Nu sunt cel mai mare fan al merelor consumate în formă brută. O sa prefer mereu strugurii și cireșele, dar cum nu se găsesc pe tot parcursul anului (sau, mă rog, se găsesc în Piața Dorobanți cu 150 de lei kg.) și cum câteodată chiar mi se face poftă de un măr verde, cumpăr.

Ultima dată mi s-a făcut pofta prin ianuarie. Am luat vreo 5 și le-am depozitat în sertarul de jos al frigiderului. Pe primele două le-am consumat în prima zi, pe următoarele două în săptămâna ce a urmat. Ultimul a rezistat eroic. Uitasem de el, cumva ajunsese să fie precum bannerele acelea pe care după un timp efectiv nu le mai observi. Îți faci treaba în jurul lor, cumva știi că sunt acolo, dar le ignori fără ca măcar să-ți dai seama că faci asta. L-am descoperit în weekend când am dezghețat frigiderul și am constatat cu stupoare că a mărul meu a împlinit 4 luni, o vârsta pe care nu multe o ating. Desigur, sunt puțini și acei oameni se pot mândri cu suta de ani, dar mărul meu nu are nici măcar riduri și nici nu pare că ar suferi de vreo boală. Culmea, îi zice „Granny Smith”.

Așa am ajuns la concluzia că fie mărul este fermecat, caz în care există iar două posibilități – mușc din el și sfârșesc precum Albă ca Zăpada fără cei 7 pitici / îmi asum rolul negativ și îl păstrez, just in case, pentru o brunetă veritabilă -, fie mărul este injectat cu ceva substanțe dubioase din categoria “E”-uri, caz în care îl duc la ANPC. În cazul ANPC, desigur, dacă se dovedește că mărul nu este fermecat, probabil o să primesc prin poștă, peste câteva luni, o despăgubire de un leu sau doi, așa cum a pățit un prieten care a reclamat o gogoașă. Desigur, există și varianta în care o să mi se răspundă, cum s-a întâmplat în cazul Vodafone, că există posibilitatea ca un măr să supraviețuiască 4 luni. Poate l-am ținut eu în congelator sau i-am injectat chiar eu niște substanțe dubioase și nu vreau să recunosc.

Sau poate mărul chiar este fermecat.

Întrebarea este, desigur: ce fac cu mărul?

Luni am dus-o pe Anca la teatru. Am fost să vedem „Chutney”, o piesă jucată într-un cadru intim, într-o cameră mică și prietenoasă a bistro-ului Upper Green. Nu prea știam la ce să ne așteptăm, dar spectacolul ne fusese recomandat de Marius Manole, un om pe care îl admir foarte mult, așa că nici nu am îndrăznit să mă gândesc la posibilitatea de a pleca dezamagită. În plus, eu am fost mereu fanul declarat al pieselor de teatru jucate în spații mici, cu public restrâns, căci îmi place să fiu cât mai aproape de actori, să le pot observa mimica feței și să simt mai bine emoțiile pe care le transmit.

De exemplu, dacă „Chutney” s-ar fi jucat într-o sală mare, puțini ar fi fost cei care s-ar fi bucurat nu numai de expresivitatea Valentinei Popa, o actriță extraordinar de talentată, ci și de mirosul îmbietor al minunatului preparat ce fusese pregătit chiar atunci, în fața noastră, chiar de Valentina. În toată povestea, curmalele, scorțișoara, cuișoarele au avut și ele rolul lor bine definit. Au întregit experiența și au făcut din ea una memorabilă pe care o recomand cu mare drag. La sfârșit aveți ocazia să și gustați din minunatul chutney și, vă spun, este excelent! :D

Chutney – un spectacol de Vitalie Bichir după Kitchen de Banana Yoshimoto

cu: Valentina Popa, Istvan Teglas, Vitalie Bichir

“Un băiat şi o fată suspendați pe o scara, deasupra iadului, privesc cu frică către cazanul care clocotește.
O privelişte amețitoare, limbile de foc pârjolesc totul ȋn cale, căldura e insuportabilă şi totuși, ei doi nu se țin de mână.
Chiar dacă sunt cele mai apropiate persoane de pe lumea asta, chiar dacă sunt cei mai buni prieteni, oricât de trişti şi singuri ar fi, ei vor să stea pe propriile lor picioare.
Dar totuși dintr-o parte se vede că sunt un cuplu, o femeie şi bărbatul ei, chiar dacă ei nu se comportă aşa.”

Joi l-am dus pe Alex la lansarea Restaurantului Odeon. Nici aici nu prea știam la ce să ne așteptăm și informația cum că „parcarea se face cu valet” s-a dovedit în final a fi puțin cam prea subtilă pentru noi („rușine”, „rușine”, de trei ori „rușine”!). Ne-am trezit în câteva minute înconjurați numai de costume, papioane, tocuri și genți plic. În stânga era Meleșcanu, în față era Țociu și în dreapta era Temișan. Și ei oameni, și noi oameni, dar cumva în momentul acela unii păreau „mai oameni” decât ceilalți, iar blugii lui Alex păreau mai blugi ca niciodată.

Nu o să vă spun de creveți, de minunățiile de brânzeturi sau de deserturi, căci ceea ce face din Restaurantul Odeon un local cu adevărat special este situarea sa într-o clădire istorică impregnată c u o atmosfera inspirată din lumea artelor, de unde și împărțirea în 5 saloane cu nume reprezentative - Brâncoveanu, Cantemir, Mozart, Amadeus și Da Vinci. Lansarea a venit la pachet cu mini-piese de teatru și cu un show de mentalism, dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost concertul la harpă, un spectacol la care nu credeam că voi avea vreodată ocazia să particip. Astfel că, după ce am reușit să depășim momentul „nerespectării dress-code-ului ce nu ne fusese comunicat”, ne-am simțit chiar bine. Și ne-am amuzat pe seama lui Țociu pe care îl întreba toată lumea unde e Palade. De departe însă, cea mai tare a fost soția lui – „Să vezi ce mișto e când arată lumea spre tine și zice <<uite-o pe nevasta lui Țociu și Palade>>”.

Odeon – Restaurant & Events - … cautam deseori acel ceva care face diferenta, pentru ca in continua noastra cautare putem descoperi acest diferit in alt loc care ne defineste mai bine si ne considera speciali si unici in felul fiecaruia dintre noi.
Am creat locatia potrivita pentru ca suntem printre putinii care am inteles ce inseamna diferenta zilei de ieri, de azi si de maine!
Arta reprezinta dorinta fiecaruia de a cauta si libertatea de a-si exprima dorinta!

Marți o duc pe mama (n-are blog) la Sala Palatului la un concert al formației Narcotango. Despre ei am auzit numai lucruri bune și m-au cucerit definitiv niște filmulețe văzute pe YouTube, dar nu am apucat niciodată să îi văd prestând live. Așa că sunt destul de entuziasmată, mai ales că am aflat și că, special pentru acest spectacol, Razvan Mazilu a facut un concept coregrafic deosebit – evident, cu momente de tango argentinian, dar și cu box, acrobație, balet și dans contemporan.

Pentru spectacolul de marți am o invitație dublă pe care mi-ar plăcea să o fac cadou unui fan (sau potențial fan) al acestei formații. Doritorii sunt rugați să se înscrie printr-un comentariu în care să-mi spună pe cine ar lua cu ei la concert, până marți la ora 12:00. Apoi vom apela la random.org, iar câștigătorul/câștigătoarea va trebui să confirme în cel mult o oră, așa că nu uitați să lăsați o adresă validă de mail.

Narcotango reminded me how good it feels to feel young; to feel like dancing, to feel like loving. The “We’ve got toninght, who needs tomorrow?” attitude.

later edit: am avut 5 persoane inscrise – 1. Florina, 2. Anca, 3. Diana, 4. Manu, 5. Silviu.

Alegerea random.org: 5 –> Silviu este câștigătorul invitației duble.

De Tudor Chirilă nu am fost niciodată îndrăgostită. Nu că nu ar fi un băiat simpatic, dar nu am nutrit niciodată sentimente de acest gen pentru vreun artist. M-am îndrăgostit de voci, m-am îndrăgostit de piese, dar niciodată de soliști, basiști sau bateriști. I-am apreciat, i-am lăudat, dar nu am leșinat la concerte.

Țin minte însă că la primul Stufstock, acum 9 ani, am stat în primul rând, lipită de gard, ca să fiu cât mai aproape de scenă la cântarea celor de la Vama Veche. M-au dat și la televizor. Îi iubeam, aveam toate albumele lor și le știam piesele pe de rost – de la „Ana” și „Nu am chef azi”, până la „Iubește” și „Curva Regimentului”. De ce să nu recunosc, îmi pare rău că s-au despărțit băieții, dar îmi pare bine că îmi pare rău, dovadă că au fost cu adevărat buni și ne-au lăsat piese minunate. :)

După cum știți, Tudor și-a format trupa „VAMA”, iar mâine, de la ora 19:00, în Garajul Europa FM, va avea loc o audiție în premieră a noului album – “2012″. Pentru cititorii mei si pentru fanii lor se pun la bătaie 3 invitații ce vor fi acordate prin tragere la sorți prin intermediul random.org. Ca să mergeți să ascultați piesele noi, trebuie să lăsați un comentariu în care să-mi spuneți numele a 3 piese „vechi” pe care le iubiți cel mai mult. :) Mie mi-e foarte greu să aleg dintre Ana, Epilog, Vama Veche, Omul plajei, 18, Nu am chef azi, Hotel Cișmigiu… dar dacă chiar ar trebui, aș alege Ana, Vama Veche și Epilog. Sunt piesele care și acum, după ani de zile, reușesc să mă emoționeze la fel de mult cum o făceau când eram în liceu. Linia melodică, versurile, vocea lui Tudor – toate s-au îmbinat perfect și asta a făcut din ele mai mult decât un hit de-o vară. Și sunt sigură că o să le ascult și peste încă 10 ani. :)

Hai, vă aștept cu înscrierile! Câștigătorii îi anunțăm mâine, la ora 15:00.

ha! ia uite ce am găsit! :)

later edit: am avut 21 de participanti, numerotati de “sus in jos” – de la primul comentariu prin Facebook (on ordine cronologica), la ultimul comentariu clasic. ultimul comentariu lasat prin FB – cel al lui Razvan – nu a fost pus la socoteala deoarece a fost inscris dupa termenul limita – ora 15:00; de asemenea, nu s-au pus la socoteala comentariul Laurei si cel de-al doilea comentariu al Cristianei.

Random.org a ales numerele 1, 8 si 3, astfel incat castigatorii invitatiilor (simple, nu duble) sunt:

Adina Madarasz

Coman George Alexandru

Rodica Ionela Mîndreanu

Felicitari! :)

Știți senzația aceea de parcă te paște infarctul în momentul în care jucătorii echipei pe care o susții se pregătesc să execute lovituri de la 11m? Adrenalina crește, inima bate puternic și parcă te încearcă și un ușor sentiment de teamă. La mine se manifestă atât de intens încât de multe ori nu sunt în stare să mă uit. Desigur, nu e viața mea în joc (nici măcar viața lor, că doar nu o să ajungă Ramos la sapă de lemn din pricina „degajării” din semifinala CL), dar inexplicabilul fenomen, pe cât e de inexplicabil, pe atât e de real. Și zău, să nu-mi spuneți că mi se întâmpla numai mine, că nu vă cred!

Am trăit aceleași sentimente aseară, în Flair Angel, barul unei agenții de barmani de care probabil ați auzit anul trecut, când unul dintre membrii săi, Luca Valentin, campion național la bartending, a ajuns în finala primei ediții ”Românii au Talent”. Mi-a plăcut show-ul, dar în momentul în care între tine și reprezentație nu se mai află decât barul, starea de spirit e cu totul alta. Cu totul. Prin asta am trecut eu ieri, când Ionuț, vicecampionul național, s-a jucat cu sticlele la mai puțin de 2m de mine și m-am simțit de parcă m-aș fi uitat la loviturile acelea de departajare de care vă spuneam mai devreme. Știam că nu am ce să pățesc, dar îmi doream atât de mult să iasă totul perfect, încât devenisem una cu Ionuț și tresăream la fiecare mișcare mai complicată. Mă băgasem cu totul în scaun și instinctul mă îndemna să mă uit în altă parte, doar-doar să nu văd cum se sparge sticla de podea. A ieșit perfect. Eu am reușit să văd spectacolul cap – coadă și la final chiar l-am aplaudat din tot sufletul pe Ionuț, acest băiat a cărui formulă magică o știți deja: o picătură de talent și multă, multă muncă.

De Flair Angel nu știu foarte mulți oameni, dar exact asta și-au și dorit băieții. Nu au vrut să fie „încă un bar din Centrul Vechi” în care aterizezi din întâmplare ca să vei o cola sau o „șurubelniță”, ci acel loc în care te duci special pentru întreaga experiență cu care vine la pachet un cocktail bine făcut. Flair Angel e pentru „les connaisseurs”. Iar dacă Ionuț a fost responsabil cu spectacolul, de povestit s-a ocupat Marius. Și a povestit și a tot povestit aproape două ore pline, timp în care noi ne uitam tot la Ionuț și cocktail-urile pe care le prepara spre a fi degustate. Vedeta serii a fost Amarula, un lichior asemănător ca aromă și consistență, cremei de whiskey. De așteptat, de altfel, din moment ce al doilea ingredient de bază este laptele. Primul este fructul marula, originar din Africa de Sud, un soi de „plăcere vinovată” (ca să rămânem în registrul „Românii au Talent) al elefanților și babuinilor care au ocazia să experimenteze starea de ebrietate în mediul lor natural (aici aveți și dovada). Toate ingredientele din Amarula nu se cunosc, rețeta fiind păstrată secretă, dar ce e sigur e că e 100% naturală, fără conservanți, potențiatori de aromă sau alte bălării. Mie cel mai mult mi-a plăcut simplă, dar e gustoasă și în combinații ce conțin cafea, rom sau lichior de mandarine.

Marius nu a vorbit doar mult, ci și cu pasiune, iar mie mi-au rămas bine întipărite în minte câteva idei, bune de dezbătut la un pahar de… eau du vie? ;)

- cocktail este un termen folosit, în majoritatea cazuilor, greșit. la origine, acesta însemna „spirit, water, bitter, sugar”;

- data viitoare când o să vreți un pahar plin cu gheață, gândiți-vă că șansele ca apa respectivă să fie apă plată sunt foarte mici; în plus, în majoritatea barurilor gheața este de tip „moale” – spre deosebire de cea transparentă, care se obține la -15 grade, este lipicioasă și se topește foarte greu -, astfel încât ceea ce veți avea în pahar într-un timp foarte scurt va fi echivalentul unei combinații de apă de la robinet cu alcool;

- în România exista un singur exemplar de Courvoisier Napoleon X.O. Imperial Cognac, iar sticla nu a fost încă deschisă; deloc surprinzător dacă ne gândim la faptul că 50 de ml. costă 1200 de lei;

- știți cum toarnă unii barmani „la liber”, fără să măsoare cantitatea de alcool și mai mereu te simți furat? ei bine, în U.K. ai voie să folosești tehnica „free pouring” numai dacă ești atestat să faci asta, fiind o chestiune controlată de Ministerul Muncii. Chapeau!

PS: felicitari lui Valentin Luca pentru spectacolul din seara aceasta de la Românii au Talent! :)

Nu mă mai uitasem la snooker din copilărie, când se întâmpla să-l nimeresc pe Eurosport și mi se părea că e mereu același meci. Desigur, nu e exclus chiar să fi fost același meci, căci doar săptămâna trecută ce au dat de minim 5 ori în reluare meciul care a dus la eliminarea lui Judd Trump. Pe de altă parte, la începutul săptămânii trecute habar nu aveam cine este Judd Trump. Nu știam nici măcar de Ronnie O’Sullivan sau de Stephen Hendry, dar i-am recunoscut imediat ce i-am văzut. Mai ridați, cu altă freză, dar trăsăturile îmi rămăseseră întipărite în minte.

Nu știu să vă spun exact ce s-a întâmplat, dar de lunea trecută urmăresc cu sufletul la gură fiecare meci. Și atunci când nu pot, spamez butonul de refresh de aici pentru a afla care mai e scorul. Nu numai că am învățat rapid toate regulile și jocul pare în sfârșit să aibă sens, dar am deja preferați și jucători care mi se par antipatici și am ajuns în punctul în care nu reușesc să-mi dau seama de ce nu sunt mai mulți oameni pasionați de acest joc. Am testat puțin terenul pe Twitter zilele trecute și am mai aruncat câte un Carter, un Hendry, un Maguire și am primit un singur reply (mulțumesc, Bogdana!). Azi am întrebat direct “Se mai uită cineva la Snooker” și am primit 3. Doar 3! Și nu mă înțelegeți greșit, n-aș vrea să se umple twitter-ul de comentarii inutile cum se întâmplă în cazul unui meci de fotbal, dar mi-e clar că acest sport nu se bucură de destulă promovare. Și îmi pare rău.

Ce mi se pare însă de domeniul fantasticului este faptul că sponsorul oficial al Campionatului Mondial de Snooker este Betfred, un site de pariuri online, și că aproape m-au convins să pun și eu 10 euro la bătaie. M-a oprit Alex, a zis că „așa începe, cu 10 euro” și eu nu m-am împotrivit prea tare, deși în capul meu totul s-ar fi desfășurat după un plan bine stabilit: dacă aș fi câștigat, fie aș fi scos banii, fie i-aș fi „reinvestit” pe aceia. Dacă aș fi pierdut, nu aș mai fi jucat. Jocurile de noroc nu m-au atras oricum niciodată, deși recunosc că mai joc din când în când câte-o variantă simplă la 6 din 49. Mă oftic că-mi ies doar două numere și mă liniștesc. Știu însă oameni care joacă săptămânal sau sunt abonați la site-uri de tipul Betfred și mai sunt și aceia care joacă Poker online. Desigur, toată ideea ar fi să joci numai pe baza celor 5 dolari pe care îi primești gratuit la început și să reinvestești exclusiv suma pe care o câștigi pe baza acestora, dar…

Și aici se cuvine să încercăm să fim cât mai sinceri cu noi înșine: am reuși să fim îndeajuns de stăpâni pe situație și să știm când să ne oprim? Oare nu tocmai pe aceste puncte slabe se bazează toată această industrie? Sunt întrebări care, dacă mă-ntrebați pe mine, fac parte din aceeași categorie cu cele de tipul „aș mai fi același om dacă m-aș îmbogăți peste noapte?” sau „aș fi în stare să supraviețuiesc într-un scenariul de tipul Jocurile Foamei?”. Oricât de bine am crede că ne cunoaștem, va exista mereu o doză de imprevizibilitate de care ne vom lovi chiar și atunci când ne așteptăm mai puțin. Eu am ales să nu descopăr latura mea de parior și încerc să nu văd în asta o dovadă de lașitate.

Pe de altă parte, presimt că o să urmăresc Eurosport din ce în ce mai des iar momentan sper la o finală Maguire – O’Sullivan. Pe care să o câștige Maguire. Sau O’Sullivan. :))

Și mi-a plăcut ce a spus azi unul dintre comentatorii meciului Carter – Jones:

‎”That’s the truth about luck: it comes and it goes. In snooker as well as in life.”

Vă spuneam în ultimul articol că m-am apucat de citit cartea lui Mark Vernon, „42 de gânduri profunde despre viață, univers și tot restul”. Am avut ceva spor, aproape că am terminat-o, și mi-am dorit tare mult să împărtășesc cu voi un capitol care abordează rețelele sociale dintr-o perspectivă foarte interesantă. Sunt idei care mi-au trecut și mie prin cap nu de puține ori, dar nu am reușit să găsesc și cuvintele potrivite pentru a le pune pe hârtie – sau, mă rog, pe blog :) - și, cred eu, merită atenția voastră.

–

Lumea recent apărută și în plină dezvoltare a relațiilor virtuale a dat la iveală un verb nou: „a se împrieteni”. Acest lucru se petrece atunci când oamenii se conectează la rețele de socializare cum sunt Myspace sau Facebook. Există o diferență considerabilă față de „a fi prieten”, care implică să ajungi să cunoști pe cineva. „A te împrieteni” înseamnă doar a fi conectat cu cineva. Atunci când te împrietenești, nu intenționezi să te întâlnești cu cineva și poți renunța la o asemenea „prietenie” la fel de repede precum ai inițiat-o.

Eliminarea lui „a fi” – deficitul ontologic al împrietenirii – pare să-l elibereze pe individul aflat în căutarea de prieteni de toate limitările cantitative. Există rețele de socializare care te pot împrieteni automat, formându-țe o lungă listă de prieteni virtuali – ceea ce este vital pentru a te împrieteni cu și mai mulți. Un „vierme” va asigura multiplicarea acestor contacte fără nicio intervenție umană.

Este posibil ca împrietenirea să evolueze spre prietenie, cu toate că, din cauza faptului că în prima contează numărul de prieteni, iar în a doua calitatea acestora, cea mai mare parte a prietenilor online nu vor deveni prieteni în sensul tradițional al termenului. Graficul volumului combate această tendință. Pentru cei mai mulți utilizatori ai MySpace, o listă de prieteni care numără mii de intrări pare impresionantă, o listă cu o sută de intrări pare în regulă, în timp ce una cu zeci de intrări este considerată nesatisfăcătoare, deoarece arată că utilizatorul nu prea pare capabil să se împrietenească. Numai o mică parte dintre utilizatori au senzația că listele de prieteni impresionante sunt ciudate.

Ce legătură au toate acestea cu prietenia – cu prietenia reală, tradițională? Sociologul Sherry Turkle se teme că viața on-line transformă psihologia umană, diminuându-ne capacitatea de a fi singuri și totodată capacitatea de a ne conduce și stăpâni emoțiile. Dezvoltăm noi tipuri de familiaritate cu computerele, ceea ce conduce la noi dependențe – la o existență socială online, la un „sine limitat”. Conversația devine o vehiculare de bârfe, de fotografii sau de profiluri, neatingând, la nivel global, aspectele mai profunde legate de angajamente, de comunitate sau de politică. De asemenea, cu toate că internetul dechide porțile informației, acesta nu ne învață totuși prea multe despre modul în care se cuvine să fie întreținute relațiile sau despre complexitatea și subtilitățile acestora. Chiar și informația poate fi cu ușurință eronată. Aceste informații ne distrag de la reflecție, favorizând mai degrabă reacțiile rapide decât unele la care am reflectat. Psihologia individului este afectată: au oamenii propriile lor gânduri? se bucură ei de autonomie? au ei abilitatea de a descoperi un sens?

Senzația mea este că marele pericol pe care îl prezintă internetul este acela că adesea libertatea pe care ți-o oferă este prezentată ca reprezentând nici mai mult nici mai puțin decât gândurile, autonomia și sensul individului, când de fapt toate acestea par să fie mai curând împrumutate – doar dacă tu, ca individ, nu-ți petreci timpul și offline.

Este greu de contrazis analiza realizată de către Zygmunt Bauman în cartea sa Teama lichidă. El susține că prăbușirea încrederii a ajuns într-un asemenea punct critic, încât toate relațiile au devenit locuri ale anxietății, nu ale liniștii. Am ajuns să compensăm prin cantitate lipsa de calitate a prieteniei:

Incapabili să ne lăsăm la o parte temerile și să renunțăm să ne mai adulmecăm trădările și să ne temem de frustrare, căutăm – pasionați și cu obstinație – „rețele” tot mai vaste de prieteni și prietenie

–

Mi-am permis să scriu îngroșat ideile cele mai importante din punctul meu de vedere. Păreri?

Women on Web – evenimentul cu cea mai mare cantitate de estrogen și energie pozitivă. :) Organizat de Evensys și transmis live cu sprijinul Radio Lynx.

Vizionare plăcută! :)

Programul complet:

	Emilia Popescu Actrita
	Tudor Chirila Artist
	Amalia Enache Jurnalist ProTV
	Cristian Lupsa Editor Decat o Revista

MODERATOR:
	Sana Nicolau Editor HotCity.ro

	Cristina Bazavan Jurnalist si blogger
	Bogdana Butnar Busines Development Google
	Anca Nistor Sef Serviciu Reintegrare Sociala si Supraveghere Asociatia Touched Romania
	Iulian Vacarean Founder Beneva
	Roxana Farca Founder LumeaMare
	Andrei Barbu Founder Cosul de Legume
	Georgiana Gheorghe Corporate Communication Manager, Danone

Cristi este un reprezentant de seamă al Colegiului Național Sfântu Sava din București, liceu pe care, o spun cu mândrie, l-am absolvit și eu. Cristi este clasa a XII-a și se pregătește pentru admiterea la Medicină. Cristi este rom, dar asta ar trebui să fie, nu-i așa, mai puțin important.

Alături de el, Robert și Neculae, într-un spot filmat în cadrul campaniei antidiscriminare „Profesioniști romi în domeniul medical”.

Ei sunt doar trei dintre miile de tineri romi care se străduiesc să ne demonstreze că ne înșelăm atunci când ne imaginăm un viitor incert pentru ei.

sursa: profesionistiromi.ro

Dacă mă-ntrebați pe mine, toate cărțile bune ar trebui să fie călătoare. Să se bucure de ele cât mai mulți oameni și să-ți fie drag să le dai mai departe. Să fie un proces natural și să nu fie nevoie de campanii de promovare. Nu e utopic și orice imbold în această direcție este binevenit, sub orice forma ar fi el, așa că m-am implicat cu mare drag în noul proiect al editurii ALL, lansat chiar azi, cu ocazia Zilei Internaționale a Cărții.

În cadrul campaniei „Cartea călătoare”, 50 de cărți își vor lua zborul prin țară, vor fi citite și date mai departe. Ruta lor poate fi urmărită pe pagina de Facebook a editurii sau pe Twitter, pe hashtagul #carteacalatoare, iar traseul final îl vom afla de azi într-un an, pe 23 aprilie 2013.

De la mine va pleca o carte scrisă de Mark Vernon, un scriitor care mi-a trezit interesul imediat ce am aflat că pe lângă profesia de jurnalist la publicațiile The Guardian, The Philosophers’ Magazine, Financial Times și New Stateman, se mai mândrește și cu un doctorat în filosofie, o licență în teologie și o diplomă în fizică, toate obținute în cadrul unor universități de prestigiu din Marea Britanie. Wow! Cum în liceu am fost o mare iubitoare de matematică, în clasa a 12-a m-am îndrăgostit iremediabil de filosofie și cărțile pe care le citesc cu cea mai mare plăcere nu sunt cele din categoria „beletristică”, m-am gândit că o să fim pe aceeași lungime de undă și am solicitat cartea „42 de gânduri profunde despre viață, univers și tot restul”. Până acum am parcurs 12 capitole ( din cele 42, ați ghicit :) ) și alegerea pare să fie una foarte bună. Vă dați seama ce vinovată m-aș fi simțit dacă aș fi trimis prin țară ceva ce nu merită citit, dar a fost totuși un pariu sigur.

Următoarea persoană la care va ajunge cartea este Ioana, pentru că mi-a cerut-o în mod expres până să apuc măcar să scriu ceva despre ea și sunt convinsă că o să-i placă foarte mult. Sunt totuși curioasă dacă printre cititorii mei există și alți iubitori de filosofie  și, dacă sunt, îi rog să se dea în vileag! :)

În final, vă las în compania unui citat abordat în cartea lui Vernon și care, cred eu, ne caracterizează foarte bine. Întâmplător, Blaise Pascal este și unul dintre filosofii mei preferați.

„Nefericirea oamenilor vine din faptul că nu pot sta liniştiţi într-o cameră” – Blaise Pascal

Săptămâna trecută m-am dus iar hotărâtă să donez sânge. Nu de alta, dar ultima dată mă „certase” doamna doctor că nu merg mai des, în condițiile în care am o grupă de sânge rară (B Negativ) și, în mod normal, un om sănătos poate să doneze de 4 ori pe an. Întrebasem atunci de ce nu se implementează un soi de sistem de reamintire a donatorilor că a venit vremea să se ducă iar la Centrul de Transfuzii. Cum încă o ducem prost la capitolul logistică – atât de prost încât trebuie să avem mare grijă să nu ne pierdem carnetul de donator, căci o dată cu el ne pierdem și dreptul de a dona pe o perioadă de un an -, evident că un sistem de reamintire prin SMS nu o să fie implementat prea curând, așa că mi-am pus eu propriul reminder.

Din păcate, pentru prima oară în istoria mea de donator, am fost refuzată. Tensiune prea mică, hemoglobina la fel, un prim semn de anemie, ce s-a transformat în îndemnul de a mâncă mai multe urzici (ha!), spanac și alte surse de fier, alături de proteine pe care să se fixeze. Încă nu reușesc să-mi dau seama cum de am ajuns în punctul acesta – eu dau vina pe faptul că nu dormisem bine cu o noapte înainte -, dar am promis oricum că o să fiu mai atentă la capitolul alimentație sănătoasă. Concluzia doamnei doctor: „Spanac și ficăței de pui și ne vedem peste o lună!”.

Cum doamna doctor nu a fost singura care m-a certat în ziua respectivă, ci și o serie de prieteni supărați că am anunțat prea târziu faptul că merg să donez sânge, căci ar fi vrut și ei să vină, anunț de data aceasta timp faptul că pe 11 mai, la ora 9:30 mă găsiți în față la Metrou Victoriei (ieșirea din fața Guvernlui). Oricine vrea să participe la „evenimentul de donare în grup” este mai mult decât binevenit. Singura condiție este să vină odihnit, mâncat și să se uite din timp peste formularul de donator, pentru a fi sigur că este apt: Ce trebuie să știi înainte să mergi să donezi sânge.

Țineți minte că sângele chiar salvează vieți, iar de grupele rare în mod special există o nevoie constantă pentru bebelușii născuți prematur.

LATER EDIT: Din pricina unor probleme de sanatate, “evenimentul de donare in grup” se amana pe termen nelimitat. Promit sa anunt din timp noua data, dar pana atunci va incurajez in continuare sa mergeti si singuri. E nevoie. Multumesc pentru intelegere.

În al doilea rând, un alt eveniment pe care sper să îl salvați în calendarul vostru este Acoustic Bloggers, o inițiativă a maestrului Marius Matache, alături de care, pe 25 aprilie, voi cânta despre murături. Este vorba despre un concert cu scop caritabil, pe scena căruia se vor da în spectacol și stimabilii Chinezu, Vlad Dulea, Andra Zaharia, Anca Duma, Ionuț Tecuceanu, Alin Pandaru, Augustina Vasile, Daniela Ștefan, Toma Nicolau&Oana Brutaru și Dan Pandrea.

Concertul va avea loc, așa cum vă spuneam, pe 25 aprilie, începând cu ora 20:30, în Joy Pub, iar intrarea se face pe bază de donație. Toți banii strânși vor ajunge la Ștefănuț, un băiat de 6 ani ce s-a născut cu probleme grave de sănătate (suferă de așanumitul „sindrom plurimalformativ”) și pe care sperăm să-l ajutăm să le depășească treptat. În momentul de față, prioritară este achitarea aparatelor auditive, care costă 4000 de lei și care sunt acoperite doar pe jumătate de CASJ Brașov.

Ocazii de a salva vieți sunt peste tot și sub varii forme. Important este să nu le ignorăm. Pe 25 aprilie sper să ne vedem la Acoustic Bloggers, iar pe 11 mai la donare de sânge. Să nu ziceți că nu v-am spus! :)