Intredeschis

2011-12-31T05:09:00.001-08:00

urare celor care scriu

2011-12-31T05:03:00.001-08:00

.suntem pe aici fel de fel de oameni... si ceea ce ne leaga este o foaie alba de hartie, uneori doar o pagina alba de word... daca ma gandesc la voi, cred ca ceea ce v-as ura - si mi-as ura - pentru 2012, ar fi .. multe zile uimitoare, zile care sa ne scoata din carapacea diurnului... din casa, dintre prieteni, din liniste, din cunoscut, zile cu drumuri noi, nelinistitoare, stranii, vii, un fel de drum pe care nu am mai fost, chiar daca el inseamna o cautare in abis, in vis, in ceruri nestiute. Iar din vartejul trairilor sa ninga peste noi sensuri noi, cuvinte fara timp.

cu drag,

Camelia Radu

"Cartea rosie", cartea secretelor

2011-11-14T01:07:00.000-08:00

"Cartea rosie", cartea secretelor

Cartea rosie", cartea secretelor, a imaginilor interioare, cartea chintesenta a lumii interioare si exterioare,amandoua legate prin nodul genial care a fost insasi mintea lui C G Jung, creatorul sau, a fost lansata la Bucuresti, de catre Editura 3 si invitatii sai de marca. Filozofi, literati, traducatori exersati, minti ale acestui timp romanesc s-au adunat pentru a prezenta ceea ce a stat ascuns, fiind prea greu de inteles, ca un mare secret spiritual si nu numai, cartea care aduna intre copertile ei cultura, arta, stiinta si spiritualitartea unei personalitati care a covarsit acest veac.

Desi a beneficiat de o atentie deosebita, meritata, Cartea continua sa fie un secret, mai ales acum, cand este la indemana indragostitilor de intelepciune. Ascultam cuvintele sincere ale invitatior si constatam ca, in afara de prof dr. Mihaela Minulescu, experta in tehnici jungiene si, cu siguranta, misteriosul Vaile Dem Zamfirescu, prof.dr.in psihanaliza, caruia ar trebui sa ii multumim in masa toti cei ce am tanjit dupa traducerea lui Jung ani si ani, ceilalti nu puteau decat sa atinga sensurile psihanalitice. Ca si cum ar fi pipait din exterior spre o nisa care sa le arate cum se intra in secretele acestei carti, tatonarile lor sporeau misterioasei lucrari taina, aceasta fiind denumita ba o carte "periculoasa", ba un text care te face pe alocuri sa te simti cufindat in himerele nebuniei, ba o ciudatenie uluitoare, care seamana cu rezultatul dicteului automat sau cu ale altor tehnici literare, de parca acestea nu ar fi si ele produsul unei calatorii controlate de creatori, in sinele ascuns perceptiei directe, diurne.

Uluirea in fata acestui text, simtita chiar de traducatoare, ne face sa tatonam mult pana sa ne aventuram in exegeze, ceea ce cred ca e semn de bun simt si profunzime intelectuala.

Totusi, Jung insusi explica tehnica de a intra in adancurile inundate de marele inconstient colectiv, vorbeste clar despre cartile negre care premerg acestei elaborari desavarsite, ca material de lucru, si de faptul ca a dat voit o forma estetica, literara, experimentului sau. Acest demers de reorganizare, remarcabil in sine, devine astfel darul sau pentru o mai clara descifrare, pentru o integrare a continuturilor cartii in intelegerea noastra sau, cel putin, pentru a crea o interfata cu epoca. Fara estetizarea si transpunerea artistica, fiind vorba de continuturi din zona irationalului, cartea nu ar fi reusit sa isi atinga scopul, acela de imbogatire a patrimoniului stiintific si cultural universal si/sau de autocunoastere. Dupa parcurgerea sumara a cartii, a carei citire trebuie reluata mereu, devenim mai constienti de faptul ca fiecare dintre noi este traversat de arhetipuri: am putea sa ne gasim, daca riscam, macar o parte din "ingerii" care ne traverseaza viata, trairile, atitudinile, placerile si alegerile, devenind astfel mai liberi. Cred ca aceasta carte fabuloasa este o carte despre castigarea libertatii interioare, despre descatusarea din determinism. numai sa fim deschisi si sa il citim pe Jung.

Imaginile, denumite imagini interioare, cuprind elemente de ezoterism, spiritualitate universala, dar si continuturi estetice, ale formelor si culorilor, potentarii lor, fiind in sine realizari mai mult decat artistice, minutioase, elaborate, uluitoare. In aceasta carte, Jung este un artist plastic desavarsit, cu o viziune coerenta si viguroasa, nou si stravechi in aceeasi masura. Pe de o parte, actualizeaza tehnicile miniaturistilor, pe de alta, isi asuma viziunea suprarealista, fiind de asemnea un indragostit de imaginile vechilor alchimisti, simbolurile ezoterice fiind aici cu sens si nu doar elemente strict plastice.

Multe texte sunt, pe de o parte, continuturi arhetipale, dar si poeme profunde, incifrate, in care simbolurile caapata valente noi, deoarece sunt folosite nu cu scop de a impartasi o viziune filozofica, spirituala, ci ele sunt liber exprimate, tisnite in toata nuditatea lor, asa cum cuvintele unui mare poet ne coplesesc prin pregnanta. Dialogurile de asemnea pot fi stranse intr-o ampla piesa de teatru si nu ma indoiesc d efaptul ca vor aparea cat de curand creatori care sa exploateze acest filon al Cartii rosii.

Imaginile interioare sunt atat verbale cat si plastice, atat de compozitie cat si de sens, sunt uluitoare pagini prinse intr-o tesatura complicata, astfel incat intreagul se prezinta ca o capodopera multidimensionala, asaltandu-ne toate planurile de receptare, de la cele cognitive, pana la cele emotional afective.

Una peste alta, Cartea rosie nu este o opera de arta, dar putem spune despre ea ca este SI o opera de arta, De la realizarea tipografica, aceeasi in toata Europa, traducere, paginatie si, mai ales, continut. Este frumos atunci cand continutul este respectat prin forma, iar aceasta carte a avut parte de o echipa plina de dragoste, de bucurie.

Printre multe alte sensuri ale sale (de manual, de experiment, de mostenire culturala, deschizatoare de drumuri, integrare a arhetipurilor intr-o viziune aprope filozofica, album de arta si realizare artistica), despre Cartea rosie se poate spune ca este de fapt continutul intim al conceptiilor jungiene, miezul si inspiratia, modelul de lume nevazuta, interioara, care a luminat rationalul jungian, pentru marile sale teorii psihanalitice, dovada vie a muncii sisifice, marturia travaliului creator.

Indemnul care razbate aceasta carte pare a fi: nu te teme sa te cunosti, indiferent ce vei gasi pe drum, dar fii stapan pe tine, sigur pe tine cand pornesti in acest demers, pentru a controla si a folosi forta inconstientului si nu pentru a te lasa sorbit si anihilat de el. Cred ca, atunci cand cineva reuseste aceasta, devine ceea ce era in basmele romanesti vechi, Fat Frumos, incalecand pe calul nazdravan, cel ce manca jaratic: alesul.

Camelia Radu

2011-11-07T15:29:00.000-08:00

cititndu-i "sfaturile", usor ironice, usor triste, ma gandesc la aceasta carte ca la una dorita deja.

bunavointa este un atribut al oamenilor deosebiti, ca si modestia, dar ce te faci cu agresorii deghizati in mari preocupati de viitorul literaturii: "ce ne facem, domnule, ce ne facem?" intreaba ei, pe oamenii cu adevarat deosebiti, folosind pluralul, pentru a se baga in seama si a pune egal intre. desi, daca te gandesti un pic, egal este un semn ironic, fiind doua segmente paralele:))

multumesc pentru informatie, am gasit in citatul oferit un argument putin sugubat si cu atat mai pretios.:)

10 reguli de respectat pentru a aborda un scriitor

1. Nu afirma niciodată „whoah, ce cool e să fii scriitor!“ dacă observi că are tricoul destrămat.

2. Nu-l întreba ce gen de cărţi scrie. Etichetările sînt treaba criticilor.

3. Nu-i povesti întîmplări interesante din viaţa ta, menţionînd că s-ar putea scrie o carte după ele.

4. Nu te plînge că nu ai timp să citeşti sau să mergi la teatru pentru că munceşti prea mult. Complexele culturale sînt extrem de plictisitoare.

5. Nu te simţi obligat/ă să vorbeşti despre literatură. Un început bun ar putea fi o discuţie despre ce tipuri de băutură se găsesc la bar. Citatele din Foucault sau Lacan sînt pentru disertaţii, nu pentru conversaţii.

6. – scris ilizibil –

7. Nu-l considera expert în gramatică, punîndu-i întrebări de genul „cum se spune corect, funicular sau furnicular?“. Scriitorul scrie în limba română, nu e profesor de limba română.

8. Nu-i cere cu împrumut cărţile publicate, spune-i că o să le cumperi şi că o să vorbeşti despre ele abia după ce le citeşti.

9. În caz că şi tu scrii (şi nu arăţi ca PJ Harvey,) evită să-i plasezi vreun manuscris.

10. Dacă nu-ţi doreşti ca discuţia să se termine brusc, nu-l întreba dacă trăieşte din scris.

(Jean-Lorin Sterian)

Editura Herg Benet şi Book-land.ro vă invită la lansarea cărţii “Antume” de Jean-Lorin Sterian, joi, 10 noiembrie, ora 19.00, în The Floor Club & Culture (fostul Lucky 13), Str. Şelari 9-11 (Curtea Sticlarilor), Bucureşti.

Tablou Spicy Groceries din categoria Bucatarie, tablou pe suport de lemn

2011-10-27T14:43:00.000-07:00

Tablou Spicy Groceries din categoria Bucatarie, tablou pe suport de lemn

seninatatea postlectura

2011-10-25T04:58:00.001-07:00

unii cred ca, scriind poezie, trebuie sa isi demonstreze inteligenta si, mai mult, unicitatea ideilor, desi acest aspect nu este de ignorat, poezia totusi ar trebui sa fie atat de subtila, incat, sa ma ridice, pe mine, ca cititor, din starea mea adormita diurna catre o stare superioara, a binelui. Daca poezia ma dezgusta si ma lasa mai deznadajduit decat eram inainte de a o citi, daca ea ma face mai pervers si mai ingrat decat eram inainte, daca in toata tragedia ei nu ar nici un gest prin care sa imi arate o cale, un fir de lumina, in tot haosul trairilor personale, ba mai mult, ma adanceste in raul meu, ei bine, atunci, aceea e doar un mijloc ucigas de a narui suflete si niciodata, dar niciodata nu se poate numi poezie!

cartile, azi

2011-10-25T04:57:00.000-07:00

la Editura 3, in colectia coordonata de dna Simona Reghintovsci, a aparut o carte deosebita, Medicina psihosomatica. Autorul insusi Franz Alexander, reprezinta pentru psihoterapeuti si psihiatri un nume de referinta. Cartea, format A5, beneficiaza de o prefata semnata de George H Pollock si de un capitol de sexologie, sub semnatura cunoascutei Thererese Benedek. Colectia si volumul despre care vorbesc beneficiaza de conditii grafice bune si de o editare ingrijita. Din pacate nu pot sa nu remarc negativ traducerea. :(. Termenii de specialitate, probabil, sunt bine intelesi si bine tradusi, dar ce te faci atunci cand gasesti intr-o carte de asemnea pretentii greli de exprimare si de frazare, dintre cele mai banale, de tipul, cartea care, in loc de cartea pe care , etc. Nu mi-am propus aici sa fac o lista a acestor gafe, dar as vrea sa remarc faptul ca nu doar beletristica are nevoie de un corector atent si constiincios. Mai mult, in afara corecturii de specialitate, care urmareste identitatea textului si ideilor din pdv stiintific, nu trebuie neglijat nici aspectul gramatical. Cred ca ar fi timpul sa mai traim acele vremuri in care copiii isi corectau greselile si exprimarea, orientandu-se dupa cartile publicate. si nu doar ei. Oricum, mi-ar face placere sa mai fie asa.

2011-07-07T15:58:00.001-07:00

in bratele luminii

2011-06-22T00:02:00.000-07:00

un mister

2011-06-15T12:51:00.001-07:00

"Orice pacat, orice hulire se va ierta oamenilor, dar hulirea impotriva Duhului Sfant nu se va ierta. Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice impotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta lui nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie" (Matei: 12: 31-32).

În vizită la doamna cu mănuşi

2011-06-13T02:45:00.000-07:00

Avea mănuşi pentru toate mâinile
pentru ea, pentru el, pentru mine
şi cred că avea şi pentru voi;
pentru mâini mentale şi emoţionale,
inexistente sau invizibile,
mănuşi de iarnă şi de vară,
mănuşi reale şi virtuale,
ireale,
mănuşi inventate, desenate, sculptate,
poetice, dramatice, de sârmă şi de vis;
mănuşi tăcute sau vorbitoare,
calde şi reci, bune şi rele,
cu puf, cu ghimpi, cu glaspapir,
murdare, curate, parfumate,
ude, plouate, ninse;
de blăniţă şi croşetate, electrice, cu laser,
mănuşi de zi, de seară, de ocazie,
de motociclist şi de prinţesă;
ale ei, împrumutate, furate,
de colecţie, vesele şi triste.
mănuşi la modă, vintage, de epocă,
uzate şi noi, unicat şi de serie,
stocuri de mănuşi.
Îi lipseau mâinile.

Mă dor picoarele de atâtea cărţi

2011-06-13T02:43:00.000-07:00

Sâmbătă, la Bookfest, chiar de dimineaţă, era destulă lume, deşi mi s-a şoptit la ureche ca anul trecut a fost mult mai aglomerat. Puţin îmi păsa mie de anul trecut, atâta vreme cât îmi venea sa iau Bookfestul acasă sau, măcar o bucăţică din el. Se pare că oamenii care citesc sunt altfel decât ceilalţi. Deşi eram în România, în mult hulitul Bucureşti, deşi în afara pavilioanelor mirosea a mici la grătar, iar asta mi s-a parut culmea balcanismului, să alături paginile scrise de fumul grătarelor, înăuntru, atmosfera m-a cucerit din prima clipă. O anume linişte foşnitoare, un anume clinchet ambiguu, plăcut, miros de hârtie şi chipuri relaxate mi-au recreat o stare de bucurie lăuntrică de care, îmi dădeam seama, îmi fusese dor. Edituri multe, nume ştiute şi dragi, altele doar notate în memoria mea, se deschideau şi vorbeau mult mai elocvent, aşa, live! Notaţiile mele sunt pur subiective, note de cititor, vizitator, impresii fugare si o anume impresie de eveniment.

După o zi plină, la capătul căreia nu îmi mai simţeam picioarele, cu ce am rămas? Cu plăcerea de a descoperi cât de frumoase, de muncite, dedicate, creative sunt cărţile de azi pentru copii! Cu descoperirea cărţilor de specialitate, a celor din literatura clasică, frumoase şi îngrijite, cu plăcerea de a observa numărul mare de edituri care publică poezie, cu bucuria întâlnirii paginilor de grafică de carte, a coperţilor frumoase, şi, nu în ultimul rând, întâlnirea cu oameni de cultură care au venit dedicat şi „cu lecţiile făcute”, pasionaţi şi deschişi la dialog.

Editura Tracus Arte, cu un stand micuţ, a avut multe evenimente, lansări şi invitaţi. Am remarcat colecţia de autori de poezie contemporană. Grafica impecabilă (de exemplu volumul poetului Ioan Mureşan), format de carte în formula numărului de aur (un A4 retezat, cât să intri în carte ca prin fereastra unui tablou), iar numărul de pagini redus. Nu cred că volumele prezentate depăşeau 100 pagini. Mi se pare un gest de eleganţă, când un poet se prezintă întredeschis, tematic şi echivoc, printr-un număr mic de pagini, valorizând prin sfială, conţinutul esenţializat.

Editura Semne m-a cucerit. Standul era… lucrativ! Preţuri promoţionale reduse, pentru titluri şi volume preţioase. Nu mi-a venit să cred! Trebuie să îţi iubeşti mult cititorii, dacă laşi atât de la tine, numai pentru ca în bibliotecile personale să se odihnească pagini de Eminescu sau Creangă, istoria vieţii lui Brâncuşi, mitologii, dicţionare. Doar 10 Ron o carte copertată, de referiţă, bine tipărită, frumoasă! Dacă vă spun că m-a gâtuit emoţia, mă credeţi?

Editura Corint a desfăşurat un adevărat festin editorial, cu pagini estetizate si coperţi uluitoare. Eram acolo, răsfoiam ca un gurmand paginile, titlurile, nesăţioasă şi bulimică în faţa spectacolului ce parea nesfârşit, prin creativitate şi opulenţă.

Editura 3, draga mea editură, care mă răsfaţă cu ambiţia de a traduce operele esenţiale ale marilor psihologi şi psihoterapeuţi, psihanalişti şi cercetîtori noi în domeniu (editură pe care sunt supărată, deoarece publicarea operei complete a lui Jung tinde să devină un drum nesfârşit, românesc, contemporan!) m-a surprins plăcut prin prezentarea volumului postum al unui poet! Dar, nu oricare, ci unul care a fost un nod al unei lumi literare.

Humanitas, Rao, Cărtureşti, Leda, Polirom, prezenţe profesioniste, cu evenimente bine pregătite, cu standuri elegante. Aş remaca de asemnea cataloagele de prezentare, trimiterile la achiziţionarea online, cu reducere, dar şi străduinţa de a crea un mediu literar permisiv, îndrăgostitului de slovă scrisă.

Printre scriitori şi aer saturat de informaţie, am descoperit cea mai frumoasă rădăcină a cărţii, hârtia manuală, pe care, un artist plastic grava instantaneu imagini şi culori subiective. Femei stilizate, cununi de flori, copacul vieţii şi alte poeme primordiale ale lumii. Am bântuit peste tot, am rămas fără bani, am băut ceai de mere şi am ascultat jazz, odihnindu-mi picioarele hăituite de lăcomia pentru frumuseţe, iar noaptea am visat colorat, poeţi şi palate pentru speranţe brodate în neştiut. Şi mai vreau!

despre idealuri

2011-06-04T03:23:00.000-07:00

Idealurile sunt ca stelele. Iti calauzesc intreaga viata, inainte de a le putea atinge.

carte

2011-06-02T00:46:00.001-07:00

Borges spunea aşa: dacă deschizi o carte, citeşti şi nu îţi place, închide-o. Inseamnă că nu a fost scrisă pentru tine.

Pietricica

2011-05-31T22:19:00.000-07:00

Fetiţa aduna pietre; bucăţele de bazalt colorate mărunt, verzui, rozalii şi albastre… le punea pe pervaz şi într-o rază de soare, culorile ieşeau din pietre şi făceau în aer rotocoale vesele; cele albastre îi vorbeau despre ploile de vară, pline de hohotele de râs ale bătrânilor nori, veniţi să înveselească mereu copacii înghesuiţi de asfaltul încins.
Cele verzi... erau lacuri adânci de munte, în care răcoarea îşi găsea vara culcuş; iar cele roz... ah, ele vorbeau de vacanţă, de mirosul caiselor, de obrajii ei dimineaţa… Într-o zi a primit o piatră ciudată, amestecată; bunica îi spunea licurici. Era ca o prăjiturică în multe foi argintii; pietricica asta dormea... strânsese fire de lună, le aranjase frumos şi dormea; aşa s-a minunat! Adică pietrele pot strânge lumina şi o pot cuibări în ele? Ce minune! Pietre de lumină... dar cele care adună soarele?
Peste un timp, a mai primit o piatră lucitoare... un fir de minereu... era plin de soare; îl puse pe pervaz şi văzu cum în aer dansau mici sori, ce risipeau zeci de scântei multicolore; pietrele puteau aduna şi soarele în ele... Într-o zi a venit şi piatra care strânge stele. În micul ei castel de lumină, fetiţa văzu dansând şiraguri de stele; şi toate, toate îi vorbeau într-un fel anume... o priveau în ochi şi glăsuiau direct în mintea ei, asemeni unui vis… transparent.
De câte ori viaţa din jur devenea cenuşie, fetiţa îşi lua sertarul cu pietre, îl aşeza pe pervaz şi vorbea cu pietrele... şi fiecare spunea povestea ei... şi fiecare, de câte ori se întâlneau, mai punea ceva în plus la poveste… şi încă ceva... şi încă ceva... încât poveştile nu se terminau niciodată, iar fetiţa nu se plictisea.
Într-o zi însă... într-o zi... tatăl ei a venit nervos de la serviciu; căuta nişte acte şi nu le găsea; dădu cu ochii de fetiţă, îi smulse sertarul, aruncă pietrele pe geam şi îi spuse să termine cu prostiile, să-şi vadă de ale ei; fetiţa nici nu putu să deschidă gura... privea, de la etajul 4, pe fereastră, asfaltul trist... Lacrimi mari se amestecau cu pletele ei castanii, căzând fierbinţi pe mânuţele neputincioase; sertarul gol era pe jos, pe covor... într-o crăpătură, zări un fir de cristal ce lucea mic, mic... i se păru ca un zâmbet secret... Un fir de nisip… şi el adunase soare...
Zilele treceau şi fetiţa nu mai îndrăznea să adune pietre. Sertarul se umpluse cu hârtii, iar ea nu mai stătea la fereastră. Într-o seară, simţi că pluteşte. Mama îi punea mereu comprese pe frunte şi spune că e frumoasă, că e roşie ca un măr şi că seamănă cu Albă ca Zapada… apoi totul s-a întunecat… i-a fost deodată frig… şi frigul creştea... ca zăpada, troienindu-i pieptul... atâta frig... atâta frig... totul era alb, era rece... ea însăşi era un fulg plecat spre depărtări… A început să plângă. Unde e soarele, unde e lumina? Unde e pământul dogoritor?
În oceanul de zăpadă, fetiţa văzu cum scânteiază ceva... era piatra care aduna soare... ea crescu, crescu, până deveni un palat plin de lumină şi fetiţa păşi în el... “Mulţumesc, mulţumesc...“ rosti, simţindu-şi obrajii dogorind… dar lumina aurie nu îi răspunse… îi zâmbi caldă şi dispăru...
Deschise ochii. Mama râdea: “Ce copil politicos, mulţumeşte şi când primeşte doctorii amare!” Nu înţelegea nimic... Un gând străluci în mintea ei... da, va privi luna... va aduna şi ea fire lungi, de argint, care să îi lumineze visele… se va oglindi în lumina stelelor şi le va asculta poveştile, pentru zilele cenuşii; va vorbi cu soarele şi nu îi va fi frig niciodată... Va strânge o comoară în suflet! O comoară de lumină... Şi nu va mai fi singură. Ce lucruri frumoase o învăţaseră pietrele! Ştia că ele acum călătoresc în lume, în fire mici, amestecate cu vântul... le sărută în gând şi se ridică din pat; o auzi pe mama: “Ia te uita?! Asta mică şi-a revenit!”

Poezia si poetul

2011-05-31T14:33:00.001-07:00

Doamna Înţelepciune

2011-05-31T11:55:00.001-07:00

Uneori, simţeam că inima îmi bate atât de tare, încât e gata-gata să îmi iasă din piept. Atunci cuvintele mi se opreau pe buze şi explicaţiile ce mi se cereau rămâneau în mine, lovindu-se de pereţii gândurilor, într-un vacarm ce mă speria şi mai tare…

Pe vremea aceea, eram o fetiţă care scria primele ei poezii. O fetiţă puţin mai ciudată. Emotivă şi tăcută, destul de veselă de felul ei, dar care vorbea prea puţin despre sine. Aş fi avut ce spune, dar nu interesa pe nimeni sau cel puţin aşa aveam eu impresia. Cei mari aveau un obicei pe care nu îl înţelegeam. Mă priveau de acolo de sus, spunându-mi fel de fel de lucruri, toate pe tonuri ce semănau cu cioburile unui obiect spart. Mii de cuvinte ascuţite, de vorbe răstite, de zgomote stridente şi asurzitoare coborau pe neaşteptate, înfigându-se dezordonat în sufletul meu, ca nişte păsări violente şi înfometate, ce nu cunoşteau mila. Îmi era greu să le fac faţă, mai ales că lumea îmi părea destul de ciudată, mai ales lumea lor, a celor mari. Nu mai spuneam nimic, lăsam capul în jos, aşteptând să vină ziua când voi fi şi eu mare şi voi putea să răzbesc mai uşor prin asemenea zile ce îmi păreau că nu mai au sfârşit... Anii au trecut, am crescut, iar cei mari au rămas parcă tot acolo, uitându-se cu sprâncenele încruntate, în acelaşi fel, iar cioburile vorbelor lor cad la fel de ascuţit şi de asurzitor, exact când mă aştept mai puţin. La fel de asurzitoare sunt uneori şi tăcerile lor orgolioase, care te îmbrâncesc într-o periferie a existenţei, de acolo de unde, orice ai spune, nu te mai aude parcă nimeni.

Într-o zi, în casa noastră a apărut o doamnă. Era înaltă, foarte slabă, îmbrăcată în negru. Nu îmi aduc aminte chipul ei. Nu ştiu să fi fost frumoasă, nu ţin minte mai nimic despre ea. Doar de mâinile albe, lungi, uscate, ce parcă pluteau peste obiecte mângâindu-le, îmi aduc aminte cu precizie. Eram vrăjită privindu-le. Mâinile acelea semănau cu vocea doamnei, o voce caldă, deloc sonoră, cu un timbru potolit, grav... şi, în aceeaşi măsură, deloc dramatic. Era profesoară de istorie şi se mutase cu serviciul în alt oraş şi pentru câteva săptămâni, până să primească o locuinţă, stătea la noi. Deşi îmi părea atât de minunată, am aflat că cei doi băieţi ai ei nu prea o luau în seamă, iar soţul o ignora cu totul. Domnul doctor, şef de secţie, căruia femeia aceasta ii părea lipsită de farmec şi senzualitate, nici nu o vedea. Pe vremea aceea nu m-am mirat prea tare, iar azi, nici atât.

Pentru mine, fiecare etapă a unei zile, alături de ea, avea un farmec nebănuit. Dimineaţa, în locul agitaţiei şi a grabei care mă derutau mereu, făcându-mă să încep ziua cu regret, apăruse o stare nouă... ceaiul din căni era auriu, porţelanurile cântau, mierea licărea ca soarele toamnei în borcan, hainele erau deodată ale mele, drumul spre şcoală, plin de speranţe. Amiaza era cea mai frumoasă... De pe balcon, casele poleite sub soarele moale spuneau poveşti noi, iar lângă mine, cineva se bucura de hohotele ploii. Apoi tăcerea... serile în care se furişa tăcerea, ca o pisică înţeleaptă, torcând lângă veioză... Se auzeau doar paginile cărţilor citite pe îndelete, împreună, iar cărţile erau vii... vii...

Nu am încercat să mă port cu ea altfel decât eram obişnuită. Nici nu m-aş fi priceput, dar după o vreme, am observat cu încântare că nu o stingheream cu nimic. Ba dimpotrivă, părea să se simtă foarte bine în preajma mea. Doamna ştia să privească, de parcă mi-ar fi citit intenţiile. Dar o făcea cu drag, fără reproş. În preajma ei nu mă simţeam în plus, gândurile mele se deschideau sfioase, fără teamă, fără grija de a fi repezite. Eram o fiinţă, eram o lumină, mi se îngăduia să exist, să ies la iveală. Într-un dans abia schiţat, întrebător, ca şi cum, fără să văd prea bine, pipăiam totuşi lumea cu propriile mele întrebări, simţindu-i conturul, aspru şi nou, uşor agresiv, uşor presimţit, prin cine ştie ce vise, începeam şi eu să fiu.

În una din seri, m-am oprit tăcută în faţa ei şi i-am întins, cu degete tremurânde, o foaie de caiet scrisă strâmb şi mâzgălită stângaci cu stiloul. Era o poezie. Prima mea poezie. Plină de ştersături, de reveniri, de şovăieli. Aşa cum îmi era şi firea. A luat-o fără cuvinte, fără grabă, a parcurs-o cu privirea, apoi m-a privit lung, în tăcere. Zâmbea... "Cami, e cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată, pentru că aici, în hârtiuţa aceasta, e sufleţelul tău. Cum aş putea să-ţi mulţumesc?"

Era prima dată când cineva mă lua în serios, când nu îmi spunea că mă joc sau că, nepricepându-mă la ceva practic, încerc în fel şi chip să fiu luată în seamă. Nu mi se reproşa că sunt aiurită, cu capul în nori, cu gândul unde nu trebuie. Era prima dată când cineva spunea că ceea ce fac e bine, ba chiar mai mult. "Iubirea există, îmi spuneam, nu mi se pare, iată, sunt şi alţii care o văd, care nu ceartă... care..."

Nu am putut să îi rostesc nici un cuvânt din tot ce simţeam, deşi aş fi vrut să îi spun că eu sunt cea care îi mulţumeşte, pentru că există! Că şi eu o iubesc! Aş fi vrut să îi sar de gât, să o îmbrăţişez, aş fi vrut să îi spun să nu plece, iar dacă pleacă... să mă ia cu ea! Aş fi vrut să îi spun măcar să mai vină, să o mai văd, câte aş fi vrut să îi spun... Nu am putut rosti o vorbă... cred că m-am înroşit şi în sinea mea speram cu disperare să înţeleagă ea pentru mine restul. Şi peste ani, simt încă acel regret, că nu am putut să rostesc un singur cuvânt. Dar ea a fost desăvârşită. În puţinul timp care îi mai rămăsese, a stat aproape numai cu mine şi mi-a vorbit, şi m-a privit, şi m-a mângâiat şi când a plecat, aveam atâtea lacrimi în ochi şi sufletul plin şi atâta înţelepciune că mi-a ajuns mulţi ani după aceea. La plecare, mi-a spus... că eu am ajutat-o să se regăsească şi că voi înţelege mai târziu...

Da, am înţeles mai târziu... am înţeles că nimic din ceea ce face un om, din ce înfăptuieşte sau creează, nu se vede, nu se aude, nu respiră, dacă nu are picătura aceea de suflet. Nimic nu rămâne, dacă nu aduce bucurie, nu mângâie pe nimeni. Totul se risipeşte ca nisipul luat de vânt… iar faptele noastre, făcute din obligaţie, din interes, din convenienţă, toate rămân uitate. Nimeni nu îşi va aduce aminte de ele, nici chiar copiii noştri. Întâlnirile, timpul petrecut împreună fără iubire este ca şi cum nu ar fi. Nici o urmă nu rămâne, nici o amintire.. chiar şi înfăptuirile, o carte, o casă, o şosea, toate pier...

Am învăţat să am un fel de a privi, din înăuntrul meu. Aşa mi-am ales de atunci cărţile, obiectele din casă, cuvintele, prietenii, micile bucurii, răspunsurile, întrebările... căutându-mă în ele, pe mine. Am învăţat că nu vei face pe nimeni să uite de singurătate, să se simtă iubit, dacă nu îi faci loc în viaţa ta, în întâmplările mici, în cele mari, în visele tale, în gânduri, în încercările vieţii şi în momentele grele… Am învăţat, într-un cuvânt, să ascult şi să iau de mână pe cel drag fără teamă, zâmbindu-i, pentru ca el să ştie că, dacă toată lumea îi va fi împotrivă, eu voi fi mereu alături. Iar pe cel ce se dă deoparte, oricât l-ai iubi, e bine să îl laşi, să nu te agăţi de el, pentru că undeva, în lumea asta, există cineva care îl aşteaptă şi pe care va vrea să îl ia, la rândul său de mână, găsindu-şi pacea. Am învăţat că iubirea înseamnă libertatea lăsată celui de alături de a fi aşa cum este el şi de a te bucura fără efort. Am învăţat că bunele intenţii pot aduce nefericirea altuia, dacă îl obligi să fie cum îţi e ţie bine şi lui nu.

Adevărata înţelepciune... pentru mine a rămas o doamnă înaltă şi îmbrăcată în negru, cu degete lungi şi sensibile, cu voce scăzută, al cărei chip nu îl ţin minte, dar care a ştiut, nu să îmi controleze temele la matematică, ci să audă cântecul ascuns în sufletul meu mic şi speriat. Adevărata înţelepciune... o doamnă ce vine în vizită, poate o singură dată în viaţă şi pe care, unii o văd ca pe un musafir oarecare, alţii... ca pe acea prezenţă ce ar putea să le schimbe viaţa la plecare.

Poate că nu mereu ea arată la fel, de aceea e bine să privim cu atenţie, cu multă atenţie, ca nu cumva, pe lângă noi să treacă tocmai cea care ar putea să ne răspundă la întrebările sufletului, tocmai Doamna Înţelepciune, iar noi, grăbiţi, să nu băgăm de seamă...

adaugare

2011-05-24T03:35:00.000-07:00

1. Fiecare suflet este și devine ceea ce privește. - Plotin
2. În artă sunt pur subiectiv. M. Mărchidanu
3. Istoria este ciudată, ea face curăţenie într- un mod neaşteptat. C. I. Radu
4. Dar ce poate fi mai fascinant decât un text în care fiecare cuvânt este foarte clar, în timp ce întregul trebuie reluat de mai multe ori pentru a fi înțeles, poate niciodată complet? - B. Mher
5. Partea aceea eternă, exilată vremelnic în noi, numită suflet uneori, consideră tărâmul pe care a poposit a fi straniu şi magic, aşa cum partea din noi ce statorniceşte pământul, se simte pierdută în mister. Prima scrie, pentru a fi. A doua construieşte, pentru a avea. Astfel că prima are etern, a doua este, vremelnic. Camelia Radu

crez artistic

2011-05-23T15:07:00.001-07:00

Nici un ideal, oricât ar fi de mare, nu motivează lipsa de caracter!
Poezia, cu atât mai puţin, va suporta atingerile pasilor murdari, fiind suprema libertate a sufletului.

Hymera albastra

2011-05-19T13:46:00.000-07:00

Da, am fugit… „nu ești nici pe departe”, mi-ai spus… nu sunt… şi atunci am fugit… pentru că ştii? În realitate, nimeni nu e… dacă nu există ochii care să îl vadă, să îl recunoască, nu e… Lumina lor, lumina ce te atinge şi te înfăşoară în vis, ademenindu-te şi făcându-te să crezi, fascinaţia de a vedea vederea ta, cea mai frumoasă dintre ele, te fac să vrei să fii… Altfel, fugi, îţi pui mâinile la ochi şi întorci spatele vieţii, te lipeşti de primul perete şi taci… Cine să îţi pună mâna pe umăr, să-ţi spună: “Întoarce-te, sunt eu, chiar eu, întoarce-te…”

Nu eşti, cu adevărat nu eşti, decât prin ochii celui ce te vede… altfel, rămâi doar un contur pe un perete… fără umbră, un desen… Da, am fugit… sau poate tu, fără să ştii, m-ai gonit, nevăzându-mă…

Totul a început în dimineaţa aceea de februarie când, deschizând fereastra, ai rămas uimit… Pe pervazul îngheţat, ai găsit o pasăre ciudată, albastră, aproape moartă… şi te-ai speriat… ai crezut că este o fată, dar zărindu-mi aripile, te-ai liniştit… de parcă aşa nu te-aş fi putut iubi… Apoi, ridicându-mă de acolo, mi-ai văzut chipul alb şi braţele triste, părul întunecat şi ud… abia respiram… Eram o fată? M-ai lipit de inima ta şi ai aşteptat să mă trezesc… Ah, liniştea acelei clipe, în care nu se mai auzea nimic… nici foşnetul timpului, înfăşurând lumea în iluzia lui… nimic, nimic. Erai doar tu… singura mea lume… tu…

Oraşul rămăsese în urmă, luminile lui reci nu se mai vedeau. Nici haloul de spaime ce tiveşte noaptea nu mai era… Nu se mai auzea nimic, nu mai mirosea a asfalt şi a tristeţe… dar tu erai speriat… semănam cu o fată? Şi da şi nu… Ce puteai face? Îmi ardea fruntea şi sufletul… Te iubeam, te iubeam… şi de aceea alunecasem, prin somn, în lumea ta… Nu înţelegeam nimic, oraşul mă speriase de moarte, dar m-am furişat prin copaci şi am ajuns la tine. Te găsisem… sau poate tu, visându-mă, reuşisei să mă vezi…

Era bine în casa ta. Mirosea a flori neştiute şi a năzuinţă, obiectele nu erau ordonate, neavând timp pentru ele. Pereţii erau calzi şi înăuntru nu semăna a cuşcă, nici a cetate, totul era proaspăt şi viu. Era o casă de suflet şi nu una în care să te ascunzi. Puteam să şi zbor, nu mă împiedicam de nimic. Fireşte, cum ai fi putut visa, dacă ai fi avut prejudecăţi? Şi totuşi, din bibliotecă sau din camera de zi, venea uneori câte o ameninţare ascunsă, ca un semn necunoscut. Nu aveai televizor, nici radio, nici telefon. Pe rafturile mici, licăreau cristale, pagini scrise şi chipuri de sfinţi. Îi cunoşteai?

Plecai şi veneai. De câte ori deschideai uşa, îţi săream de gât, înnoind acea primă îmbrăţişare şi bucuria de a fi împreună. Te aşteptam să îţi pregăteşti masa. Citeai, cântai la chitară şi mă priveai în ochi. Te-ai obişnuit repede cu mine, eram fericită. Era doar continuitate şi pace. Ascultam. Uneori mă ridicam uşor în aer improvizând un dans, iar tu, vrăjit, schimbai mereu ritmul, pentru a mă surprinde. Dar eu te iubeam, chiar te iubeam, iar mişcările mele ştiau dinainte ce îţi doreai, răsărind singure, din năzuinţa ta. Seara spuneam poveşti, iar ochii tai vedeau totul, simţeam cum călătoreşti plin de nesaţ pe aripa lor. Plecai şi veneai. Era bine.

Mă simţeam negrăit de frumoasă şi îmi doream să rămân. Ai ştiut? Mi-era dor de praful argintiu al stelelor, de zborurile moi, catifelate, care lăsau dâre de lumină în noapte? Da, albastrul este culoarea mea, iar ea înseamnă necuprins, nu pot trece de pervaz. Ştii? Pentru un vis, fereastra realităţii e prea strâmtă, doar dorul tău o făcuse să se deschidă cosmic, o trecere între cel care erai şi cel care putea fi.

Te priveam cum dormi liniştit… Singura mea lume, tu. În urmă, drumul se închisese, nu se mai vedea din el decât un punct alb, o stea mică şi nebăgată în seamă. Da, eram altceva, iar diurnul făcea ca veşmintele mele albastre să fie mai strălucitoare. Realitatea este ciudată, orbitoare şi atât de contradictorie încât, orice utopie pare o nestemată. Dar credeam. Încă mai credeam.

Într-o zi, vrând să ieşi pe uşă, ai şovăit. Te-ai întors, ai deschis un dulap, ai scos de acolo o haină groasă şi ai vrut să o pun pe umeri. Privind amândoi în oglindă, ţi-am văzut ochii dezamăgiţi. Din cauza aripilor, păream mică, gheboasă, diformă. Nu am nevoie – ţi-am spus – pot zbura. Mi-ai luat haina de pe umeri şi ai ieşit pe uşă. De atunci, nu ai mai încercat niciodată să mă iei cu tine. Plecai singur. Ţi-am ascultat gândurile şi am înţeles. Între dorinţa ta şi realitate, era un zid. Nu era al tău. Dar nu îl treceai. Nici chiar pentru iubire! Da, îţi era ruşine să te întâlneşti cu prieteni şi cunoştinţe ţinând de mână o pasăre ascunsă într-o haină, de parcă ai fi avut o iubită gheboasă şi fără viitor. Pentru că în ochii lor, nu eram altceva. Dar tu ştiai, de ce oare te interesa părerea lor, când tu ai chemat visul, iar el era doar pentru tine. Dintre toţi, doar pe tine te auzisem, doar tu ştiai încă să mai crezi, de ce voiai să înţeleagă şi ei? Am vrut să îţi spun ca nu este vina lor, dacă nu pot gândi altfel, că era firesc să nu înţeleagă, dar mi-am dat seama că tu ştiai asta, dar nu ştiai că vrei să fii asemeni lor.

Atunci, am vrut să înţeleg de ce nu mă lăsai să zbor deasupra ta, călătorind amândoi în acest fel, doar erau atâtea păsări pe pământ şi nimeni nu le băga de seamă. Şi ele vorbeau, dar este adevărat că oamenii nu le auzeau, neînţelegându-le graiul. Doar când li se făcea dor şi înălţau chemarea lor către cer, se oprea câte unul ascultând vrăjit. Mi-am dat seama că pentru tine ar fi fost acelaşi lucru. Atunci am simţit prima oară durerea. Nu ştiam ce este şi nu m-am speriat. Cu timpul, m-am obişnuit. Numai că în oglindă, am văzut cum pe zi ce trece, chipul meu se usucă încet, lumina lui se topeşte, iar aripile îşi pierd încet luciul. Atunci am început să îţi învăţ obiceiurile. Voiam să rămân. Poate, într-o zi, aripile mele vor cădea singure. Puteam renunţa la ele. Te iubeam, te iubeam…

Am privit în jur. Masa, baia, hainele, telefonul, televizorul, toate erau la locul lor şi mereu apăreau altele. Aveam din ce în ce mai puţin loc să zbor. Îmi cumpărai fructe şi din toate cel mai mult îmi plăceau strugurii şi pâinea. Dar nimic nu mai era la fel. Devenisei trist, poveştile pe sfârşite. Am început să mă uit pe cărţile tale. Nu pricepeam nimic. Ce e asta, am întrebat. Matematică, ai răspuns, las-o acolo, nu înţelegi. Poate că da, m-am gândit, arătându-ţi o diagramă ca două aripi. Uite ce desen frumos, dar tu ai pus cartea la loc şi ai devenit rece. Iar eu, alături de tine, singură. Poate că da, am şoptit, dar nu m-ai mai auzit de atunci.

Într-o noapte, am ieşit pe pervaz. Se făcuse primăvară şi grădina era plină de flori. Nu ai spus nimic. Încet, încet, am început să stau tot mai mult afară, dar nu ai băgat de seamă, nu îţi lipsea nimic. Au început să apară musafiri, femei care râdeau sau aveau pretenţii ciudate, care ţipau la tine sau care îţi povesteau despre evenimente plicticoase, lipsite de năzuinţe, pline de concluzii. Bărbaţi care beau bere şi vorbeau aspru. Zâmbeai. Durerea mea creştea, dar era doar a mea. Şi atunci am înţeles. Trebuia să plec. Am rămas pe pervaz şi de acolo, ţi-am ascultat gândurile. Apoi am fugit..

În somnul tău, era altcineva şi atunci, dimineaţa, aproape m-am topit de durere… renunţasei la vis? Mă chemai uneori, apoi uitai… Cum să mă întorc? Cum? Mai recunosc uneori culorile albastre, care mă chemaseră….dar sunt diluate… aşteptam să înflorească, să devină realitate…pentru a putea pleca iar, într-o zi, în lumea mea, în zbor inversat, prin visul lui… Era acolo, ascuns, neştiut, visul… poarta către adevăr.

De ce m-ai chemat? De ce am venit? Voi rămâne o vreme în grădină, aşteptând. Te privesc uneori din pervaz. Am găsit oglinda? Mă întrebam… mă întreb şi azi, furişată cum stau, în strugurele nopţii. Ştii? Pentru un vis, fereastra realităţii e prea strâmtă, doar dorul tău o poate face să se deschidă cosmic, o trecere între cel care eşti şi cel care poţi fi.

Nu sunt nici pe departe, mi-ai spus… nu sunt… şi atunci am fugit… pentru că ştii? În realitate nimeni nu e… dacă nu există ochii care să îl vadă, să îl recunoască.

CAMELLIA IULIANA RADU

din volumul de poeme "Peisaje din Oman"

2011-05-07T13:01:00.000-07:00

o margine de cuvânt

doar un fulg atins de frenezie
un semn aproape invizibil
scris cu un vârf de cărbune ars
pe zidul vechi al cetăţii
sau orice alt vehicul
cum ar fi palmele care uneori vindecă
mângâind

un căuş
un cuib
un vis
orice cărăuş de emoţie
pentru că eu sau tu nu avem nimic
efemere corăbii doldora de paşi

nevăzuţi

în pânze bat vânturi cu nume arbitrar
sonore istorii ne inghit mincinoase

în urmă e urma
o schiţă abia văzută
în care bate inimaa Domnului
dacă te apleci să asculţi,

o auzi.

Călăuza

Timpul din gânduri
în haine de întâmplari,
dar respiraţia neştiutului
o alunecă
mereu în alt loc,
iar tu
îmbraci dimineţa,
lumină de stea
adăpostită într-un ciob,
încercand o definiţie pentru real.

E doar un joc de umbre
pe fruntea nemărginirii
netranspirată
vreodată.

Crezi că poţi răspunde,
amăgit
de un vers
mâzgălit
pe un petec de spaimă.

Crezi că tiparul de azi
poate fi adevărul.

Seara

Incendiaţi de respiraţia frunzelor,

tulburaţi de lumină,
paşii topesc aurul străzii.

În graba lor,
scutură pe trotuare
rugina albastră a nopţii,
fără să ştie
că le va fi năvod.

Din frunzişul nopţii

nici un vis
nu te va ierta
va creşte, va sparge
inima strâmtă,
mintea fricoasă
şi ochiul orb.

Va tâşni,
va fugi
ş de acolo te va striga,

Copil rătăcit,
va plânge şi te va striga.

2011-05-04T23:51:00.000-07:00

Ce zici tu ca s-a schimbat prin poezia pe care o auzi

pot sa spun ca perspectiva din care este observat spectacolul lumii este diferita, la tineri.
temele sunt cele vechi, dar unghiul de observatie difera si aduce noutate tocmai prin surprinderea cu sinceritate a unei alte versiuni.
subiectivism cat cuprinde, abia aceste generatii se poate spune ca au instinct pentru existentialism si, oricum ar fi, ei nu vin cu generalizari, cu filozofii inventate, ci cu trairi personale puse la vedere.
se stie ca sexualitatea, in acest context contemporan, a incetat de cel putin un deceniu sa mai fie un tabu. azi, singurul tabu, dupa specialisti, este invidia.
tinerii insa au nonsalanta de a nu fi interesati de ce se face in curtea vecinului, pentru ca, oricum, au prea multe de explorat.

nu pot spune ca experintele sexuale limita puse pe tava sunt chiar pe gustul meu, ele abunda azi in literatura, desi cred ca se mizeaza prea mult pe socul produs, de parca lumea ar fi inceput ieri.
totusi, acuratetea psihologica a surprinderii atitudinilor de viata este de remarcat.
am citit si multa candoare si realism, lumea poetica este eterogena, insa scriitura, frazarea, pare a unei camere foto ce surprinde ineditul. important in poezie.

as zice ca deja “batranii” tineri remarcati, premiati, cunoscuti, care au mers f mult pe epic, sunt depasiti de o generatie care abordeaza universul liric printr-un fel de metafora a gandirii, nu una de fatada, construita.
contructiile noi poetice fiind unele in miscare, sau/si surprinzatoare ca instinct al trairi.
realismul in poezie este si el depasit, deja, sau, ca s afim mai blanzi, are reprezentantii sai, insa nu mai este o solutie in poezie.

ceea ce mi se pare cat se paote de nou si valoros ar fi acest mod de a gandi poetic din instinct, in cuvinte simple si necautate, care produc o imagine complexa, dincolo de cuvant.
este o poezie care seamana f mult cu arhitectura moderna, unde ideile se comporta ca niste volume cu care poetul se joaca metaforic. cred ca acesta este ultimul “stil” care merita atentie.

dedicatie

2011-05-04T12:53:00.000-07:00

esti zugravul de subtire stea,

de straveziu

neatins

doar din lumina framantat,

sa-i fie sufletului

paine,

pe cand setea

de vazduh fi-va potolita,

doar de iubire.

neinceputa este ziua

in vers,

aici, in atelierul alb

in care pasarile doar asculta

cantece pentru tine.

Primavara la Ploiesti

2011-04-28T03:55:00.000-07:00

Lumina din Lumina!

2011-04-23T11:58:00.001-07:00