arbitrara a materiei. Chiar daca aceasta dezordine ar fi fost posibila nu s-ar fi putut produce pur si simplu de catre materia inerta.

Voința sau Puterea Creației

noreply@blogger.com (Kritikos) — Wed, 12 May 2010 09:59:00 +0000

Vointa este superioara tuturor. Rezultatele si fructele exista cu mult timp inainte, dar vointa le scoate la iveala, fara ea neexistand valoare. Oamenii sunt creatori sau doar descopera, dar fara nicio legatura cu creatia? E destul de interesant daca ne gandim ca omul isi creeaza propriul univers din punct de vedere psihologic si nu descopera nimic decat in limita posibilitatilor ce ii sunt permise. A crea si a descoperi sunt două lucruri diferite. Nu vorbesc aici de acea descoperire a elementelor – a focului, a metalelor sau a impozitului restant la fisc – ci despre descoperirea unor noi moduri de a gandi care exista inainte de vointa noastra, dar care sunt create dupa aceasta.

Omul este un mic creator!!! El nu descopera nimic, el creeaza.
Ca sa poata sa creeze, tot ceea ce cauta trebuie sa fie deja acolo, fizica cuantica vorbind despre influentele observatorului asupra materiei pe care o poate modifica (ma refer la campuri, electroni). Partial aceste lucruri sunt adevarate, dar nu se poate nimic modifica si observa decat prin prisma vointei fiecaruia, in cazul fizicii cuantice, rezultatele fiind provizorii, atata timp cat observatorul observa imaginea. In cazul adevaratei realitati, persistenta rezultatelor este obligatoriu o constanta a obiectului privit. Cand vointa dispare, dispare si imaginea iar cu ea dispar si modificarile exercitate asupra lucrului observat. Universul nu poate fi influentat de cine il priveste decat pana intr-o limita peste care nu se poate trece. A influenta ceva inseamna a-i schimba ordinea!!! Sa ne inchipuim ca privim o suma de cifre; putem schimba ordinea adunarii, dar nu putem schimba niciodata rezultatul final, el este mereu acelasi indiferent de observator (doar timpul psihologic ne schimba numerele, dar nu si timpul real). Timpul real este acela care ofera o confirmare clara ca acel "ceva" s-a produs cu adevarat, fara a mai fi masurat si calculat. Sculptorul aduce formele din lumea sensibila in lumea reala, el le creeaza si le modifica dupa voia lui, dar materia cu care face toate acestea exista deja (atat cea fizica, cat si cea psihica), astfel ajutand la crearea frumosului. Frumosul e singurul care are ceva in interior impenetrabil si de necuprins, spre deosebire de ratiune. Frumosul ramane pentru ca nu poate fi sfaramat, nu este casabil si nu se supune nici unei critici, el pur si simplu exista sau nu exista. Pamantul din care e facut omul oare nu e creat inainte? La sfarsitul vietii se intoarce inapoi in pamant, la originea lui, nu intamplator „materie” vine de la cuvantul „mama”. Cu toate ca iese din "materia" deja creata, omul nu este mai putin pretios. Asemanator se intampla cu "materia" creata de om, ce scoate la iveala moduri de a suda lumea prin mici creatii.

Creatia si oameni nu pot coexista indepedent, legaturile dintre ele exista chiar daca sunt invizibile. Fizica cuantica vorbeste numai despre legaturile invizibile dintre cuante, dar chiar daca recunoaste influenta observatorului la acest nivel, ea respinge influentele "observatorilor" la nivel de umanitate (în sensul de entitate). E interesant faptul cum vointa (mintea) influenteaza la nivel cuantic. Este posibila si o influenta reciprocă? Poate influenta materia mintea? La nivel micro nu e posibil asa ceva, dar la nivel macro e posibil prin insasi proprietarile materiei, care e susceptibila schimbarii continue. In Biblie se aminteste despre izgonirea lui Adam si Eva din rai si pierderea odata cu aceasta, a vietii vesnice. Viata vesnica era alegerea limitata, care nu era extinsa de catre constiinta lui Adam prin vointa. Odata dezlantuita, ea a dat nastere probabilitatilor de a se produce, materializandu-se in realitate, facandu-se captiva pe sine insusi in materia care din acel moment a inceput sa afecteze tot ceea ce îi era placut lui Adam. Astfel, acesta incepe sa devina afectat de propria materie si devine supusul ei. Biblia vorbeste despre faptul ca Adam a fost facut din tarana/ materie inca de la inceput, dar materia existentă in Rai nu il afecta, deoarece nu era prizonierul ei asa cum nici vointa nu era prizoniera materiei. In rai exista un alt nivel de constiinta, mai pur fata de cel al materie grosiere. Adam in acel moment nu putea afecta materia cu vointa lui pentru ca vointa lui nu stia ca exista materia, asa cum nu stia ca exista mama (mama=mater) si nastere. Din momentul in care a devenit constient de existenta ei, prin antagonism si nu o cunoastere directa (adică fara simturi), atunci a cazut "sub" materie. Entropia unui sistem este direct proportionala cu complexitatea lui, adica cu cat ceva sau cineva este mai sus, cu atat "caderea" sa va fi echivalenta cu "urcarea" sa.
Se stie ca particulele interactioneaza unele cu altele prin legaturi invizibile, asa cum vointele oamenilor interactioneaza unele cu altele prin legaturi invizibile. Ce e interesant la cuante este asemanarea lor cu o coala alba de hartie pe care se poate scrie necontenit cu un pix, care simuleaza puterea vointei, de fiecare data totul resetandu-se partial pentru a putea fi scris ceva nou. Sfantul Augustin spune ca cifra 2 este cifra caderii, datorita anatagoismului ei bine-rau. Nu e vorba aici de o cunoastere a binelui si raului real, ci a unui bine si rau in limita posibilului existentei manifestate. Asa cum exista Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul si Duhul Sfant, tot asa putem gasi aceasta triada in orice religie si chiar in societate prin cei doi parinti si un copil. Oare intamplator exista 3 feluri de timpuri? Trecutul si Viitorul pot da nastere prezentului asa cum legea II a termodinamicii vorbeste despre procesele ireversibile si reversibile ale materiei. De la trecut si viitor se poate ajunge la a influenta prezentul, dar si de la prezent se poate ajunge la a influenta trecutul si viitorul. Prezentul contine in sine samantele viitorilor timpi. El are in el si trecut si viitor si prezent. Observatorul poate influenta cuantele, asa cum prezentul poate influenta viitorul si trecutul, dar si cuantele (materia, indirect) pot influenta observatorul, asa cum, la randul lor trecutul si viitorul o pot face. Putem sa facem digresiuni nesfarsite asupra trecutului si viitorului daca nu este unul actual, mai "nou", dar oricum acestea pot fi resetate de puterea prezentului, chiar daca acest lucru se intampla dupa o durata mai mare de timp. In fizica cuantica, particulele pot sa apara oriunde, dar probabilitatea de a-i fi calculata aparitia intr-un anumit loc fiind aproape imposibila. Daca ar fi posibil sa se prezica cu exactitate locul aparitiei lor, viitorul ar fi determinat dinainte, fara a face posibile "alegerile" vointei. Fizica cuantica, prin cuante, este o reflecție a vointei umane, care se poate manifesta din cauza unei vointe mai mari, mai puternice, despre care se vorbeste in Tzimtzum (contractia); este ca o retragere in sine a vointei divine, pentru a face loc altor vointe mai mici sa se manifeste. Nu intamplator omul trufas si mandru are tendinta de a "umple" tot mediul in care traieste, iar omul umil si modest, de a ramane cat mai anonim, de a se contracta asemenea creatorului, omul fiind facut "dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu".
Cuvantul lui Dumnezeu a spus: "Sa fie lumina". Daca am incerca sa ni-l imaginam pe Tatal ceresc, nu am putea prin intermediul gandurilor. Tatal a creat direct prin Cuvantul Sau lumea, nu a folosit intermediari, ori gandurile sunt intermediarii cuvantului. Omul are nevoie de simturile sale imperfecte pentru ca acestea actioneaza ca niste intermediari.

Va urma...

Omul, căutătorul

noreply@blogger.com (Aiton) — Wed, 07 Apr 2010 16:44:00 +0000

Un individ al zilelor noastre, considerând un model general, majoritar, îmi pare mie într-o căutare continuă și frenetică. Căutare a ce? Răspunsul nu este unul la îndemână, dar poate rândurile care urmează vor face puțină lumină, dintr-o perspectivă total subiectivă, fiindcă până la urmă obiectivitatea este doar o iluzie reconfortantă.
Așadar, omul de astăzi caută, oriunde, oricum, ceva de care să se agațe și care să dea un motiv existenței sale. Cred că cei mai mulți nu știu ce caută, dar atunci când găsesc ceva care pentru moment le oferă un maxim de plăcere, se agață și merg până unde pot, apoi pleacă din nou la drum, căutând altceva, mereu altceva. Unii caută prosperitatea și apelează la orice mijloace pentru a se vedea prosperi, alții caută divinul și se lasă copleșiți de dogme religioase diferite, unii caută superioritatea conștiinței și se găsesc destule practici și școli de gândire și meditație care să le ofere acest lucru, sau cel puțin așa pretind, alții caută celebritatea, fie în muzică, fie în cinematografie, fie prin cărțile pe care le scriu, ș.a.m.d. Există trei orientări ale școlilor de psihologie în ceea ce privește „motorul intern” al individului, ceea ce-l face să „ticăie” dacă vreți: cea freud-iană, care spune că omul este dirijat de principiul plăcerii, cea adler-iană, care spune că omul este condus de dorința de putere și cea frankl-eriană care spune că omul este mânat de nevoia de sens. La prima vedere, pare că toate cele trei se pot aplica pe cazuri particulare, excluzându-se reciproc. Cred că doar una dintre acestea reprezintă realitatea esenței umane, profunzimea ei.
Așa cum mi se par mie lucrurile, plăcerea sau confortul este unul dintre cele mai importante ținte ale unui individ în acțiunile pe care acesta le întreprinde. Nu atât plăcerea fizică, cât plăcerea psihologică este cea de care se agață omul și pe care o caută în manifestările lui sociale sau intime, iar masochiștii de orice tip nu fac nici ei excepție, ba din contră, confirmă ceea ce am spus, fiindcă pentru aceștia, plăcerea psihologică provocată de o anumită suferință sau chin este un scop de atins. Desigur că un anumit confort superior îți conferă și siguranță, iar din siguranță se poate naște și sentimentul de putere. Nevoia de putere, sau mai degrabă nevoia de a fi în control este iarăși un imbold foarte puternic al indivizilor. Acesta este mai vizibil acolo unde persoanele mânate de o sete de a conduce și a fi la conducere, la putere, se află chiar într-o poziție socială înaltă, de unde anumite frâie se pot manipula. Cele două orientări de gândire sunt într-adevăr interșanjabile, dar nemiscibile, alternând la momente diferite de timp, în funcție de ceea ce caută omul mai cu preț. Până la urmă și sentimentul de a avea control sau de a fi la putere, generează un confort maxim. Dar ce se întâmplă când un individ nu are parte, într-un context și timp anume, de confort psihologic, indiferent dacă nevoia puterii îi este îndeplinită sau nu la acel moment? Omul se vede pe sine nefericit și nimic altceva nu poate schimba această stare de lucuri. Ce se întâmplă atunci? Dezrădăcinat, singur, trist și fără un impuls vital puternic, omul acesta se poate abandona pe sine sau, prins într-o iluzorie speranță, caută o altă plăcere care să-l vindece. Asta până la următoarea dată când se va găsi tot în dificultate și tot nefericit. Și atunci, se poate pune din nou întrebarea „Ce caută defapt omul?”. Când se vede într-o suferință prelungită și adâncă, ce motiv mai găsește omul pentru viață? Mai caută plăcerea dacă nu poate dispune de ea sub nicio formă, mai caută puterea când el se vede neputincios în fața unor evenimente sau întâmplări? Victor E. Frankl ne spune că „O viață activă este menită să îi dea omului șansa de a crea valori muncind în mod creativ, în timp ce o viață pasivă, care să îi aducă bucurie, îi oferă șansa de a se simți împlinit, contemplând frumosul, bucurându-se de artă sau de natură. Dar există un scop chiar și în genul acela de viață (n.a. viața în suferință) care, fiind lipsită atât de munca creatoare, cât și de bucuria contemplării, nu îi lasă omului decât o singură posibilitate pentru un înalt comportament moral, respectiv prin atitudinea pe care acesta o are față de propria-i existență, față de existența ce-i este restricționată de forțe externe. Lui îi este interzisă atât viața creativă, cât și cea de desfătare. Dar nu numai creativitatea și plăcerea au sens. Dacă e ca viața să aibă un rost, atunci trebuie să existe deopotrivă un sens și în suferință. Suferința face parte din viață și este de nedezrădăcinat de ea, precum soarta și moartea. Fără suferință și moarte, viața omului nu este întreagă.
Modul în care omul își acceptă soarta și toată suferința pe care aceasta i-o cauzează, modul în care își duce crucea îi oferă oportunități ample – chiar și în cele mai teribile împrejurări – să adauge un sens și mai profund vieții sale.” ("Omul în căutarea sensului vieţii", 2009, pp. 80-81) Pledoaria lui Frankl este una pentru sens. Omul, mai profund decât plăcerea și puterea, caută sensul vieții lui, chiar dacă nu este conștient de acest lucru de multe ori. Omul se caută pe sine, oferind un sens trăirilor lui, fie sociale, fie lăuntrice și chiar acest proces de căutare este o luptă în sine, pentru că omul luptă pentru adevăr. Sensul existențial este piatra filozofală a tuturor oamenilor și odată găsit, Magnus Opus (Marea Operă) este desăvârșită, omul este desăvârșit, complet.

Va urma...

Moirele sau despre destin

noreply@blogger.com (Aiton) — Wed, 17 Feb 2010 20:35:00 +0000

Atât de populară astăzi, ideea destinului se prezintă tot ca o necunoscută, ca un subiect de continuă dezbatere atât în filozofie cât și în discursurile multora dintre noi. Motivul pentru care discutăm despre destin rezidă în nevoia umană de a da sens, semnificație tuturor acțiunilor noastre, mai ales atunci când acestea nu par să aibă o direcție anume. Conceptul conform căruia tot ceea ce facem este determinat în mod precis de legi universale care scapă puterii noastre de înțelegere – fie că aceste legi sunt date de un Dumnezeu, fie că acestea există pur și simplu ca fundament primar al existenței întregi, fără a socoti neapărat o providență în spatele lor – este un concept de forma unei credințe. Credința în destin este fără tăgadă una dintre cele mai răspândite credințe ale oamenilor din diferite culturi, alături de credința în reîncarnare și de cea în divinitate. O altă credință, poate mai răspândită printre mințile eclectice, este cea în liberul arbitru. Ajungem în mod evident la confruntarea de secole, aceea dintre destin și liberul arbitru. Întrebările cele mai puse sunt: 1. Dacă într-adevăr există un destin și viitorul este scris dinainte, mai există astfel liberul arbitru? 2. Dacă avem puterea de a alege tot ce ni se întâmplă, cum putem să vorbim de un destin care ne determină cursul vieții? 3. Nu este oare posibil să coexiste destinul cu liberul arbitru?
1. Viitorul fiecăruia dintre noi este scris dinainte și tot ce facem are un sens bine determinat, fie că acțiunile noastre sunt de partea binelui, fie că sunt de partea răului. Dacă discutăm despre această concepție, putem să ajungem la niște concluzii destul de tulburătoare pentru unii, dar oricum surprinzătoare pentru majoritatea dintre noi. Dacă postulăm faptul că viitorul nostru este deja scris și că orice am face se conformează acestui destin al nostru, putem pune semnul egalității între un criminal și un sfânt, între un hoț și un filantrop, ș.a.m.d., ajungând astfel la teoria unui echilibru nepărtinitor, în care balanța dintre bine și rău trebuie menținută cu orice cost. Nu ne-ar deranja dacă balanța ar cântări mai mult rău la un moment dat și din pricina acestui lucru, ca să fie atins echilibrul, ar trebui ca binele să se înmulțească. Este însă șocant dacă ne gândim că balanța ar cântări mai mult bine și pentru echilibru ar fi necesar să fie favorizat răul. Am putea în felul acesta să găsim justificare unor evenimente istorice atroce, din cele mai vechi timpuri și până astăzi, iar moralitatea pe care credem că o avem fiecare dintre noi s-ar opune în mod drastic. Faptul că nu am avea niciun fel de putere asupra acestui destin, înseamnă de asemenea și că fiecare dintre noi ar fi absolvit de orice fel de responsabilitate în viața aceasta, chiar și pentru cele mai mărunte acțiuni ale noastre. Poate pentru unii este mai ușor să adopte o astfel de gândire, devreme ce pot justifica foarte simplu: „e destinul meu, asta mi-a fost hărăzit să fac și chiar dacă nu aș mai face asta, oricum, tot destinul ar fi...”. O modalitate facilă pentru motivarea faptele noastre cele mai lipsite de sens, dacă mă întrebați pe mine, fiindcă non-sensul acțiunilor este subjugat astfel sensului înalt al destinului. Totul se explică, nimic nu este întâmplător și omul alege doar ceea ce i-a fost dat să aleagă de la bun început. Realitatea este absurdă, rolul nostru în viață este doar de pioni într-un meci de șah în care albul și negrul sunt alese de altcineva, mereu altcumva.
2. Omul alege tot ceea ce i se întâmplă, iar viitorul și-l scrie fiecare, în fiecare moment. Cei părtinitori acestui fel de a gândi se rezumă doar la persoana proprie, la cursul vieții lor și la felul în care ei văd realitatea încojurătoare. Dar dacă ieșim din particular și ne poziționăm astfel încât globalul să reprezinte sistemul de referință, atunci nu mai este la fel de ușor să spunem că viitorul înseamnă doar ceea ce face un individ sau altul. Viitorul este o sumă a acțiunilor umanității în ansamblu și nu numai, pentru că dimensiunea acestuia nu cuprinde doar omenirea, ci și întreaga matrice a universului. Faptul că plouă sau este soare, sau că într-o partea a lumii copacii înfloresc în timp ce în cealaltă parte se usucă, sau că o supernovă la mulți ani lumină de pământ explodează, toate sunt manifestări care nu depind de puterea noastră de a alege. Dar totuși acolo sunt niște legi, dintre care cea mai importantă, legea timpului. Noi nu alegem decât ceea ce facem cu timpul nostru, dar timpul universal este o lege care ne condiționează și asupra căreia nu avem niciun fel de influență. Nu alegem să îmbătrânim deși toți îmbătrânim. Cu toate că așa pare și așa avem senzația despre el, timpul nu este un triumvirat – trecut, prezent, viitor – ci este o dimenisune întreagă, în care se contopesc toate celelalte, în suprapuneri infinite. Desigur că există alegerea individuală, dar trebuie să înțelegem că fiecare alegere pe care o face un individ și care are relevanță pentru viața lui, influențează la rându-i alte alegeri și nu mă refer aici la cele proprii individului cât la cele conjuncturale lui, adică ale oamenilor din jurul său. E ca și cum ai arunca o piatră într-un lac și observi, după ce aceasta a ajuns la bază, că undele provocate încă se propagă și cu cât mai departe, cu atât mai estompate. Desigur, depinde și de mărimea pietrei. Ajungem într-un punct în care se confruntă alegerea individuală cu alegerea globală. Se cuvine să ne întrebăm, ipotetic: dacă omenirea alege un drum eu voi fi tras de-alungul acestui drum crezând că defapt eu am fost cel care a ales? Întrevăd două posibilități: ori refuzi să mergi pe drumul omenirii întregi, caz în care trebuie să fii conștient de această realitate globală, ori mergi la unison cu umanitatea, caz în care ar trebui să conștientizezi dacă alegerea aceasta îți aparține sau dacă doar te-ai lăsat purtat de vălul gros al minților emoționate. Ce vreau să spun defapt este că mai întâi de toate, omul, trebuie să fie conștient de posibilitatea lui de alegere și abia apoi să aleagă și să-și permită să fie responsabil. Într-un final, „toate căile se întâlnesc la Roma”, nu? Ce ne spune această parafrază? Că anumite alegeri, la un moment dat, sunt dictate de anumite simboluri ale realității care ne înconjoară, în sensul în care putem sau nu să le recunoaștem, în sensul în care sunt dictate sau nu de o dimensiune superioară, fie că o numim Dumnezeu sau Univers sau Energie sau altcumva. Acum, imaginați următorul scenariu: cineva, dintr-un loc foarte înalt vede în jurul lui o priveliște incredibil de frumoasă, care îți taie respirația pur și simplu, multitudinea de culori, mișcările vii ale panoramei, aerul îmbătător ș.a.m.d. Și acest cineva ar vrea să le spună și celor de mai jos să urce acolo, să se bucure împreună de această priveliște, dar din păcate este atât de sus încât nici dacă ar striga sau ar face cu mâna, nu l-ar vedea nimeni. Ce poate să facă în acest caz cel ce se află sus? Nu poate decât să încerce să arunce cu o pietricică, sau dacă are posibilitatea, să rupă din haina lui și să o arunce în jos, sau poate un avion din hârtie ar fi potrivit să-l observe cineva... Ajungând pe pământ, toate acestea nu sunt decât niște semne și fiecare are posibilitatea să le recunoască și să aleagă ce să facă în consecință.
3. Suntem liberi să ne hotărâm drumul vieții, iar drumul vieții e înțesat de semnele „îngerilor”. Într-un sfârșit am ajuns la ideea conform căreia liberul arbitru și destinul sunt posibile, amândouă, în același timp. La punctul doi, spre sfârșit, am făcut într-un fel introducerea pentru acest punct al treilea. Am folosit sintagma semnele „îngerilor” ca să justific, printr-o denumire comună, cele ce sunt inexplicabile din jurul nostru, la fel cum aparițiile îngerilor, în diverse locuri pe pământ, în diverse culturi, de diferite gândiri religioase, reprezintă ceva necunoscut și inexplicabil pentru majoritatea oamenilor care le atestă. Nu am folosit acest cuvânt pentru a trimite în vreun fel la un anumit tip de religie. Acestea fiind spuse, cred că a ignora inexplicabilul din jurul nostru, pentru simplul fapt că uneori ne înfricoșează sau că nu înțelegem, este un act naiv. Sunt mulți oameni care au trecut prin întâmplări, care la vremea respectivă păreau cele mai lipsite de sens, sau cele mai urâte, dar care după o vreme și-au găsit explicație. Exemplele sunt numeroase și nu prezintă interesul acestei scrieri, dar pentru mine, multe alegeri se justifică nu imediat, ci după un anumit timp, timp care permite ajungerea unui individ într-un anumit punct, de unde toată viața lui de până atunci capătă o cu totul altă înfățișare. În acel punct, totul se vede într-o altă lumină și atunci, alegerile pe care individul le-a făcut la un moment dat și care atunci păreau nesigure, acum își găsesc cea mai bună explicație. Este ca și cum viața noastră e alcătuită din mai multe etape bine definite, concurând toate pentru definirea unui sens pe care omul trebuie să-l regăsească. Îndrăznesc să compar această regăsire cu o trezire a ființei profunde a omului, a esenței lui. Din păcate, nu foarte mulți oameni se trezesc în decursul vieții, dar asta nu înseamnă că la un moment dat nu vor vedea sensul alegerilor lor. Problema din punctul meu de vedere este că, în acest caz, sensul este văzut prea târziu pentru a mai putea face ceva semnificativ. Mulți pierd noțiunea aceasta încă de timpuriu și nu se mai interesează niciodată de rostul vieții lor, astfel rămân în negura ignoranței până la sfârșit. Oamenii atribuie în general vieții o valoare care nu are nimic în comun cu adevărul lucururilor, se îndepărtează tot mai mult de ceea ce îi face ființe, se apropie de o raționalitate seacă și își trăiesc restul zilelor în suferința ne-simțită a rutinei, a iluziilor gândirii proprii, a prejudecăților și a fragmentelor de realitate. Găsesc rețete pentru succesul personal când defapt tânjesc după acceptare și aprobare, găsesc rețete pentru comuniunea cu divinul când defapt au nevoie de apropiere și înțelegere a lumii, găsesc rețete pentru problemele din viața lor, când nici nu au înțeles măcar natura conflictului care zace în ei mocnit, ș.a.m.d. Noi, oamenii, aiurim în general pe pământul ăsta, prea naivi la ceea ce se află peste noi, prea încrezători în materialul pe care călcăm. Suntem liberi să ne hotărâm, acum, tot restul vieții noastre care va urma de acum încolo și suntem responsabili să vedem natura noastră proprie, natura lucrurilor de care suntem înconjurați, ce rol avem în universul acesta până la urmă și ce rol avem noi în viața noastră. Totodată, tot ceea ce nu face parte din viața noastră își desfășoară propriul mers, mai repede sau mai încet, iar timpul ne oferă destule indicii pentru ca noi să găsim un sens în noi, în lume și în univers. Nu trebuie decât să fim limpezi.

Cele două fețe ale monedei

noreply@blogger.com (Aiton) — Mon, 11 Jan 2010 15:55:00 +0000

În tumultul nesfârșit al zilelor noastre, omul-individ este separat de obârșia lui, sau, mai precis, omul creează această separație în viața lui, zi de zi. Omul-individ este omul care neagă substanța umanității ce sălășluiește în el, conștientizându-se doar parțial, rupt de omenirea întreagă. Realitatea lui este astfel trunchiată și recompusă din cioburi de imagini, care în cele din urmă produc sensuri divergente ale adevărului, ale întregii lumi. Putem afirma, în acest caz, că acest om este lipsit de direcție, neavând niciun punct de referință pentru multitudinea de alegeri care îi ies în cale. Să urmărim așadar acest om-individ.
Între individualitate și umanitate, între inconștient și conștient, între inteligență și înțelepciune, între moarte și viață, omul-individ va refuza întotdeauna să observe că nu există diviziune și va pleda în schimb pentru dualitate. O teorie relevată de Nicolaus Cusanus și relevantă pentru articolul de față se numește Coincidentia Oppositorum (coincidența contrariilor) și pe scurt, afirmă că armonia constă în împăcarea contrariilor, explicând astfel și conceptul de totalitate. Continuând pe această "lungime de undă", țin să afirm că nu există diviziuni între contrariile mai sus notate, dimpotrivă, ele fac parte din aceeași esență. Am să mă explic, pe cât pot, în continuare.

Există oare o separare între om și omenire, în afară de simplul fapt că omul este unul și omenirea reprezintă un colectiv de câteva miliarde de oameni? Cred și afirm că omul, în esență, este similar cu omenirea (vezi articolul Similaritate universală).
Există oare o separare între conștient și inconștient? Se găsește o întreagă literatură care poate explica și detalia fiecare dintre cele două concepte, dar oare inconștientul și conștientul nu fac parte din același "tot', care este ființa umană? Nu sunt oare două procese ale aceleiași minți, "lucrând" în același timp și spațiu pentru același scop final? Ar fi absurd, în opinia mea, să spun că observ două lucruri separate, ele fiind nici mai mult, nici mai puțin, decât mintea însăși.
Dar ce anume separă inteligența de înțelepciune? Dacă ar fi să abordez cele două sintagme după definițiile lor clasice și supra-uzate, atunci, într-adevăr, aș recunoaște diviziunea dintre cele două concepte. Însă ce anume este inteligența? Am afirmat într-un articol anterior că este acel pas pe care o persoană îl face pentru a se cunoaște pe sine (vezi Persistența întunericului), ca o condiție necesară în cunoașterea lumii și a relațiilor dintre lume și om. Cunoașterea de sine înseamnă înțelepciune, înseamnă acea claritate interioară față de tot ceea ce ne înconjoară și se manifestă în lume, înseamnă sensibilitate față de totalitatea procesului existenței, în manifestare în tot și prin toate cele ce sunt. Și atunci inteligența și înțelepciunea nu sunt separate, ci în fapt, același proces unic - definitivarea ființei umane.
Ajungem astfel, într-un sfârșit, la viață și la moarte. S-ar găsi o pleiadă de oameni care ar argumenta că separarea dintre cele două este evidentă, dar este ca și cum mi s-ar spune, în modul cel mai rudimentar, că viață înseamnă să trăiești și moarte înseamnă să mori. Nu cred că mă ridic la nivelul unei explicații profunde pentru acest caz, dar să las locul unui citat: "Am acceptat viața așa cum este, cu toată agonia și disperarea ei și ne-am obișnuit cu ea. Ne gândim la moarte ca la ceva care ar trebui evitat cu atenție, dar moartea este în mod extraordinar similară vieții, dacă știm cum să trăim. Nu poți trăi fără să mori. Nu poți trăi, dacă nu mori, psihologic, în fiecare minut. Acesta nu este un paradox intelectual. Pentru a trăi complet, pe de-a-ntregul, fiecare zi, trebuie să existe moarte pentru "orice" al zilei de ieri, altfel vei trăi mecanic și o minte mecanică nu poate știi ce este iubirea, sau ce este libertatea" (J. Krishnamurti).
După toate cele zise se impune un fel de concluzie și prefer să mă folosesc de o metaforă în acest sens. Toate cele ce am descris mai sus sunt la fel cu o monedă: două părți contrarii în aceeași substanță, esență, care este moneda, iar moneda este chiar existența în sine. Noi nu facem decât să dăm cu banul!

Intelepciunea

noreply@blogger.com (Kritikos) — Sat, 09 Jan 2010 17:34:00 +0000

Intelepciunea este mai sus decat inteligenta, dar nu se poate obtine decat prin aceasta. Pana la urma, cred eu, a fi intelept este sansa pe care ne-o dam, de a gresi acelasi lucru de doua ori, fara grave consecinte. Intelepciunea nu tine seama de mandrie, orgoliu si dogmatism. Fata de inteligenta, care se manifesta ''vazand" pe termen scurt, deciziile intelepciunii sunt foarte patrunzatoare si pe termen lung. Alegerile intelepciunii sunt tot o combinatie intre material, moral si spiritual. In intelepciune nu exista momentul oportun, ci decizia oportuna. Intelepciunea de cele mai multe ori este o justificare dar si o sansa pe care ne-am dat-o in mod benefic pentru a alege intre decizii pe care nu le-am luat la momentul potrivit si ale caror efecte se vad chiar acum. Intelepciunea se pliaza dupa caracterul fiecaruia, dar nu inseamna ca daca am luat o decizie inteleapta, a fost si una buna pentru cei din jurul meu. A fi intelept pana la urma mai inseamna si a nu lua decat atat cat iti trebuie. Omul in sinea lui este foarte simplu, dar el se complica dorindu-si mai mult decat are nevoie. Atunci cand intampina probleme, vine cu justificarea ca trebuie sa ia o decizie inteleapta, dar in realitate, el ia o decizie care este suma problemelor lui, care nu mai asteapta nicio amanare. Insa atunci cand trebuie sa decida in mod intelept, nu o poate face decat in 2 feluri: fie taind din radacini problema, atunci cand intelepciunii i se da sansa de-a se manifesta, ca o confirmare a varfului problemei ce trebuie rezolvata, fie sa amane decizia, facand o alegere in detrimentul altor oameni. Este preferabil sa nu luam decizii intr-o situatie de disperare si apoi sa spunem ca a fost mai intelept sa facem acea alegere, desi poate cu efecte devastatoare pentru altii din jurul nostru. Alegerilor noastre trebuie sa le dam sansa sa se manifeste la momentul potrivit, nu sa spunem, atunci cand trebuie sa renuntam la foarte multe, ca a fost intelept ce am ales, folosind intelepciunea ca o justificare pentru esecurile noastre in a alege. Bineinteles ca intelept este si atunci cand stim sa renuntam la multe lucruri care la prima vedere sunt folositoare, dar care pe termen lung sunt distructive. Adevarata intelepciune este cea asemanatoare cu piatra filozofala, adica transforma totul in aur, nu precum un inecat care ia ultima gura de aer, inainte sa isi dea duhul. Adevarata intelepciune rezista si dupa moarte, nu este doar o justificare de a trai corect. Pana la urma, la unii se numeste intelepciune, la altii normalitate, diferenta este ca normalitatea este o justificare de a ramane constant in ceva detestabil de de cele mai multe ori, pe cand intelepciunea este un mod de a face ceva detestabil doar de cateva ori. Ea este o idee superioara care se naste la radacinile vietii, nu o ingramadire de ganduri din care se asteapta o izbavire. Intelepciunea este receptacolul mortii in timpul vietii - cu cat omul se apropie mai mult de moarte el devine mai intelept, apropierea de moarte nefiind decat un etalon prin care omul devine mai intelept. Varful cel mai ascutit al mortii este intelepciunea.
"Imi dau seama ca în natura asta oarba cel mai mare geniu este geniul mortii", spunea Petre Tutea. Geniul si intelepciunea se aseamana, numai ca geniul este o aprobare tacita a mortii, iar intelepciunea este o impacare cu moartea. De ce oare ii mai este frica omului in viata, daca prin intelepciune sta triumfator peste moarte? Din moment ce omul a atins varful existentei noastre prin intelepciune, mai poate el sa fie impresionat de ceva? Eu zic ca da, pentru ca de fiecare data cand incepe un lucru nou, el stie ca orice inceput are si un sfarsit, intelege ca viata e formata din mici "morti" de fiecare data, avand in fata moartea finala. Tocmai asta e foarte interesant, el vede in moarte un inceput nou de fiecare data. Cred ca este o impacare intre cunoastere si mediul incojurator, este acea intelegere ca fiecare lucru poate fi independent si amestecat, iar intelepciunea este limpezimea care apare si face diferenta. Intelepciunea este ca soarele ce sta in mijloc, de ea sunt legate toate planetele prin legaturi invizibile, planetele fiind alegerile noastre; depinde de noi cat de bine alegem, pentru a putea primi razele calde ale intelepciunii. De multe ori, pornind de la ceva inteligent, putem sa facem ceva gresit, dar niciodata pornind de la ceva intelept nu putem face ceva gresit. Ca pentru orice lucru din viata, trebuie sa il vrem pentru ca sa putem sa il dobandim. Regele Solomon spune: „Daca vei lua aminte la întelepciune si daca vei pleca inima la pricepere, daca vei cere întelepciune si daca vei primi priceperea, daca o vei cauta ca argintul si vei umbla dupa ea ca dupa o comoara, atunci vei merge cu încredere în drumul tau si piciorul tau nu ti se va poticni. Când te vei culca, vei fi fara teama si când vei dormi, somnul îti va fi dulce. Nu te vei teme nici de spaima naprasnica, nici de navalire din partea celor rai” (Pilde 3, 23-25).
Sunt cateva povestiri despre niste invatacei care s-au dus la niste intelepti sa invete intelepciunea. Majoritatea au invatat ceva doar observand ce fac acestia, pentru ca pur si simplu, din ei, radia acel "ceva". De aici putem intelege ca o parte a intelepciunii este muta iar alta este foarte graitoare. Adevarata intelepciune, spun eu, se invata prin partea muta si se transmite prin partea graitoare.
Sa facem diferenta totusi intre tehnica intelepciunii si intelepciune, nefiind unul si acelasi lucru. Este ceva asemanator cu acele carti penibile, care iti promit schimbarea printr-un model, care nu este neaparat rau. Dar in loc sa invete cum sa scoata la iveala din om ce trebuie, asta fara sa nege anumite parti ale personalitatii fiecaruia, ele impun un model care e imposibil de urmat, desi nu este gresit. De aceea, sa invatam sa facem diferenta; intelepciunea adevarata este un intreg, un far care ne ghideaza pasii si deciziile intelepte ce nu au o constanta si sunt arbitrare. A prevedea nu inseamna oare a fi intelept? Interesant este ca sfarsitul oricarui lucru poate fi de fapt o alta trecere, o alta etapa la altceva mai sus. Asa si inteleptul, parca intr-un fel ar sti sfarsitul fiecarui lucru, asta pentru ca stie inceputul. Pana la urma, sfarsitul sfarsiturilor este moartea, pe care inteleptul o stie prea bine.
Daca vorbim despre intelepciune si nu pomenim nimic de timp este ca si cum am vorbi de niste copii fara parinti. Timpul in sine il masuram prin minute, ore, secunde? Intelepciunea este un fel de matrice a timpului, care a reusit cumva sa se sustraga timpului real printr-un "minut" numit adevar. Einstein spune ca timpul exista pentru ca toate lucrurile sa nu se intample in acelasi timp. Ce inseamna ca lucrurile sa nu se intample in acelasi timp? Inseamna o sansa pe care timpul ne-o ofera pentru a gresi si o sansa pentru a ne indrepta. Asa cum nu poate exista viata fara moarte si bine fara rau, tot asa nu poate exista schimbare fara timp. Singurul inceput din viata unui om e nasterea, restul zilelor nefiind decat o moarte muta, in fiecare zi omul imbatranind putin cate putin. Timpul este relativ, fiecare il simte diferit. Exista oare vreun punct comun in care toti oamenii sa il simta diferit? Acel punct comun, cred eu, este adevarul, iar aici nu este vorba de adevarul lui, al meu, al tau, ci pur si simplu Adevarul. Fiecare om priveste timpul asa cum este pregatit sa il priveasca, de fapt priveste oamenii cu adevarat, nu timpul. Priveste ce vrea cu adevarat sa vada, ce are deja in el, cautand aceleasi lucruri si la cel de langa el si nu poate privi si cauta altceva ce nu are, ce nu il intereseaza sau ce i-ar ameninta simtul proprietatii si confortul psihic cu care s-a obisnuit. Cred ca intr-un om este omenirea toata, cum spunea Krishnamurti, iar daca vrem sa stim omenirea toata trebuie sa il stim pe cel de langa noi. Vorbind despre nasterea omului, putem spune ca ea apare din neant, de undeva de deasupra timpului, pentru ca daca ar fi supusa timpului nu ar mai exista. Omul e singura fiinta care e constienta de timp, altfel, timpul nu ar mai exista pentru el. E un mister de ce exista nastere, iar singurul mod de a explica destinul este nu prin ceea ce a fost omul inainte si ce a ajuns, ci prin faptul ca ne dam seama de asta doar pentru ca timpul nostru este finit. Noi facem comparatii in viata noastra despre unde am fost si unde am ajuns, dar in realitate, cred, cel mai important este ca ne-am nascut. Toate lucrurile in univers apar sub o forma sau alta, mereu altele, dar totusi aceleasi in esenta, totul se transforma, nimic nu se pierde, doar omul isi pierde timpul, ireversibil. Omul are si el sansa aceasta, dar ce e fascinant este ca el o are in timpul vietii lui, nu sta ca o apa mereu schimbatore, iar restul regnurilor au sansa asta doar in timpul vietii timpului. Pana la urma timpul exista doar pentru a da o sansa fiecarui om sa fie intelept. Cred ca este nevoie de o cuprindere a tot, pe care o face timpul, dar o cuprindere a timpului nu o poate face decat omul prin intelepciune.

Persistența întunericului

noreply@blogger.com (Aiton) — Thu, 07 Jan 2010 10:50:00 +0000

Țin să afirm că prostia este întuneric, sau este ca un văl înnegurat, așezat deasupra ochilor conștiinței, fără de care lumea, în esența ei profundă, nu se poate releva omului. Inteligența ar fi atunci lumină? Inteligența ar fi începutul luminii, acel pas pe care o persoană îl face pentru a afla adevărul sau mai degrabă pentru a se cunoaște pe sine. "Pentru a înțelege întregul proces al existenței, trebuie să aibă loc o integrare a minții și inimii, în acțiune" (Jiddu Krishnamurti). Adică rațiunea trebuie să conlucreze cu sensibilitatea (a nu se confunda cu emotivitatea, sensibilitatea fiind acea calitate a unui individ de a percepe relația dintre Sine, lume și Celălalt). Se cuvine să ne întrebăm, astfel, dacă prostia și inteligența sunt opțiuni, căi pe care un om le poate alege. Poate alege cineva să fie prost sau inteligent, sau acestea sunt guvernate mai mult de dimensiunea socială? Depind aceste două opțiuni de educația primită de o persoană, fie că este vorba de educația în familie, fie că este vorba de educația instituțională, fie că este vorba de educația "colaterală" (anturajul)? Dacă individul alege să primească oricare din aceste tipuri de educație pe care le întâlnește pe parcursul vieții, atunci răspunsul meu ar fi - parțial da. Parțial, cele două opțiuni expuse mai sus, depind de influența socială. Dar până la urmă ar fi vorba tot de o alegere individuală și aici lucrurile se complică. În mod cert, educația familială este cea care se întipărește în caracterul unei persoane, fără aproape nicio piedică din partea acesteia, în primii ani ai vieții. Este vorba de acea perioadă în care individul, precum un burete, absoarbe tot ceea ce primește și îi provoacă un soi anume de confort (copilul respinge întotdeauna ceea ce nu îi place). Acest fapt este unul categoric până la vârsta conștientizării, însă de aici începând, individul are în orice moment posibilitatea de a-și alege felul în care poate să decurgă procesul "devenirii". Mai pe scurt, ca să revenim la problema precedentă, din acest moment, un om, poate să aleagă să devină prost sau inteligent, rudimentar vorbind! Această alegere însăși va determina și apariția și dezvoltarea înțelepciunii sau, după cum tot Krishnamurti afirmă, a acelei clarități interioare.
Totuși, să ne întoarcem puțin la subiectul prostiei și să încercăm să aprofundăm această categorie a manifestării umane. Coborându-ne în dimensiunea cea mai vastă (prostia comună), observăm această caracteristică răspândită ca o plagă în țesuturile societății și poate fi numită în modul cel mai simplu, lipsă de "bun simț". Fără a pune neapărat semnul egal cu nesimțirea, lipsa de bun simț înseamnă lipsa acelui fel de a simți lumea și oamenii, înseamnă lipsa unei sensibilități (am explicat mai sus cum percep eu această calitate) asupra a tot ceea ce se întâmplă în jurul unui individ. La acest nivel, prostia se poate confunda de multe ori cu ignoranța, lipsa de educație, lipsa de compasiune și empatie. Mergând mai sus pe această scară identificată, luăm seama de existența unui alt soi de prostie și anume, prostia organizată. Mai restrânsă ca răspândire, dar mai pregnantă în efectele pe care le produce, prostia organizată poate fi întâlnită în instituții de tot felul, de la cele mai mici, la cele mai mari, precum și în grupuri sociale instituționalizate. Asociată cu dezindividualizarea, incompetența, iraționalitatea, ea poate determina în mod negativ evoluția unei societăți.
Ultima categorie clasificată aici este prostia înaltă. Acest tip de prostie este unul dintre cele mai brutale și este caracteristică doar anumitor persoane aflate în poziții de putere, persoane de ale căror decizii ar putea depinde întreaga lume. Istoria este martoră a prostiei înalte, dictatorii fiind unul din exemple.
Am văzut în cele de mai sus o posibilă ierarhizare a tipurilor de prostie care pot exista în social și prin urmare se impune un fel de concluzie la cele spuse. Prostia, general vorbind este lipsa unei substanțe interioare a indivizilor, este ceea ce eu numesc "individul sec", neîntreg, fără conștiință, fără înțelepciune sau claritate interioară. Prostia este persistența întunericului conștiinței și da, după cum am explicat mai devreme, prostia este o alegere pe care oricine poate să o facă, odată ce a devenit conștient de sine.

Similaritate universală

noreply@blogger.com (Aiton) — Thu, 24 Dec 2009 10:14:00 +0000

Oamenii sunt universal similari, continui să îmi confirm acest lucru tot mai mult pe zi ce trece. Conceptul de similaritate universală a răsărit din evidențe și observații asupra sinelui în relație cu "celălalt sine". Oamenii sunt diferiți prin multe lucruri, acestea fiind și condiționările care aruncă un văl asupra substanței ființei, dar dincolo de aceste condiționări, dincolo de multiplele transformări exterioare, există o esență imuabilă și o mișcare a acesteia în ea însăși. Această esență nu este despărțită de lumea înconjurătoare, ci dimpotrivă, este parte a acesteia dar precum apa care vărsându-se în diferite recipiente, capătă diferite forme. Oamenii sunt universal similari prin esența lumii din care fac parte și care se varsă în ei. Observăm doi indivizi, asupra cărora să putem stabili atributul de "violent", dar vedem în mod evident, la nivelul simțului comun, că fiecare își exprimă această violență în mod diferit, pentru că fiecare a învățat-o în mod diferit. Ce-i face pe acești indivizi similari este tocmai violența în sine, faptul că amândoi sunt violenți, conflictuali în esență. La prima vedere poate părea o judecată destul de subțire, dar să intrăm puțin mai mult în interogarea exemplului. Am putea întreba de ce sunt conflictuali și am putea răspunde în aceeași măsură că tot cursul vieții lor i-a adus în punctul acela în care violența este și reliefată. Dar ce anume este această violență, este una exterioară ființei umane sau este ceva care pleacă dinspre interior și înflorește în diferite forme în afară? Tind să subscriu ultimei părți. Omul divide în interior și inconștient că face acest lucru, "împinge" substanța conflictului spre lume, care mai apoi se poate și generaliza. Dar de ce anume este omul divizat interior, de ce divide, de ce este conflictual? În mod paradoxal, tocmai pentru că nu realizează totalitatea întregii sale ființe, prin urmare și totalitatea lumii, prin urmare totalitatea umanității: Omul. Toate părțile se reduc la întreg - o expresie și un proces aparent imposibil și cu atât mai mult bizar - și fiecare om este întreaga umanitate, aceea a cărei istorii o are încifrată în propriul lui organism, propriile lui celule. Toți oamenii suferă, se bucură, iubesc, sunt triști, sunt violenți, sunt exaltați ș.a.m.d., dar indiferent de toate formele particulare pe care le îmbracă aceste caracteristici, comun este faptul că toți suferim, sau toți ne bucurăm, sau toți iubim, sau toți suntem triști, sau toți suntem violenți, în esență și tocmai asta ne face similari, universal vorbind.