La noapte, pustii intre 6 si 12 ani sunt asteptati la Antipa in cadrul evenimentului “Legănaţi de Deinotherium”.

E fara parinti (deci misto) si e un fel de petrecere in pijamale, in care se spun povesti, se viziteaza museul si SE DOARME in sala Sala Deinotherium-ului. Dimineaţa, alte povesti, o ceasca de cacao cu lapte si un croissant proaspat. Intrarea se face azi, vineri, de la 21,30, dupa o programare in prealabil la mailul: florentinap@antipa.ro.

Suna extraordinar, sper sa aiba succes actiunea si sa se faca cit mai multe de acest gen. Am ramas cu o nostalgie de cind am fost la Valencia, la Muzeul oceanografic unde puteai sa dormi in sala cu rechini! Mi-a fost ciuda, ca platisem deja pentru o noapte acolo, la alti rechini de la receptie care nici macar nu au dormit cu noi in camera!

Distractie maxima si povestiti-mi si mie cum a fost!

Share on Facebook

Intr-o seara, am cautat o ora intreaga ca nebuna in toata casa singura pensula a copilului. Vroiam sa-l initiez in tainele picturii expresioniste (sau, varianta mai sincera: vroiam sa-i dau acuarelele, niste apa si o coala de desen si eu sa stau cuminte linga el, intr-un oarecare repaos catatonic). Dar pensula, nu-i si nu-i. Nu stiu voi cit de ordonati sunteti, dar in cazul nostru situatia sta in felul urmator: inainte de Ozzy, casa era ca o nebuloasa in care mai aveai norocul sa mai gasesti ceva din cind in cind.  Dupa Ozzy, casa a devenit o gaura imensa gigantica, in care timpul si spatiul nu mai au nici o noima, iar obiectele dispar inainte sa existe cu adevarat. (E una dintre gaurile negre descoperite cu bucurie anul trecut de cercetatorii de la NASA. Uitati, au si scris despre noi: “O alta gaura neagra, de “masa comparabila sau mai mare”, se gaseste in centrul celei mai stralucitoare galaxii din roiul galactic Coma (asta e familia noastra), NGC 4889, la o distanta de circa 330 de milioane de ani-lumina (asta e distanta pe care o avem de parcurs pina la ordine), potrivit studiului.”)

In fine, mi-am dat seama ca nu am cum sa gasesc pensula, copilul devenea din ce ce mai iritat de esecul meu, eu asemenea. Si atunci, minune mare ce-mi vad ochii? Pe Nero. Asa ca improvizez: iau o foarfeca, tai un pic de blana, iau o ata, fixez blana pe un creion, o leg cu ata, mai tai un pic pe ici pe colo si iata. Cea mai bio pensula:

Lui Nero nu i-a venit sa creada. Venea si mirosea pensula si se uita la mine socat: “La naiba, ala din virf sunt eu!!!!!”

I-am multumit frumos si ne-am vazut de treaba. Pensula a fost buna, doar ca spre deosebire de cele clasice, retinea cam multa apa. Dar ar fi chiar culmea sa fim si nemultumiti.

Share on Facebook

Stiu ca a trecut tavalugul din online legat de coperta asta, dar subiectul va ramine mereu actual si oarecum controversat. Primul gind care mi-a venit cind am vazut-o a fost: “copile, sa stai locului pe scaunul ala, ca daca ai sa cazi e belea!”, amintindu-mi instat de forta si determinarea unui bebelus la sin.

Apoi, al doilea gind a fost: e o coperta care promoveaza alaptarea sau un statement impotriva intarcarii? Cred ca in orice actiune care presupune un vot personal, vor fi persoane care vor spune “da” pina la capat, persoane care vor spune “nu” si cele nehotarite. Si atunci ce sens are? Le reconfirma alegerile celor cu “nu” si “da” si s-ar putea sa aiba un efect opus asupra nehotaritelor. S-ar putea sa se sperie (si asta e o idee pe care am intilnit-o in conversatiile cu mame care alapteaza dar nu stiu cit o vor mai face: “aoleu, poate ar fi bine sa nu-i dau mai mult de x luni, ca apoi n-o sa-l mai dezvat niciodata, o sa fie din ce in ce mai greu”).

Am avut si eu un moment din acesta in timpul aventurii noastre lactate care a durat 1 an si 7 luni. Mi-a povestit Babicu’ un documentar pe care il vazuse el intr-o noapte (in care eu eram cazuta la datorie in dormitor) despre o mama din Australia care alapta, simultan cei 3 copii care aveau intre citeva luni si 5 ani. O doamna mai plinuta, sa zicem asa, cu niste sini voluminosi care statea pe un scaun si copiii veneau pe rind “la sursa” (mai putin ala micu’ care era mereu acolo pe principiul “ultimul venit, primul servit” . Am vizualizat imaginea si a fost cam mult pentru proiectele mele de viitor.

Eu nu l-am intarcat pentru ca i-am dat prea mult timp si nu am continuat sa-i dau ca sa ma simt mai mama (apropo de titlul articolului). Am facut-o pentru ca asa am simtit. Punct. Am povestit altadata mai pe larg, asa ca nu revin. Oricum, am fost placut surprinsa sa constat in nenumarate rinduri ca nu are o trauma sau o nostalgie legate de alaptat. Fara sa fi insistat eu deloc pe aceasta asociere, a bagat alaptatul in categoria de “bebe”, isi aminteste foarte clar ce si cum facea, dar nu si-a mai exprimat nici o tendinta activa in acest sens.

Asa ca, revenind, genul asta de coperta ma lasa pe mine personal rece (stiu, paradoxal am scris aici despre asta). Nu pot, totusi, sa nu constat ce sini mici are doamna. Poate ar fi necesara o precizare pentru toate cele care nu alapteaza de teama ca li se “strica” sinii: sinii nu se strica, sinii dispar! Ceea ce nu e neaparat rau daca mereu ti-ai dorit o forma mai aerodinamica si, implicit, o viteza mai mare la start!

Glumesc, stiti asta. Indiferent de titluri si coperte de pe la noi si de pe la ei, alaptati! E minunat atita vreme cit credeti si simtiti asta!

Share on Facebook

Pentru ca in ultimele week-enduri am avut treaba si nu am putut pleca nicaieri, am fost nevoiti sa improvizam.

Share on Facebook

Vineri seara. In fata mea mergeau pe strada o mama, un tata (pina in 30 de ani amindoi) si un copil (3, 4 ani). Baietelul scuipa in dreapta si-n stinga: ptiu, ptiu!

Mama: Nu mai scuipa!

Baietelul o strimba si mai scuipa de vreo 2 ori. Apoi o intreaba: De ce?

Mama: Pentru ca e o prostie.

Baietelul face o pauza de scuipat si de strimbat, apoi revine: Da’ tata de ce scuipa?

Mama: Pentru ca el e mare.

Asadar, daca nu stiati (asa cum a  fost cazul meu pina in acea seara minunata de vineri) anii in plus legitimeaza progresiv libertatea si consistenta flegmei acceptate social…

Share on Facebook

Azidimineata, m-am trezit cu un sentiment ciudat. Mai degraba cu o revelatie. Stateam, asa cu capul pe perna, cu ochii largi deschisi si am simtit brusc ca sunt fix la fel ca acum x ani, cind jucam atinselea pe canalizari, ratele si vinatorii si flori fete si baieti, in fata blocului pe o barca rasturnata (da, na am copilarit la Galati, era normal sa avem barci parcate in fata blocului). Si m-am simtit bine de tot, lucru total nejustificat pentru ora 6, ora la care se intimplau toate acestea.

Exista si o explicatie. De fapt, doua.

Ieri, am vorbit pe Facebook cu un fost prieten de la bloc. Sotia lui, Irina Bogdan a lansat azi, la Libraria Bastilia, o carte pentru copii, “Casutele animalelor”. Si pentru ca vestea ca ne plac mult cartile si le cumparam si le citim si le iubim s-a dus peste mari si tari, am primit un preview pe mail. Dar asta nu inseamna ca nu o sa o cumparam, cartile sunt ca si copiii: trebuie sa dormi cu ei in pat ca sa visezi frumos!

Si al doilea motiv pentru care m-am simtit atit de bine azi e ca tot ieri ne-am inscris la un atelier la Muzeul Taranului: “Impreuna, inauntru si afara”. Unde, printre alte lucruri, ”copiii vor construi împreună cu părinţii şi cu ceilalţi copiii o biserică mare, din lut, ca să conştientizeze ce înseamnă să fii inginer, arhitect, artist sau doar copil jucandu-se cu lut”.

Teoretic, il ducem pe Ozon sa se distreze. Practic, cei care abia asteapta sa se  minjeasca cu lut din cap pina in picioare suntem noi, parintii lui, drept care lui nici nu i-am spus. Pai daca nu e de acord si nu ne lasa asa cum mi-a facut cu pictatul pe pereti? (Cind a inceput Ozzy sa deseneze peretii, mi-am luat si eu creioane si am inceput sa ma exprim si eu artistic pe aceiasi pereti. A fost atit de fun incit in scurt timp am devenit dependenta. Azi un desen mai mic, miine unul mai mare, cert e ca asta l-a cam necajit pe Ozzy pentru ca: 1. s-a lasat total de desenat, pentru ca era clar ca nu mai era cool si 2. a inceput sa-mi stearga el mie desenele de pe pereti (mai greu), de pe dulapurile albe de la Ikea (opera complet disparuta).

Hm, azi ce sa mai fac sa ma simt si miine la fel de bine?

Share on Facebook

Astazi au avut loc 2 premiere. Bine, una e cam masluita, Nero a mai sarit garduri la viata lui, dar nu in ultimii 3 ani, sa zicem. In ani ciinesti ar fi 21 de ani. Asa ca ceva ce nu ai mai facut atita timp reprimeste statutul de premiera. De acord?

A doua descoperire ii apartine lui Ozzy, bineinteles, care a reusit sa comprime milioane de ani de evolutie ai omului primitiv, in numai 2 ani ai omului modern. A aprins ieri un chibrit. Eram amindoi in bucatarie, eu spalam niste vase, el taia niste frunze. La un moment dat observa o cutie de chibrituri in dreapta lui. O ia, scoate un chibrit, il aprinde.

“Mama, uf!” zice si-l pune pe masa, impasibil.

Am stins chibritul, i-am explicat cit de inoportun ar fi un incendiu in viata noastra si mi-am propus sa nu i le mai las niciodata la indemina. Parca tot mai sigura ar fi o aplicatie similara pe telefon. Pe de alta parte, daca omul primitiv ar fi avut un telefon cu jocuri cool e posibil sa nu mai fi avut timp sa descopere focul si alte chestii utile. Ce ne facem?

Share on Facebook

Increderea mea in fortele proprii a crescut pina la cer. Pot enerva pe oricine, oricind, indiferent de specie. Acum intre noi fie vorba, n-am avut nici cea mai mica intentie sa ma transform in acel monstru din Loch Ness pentru primate, dar chiar era o maimutica mica cu o privire rea.

Asa ca i-am zis, in soapta: Maimuta, maimuta, uite: si i-am aratat limba. Maimuta si-a pierdut cumpatul si a inceput sa traga de gardul care ne despartea. “Maimuta, maimuta…” Maimuta si-a iesit din minti si m-a scuipat asa, ca o pisica. Se agita tare de tot si se vedea ca nu-i in apele ei.

Pina la urma, cel mai destept dintre noi a cedat. Maimuta s-a suit pe o creanga inalta, inalta si am plecat repede pentru ca…mi-era frica sa nu faca pisu pe mine, sincera sa fiu.

Poate va ginditi ce legatura are derapajul de la zoo unui asa-zis adult cu blogul de parinti. Pai are. Intimplarea asta e inca o dovada ca totul incepe in copilarie. Mama mi-a spus ca atunci cind eram mica si in vizita la zoo, hraneam o maimuta prin gard (alte vremuri, alte reguli) si maimuta a scos o mina paroasa si m-a insfacat de baticul meu cu buline.

Lui Tudor i-au placut pelicanii care mergeau pe apa. Babicu’ s-a intrebat daca ratele mandarin se gatesc cu citrice.

Share on Facebook

Sau, si mai bine zis, de ce ma bucur ca a cistigat Bogdana. Si-a dorit mult asta, iar pentru mine, dovada ca atunci cind isi doresti mult, acel ceva se intimpla e mai importanta decit premiul in sine. Cinstit vorbind, participarea mea la concursul asta a fost un joc: ia sa vedem cum e  (si a fost ca am primit citeva voturi si le multumesc autorilor). Dar nu era cu adevarat importanta.

Bineinteles ca se mai putea intimpla ca premiul sa vina ca o recunoastere a valorii, un vot al fanilor. Asa cum s-a intimplat in cazul lui Iv cel Naiv. Dar e altceva, in categoria parinti scriem despre scutece, lapte si iesit pe terase cu copiii. Impactul cultural si social al articolelor de acest gen (si aici vorbesc strict despre mine) este comparabil cu dorinta lui Nero de a sari un gard. Adica 0. E doar fun, atit. Cel putin asa simt eu.

Si mi-am dat seama de asta simbata seara, niste prieteni foarte buni m-au intrebat surprinsi: “De ce nu ne-ai sunat sa ne zici ca participi? Te-am fi votat!”

Exact, de ce?

Pai pentru ca eu, in acest moment imi doresc foarte mult altceva. Si pentru acel ceva nu ma puteti ajuta decit daca ati descoperit o metoda revolutionara de sporire urgenta si consistenta a IQ-ului meu asezonat cu o doza de noroc pe masura! ))

Prin urmare: felicitari Bogdanei, felicitari lui Bob, felicitari Adei si tuturor, de altfel.

PS: Poate va intrebati daca as fi scris textul asta daca as fi cistigat. Nu, nu l-as fi scris. Premiul mi-ar fi gidilat orgoliul intr-un mod foarte placut si daca nu as fi fost atenta e posibil sa ma fi dus pe drumul ala periculos pe care recunoasterile/ laudele nemeritate te duc: ca faci ceva extraordinar, ca totul e al tau, ca esti atit de valoros incit e de ajuns sa treci strada si toti sa lesine de admiratie pe trotuar. Sau ca sa ne pastram in tonul blogului: ca si cum a facut caca la olita si familia e lesinata si cu bulbuci la gura de atita “bravo”, cind tocmai s-a intimplat unul dintre cele mai firesti lucruri.

Share on Facebook

Scuzati-ma, am ajuns la concluzia ca daca vreau sa nu uit de ceva, trebuie sa-l pun pe blog. Toate celelalte locuri de stocare devin gauri negre.

Share on Facebook