Paralele//Paralele

Wake me up when September ends

2010-08-17T23:49:00.003+03:00

La sfârșitul lui septembrie ar trebui să avem un tablou mai clar al scenei politice românești după o vară tumultuoasă și cu extrem de multe semne de întrebare. Pretextul e destul de limpede dacă ne gândim la mult trâmbițata remaniere guvernamentală anunțată de președintele Băsescu sau jocurile de putere tot mai transparente în sânul principalului partid de guvernământ. Mișcările opoziției vor fi și ele interesante și poate chiar determinante în perspectiva anunțatei moțiuni de cenzură dar și a lansării ofertei alternative de guvernare a PSD-ului, undeva la mijlocul lui octombrie. Evident, se poate pune întrebarea ce va face PSD-ul până în octombrie în cazul în care o moțiune de cenzură trece în septembrie. O logică banală ne spune că nu ar fi încă pregătiți de guvernare și atunci ar mai rămâne soluția PNL, extrem de puțin credibilă dar cu plusurile și minusurile ei, bine reliefate aici.

Să adâncim un pic analiza pentru a vedea în ce stadiu sunt principalele partide politice, care sunt constrângerile și oportunitățile în perspectiva acestei toamne politice:

prea puține s-au schimbat în acțiunea guvernamentală și în demersul de comunicare al Guvernului și al PDL în ultimele luni. Singurul plus de imagine poate fi reprezentat de aprecierile preponderent pozitive aduse de FMI la ultima evaluare sau de anumite măsuri de relansare economică anunțate de premierul Boc pentru toamnă (eliminarea impozitului minim, un nou Cod al Muncii, menținerea cotei unice). Peste aceste asseturi se aștern însă imensele pierderi de imagine cauzate de aplicarea măsurilor de austeritate sau în general de lipsa de viziune a guvernului și de acțiunea sa aparent haotică.
în acest context lupta de putere din interiorul partidului poate fi cireașa de pe tort în declinul partidului sau catalizatorul unei reveniri în forță în următoarea perioadă. Sigur că aceste conflicte permanente între diferitele tabere din partid dau o imagină de lipsă de unitate și de forță, dar în același timp ele pregătesc terenul și pentru emergența unei alternative la actuala guvernare chiar din interiorul PDL. Și, mai important, conflictele mențin partidul viu și cât se poate de atent la feed-backul unor media aproape insuportabil de ostile la adresa actualei puteri.
Să mă explic: președintele Băsescu a transmis mai multe semnale apropos de răcirea relației cu Boc dar pentru moment nu poate acționa ca în cazul Tăriceanu pentru că ar deschide aproape sigur calea unei guvernări PSD-PNL riscante inclusiv pentru funcția prezidențială și pentru că ar infirma o soluție politică pentru care s-a bătut atâta timp. Taberele din PDL au și ele sentimente amestecate despre o eventuală eliminare a premierului. Tabăra ”conservatorilor” (mă refer la deja familiarul BVB și nu la ceva ideologic) se folosește acum de Boc ca de un aliat în lupta cu ”reformatorii” (mă refer la tabăra băsesciană din partid în frunte cu Elena Udrea), profitând de faptul că și Boc se simte amenințat de băsescieni. În același timp tabăra lui Udrea nu se poate descotorosi de Boc decât provocând o sciziune în partid sau dând girul unei guvernări PSD-PNL pe care nu și-o doresc. Iată de ce scaunul lui Boc este suficient de sigur atâta timp cât parlamentarii PDL nu votează o moțiune a opoziției și atâta timp cât în partid nu se declanșează alegerile interne amânate de ani de zile. De aici și propunerea taberei băsesciene cu grăbirea alegerilor interne. Având în vedere aceste condiționalități, e greu de crezut că eventualele schimbări pe scena guvernamentală vor fi declanșate în septembrie de luptele interne din PDL
Boc își poate păstra scaunul de la Victoria și ca urmare a jocului dublu potențial al opoziției. Calculele cinice dar real politice indică un PSD în mare măsură și un PNL în mai mică măsură neinteresate de a prelua guvernarea într-un moment imposibil din punct de vedere electoral. Asta nu înseamnă că o moțiune de cenzură nu va fi depusă, că circul mediatic nu va continua, că forțele anti-Băsescu nu își vor da mâna oricât de stridente ar părea alianțele. Dar este posibil ca la vot această atitudine să fie doar mimată, suficient pentru a determina menținerea unui guvern tot mai slăbit și tot mai predispus de a scădea în procente.
Marea necunoscută a lunii septembrie este fără îndoială anunțata remaniere. Este în același timp și momentul care poate determina redesenarea scenei politice prin demantelarea statu-quo-ului și a minimului echilibru existent acum. În primul rând vorbim de echilibrul partidelor din arcul guvernamental. Se vorbește că UNPR va avea pretenții suplimentare având în vedere că ponderea sa în Parlament l-ar îndritui la un număr egal de posturi cu UDMR. Este posibil și ca pe fondul emoției prilejuite de tragedia de la maternitatea Giulești ministrul UDMR de la Sănătate să fie sacrificat iar postul să revină popularului Raed Arafat, adică unui independent. În această situație UDMR ar rămâne cu un post de ministru la Mediu, cu cel de la Cultură și cu vicepremierul Marko care ar putea și el dispărea din schemă într-un guvern mai suplu, UNPR rămânând tot cu un singur ministru. Dacă însă pretențiile UDMR și UNPR vor fi mai mari, este posibil ca UNPR să mai primească un post de ministru, cel mai probabil pentru Marian Sârbu în locul lui Mihail Șeitan la Muncă.
Menținerea echilibrelor este și mai dificilă dacă evaluăm scenariile remanierii miniștrilor PDL. Cel mai probabil se va apela un scenariu care să împace toate interesele. Asta ar însemna să plece un ministru din tabăra BVB și la capitolul acesta cel mai rău stă Radu Berceanu, care ar urma să fie înlocuit cu un reprezentant al taberei băsesciene, posibil chiar Udrea dacă se apelează la măsura comasării MDRT cu MTI. În același timp ar mai putea fi remaniat dintre miniștrii ”tehnicieni” ai PDL și aici predispuși ar fi Șeitan și Dumitru de la Agricultură. Funeriu nu e nici el în grațiile partidului dar are avantajul ”reformei educației” care este încă blocată la Parlament și ar da destul de rău să abandonezi principalul promotor al acestei legi. Sebastian Vlădescu, oricât de antipatizat ar fi în PDL, are încă foarte mult sprijin în mediile care contează și va mai rezista probabil la Finanțe. Baconschi nu va avea nici el probleme să își mențină fotoliul la Externe, la fel Predoiu la Justiție. Un alt posibil remaniabil e Gabriel Sandu de la MCSI, teoretic în tabăra lui Udrea. Overall, cel puțin 4 ministri PDL ar putea fi remaniați dar e foarte important care vor fi numele acestora pentru a putea vedea cât se va dezechilibra actualul raport de forțe din interiorul partidului.
Vom ști mai multe despre evoluțiile din PDL when september ends. În episoadele următoare și analiza despre PSD și PNL în această toamnă

credit poză: http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://pavaozinho.videolog.tv/videos/2c/37/g_250049.jpg&imgrefurl=http://videolog.uol.com.br/video.php%3Fid%3D250049&usg=__0f0kBEfPmHVk0iG8pxdz2tuhTfw=&h=325&w=435&sz=24&hl=ro&start=217&sig2=_fal7heXRYC2ryTx6sON1Q&tbnid=VXcN7Q8dgzPVtM:&tbnh=113&tbnw=172&ei=0fdqTOQW04o4i5Sgjgk&prev=/images%3Fq%3Dwake%2Bme%2Bup%2Bwhen%2Bseptember%2Bends%26um%3D1%26hl%3Dro%26sa%3DN%26biw%3D1252%26bih%3D535%26tbs%3Disch:10%2C3960&um=1&itbs=1&iact=hc&vpx=496&vpy=249&dur=2075&hovh=194&hovw=260&tx=86&ty=213&oei=m_dqTPerFNaSjAeJsr2qAQ&esq=11&page=11&ndsp=19&ved=1t:429,r:2,s:217&biw=1252&bih=535

Mondialul din Africa de Sud după prima săptămână

2010-06-20T21:19:00.004+03:00

N-am mai scris de mult timp iar campiontul din Africa de Sud intră pe lista de scuze. Urmăresc campionatele mondiale din 1990 încoace și din acest punct de vedere competiția din Africa de Sud nu mi se pare nici mai puțin spectaculoasă nici mai strălucitoare ca altele. Overall după prima săptămână aș trage următoarele concuzii:

Europa a început greu și mi-e greu să văd vreo echipă capabilă să câștige titlul. Deși cred că Spania, Germania, Portugalia sau Anglia își vor reveni, cred că finala va fi câștigată de o echipă din emisfera sudică. Italia este o mare dezamăgire din toate punctele de vedere și dacă la alte campionate intuiam o revenire pe parcursul competiției, de data asta e clar că Squadra Azzura n-are echipă pentru a emite pretenții. Franța în schimb nu are antrenor și asta contează esențial pentru coeziunea unei echipe. În plus Franța a prins și o grupă cu adevărat grea comparativ cu Italia. Cred că Franța are resurse să facă un meci mare cu țara gazdă dar chiar și o victorie ar fi inutilă dacă Uruguay și Mexic se înțeleg la un egal calificant pentru ambele. S-a mai văzut așa ceva, deci să nu ne mire foarte tare.
Naționalele din America de Sud se mișcă foarte bine, fiind nu doar tehnice și spectaculoase ca întotdeauna, dar și suprinzător de pragmatice și de organizate. Cu alte cuvinte, rețeta perfectă pentru un drum cât mai lung la mondial. Un mare plus pentru Uruguay și Paraguay, Argentina fiind în grafic. Chile a jucat doar un meci până acum și va fi greu să se califice în grupa cu Spania și Elveția. Brazilia se va califica sigur și atunci vom avea 4 echipe din America de Sud în optimi.
Echipele africane nu m-au impresionat deși erau așteptate să facă un campionat foarte bun. Înainte de a vedea Coasta de Fildeș în seara asta cu Brazilia, dintre celelalte africane Ghana s-a mișcat cel mai bine având și șansele teoretice cele mai bune de a merge mai departe. În fapt însă e greu de crezut că în optimi va merge vreo echipă africană și principalul factor pentru această contraperformanță este cred lipsa de experiență. Pe de altă parte nicio echipă africană n-a arătat ca Nigeria din 1998, Senegal din 2002 sau Camerun din 1990.
Având în față programul optimilor se pot preconiza câteva dispute foarte tari: Argentina-Uruguay sau Mexic, Anglia-Germania sau Serbia, Olanda-Italia, Spania-Brazilia sau Portugalia. Deci din start vor pleca acasa câteva nume grele. Pe de altă parte echipe ca Paraguay, Mexic sau Uruguay par a avea drumul deschis spre sferturi de finală. În sferturi de finală e foarte posibil să avem un meci Argentina-Germania sau Anglia unde Argentina ar fi favorita. La fel Brazilia ar întâlni în sferturi Olanda sau Italia, un alt hit. Prin urmare mai avem muuulte de văzut la acest Mondial
În ceea ce mă privește, favorita rămâne Germania deși o văd greu trecând de sferturi. Problema Mannschaftului ține în primul rând de leadership, după accidentarea lui Ballack nu mai e niciun om care să poată gândi limpede jocul. Forget about Schweinsteiger, iar de Podolski ce sa mai spun..Thomas Muller e promițător dar e încă puști.
În final și un cuvânt despre România. Da este frustrant să urmărești un mondial fără ai noștri dar să nu dramatizăm, nu sunt în Africa de Sud nici Turcia, Rusia, Croația, Cehia, Suedia sau Ucraina, toate cu rezultate mai bune decât noi lately. Evident nu e o scuză și e și mai frustrant să vezi la Mondial naționale de tipul Slovaciei sau Sloveniei, ca să vorbesc numai de suratele noastre europene. Dacă calitatea jocului ne-ar mai îndreptăți să fim acolo, mentalitatea și atitudinea ne obligă să stăm în fața TV-ului. Mai avem de așteptat. Până atunci ai noștri ar trebui să ceară lecții de la băieții noștri din naționala de handbal care ne-au arătat că mai există miracole

Planul B: Guvernul FMI

2010-06-01T21:27:00.004+03:00

Un eveniment "banal" pentru exercițiul unei majorități parlamentare solide, nominalizarea reprezentantului Camerei Deputaților la Curtea Constituțională, a dezvăluit starea extrem de precară a actualei coaliții de guvernare. Când candidatul opoziției, asumat de PSD și PNL, câștigă 161 de voturi în timp ce reprezentantul Puterii ia doar 123 de voturi, e clar că sunt create auspiciile unei noi majorități în Parlament. Cu atât mai mult cu cât miza era cu adevărat importantă. Senatorul PDL Iulian Urban dă vina pe colegii săi deputați pentru defectări, dar posibilitatea trădării UNPR și a Minorităților nu poate fi scoasă din calcul. Opoziția și-a încordat mușchii și în Birourile Permanente Reunite unde, e adevărat, are majoritatea. Numai că pentru Putere este mai greu de explicat cum 3 deputați PDL au votat pe față moțiunea simplă a PNL (moțiunea anti-Vlădescu), în timp ce un al patrulea s-a abținut spunând că ministrul Vlădescu ar merita dat afară..Fractura în interiorul guvernării este evidentă iar declarațiile lui Sorin Frunzăverde nu fac decât să pună paie pe foc. Dacă mai punem la socoteală și scenariul vehiculat aici, este clar că soarta guvernului Boc atârnă de un vârf de ață..În aceste condiții ce-i de făcut? Orice observator atent al scenei politice românești știe că acordul cu FMI trebuie dus mai departe cu toate sacrificiile, altfel intrăm într-o gaură neagră a finanțării deficitului din care nu se știe exact când vom putea ieși. Care ar fi cea mai bună exit-strategy pentru România în cazul căderii guvernului Boc la moțiune?

revin la propunerea Alinei Mungiu-Pippidi în strânsă consonanță cu modelul ceh care de bine de rău a funcționat din martie 2009 până săptămâna trecută
modelul ceh ar presupune învestirea unui Guvern condus de un tehnocrat agreat de toată clasa politică parlamentară. Nume: Mihai Tănăsescu, Lucian Croitoru
modelul ceh ar mai presupune și sprijinirea noului guvern de către majoritatea forțelor politice parlamentare. Partidele care își doresc să facă parte din noul Guvern vor numi miniștri în funcție de algoritmul parlamentar. Ar fi deci un guvern de uniune națională pe perioadă limitată, cu un premier tehnocrat dar cu miniștri politici. Exact ca în 2000 în România guvernului Isărescu.
copierea modelului ceh suferă la capitolul ”proiecție temporară”. În Republica Cehă s-a știut de la bun început că guvernul condus de tehnocratul Fischer va dura până la alegerile anticipate stabilite inițial pentru sfârșitul lui 2009 și defășurate în fapt săptămâna trecută. La noi ar fi greu de stabilit un asemenea orizont pentru că ordinea constituțională fixează anticipatele ca un exercițiu al ridicolului politic
Cu toate acestea, în cazul căderii guvernului Boc la moțiune (sau înainte de moțiune), președintele Băsescu va trebui să dea dovadă de întreaga flexibilitate politică posibilă pentru a gira un guvern competent care să câștige creditul FMI și al piețelor externe. Altfel, oricâte calcule politice s-ar face, România ar intra într-o zonă extremă a nefinanțării. Și atunci toate protestele sindicale din lume ar fi de prisos..

România în poziție delicată în conflictul tot mai manifest dintre Israel și Turcia

2010-05-31T22:04:00.003+03:00

Așadar în timp ce televiziunile din România se dădeau de ceasul morții pentru a amplifica niște proteste sindicale formate din grupuri-grupulețe de 15-20 de persoane, comunitatea internațională era profund bulversată de incidentele extrem de grave din Orientul Mijlociu. 19 turci membri ai unei misiuni umanitare menite a aproviziona cu ajutoare Gaza au murit după ce marina israeliană a luat cu asalt convoiul de nave care forțau cu bună știință blocada impusă de Israel după războaiele cu Hamas din 2007 și 2008. Nu este un simplu incident diplomatic, fapt demonstrat și de reacția extrem de acidă a Turciei dar și a altor actori internaționali relevanți. L-am auzit acum o oră pe ministrul de externe turc la ONU condamnând în termeni foarte duri intervenția israeliană, spunând că ”Israelul are mâinile mânjite de sânge”, că Israelul trebuie să ceară oficial scuze comunității internaționale, că toate autoritățile și indivizii isralieni ”vinovați” trebuie pedepsiți și că blocada spre Gaza trebuie să înceteze. De altfel inclusiv șeful Parlamentului European, Jerzy Buzek a cerut stoparea blocadei, deși prin această măsură s-ar legitima practic un regim considerat terorist. Mai mult, marea majoritate a statelor UE, în frunte cu Spania care încă mai deține Președinția, au condamnat acțiunea israeliană, mai ales în latura ei ”excesivă”, fără a mai aștepta clarificarea faptelor în urma unei anchete independente. Așa cum au notat și alți bloggeri, aici și aici, propaganda anti-israeliană s-a dezlănțuit, Israelul pierzând războiul informațional și ajungând în cele din urmă să găsească tot felul de scuze pentru intervenția sa brutală. De ce e România într-o situație delicată în această problematică?

pentru că suntem membri NATO și mâine are loc o reuniune de urgență la cererea Turciei.
pentru că Turcia și Israelul sunt aliați importanți ai României. Cu Turcia dorim un parteneriat strategic și suntem unul dintre membrii UE cei mai vocali pro-integrarea Turciei
pentru că nu putem să condamnăm Israelul având în vedere backgroundul relațiilor speciale cu acest stat
pentru că România s-a situat mai mereu pe o poziție moderată în conflictul din Orientul Mijlociu

Din toate aceste puncte de vedere, reacția MAE de astăzi este una potrivită, de expectativă. Trebuie însă să luăm în considerare și perspectiva unor presiuni din partea statelor influente UE, Germania și Franța în special, de acceptare a unei poziții mai dure la adresa Israelului. Foarte probabil România va intra din nou în zona atlanticistă condusă de UK și probabil Italia. Oricum, această nouă criză nu face deloc bine atât de căutatului consens european pe agenda reformării modelului monetar, financiar și social al UE. Așteptați-vă la mușchi încordați în perioada următoare la Paris, la Berlin, la Londra și în final și la Bruxelles. Păcat că Bucureștiul e ocupat cu grevele bugetarilor..

mai jos un exemplu de reacție târzie a Israelului la nivel comunicațional, o filmare care ar demonstra că trupele israeliene au fost atacate de personalul umanitar de pe navă. cât e spin și cât e adevăr, rămâne de văzut. Și o analiză Stratfor a contextului

Contraatacul de imagine al PDL

2010-05-30T22:18:00.003+03:00

Urmează 2 săptămâni de foc în România în care vom afla deznodământul la războiul total care se desfășoară de aproape o lună. Pe de o parte sunt președintele Băsescu, BNR și Guvernul susținut de PDL, UDMR și UNPR în Parlament și sprijinit mai tăcut de patronate și de o parte a societății care își dorește reformele necesare însănătoșirii economiei. De cealaltă parte stau partidele din opoziție, sprijinite vocal de sindicate și de mass-media și mai mult sau mai puțin tacit de marea parte a societății înspăimântate de ideea unor noi curbe de sacrificiu. Confruntarea finală se va da în jurul pachetului de legi pe care Guvernul își angajează răspunderea în Parlament și pe moțiunea de cenzură aferentă, acompaniată și de mișcările de protest în stradă și de isteria din media. De ce cred că după o perioadă lungă de inerție comunicațională, soldată cu o scădere drastică în sondaje, PDL a decis să contraatace?

Puterea dă semne de resuscitare după ce săptămâni la rând a fost groggy, a încasat lovituri din toate părțile, s-a bâlbâit și nu a dat impresia că e capabilă să ducă la bun sfârșit măsurile de austeritate nici măcar în rândul susținătorilor acestor măsuri. Ce s-a întâmplat lately? Guvernarea, și în principal PDL, a decis să joace cartea ”totul sau nimic”, convins fiind de faptul că încercarea de a fi maleabil cu adversarii naște o impresie publică de slăbiciune. Este de preferat să fii nepopular dar FERM, decât și nepopular și umilit și demn de mila tuturor.
Gesturile de fermitate din ultimele zile sunt evidente: invocarea art. 55 din Constituție pentru a bloca ex-ante o decizie nefavorabilă la CCR, măsurile ostile luate de Funeriu la adresa profesorilor pe tema Bac-ului și criticile acide ale acestuia la adresa sindicatelor (”Țara asta e condusă de Guvern, nu de sindicate!”), jocul asumat de imagine pe care îl face PDL în problematica politicienilor cu afaceri (vor cădea niște capete în partid deci PDL își asumă acest ”sacrificiu” exact ca în perioada 2002-2004; ATENȚIE: prin această temă nouă introdusă pe agenda publică PDL provoacă și reacții din partea partidelor de opoziție), tonul din ce în ce mai dur pe care premierul Boc îl folosește în discursul public (azi le-a cerut prefecților să conteste în justiție majorarea unor salarii din administrația publică cu 25%). Rostul acestor manifestări noi în comunicarea Guvernului este de a transmite FERMITATE, în opoziție cu slăbiciunea arătată de-a lungul timpului.
Sigur că nu e suficient atâta timp cât rămân purtători de mesaj ai Guvernului diverse personaje controversate. Mai mult, schimbarea de tactică poartă și riscul iritării la maximum a adversarilor, și în primul rând al ”străzii”. Rămân la opinia că guvernul Boc va pleca imediat după trecerea pachetului de legi prin Parlament doar dacă acțiunile ”străzii” fac schimbarea indispensabilă. Altfel, așa cum spuneam și aici, guvernul poate rezista cel puțin până în septembrie.
Noua strategie de imagine a Guvernului poate aduce și roade dacă opoziția rămâne fragmentată și populistă iar sindicatele incapabile de a organiza mișcări de protest coerente. Probabil miza demersului guvernamental la capitolul imagine este să atingă în câteva lui ratingul pe care l-a făcut Guvernul Tăriceanu în octombrie-noiembrie 2008 când a luat o măsură extrem de nepopulară, și anume blocarea măririi salariilor profesorilor decisă în unanimitate în Parlament. Sigur, cele 2 măsuri nu suportă prea multă comparație, erau alte vremuri, atunci era vorba să se dea și nu să se ia. Dar efectele în planul imaginii publice ar putea fi în cele din urmă comparabile dacă în câteva luni guvernul Boc ar da impresia că se ține de planul de austeritate.

UPDATE: Dreapta aproape de a prelua guvernarea și în Republica Cehă

2010-05-30T11:46:00.004+03:00

Stânga a pierdut alegerile și în Republica Cehă confirmând trendul pro-conservatori în Europa, și mai ales în Europa Centrală și de Est. Urmează Olanda pe 9 iunie, unde se pare că prima poziție va fi ocupată surprinzător de liberalii de dreapta din VVD, în timp ce creștin-democrații lui Balkenende (CDA) vor ocupa un neașteptat loc 3. Rezultatele alegerilor din Republica Cehă confirmă multe din previziunile adunate în articolul de ieri. Cifrele arată cam așa:

CSSD - social-democrați: 22,08%, adică 56 mandate, cu 18 mai puțin decât alegerile trecute
ODS - conservatori euro-sceptici: 20,22%, adică 53 mandate, 28 mai puțin
TOP 09 - conservatori pro-Europa: 16,70%, 41 mandate, marea surpriză fiind partid nou
Comuniștii - 11,27%, adică 26 mandate, ca și data trecută, dar au pierdut tradiționalul loc 3
VV (Public Affairs-populiști de dreapta): 10, 88%, 24 mandate, de la 0 la ultimele alegeri

Creștin-democrații din KDU-CSL nu au reușit să facă pragul de 5% și pentru prima dată după 90 părăsesc scena parlamentară. Nici Verzii și nici partidul de stânga al lui Zeman nu au reușit intrarea în Parlament. În același timp creștin-democrații își văd amenințat și rolul de ramură PPE în Cehia. Comentatorii vorbesc de o coaliție solidă de dreapta la guvernare, coaliție care ar reuni 118 mandate în Parlament și care ar duce la sfârșitul blocajului permanent din 2006 încoace. Mandatul coaliției se va circumscrie politicilor de ”responsabilitate fiscală”, recte austeritate, ajustări bugetare, consolidare fiscală. Noul prim-ministru va fi cel mai probabil liderul ODS, Petr Necas. credit poză: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ee/Petr_Necas.jpg

Alegerile din Republica Cehă și ce am putea învăța noi din ele

2010-05-28T17:09:00.003+03:00

Acesta este un preview, articolul complet aici Azi și mâine sunt alegeri legislative în Republica Cehă, prilej numai bun pentru clarificarea unei scene politice blocate din martie 2009 când cele 2 partide mari (CSSD- social-democrați și ODS-conservatori) au agreat împreună cu partidele mai mici (KDU-CSL-creștin-democrați și Verzii) să susțină un guvern de tehnocrați condus de Jan Fischer și care ar fi avut mandat până la alegerile anticipate din octombrie 2009. Consensul a emers ca urmare a rolului pe care Cehia îl juca la acel moment ca deținător al Președinției rotative a UE în plină criză economică și imediat după criza gazelor de la începutul lui 2009. Ca urmare a unor sincope juridice alegerile au fost până la urmă amânate până în mai 2010 când se așteaptă un nou blocaj politic ca cel din 2006 când coalițiile de stânga și dreapta au câștigat un număr egal de mandate, câte 100. Așa cum arată și articolul de pe Euractiv, scena politică cehă este extrem de bulversată după 2 ani de blocaj guvernamental, perioadă în care partidul de dreapta tradițional mare, conservatorii din ODS, au scăzut în intenția de vot de la 35% la un 22% care cu greu le oferă un rol principal într-o posibilă coaliție de dreapta la guvernare. În același timp social-democrații care în plin exercițiu al Președinției Cehe a UE au introdus moțiunea de cenzură care a demolat guvernul conservatorului Topolanek, și-au menținut scorul de 29-30% care îi face încrezători în preluarea mandatului de prim-ministru într-un guvern de centru-stânga. Ca și alte state ale Europei Centrale și de Est vechile partide au din ce în ce mai multe probleme să se califice pe scena parlamentară și acesta este cazul creștin-democraților din KDU-CSL, partid cu rădăcini în secolul 19 și care s-a aflat constant la guvernare în coaliție cu ODS după 1990. După ce la alegerile europene de anul trecut au obținut 7%, sondajele actuale îl plasează la 0,5 puncte distanță de intrarea în Parlament. De remarcat că KDU-CSL este partidul din Cehia membru PPE după ce ODS au preferat coaliția cu Conservatorii britanici și Lege și Justiție din Polonia în Parlamentul European. Verzii sunt și ei foarte aproape să rateze intrarea în Parlament, îngreunând și tentativa CSSD de a forma un guvern majoritar de centru-stânga. Ce s-a întâmplat însă cu adevărat important în ultimii 2 ani pe scena politică cehă? Ca în Polonia anilor 2001-2004 sau ca în Ungaria ultimilor 4 ani, au apărut alte 2 partide de centru-dreapta care amenință poziția ODS și care sunt deja vehiculate la 9-10% în intenția de vot. TOP 09 (Tradiție, Responsabilitate, Prosperitate) este un partid pro-european de centru-dreapta format chiar anul trecut prin ruperea unei părți din KDU-CSL și fiind condus de un personaj extrem de respectat pe scena europeană, Karl Schwarzenberg, cel care a deținut funcția de Președinte CAGRE pe perioada Președinției Cehe a UE. De la lansarea noului partid, cifrele din sondaje au basculat între 10 și 15%, deci este aproape sigur că TOP 09 va trece pragul de 5%. În situația extrem de probabilă în care KDU-CSL nu reușește intrarea în Parlament, este foarte posibil ca TOP 09 să devină principala ramură a PPE în Cehia. Un alt partid cu ascensiune importantă este Public Affairs (VV), înființat în 2001 de un jurnalist și care poate fi etichetat ca partid populist de centru-dreapta. Dacă la sfârșitul lui 2009 VV abia făcea 3% în sondaje, ultimele cifre îl dau aproape de 10%. Un alt nou partid cu șanse reale de a trece pragul este disidența social-democrată Partidul Drepturilor Civile condus de fostul premier CSSD Milos Zeman, un fel de UNPR al Cehiei, cotat la 5-6% în sondaje, deci la limita pragului. Socotelile sunt destul de întortocheate în privința configurației viitorului Parlament, iar la guvernare nici stânga nici dreapta nu sunt sigure de reușita unei coaliții majoritare. De altfel analiștii preconizează un scenariu de tipul ”totul este posibil” ca în orice sistem proporțional care se respectă. Acestea fiind spuse, ce am putea învăța noi românii din practica politică cehă? (continuarea aici) credit poză: http://image2.onlineauction.com/auctions//42343/hagb-1069731-1.jpg

Alianţa pentru Salvarea României sau cum şi-ar dori Miron Mitrea să salveze PDL-ul

2010-05-27T18:31:00.003+03:00

A făcut ceva senzaţie în media propunerea lui Miron Mitrea privind constituirea alianţei politice PSD-PNL ca alternativă la actuala guvernare PDL-UDMR-UNPR. Liderii PSD şi PNL s-au grăbit să reacţioneze şi nu-i de mirare că tonul a fost aproape unanim rezervat. De ce nu-i de mirare? Nu l-am suspectat niciodată pe Mitrea de mari calităţi strategie sau de gândire politică, deşi rămâne un bun organizator şi un om de echipă. Cu această propunere însă cred că doreşte din nou să producă "senzaţionalisme" sau pur şi simplu are o agendă ascunsă. Şi asta pentru că propunerea sa suferă destul de mult la capitolul logică. O să mă explic:

ca să încep cu lucruri de mai mică substanţă, domnul Mitrea spune că "O strategie economica eficienta nu poate fi sustinuta de o clasa politica aflata intr-un permanent conflict". De principiu e o afirmaţie ok, dar nu înţeleg cum promovarea unui spaţiu politic bipolarizat ar rezolva problema. Poate dimpotrivă..
este foarte ciudat că domnul Mitrea anticipează un scenariu tip 2008 pentru parlamentarele din 2012 (adică 30-30-20 more or less pt PDL-PSD-PNL) iar soluţia găsită este contrabalansarea pre-electorală a PDL prin 2 partide care şi acum fac împreună peste 50% în sondaje. În opinia mea dacă PSD şi PNL ar crea o asemenea alianţă politică de câştigat ar avea PDL pentru că şi-ar reduce mult pierderile. Se va produce în mod natural un echilibru între cei 2 actori mari, aşa cum a fost şi cazul anului 2004 când Alianţa D.A. a câştigat localele în faţa PSD şi a pierdut parlamentarele la vreo 3 procente în faţa PSD+PC.
soluţia normală pentru un asemenea scenariu echilibrat (30-20-20) este anunţarea unei majorităţi care să meargă până în pânzele albe indiferent de capriciile unui preşedinte sau altul. Atâta timp cât la prima ispită aleşii PSD sau PNL părăsesc corabia, domnul Mitrea nu poate să ne mai vorbească de moralitate în politică
domnul Mitrea susţine că Alianţa pentru Salvarea României ar trebui organizată după un protocol aproape identic cu cel al Alianţei D.A. Eu nu împărtăşesc ideea că alianţele nu pot funcţiona în România, numai că înfiinţarea Alianţei D.A.a avut la bază un calcul eminamente raţional politic. Împreună PNL şi PD puteau contrabalansa imagologic, şi în cele din urmă şi electoral, un PSD hegemon pe scena politică. Diferenţele sunt foarte mari. PDL nu dă nici pe departe senzaţia că s-ar putea permanentiza la guvernare, iar PSD şi PNL nu sunt în niciun caz în poziţia slabă în care era opoziţia în 2001-2004. Şi atunci?
o altă observaţie la propunerea dlui Mitrea este că scoate din calcule PC, un partid care şi-a anunţat de mai demult agreementul pentru o astfel de construcţie. Se ştie că Mitrea are un conflict cu Dan Voiculescu dar chiar atât de grav să fie?
singurul fundament cât de cât logic al acestei propuneri este legat de practica politică din ultimii ani în care preşedintele a acţionat destul de discreţionar la formarea guvernelor. Într-adevăr, prezentarea unei majorităţi de cel puţin 51% de către o alianţă politică i-ar demola preşedintelui şi ultimul argument "constituţional" pe care acesta l-a tot invocat în 2004, 2008 şi 2009. Numai că în 2012 situaţia va fi cu totul alta, preşedintele va fi în ultimii 2 ani de mandat iar situaţia economică a ţării şi electorală a PDL se anunţă extrem de proastă. Prin urmare materializarea unei asemenea construcţii politice cred că mai degrabă ar salva PDL-ul decât România. Dar până atunci domnul Mitrea ar putea fi demult în barca prezidenţială prin defectarea la UNPR

Cât mai rezistă guvernul Boc?

2010-05-26T23:55:00.004+03:00

Mi-e greu să cred că moțiunea de cenzură a PSD va trece, deși modul în care se va desfășura protestul Străzii începând cu 31 mai poate fi determinant într-un deznodământ nefericit pentru actualul premier. Pe de altă parte strategii PDL și ai Cotrocenilor nu vor putea tolera la nesfârșit coborârea catastrofală în procentele încrederii. Cu media, opoziție, societate civilă și populație în general ostilă, debarcarea guvernului Boc va fi o măsură sanitară, mai ales că acum ar fi totuși un moment potrivit în perspectiva anului electoral 2012. Să ne amintim că în guvernarea CDR-PD-UDMR, care s-a confruntat cu probleme asemănătoare legate de reformele structurale, schimbarea de Guvern s-a făcut abia la sfârșitul lui 1999 când deja era prea târziu pentru a mai schimba multe din punct de vedere comunicațional și electoral. Și din această perspectivă Emil Boc pare a fi mai mult un Ciorbea decât un Radu Vasile. Acestea fiind spuse, să vedem care ar fi scenariile schimbării:

mă îndoiesc că o schimbare poate apărea înainte de 28 iunie, atunci când are loc Boardul FMI care aprobă eliberarea unei noi tranșe pentru România. Începutul lui iulie poate fi un moment bun cu atât mai mult cu cât teoretic instituțiile europene sunt mai degrabă în vacanță iar românii au cel puțin 2 luni la dispoziție pentru a se familiariza cu un nou Cabinet și poate o nouă abordare până la revenirea televiziunilor din vacanță
pe același principiu schimbarea de Guvern s-ar putea amâna pănă la toamnă, adică septembrie, dar tergiversarea depinde strict de amploarea protestelor de stradă de la începutul lui iunie
varianta cea mai optimistă pentru Guvern este menținerea până anul viitor când vom avea deja un bilanț al măsurilor de austeritate luate acum. Este greu de crezut că Boc mai poate rămâne prim-ministru până în ianuarie 2011 cu atât mai mult cu cât peer-review-ul FMI-ului se va derula periodic până la sfârșitul lui 2010 și există posibilitatea să nu primim o altă tranșă după cea din iunie

Soluții alternative la Boc există. Cititorii Paralelelor au indicat în sondajul de acum 2 săptămâni varianta Croitoru ca cea mai bună (29% din repondenți). Alina Mungiu Pippidi vine și ea aici cu soluții raționale pentru o țară normală, nu și pentru România.

Boc nu e Gyurcsany sau de ce nu vom avea o victorie gen Fidesz a opoziției românești

2010-05-24T21:12:00.006+03:00

De la discursul președintelui Băsescu privind curbele de sacrificiu la care vor fi supuse în următoarele luni largi categorii sociale s-au vehiculat în opinia publică câteva adevăruri:

puterea greșește anunțând astfel de măsuri fără a fixa un dead-line, un orizont pentru îndreptarea lucurilor (celebra ”luminiță de la capătul tunelului din guvernarea CDR)
puterea greșește prin faptul că acompaniază aceste măsuri tot cu prestația unui guvern Boc
puterea greșește amânând dezondământul scrisorii de intenție și al asumării răspunderii în Parlament, dând astfel prilejul unor ”negocieri” fără sfârșit cu contestatarii măsurilor nepopulare
opoziția greșește prin faptul că nu reușește să articuleze un plan de urgență comun și corect fundamentat economic, învârtindu-se în jurul socialismelor utopice proferate de Ponta și al populismelor libertariene ale lui Antonescu și Vosganian

Din tot vacarmul public actorii relevanți apar a fi Traian Băsescu ca portavoce a puterii și sindicatele ca port-stindarzi ai opoziției. Zilele acestea lideri sindicali ca Bogdan Hossu, Dumitru Costin, Aurel Cornea sau Vasile Marica au mai multe apariții TV ca lideri consacrați ai opoziției. La polul opus și patronatele sunt bine reprezentate mediatic de Dan Matei Agathon sau Cezar Corâci. Nu-i de mirare că încercând să revină în prim-planul mediatic liberalii testeaza din nou ideea suspendării președintelui în timp ce pesediștii se pun la remorca sindicatelor admițând că toate solicitările acestora vor fi prevăzute în iminenta moțiune de cenzură. În tot acest peisaj putem arunca o întrebare importantă: de ce schimbarea Guvernului este totuși improbabilă în ciuda deficititului fără precedent de încredere cu care se confruntă cabinetul Boc? Dincolo de lipsa de atractivitate a unei oferte alternative din partea opoziției, dincolo de lipsa de coeziune între forțele contestare și dincolo de apetitul redus al românilor pentru mișcări de stradă, mai putem găsi o cauză esențială. Populația consideră că toate partidele politice sunt vinovate pentru situația economică gravă a României. În 2006 a fost nevoie de o dovadă audio a minciunilor guvernului socialist condus de Ferencz Gyurcsany pentru ca spirala protestelor să ducă la rezultatele electorale incredibile din acest an, când opoziția Fidesz a reușit de una singură să câștige două treimi din mandatele din Parlament. În România este mult mai greu de răspuns la întrebarea ”cine a mințit” pentru că toți au făcut-o. Comunicațional cred că asta este vulnerabilitatea cea mai mare a opoziției în demersul său de demantelare a guvernului pedelisto-udemeristo-uneperist. p.s. iată o selecție din dovada audio din Ungaria 2006: There is not much choice. There is not, because we have fucked it up. Not a little but a lot. No European country has done something as boneheaded as we have. It can be explained. We have obviously lied throughout the past one and a half-two years. It was perfectly clear that what we were saying was not true. We are beyond the country's possibilities to such an extent that we could not conceive earlier that a joint government of the Hungarian Socialist Party and the liberals would ever do. And in the meantime, by the way, we did not do anything for four years. Nothing. You cannot mention any significant government measures that we can be proud of, apart from the fact that in the end we managed to get governance out of the shit. Nothing. If we have to give an account to the country of what we have done in four years, what are we going to say? Naturally, it is [i.e. the government's work] not constructed nicely, calmly or scrupulously. No. No. It is being prepared at a mad break-neck speed because we could not do it for a while in case it came to light, and now we have to do it so damned desperately that we are almost at the breaking point. And then we slowly end up falling over. Because we cannot do better in keeping up the pace. This is the situation.

S-o jupuim și s-o facem drapel! (guvernarea Băsescu-PDL)

2010-05-12T23:43:00.010+03:00

Trăim vremuri tulburi. Guvernul PDL-UDMR-UNPR propune un pachet de măsuri de o gravitate extremă, dar cu marele merit că e convenit cu FMI, instituția financiară internațională care ne mai ține în viață. (nu neapărat în materie de tranșe, cât în credibilitate pe piețele externe). Opoziția politică se repliază și vine cu alternative aberante sau demagogice, dar de ochii lumii măcar se mișcă. Adevărata opoziție se constituie ad hoc între sindicate și trusturile media și așa împingerea unui cordon de jandarmi în față la Cotroceni devine fapt de importanță națională. Să rezumăm pozițiile principalilor actori politici față de o criză care seamănă tot mai mult cu cea din 1999 când mineriadele lui Cozma au dus în cele din urmă, indirect, la căderea guvernului Radu Vasile și la instalarea unui guvern condus de un ”specialist”, Mugur Isărescu:

PDL - principalul partid de guvernământ e din ce în ce mai mult o anexă a președintelui Băsescu. Singura răbufnire de orgoliu e tentativa de amânare a alegerilor interne care păreau a se mișca în detrimentul gărzii vechi. În rest partidul pare a fi depășit de evenimente, nu are replică și nici coerență. PDL plătește acum tributul aroganței publice, având ca principali dușmani trusturile de presă atât de mult înjurate. PDL se confruntă mai mult ca niciodată cu criza de leadership atât timp cât Emil Boc este un personaj compromis, iar din spate nu vine încă nimeni. Singura soluție rezonabilă de leadership este acum Liviu Negoiță, dar președintele Băsescu prelungește inutil așteptarea preferând probabil ca Boc să ia asupra sa tot oprobiul.
PSD - resuscitat artificial de anunțarea pachetului cu FMI, PSD s-a decis să joace cartea ideologică a partidului celor mulți și oropsiți iar măsurile anunțate de președinte au venit ca o mănușă. Nu mai contează că oferta alternativă este aberantă, că nu conține cifre concrete ci numai lozinci, PSD face ce a făcut și în perioada 98-2000 când contesta orice reformă guvernamentală. Iar Ponta este populistul perfect pentru așa ceva cu toate că a recunoscut că nu se prea descurcă la economie și că partidul nu are încă o soluție pentru postul de premier. Cu toate astea PSD face ce știe cel mai bine, adică imagine. E greu de crezut că isteria de azi a pensionarilor de la Cotroceni, din Galați sau Ploiești nu a fost concertată în sediul din Kiseleff. Dacă era să fie o mișcare sinceră a penionarilor nu erau doar 150-200 în fiecare din aceste locuri.
PNL - prins la mijloc între așteptările defavorizaților de soartă (pensionari, bugetari, mame, șomeri) și clasa mijlocie care lucrează în sectorul privat, PNL încearcă timid să iasă în evidență. Au prezentat în seara asta un plan anti-criză suficient de general și de diletant pentru a nu fi luat în seamă, deși direcțiile sunt absolut ok. Problema PNL este că nu este capabil să prezinte o echipă credibilă și competentă pentru a convinge. Antonescu este praf pe economie, Vosganian este responsabilul principal pentru risipa din 2007 și 2008. Tăriceanu este marginalizat iar Rușanu și Chițoiu sunt fie necredibili, fie necunoscuți. PNL pare a fi conștient că PSD a câștigat prim-planul opoziției la planul lui Băsescu.

Concluzii:

sindicatele susținute de opoziție și trusturile media sunt pe cale să realizeze ceea ce au realizat minerii în 1999. Disoluția statului și a autorității. De aici până la instalarea unui nou guvern mai e doar un pas. Se vorbește tot mai mult că Boc va mai supraviețui câteva zile sau săptămâni. În cele din urmă președintele Băsescu va fi obligat să meargă pe mâna unui Tănăsescu sau Croitoru pentru a mai calma spiritele sau pentru a credibiliza planul convenit cu FMI
PSD și PNL joacă o carte tactică care în plan național se traduce prin compromiterea singurei șanse de a accelera creșterea economică (planul cu FMI), dar în plan politic se poate traduce prin șansa nesperată de a accede la guvernare. Dacă moțiunea de cenzură PSD ar trece și dacă opoziția s-ar prezenta la Cotroceni cu o opțiune gen coaliția Johannis, este foarte posibil ca președintele Băsescu să nu mai poată spune nu..
Pe de altă parte, este posibil ca PNL să fie în cele din urmă cointeresat pentru o participare la guvernare după modelul LibDems în UK. Bineînțeles, în alte condiții decât și-au imaginat pedeliștii cu ceva timp în urmă.
Concluzia finală e că este foarte posibil să ”jupuim” o guvernare fără a ști ce punem exact în loc. Guvernarea PDL echivalează acum cu guvernarea FMI și oricât de cinice ar părea măsurile propuse, ele sunt fundamentale pentru însănătoșirea economiei. Ar fi trist ca Romțnia să piardă și această șansă doar pentru că unii vor s-o facă ”drapel”..

Guest post: Alegerile din UK- Trail and error, by Gabriel Săvulescu

2010-05-12T00:19:00.001+03:00

Alegerile parlamentare din Marea Britanie au trecut. Prognozatul "parlament indecis" (hung parliament) a devenit realitate. Sa privim tabloul electoral: CON 305 mandate, 10.683.787 VVE LAB 258 mandate, 8.604.358 VVE LibDem 57 mandate, 6.927.938 VVE SNP 6 mandate, 491.386 VVE Green 1 mandat, 285.616 VVE Sinn Fein 5 mandate, 171.945 VVE DUU 8 mandate, 168.216 VVE Plaid Cymru 3 mandate, 165.394 VVE SDLP 3 mandate, 110.970 VVE Alliance 1 mandat, 42.762 VVE Speaker of the House, 1 mandat 22.860 VVE Sylvia Hermon (IND, ex-CON), 21.181 VVE Total: 549 mandate In colegiul Thirks & Molton se vor desfasura pe data de 27 mai 2010 alegeri anticipate. Total 649 mandate. In colegiile din Chester. Hackney, Leeds, Manchester, Sheffield au fost semnalate indicidente in procesul electoral. Este posibil ca in aceste colegii scruntinul sa se repete. In aceste conditii posibile sunt urmatoarele aliante postelectorale: 1). Guvern social-liberal Prin demisia premierului in exercitiu Gordon Brown, laburistii si-au aratat intentia de a forma un guvern de coalitie alaturi de LibDem. Punctele comune intre cele doua partide sunt urmatoarele: - retragerea trupelor din Afghanistan - masuri anticriza sociale - politica pro-europeana - reforma electorala: introducerea sistemului electoral proportional pentru Camera Comunelor - reforma constitutionala: reforma Camerei Lorzilor, si alegerea lorzilor dupa sistemul majoritar 2). Puncte divergente: - Laburistii vor detine principalele portofolii: finante publice, externe, aparare, justitie Din punct de vedere matematic o coalitie intre laburisti si liberali se bazeaza pe o majoritate fragila care insumeaza 335 de mandate (LAB-LibDem+partide regionale, Greens, Alliance). Factorul decisiv al unei aliante social-liberale este David Miliband, in prezent ministru de externe, si viitorul lider al Laburistilor. In cazul unei aliante social-liberale Nick Clegg va ocupa portofoliul de externe, iar Miliband va ocupa postul de premier. O coalitie care se bazeaza pe 3 voturi este deosebit de incerta. B. Coalitie de centru-dreapta Matematic viitorul guvern poate fi constituit intre conservatori si liberalii britanici. Un cabinet Cameron-Clegg se poate baza pe o larga majoritate parlamentara. In ansamblu conservatorii si liberalii intrunesc 363 de mandate. In cazul in care o serie de deputati din ambele fractiuni vor refuza sa voteze in bloc proiectele legislative ale guvernului de coalitie, executivul Cameron-Clegg se poate baza pe voturile partidelor regionale. Puncte comune: - masuri anticriza liberale, - reducerea substantiala al deficitului bugetar, - stabilitate fiscala - stabilitate monetara - reforma electorala, introducerea sistemului de vot proportional pentru Camera Comunelor - posturi cheie pentru LibDem: externe, finante publice, interne Puncte divergente - Conservatorii sunt eurosceptici. Inevitabil viitorul guvern de centru-dreapta va trebui sa colaboreze cu institutiile europene. Colaborare care va duce la conflicte interne in sanul fractiunii parlamentare. Rivalul lui David Cameron este William Hague, care insusi vizeaza atat postul de premier, cat si leadershipul formatiunii politice. Cameron va fi nevoit sa imparta cu rivalul sau functii guvernamentale si/sau sa il desemneze pe Hague drept lider al fractiunii parlamentare si implicit sa il oblige pe Hague sa disciplineze fractiunea parlamentara conservatoare. - Conservatorii refuza reforma Camerei Lorzilor. Sinteza: O coalitie de centru-dreapta poate fi o solutie stabila si de succes. Nu vor lipsi conflictele, nu vor lipsi dezertariile din randul fractiunilor parlamentare, nu vor lipsi infrangeri in cadrul viitoarelor alegeri anticipate, nu vor lipsi scandalele politice, dar in final un cabinet Cameron-Clegg isi va atinge targetul: reforma electorala, reducerea deficitului bugertar, reforma institutionala, continuitate in politica externa. Gabriel Savulescu pentru blogul Paralele//Paralele

Sebastian Vlădescu - omul momentului

2010-05-09T22:13:00.002+03:00

Acesta este un preview, continuarea aici Intrat în politică de nicăieri în 2006 și propulsat de premierul de atunci Tăriceanu direct în fruntea Ministerului Finanțelor, Sebastian Vlădescu își poate câștiga azi renumele de omul potrivit la locul potrivit. Mai ales într-un guvern de diletanți care are mereu nevoie de sprijinul Cotrocenilor pentru a ieși cât de cât basma curată. Vlădescu este cu atât mai interesant cu cât pare omul cel mai puțin dornic de a intra în atenția publică, având un spate financiar asumat. Nu s-a sfiit niciodată să se pună împotriva unor decizii controversate luate de prietenii săi politici, și mă refer în primul rând la Călin Popescu Tăriceanu pe care l-a sfidat pe față în acel celebru CSAT care discuta propunerea liberalilor de retragere intempestivă a trupelor din Irak. Vlădescu a sfidat cu voluptate și voința opiniei publice largi când s-a încăpățânat să meargă până în pânzele albe, adică până la infringement, pentru menținerea taxei auto de primă înmaticulare. Acum, împreună cu un președinte eliberat de emoțiile electorale susține cu mult sânge rece implementarea unui acord foarte puțin popular și care îi îngroapă pe colegii săi de guvern mai pasionați de politică. Este bine, este rău? continuarea aici. credit poză: http://www.iasiplus.ro/modules/news/upload/big/vladescu_copy.jpg

Adrian Năstase, patriarhul stângii populiste sau de ce avem nevoie de DREAPTA în România

2010-05-07T12:07:00.006+03:00

”Astăzi Traian Băsescu a confirmat falimentul dreptei politice românești” și ”Decesul cotei unice”. Acestea sunt articolele cu care fostul prim-ministru încearcă o ofensivă ideologică care să revigoreze imaginea stângii în România. Asta în timp ce peste tot în Europa stânga este în declin, așa cum o arată și rezultatele de ieri din UK. Nu voi intra în prea multe detalii legate de politicile falimentare ale stângii care nu fac decât să redistribuie ”echitabil” sărăcia, voi încerca în schimb să explic de ce tocmai absența politicilor de dreapta a văduvit România de un sistem economic echilibrat, construit pe baze sănătoase.

cota unică de impozitare a fost și rămâne o măsură excelentă pentru economie într-o țară care își propune să recupereze decalajele care ne separă de media de dezvoltare europeană. Pentru a reduce aceste decalaje în următorii 10-15 ani ne trebuie creșteri economice de 5-6% pe an. Adică creșteri economice sănătoase, sustenabile și nu stagnări de genul celor propuse de fostul prim-ministru
marea problemă a guvernărilor de ”dreapta” a fost contaminarea cu microbii ”protecției sociale” promovați de stânga. Pentru că nu era altă șansă pentru cucerirea puterii sau pentru rămânerea la putere, de la caz la caz.
o dreaptă neo-liberală puternică ar acționa întotdeauna pentru cheltuieli bugetare cât mai mici, pentru un sector public cât mai restrâns, pentru externalizarea în mediul privat a cât mai multor servicii, pentru privatizarea unor domenii economice care aduc permanent pierderi în sistem, pentru flexibilizarea pieței muncii astfel încât competiția pe piață de muncă să genereze mai multă productivitate, pentru deficite bugetare mai mari doar pentru finanțarea unor investiții de amploare care să genereze locuri de muncă și venituri la buget. Exact aceste politici publice au lipsit în ultimii 20 de ani din România și din acest motiv toată clasa politică românească este vinovată.
A veni însă domnul Năstase în aceste circumstanțe cu populisme de care până și stânga europeană clasică s-a lecuit este prea mult. Îi reamintesc domnului Năstase că prin 2003 însuși domnia sa și ministrul Tănăsescu militau pentru introducerea cotei unice și numai încăpățânarea lui Ion Iliescu a oprit o asemenea măsură. Îi reamintesc domnului Năstase că introducerea unui sistem progresiv de impozitare nu ar aduce în niciun caz creștere economică pentru România, ci din contră ar alunga și puținii investitori care au mai rămas în țara noastră.
În opinia mea măsurile anunțate ieri de președintele Băsescu trebuie să fie doar începutul unui nou modus operandi în guvernarea acestei țări. Trebuie să înțelegem cu toții că primim acum o lecție usturătoare a unui mod defectuos de a conduce o țară. Trebuie să înețelegem că nu putem crește decât prin RESPONSABILITATEA actului guvernamental. Criza globală ne-a arătat că orice perioadă de bunăstare e reversibilă dacă ea e suținută prin îndatorare excesivă, pe speculații și stimularea nesănătoasă a consumului. Stânga nu recunoaște aceste adevăruri și propune continuarea vechiului model social falimentar. Din toate aceste motive avem nevoie de mai multă DREAPTA în România

Cine este de vină pentru terapia de șoc anunțată azi de Traian Băsescu

2010-05-07T00:01:00.003+03:00

Partidele politice. PSD și PNL pentru guvernarea 2007-2008. Actuala putere pentru mimarea guvernării în 2009 și pentru ezitările din acest an
Sindicatele pentru discursul demagogic
Banca Centrală pentru că abia în 2010 a descoperit că angajamentele guvernamentale de colectare de venituri la bugetul de stat de 39-40% sunt mincinoase
Românii pentru că votează încă sub influența unor promisiuni electorale demagogice și pentru că se lasă manipulați de pomenile electorale
Presa pentru că isterizează masele în loc să prezinte obiectiv realitatea socio-economică
Indirect sistemul politic care a făcut să avem 5 scrutinuri și 3 referendumuri în perioada 2007-2009

Cum va arăta noul Guvern? Cine va fi noul premier?

2010-05-05T22:12:00.005+03:00

Situația economico-socială e tot mai groasă. Un deficit bugetar de 8-9% finanțat prin creșterea TVA și/sau a cotei unice înseamnă sfârșitul actualului guvern încropit prin susținerea parlamentară a PDL, UDMR și a Independenților de curând reuniți în UNPR. Premierul Boc pare depăsit de situație, președintele Băsescu își calculează atent pașii iar reprezentanții curentului băsescian din PDL se pun de-a curmezișul propunerilor guvernamentale. În același timp UDMR sare la gâtul PDL în Parlament la pachet cu criticile la adresa ”independenților” din UNPR. În opoziție PSD nu are voce în timp ce PNL urlă isteric prin naivi economic de tipul lui Crin Antonescu. Oricum, spre deoebire de PSD, vocea PNL măcar se face auzită. În tot acest haos politic, economic și social este clar că este nevoie de o împrospătare a actului guvernamental. Cam astea sunt opțiunile:

Guvern PDL-UDMR-UNPR condus de Boc și cu o echipă guvernamentală remaniată. Nu am avea un ”surge” la capitolul credibilitate, noul guvern ar rezista probabil pâna la noua evaluare FMI
Guvern PDL-UDMR-UNPR condus de un alt premier și cu o echipă guvernamentală nouă. Oamenii din PDL care ar putea conduce un asemenea guvern sunt Theodor Stolojan, Liviu Negoiță, Vasile Blaga. Ultimul nu este agreat la Cotroceni, deci iese din schemă. Negoiță ar putea fi menajat pentru o candidatură la Capitală așa că în pole-position ar fi Stolojan. Șansele materializării unui asemenea cabinet sunt însă mici. Stolojan e greu tolerat în PDL iar susținerea parlamentară este în continuare fragilă atâta timp cât UDMR și UNPR posedă instrumente de șantaj de genul ”pensiile pentru militari” sau ”predarea istoriei și geografiei în limba maghiară”
Guvern PDL-UDMR-UNPR cu susținere largă în Parlament și condus de un tehnocrat. Aici variantele sunt Lucian Croitoru și orice alt economist de calibrul lui. O variantă ar fi și Mugur Isărescu dar șansele sunt reduse.
Guvern PDL-PNL-(UDMR). Un asemenea guvern ar însemna o configurație de dreapta autentică pentru România. Ar însemna un proiect asumat de reforme economice care probabil ar conduce la creșterea PSD-ului în opoziție. Ar fi bine pentru România dar ar fi rău pentru interesele electorale ale celor 2 partide de dreapta. Un asemenea guvern ar putea fi condus tot de un tehnocrat de tipul Croitoru, sau, de ce nu, chiar de un apropiat al liberalilor de tipul Klaus Johannis sau Daniel Dăianu. O altă variantă pe care cele 2 partide ar putea cădea de acord este actualul ministru de finanțe, Sebastian Vlădescu. Din păcate, deși este varianta dezirabilă pentru România, guvernul PDL-PNL este greu de luat în considerare atâta timp cât PDL nu concepe să facă concesii privind persoana premierului, atâta timp cât PDL continuă politica de încurajare a migrației politice și atâta timp cât PNL persistă în demagogia atât de dragă liderului Crin Antonescu
Guvern PDL-PSD. Un asemenea guvern ar însemna repetarea experienței triste a anului 2009 cu compromisuri compromițătoare pentru situația economică a României. Nici PNL nu ar profita din plin dintr-o asemena ipostază dacă PDL și PSD și-ar da mâna și pentru o nouă lege electorală bazată pe scrutinul majoritar uninominal. Un asemenea guvern ar putea fi condus de oameni gen Mihai Tănăsescu.

Invit și cititorii Paralelelor să își dea cu părerea privind persoana noului prim-ministru al Guvernului post-FMI (sondajul se găsește în bara din dreapta).

Guest Post: Clegg, Cameron sau Brown? This is the question! by Irina Citrea

2010-05-04T01:25:00.001+03:00

Clegg, Cameron sau Brown? This is the question!

Last debate till the general election (29 aprilie 2010) – BBC NEWS

Joi seara am urmarit cu infocare a treia confruntare - si ultima – dintre cei trei pretendenti pentru functia de prim - ministru al Marii Britanii: Nick Clegg (Liberal Democrats), David Cameron (Conservatives) si Gordon Brown (Labors), gazduita de prestigioasa Birmingham University.

Timp de o ora si jumatate am avut ocazia de a admira discursuri dar si dialoguri elegante, strategic construite, incomparabile cu mentalitatea balcanica si bunul simt specifice politicii autohtone. Pana sa trec la o analiza de continut, este necesar sa precizez datele problemei: un Clegg cu o atitudine atat relaxata, cat si joviala, gratie sustinerii a 28% din electorat (conform ultimelor sondaje), cu toate ca multi comentatori politici englezi se arata destul de rezervati in fata calitatii discursului; un Cameron cat se poate de echilibrat (cu 34% - estimarile presupusilor votanti), ajungand al doilea la locul celei de-a treia runde de confruntari, alaturi de sotia sa; si, nu in ultimul rand, actualul premier Brown, cuprins de remuscarile gafei din ziua precedenta, cu un zambet cam nesigur si o sustinere de doar 27%.

Subiectele aflate pe agenda dezbaterii au fost: masuri de revigorare economica post - criza a Regatului Unit, nevoia de colectare a taxelor pentru bugetul de stat vs. puterea de cumparare a cetatenilor, rezolvarea deficitului de locuri de munca, propuneri de stimulare a mediului de afaceri si solutionarea problemei imigrantilor. Per total, strategiile de comunicare a celor trei actori au fost mult mai vizibile decat in precedentele intalniri: pe de o parte, Cameron si Brown au jucat rolul de personaje cat se poate de rationale, responsabile fata de nevoile reale ale cetatenilor, in timp ce Clegg a optat – in ton cu “imaginea partidului” – pentru o pozitie de candidat “excentric” (“out of the irrelevant context”), principial (mentionand des valori ca “fairness” sau “uniqueness”); pe de alta parte, raportul stabilit cu potentialul electorat a fost abordat diferit de cei trei candidati – postura de “lider autoritar” a fost imbratisata de Gordon Brown (prin atitudinea sa destul de transanta in fata chestiunilor economice cu care se confrunta in prezent U.K., acesta fiind singurul care a sustinut ferm recapitalizarea bancilor si cresterea ponderii lor in economie), cea de “lider participativ” – adoptata de Cameron (promovand ideea de “stat al bunastarii”, prin stimularea productiei interne cu unele limite – “economics is not equivalent to government!”- si concretizarea afirmatiei “only with work you can obtain benefits!”), respectiv de “lider laissez – faire” sau minimal, imagine “imbratisata” de Clegg (franc, increzator in noile tehnologii nepoluante si in potentialul tinerilor si puterea lor de inovare, in categoria carora se si pozitioneaza – “we have to do things differently!”, “honest to you: do not give people false hopes when the situation is in chaos!” – ca o critica la adresa guvernarii prezente a Laburistilor). In plus, in fata intrebarilor publicului, reprezentantii Lib Dems si Cons s-au aratat nu doar receptivi in legatura cu chestiunile in sine, ci si doritori de a veni cu propuneri ferme, pe care au tinut sa le sublinieze pe tot parcursul interventiilor. Cartea jucata de Gordon Brown – umbrita de un mandat cu un rating destul de mic si totodata de propunerea lui Blair de trimitere a trupelor in zone de risc, alaturi de americani – nu si-a permis sa fie suficient de valoroasa de la bun inceput, optand astfel pentru o atitudine rezervata: raspunsuri mai putin ample, desi destul de radicale, venite in general la final, ca o ofensiva la adresa celor afirmate de Clegg si Cameron.

Concret, tema redresarii economice a avut drept arii de conflict ajustarea economiei nationale si necesitatea diminuarii cheltuielilor publice. Cameron a sustinut, cum am mai zis, ideea de beneficii obtinute doar prin munca si responsabilizarea atat a firmelor, cat si a fiecarei familii britanice pentru a face economii; Brown a mizat pentru “asistenta” macro-sectorului economic pana cand acesta se va putea sustine singur (“not to put the recovery at risk!”, “support the economy now!”); in timp ce Clegg a propus o colaborare apolitica atat intre demnitari, cat si intre guvernatorul Bancii Angliei si ministrul de finante.

Chestiunea colectarii taxelor si a acordarii de credite bancare a reprezentat “punctul forte” pe care liderul laburist a stiut sa-l accentueze. Anume, pledoaria lui Brown s-a axat pe idei ca “provide tax credits!”, “increase the national insurrance’s level, especially for education and main sectors!”. Contra-atacul – cum era de asteptat – a venit din partea ambilor candidati ai “centru - dreptei”: intransigentul Clegg a sustinut o regandire a sistemului de taxare per ansamblu, pe baza principiului de “onestitate”, Cameron consolidandu-si aici statutul de “principal opozant al politicii actualului premier”: “now we can’t afford the tax credits!” sau “the budget deficit is the reason why we have this debate!”. In fata acestei tirade de critici, reprezentantul Labs nu si-a aparat argumentele decat cu o inclinare pasiva a capului.

Referitor la crearea de noi locuri de munca, acele conditii necesare revigorarii pietei muncii au fost, pentru Brown, nationalizarea bancilor, concomitent cu recapitalizarea acestora si cu incasarea globala de impozite; pentru Lib Dems “solutia” propusa a fost impartirea bancilor in banci de investitii si banci specializate pe acordarea de credite de consum; pozitia lui Cameron s-a incadrat fidel “liniilor ideologice ale partidului”, masurile amintite fiind sporirea creditului de imagine a Bancii Angliei in fata populatiei si sustinerea de catre Guvern a micilor investitori. O alta arie de conflict a fost rezolvarea problemei somerilor. In aceasta privinta, Brown si Cameron au sustinut aproximativ acelasi lucru: “force people to work”, ce-i drept primul dintr-o pozitie ceva mai mobilizatoare: “munca presupune si stima de sine”. Varianta lui Clegg s-a apropiat aproape de filosofia politica liberala clasica, prin “dictonul” – “let the people help themselves where they can!”.

Chestiunea educatiei a fost inclusa tactic de toti cei trei candidati, ca o conditie necesara dar nu si suficienta pentru reconstructia mediului autohton de afaceri. Cel mai in umbra s-a situat Gordon Brown, neaducand niciun contra-argument de proportie noilor atacuri venite din partea “centristilor”. Cum am mai precizat, Clegg a propus o reorientare a interesului investitorilor spre noile tehnologii nepoluante, aratandu-se totodata increzator in potentialul tinerilor si in dreptul egal la educatie, cu sustinere financiara din partea statului. Cameron a subliniat dimensiunea ultra – birocratica cu care se confrunta actualmente Marea Britanie, venind cu ideea reducerii taxelor guvernamentale pentru companii si stimularea actului educational (prin cresterea gradului de disciplina si incurajarea diversitatii). Pozitia lui Brown a fost una radicala, al carei impact a esuat, printr-o explicare insuficienta a acesteia: “keep the money in economy!”.

Nu in ultimul rand, solutionarea problemei imigrantilor – fenomen de amploare cu care se confrunta U.K. – a fost una din cele mai aprinse parti ale confruntarii, fiecare lider de partid vazand o alta fateta a cubului. Il avem astfel pe reprezentantul Labs ce si-a marcat o pozitie ferma fata de acest subiect, marturisind de la inceput ca “the reason I wanted to get in politics was to create jobs!”. Eventualele esecuri ale guvernarii sale au fost puse exclusiv pe seama crizei economice mondiale, camufland exodul nejustificat de populatie si concedierile masive printr-un rationament de genul “Criza a reprezentat o oportunitate pentru a pregati oamenii pentru viitor!”. O pozitie meiorista a venit din partea liderului Cons, propunand o reevaluare atat a problemei imigrantilor legali, cat si a acelora ilegali, astfel incat sa se ajunga la “un nivel [optim] de operationalizare”. Cum era si de asteptat, viziunea lui Clegg a fost una mai degraba extremista, asociind termenul de “imigrant” cu cel de membru al unei “bande criminale” si afirmand la final ca “80% din imigrantii ilegali provin din Uniunea Europeana”.

Final statements-urile au fost ultima ocazie – si cea mai importanta – de plasare a imaginii distincte a fiecarui candidat in mentalul posibilului votant. Primul care a luat cuvantul a fost David Cameron, precizand “I love this country and we can solve our problems! We need a Government that works, always understands and keeps all secure! (...)”. Sloganul prin intermediul caruia si-a rezumat programul de guvernare a fost “I’ll bring the change that we need!”. Trecand la liderul Lib Dems, acesta (prin consilierii de campanie) a mizat pe o imagine cat se poate de “fresh” si de “autentica”, asociind valorile liberalismului moderat cu solutia cea mai buna de iesire din criza: “<> conducts to <>”, mesajul concluziv fiind “your election, your country, believe! It can happen!” Cu o atitudine vizibil iritata si pe un ton grav, “cerebralul” Brown a evaluat rolurile jucate de contra – candidatii sai drept “neexperimentate”, situandu-si insa cu neincredere statutul de viitor premier prin “They are not ready for government! I am ready!”

Guest Post: De ce Clegg? Dilema electorală a stângii britanice by Claudia Ciobanu

2010-04-24T10:48:00.003+03:00

De ce Clegg? O ziarista de aproape 70 de ani, editor la Index on Censorship, mi-a spus intr-o seara ca, dupa o viata intreaga de votat Laburistii, de data asta va vota cu Lib-Dems. Cred ca asta e unul dintre principalele motive ale popularitatii lui Nick Clegg: frustrarea alegatorilor de stanga cu Laburistii (de altfel, asta si avertizeaza unii Laburisti, ca Clegg va rupe voturi de la ei, lasand loc liber pentru Cameron). Dincolo de asta, cum se discuta mult, Clegg este outsider-ul in aceste alegeri, preferatul celor care s-au saturat de principalele doua partide politice si al celor care isi doresc reformarea sistemului electoral: de la first-past-the-post la proportional. Clegg cere reforma electorala dar o si reprezinta, pentru ca la regandirea sistemului electoral s-ar ajunge daca alegerile de la inceputul lui mai nu ar produce un invingator categoric (cu cat mai multi voteaza cu Lib-Dems, cu atat sansele pentru un “hung parliament” cresc). Multi britanici critica sistemul electoral, considerand ca e nedemocratic ca votul pentru un partid mai mic sa fie irosit. Dar, dincolo de sistemul electoral, ce se intampla in Marea Britanie—respingerea principalelor partide, dorinta de “schimbare”—este un fenomen larg european. La ei, acutizat de scandalul de anul trecut, cand s-a dovedit ca parlamentari din toate partidele au folosit ilegal bani alocati pentru a doua locuinta. De ce e Clegg vocea “schimbarii”? Cameron, desi are destula tractiune cu argumentul ca, dupa atatia ani cu Laburistii la guvernare, numai Conservatorii pot aduce o schimbare radicala, e totusi un nou Blair in plan imagistic. Din pacate, Clegg e si mai frumusel decat el, are un aer si mai fresh si a aparut mai recent in prim-plan. Asta ii submineaza prospetimea lui Cameron. La Laburisti, situatia e si mai tragica. Brown nu poate fi perceput ca proaspat in nici un caz, nu poate fi vocea schimbarii. Mai grav, Laburistii au dezamagit prin insusi falimentul Cool Britania, revelarea ca Third Way-ul lui Blair este un imparat gol. Si au dezamagit mult prin sustinerea razboiului din Iraq (plus atitudinea mizerabila a lui Blair in audierile despre implicarea in Iraq, in care a enervat pe multi neasumandu-si, nici in al 13-lea ceas, ca s-a mintit atunci cu privire la existenta demonstrata a armelor de distrugere in masa). Si-au alienat propriul electorat, in timp, facand politici pe care stangistii britanici nu si le-ar fi dorit niciodata. Dincolo de aceste sentimente generale, sunt, totusi, politicile promovate de candidati. Spre deosebire de Romania, in Marea Britanie candidatii dezbat cu adevarat, iar mare parte din electorat asculta. Clegg are un mesaj, nu este numai un rezultat al frustrarii, al oboselii. Criza economica si somajul sunt importante. Cameron propune reducerea rapida a deficitului, Brown amana deficitul, nedorind sa renunte la cheltuieli bugetare esentiale in perioada de criza. Sunt doua viziuni economice diferite, se poate vota ideologic. Clegg aici merge mai degraba pe o linie de stanga, promitand sa protejeze zone cheie (educatie, sanatate), sa reduca taxe pentru cei mai saraci, sa taxeze bancile si proprietarii de case foarte scumpe. Securitatea e iarasi o tema importanta pentru alegatori. Dintre toti, Clegg a fost singurul critic al implicarii in Iraq si este poate cel mai grabit cu retragerea din Afghanistan (posibil si din cauza ca e cel mai departe de guvernare). Insista sa se reevalueze cheltuielile militare si sa nu se investeasca intr-o noua generatie de dispozitive nucleare Trident, in contradictie cu Laburistii si Conservatorii. Clegg mai spune, enervandu-i pe ceilalti doi, ca Marea Britanie nu mai trebuie sa faca exact ce dicteaza Statele Unite in politica externa, in ciuda relatiei speciale dintre Washington si Londra. In privinta imigratiei, legata de securitate, el cere gasirea unei formule de reglementare a statutului imigrantilor aflati in Marea Britanie de peste 10 ani, prin acordarea de cetatenie, in functie de merit. Cameron si Blair vorbesc numai despre inasprirea controlului imigratiei (Cameron mult mai radical). Mai sunt si alte teme. Desigur, in functie de pozitiile ideologice, britanicii simpatizeaza cu unul sau altul. Ce vreau eu sa spun este ca mesajul lui Clegg exista si e important pentru o parte de electorat, ca are raspunsuri reale pentru o parte din electorat, dincolo de efectul sau de prospetime, care il face simpatic multora. De ce il place stanga pe Clegg? Posibil fiindca ataca chiar esenta modului in care un stat occidental, instarit, isi defineste la ora actuala pozitia in lume. Linia urmata pana acum de Marea Britanie: ii ajutam pe americani in lupta impotriva teroristilor musulmani, indiferent de dovezi, indiferent de costuri, umane si financiare. Ne pastram siguranta noastra, a cetatenilor UK, securizandu-ne granitele impotriva imigrantilor, asa cum fac toate statele UE. Ne izolam, deci, in oaza noastra de bunastare occidentala, ne inarmam si continuam sa luptam pana ii vom distruge complet pe teroristi. Indiferent cum numesc ei asta, promovarea democratiei, lupta pentru securitatea mondiala, etc, ceea ce se intampla de fapt este numai si numai protejarea bunastarii europene. Dar atitudinea asta e falimentara, pentru Marea Britanie si pentru lumea intreaga. Razboaiele din Iraq si Afghanistan se intind la nesfarsit si produc mai multa insecuritate. Intre timp, Marea Britanie, tara atator musulmani, se confrunta cu home-grown terrorism. Zice bine Clegg. Caci pana cand Vestul nu isi va schimba atitudinea fata de restul lumii, terorismul nu va disparea. Si britanicii pot incepe de acasa, respectand strainii care muncesc de ani de zile, de generatii, acolo. Da, de ce sa dea bani pentru alta generatie de dispozitive nucleare in timpul unei crize economice atat de severe? De ce sa se investeasca in sisteme complexe de monitorizare a tuturor strainilor, a intregii societati? De ce sa nu se faca pace in interiorul Marii Britanii, mai intai, folosindu-se toate resursele pentru locuri de munca, pentru infrastructura? In zona unde am locuit eu in Londra, care era, nu intamplator, locuita aproape exclusive de negri (in zona 2 din Londra, deci nu foarte departe de centru, de City), abia acum, dupa zece ani de promisiuni, se va pune in functiune metroul. Probleme cu banii. Cat de mult costa asta comparativ cu Tridenturile? Si cat de mult poate face pentru sansele cetatenilor britanici negri, a imigrantilor din acea zona, a musulmanilor britanici, sa munceasca, sa comunice cu restul populatiei, cat de mult poate contribui la desegregarea Londrei—care exista, in ciuda aparentelor. E o viziune pe care o au multi stangisti si pe care Laburistii nu o reprezinta. Mai mult, cei de stanga sunt cei care in general doresc reforma electorala, considerand ca sistemul proportional e mai democratic. De asta a sarit Clegg in fata lui Brown. Pentru electoratul conservator, dilemele sunt mai mici. Pentru cei de stanga, alegerea nu e usoara. Cum spunea un comentator britanic, singura sansa a lui Brown e sa puna mult accent pe politicile clasice de stanga (combaterea saraciei, garantarea venitului minim, combaterea somajului, sustinere de la stat). Sa dea impresia ca se va reveni la un Labour Real dupa esecul New Labour. Dar multi stiu ca nu sunt sanse prea mari sa se revina la un Labour Real in perioada de criza. Multi nu vor ierta niciodata invazia din Iraq si pe Blair. Lupta e, probabil, intre Cameron si Clegg. Probabil, Cameron castiga, dar sunt inca sanse pentru hung parlimament. Popularitatea lui Clegg inseamna ca si in Marea Britanie, ca si in restul lumii pe timp de criza, mai multi dintre noi vrem sa ridicam din nou intrebarile fundamentale din politica si economie (ce sistem electoral? Neo-liberalism sau Keynesianism? Cum ne definim natiunea si cat de deschisi suntem fata de restul lumii? Care e directia noastra ca stat?)

Cu bine, Claudia. credit poză: http://www.politician-pictures.com/nick-clegg.jpg

Guest Post: Greva din învăţământ – (reloaded) by Irina Citrea

2010-04-23T01:30:00.002+03:00

Greva din învăţământ – (reloaded)

IRINA CITREA

Se pare că asistăm la un real schimb de macaz în ceea ce priveşte sistemul educaţional românesc. Show-ul grevist se joacă periodic, la fel ca spectacolele de teatru. Se vine, se urmăreşte manifestaţia şi se pleacă. Unii iubitori ai piesei se alătură pătimaş artiştilor, costumaţi în lideri sindicali şi pioni dadaişti, alţii se întorc către case, îmbrăţişând spiritul de mobilier. Numai că, în toată tevatura asta ciclică, problema care se pune nu este una de natura audienţei, ci una pur teleologică (care priveşte / ar trebui să vizeze un scop precis).

Până de curând, chestiunea care se discuta era cea financiară: Are sau nu are Guvernul mijloace materiale pentru a susţine protagoniştii nemulţumiţi din învăţământ? Se arată Adiministraţia Centrală sensibilă faţă de cererile şi lipsurile norodului prost “remunerat”? Recent însă, după săptămâni intense de grevă preuniversitară, regia a optat pentru o reorientare a cadrelor de imagine. Cobai devin acum doamnele şi domnii profesori din învăţământul superior. Operatorii şi cei de la montaj îşi centrează pupilele pe manifestări subtilo-experimentale – de stradă - . Piesa pare mai spontană, autentică, cu text simplu, dar împănat până la refuz cu elucubraţii melodramatice: “Ne-am săturat de felul în care a ajuns sistemul educaţional românesc! Calitatea predării şi interesul studenţilor au căpătat cote alarmante!”, ar spune suspinând un grevist. Asistăm astfel la o camuflare a ex - revendicărilor financiare în noi motive de ordin moral şi epistemologic. La fel ca în teatru, sau poate chiar mai aproape. Şi, la finalul minunăţiei ăsteia de piesă, regizorul – “Überleader-ul” de sindicate - aşteaptă reacţiile publicului, dar mai ales din partea criticului neînduplecat, în persoana ministrului educaţiei. Solidaritatea lui Funeriu Daniel cu greviştii este una chiar seducătoare, punctând apoteotic la emisiunea “Naşul” de la B1 Tv, de pe data de 21 aprilie, – “Nu putem avea un învăţământ universitar credibil atunci când vedem plin de anunturi pe internet cu “Nu putem avea un învăţământ universitar credibil atunci când vedem plin de anunturi pe internet cu vând lucrare de licenţă”.Oricare ar fi soluţia, show-ul rămâne unul interesant. Chiar de vizează mutilarea a sute de mii de viitori cetăţeni, “apţi” pentru muncă.

(Sfârşitul actului I)

Va urma…

A doua dezbatere electorală din UK: Clegg previzibil, Cameron consecvent, Brown mai agresiv

2010-04-23T01:08:00.006+03:00

Acesta este un preview. Articolul complet aici.

Doina a făcut avanpremiera perfectă pentru cea de-a doua dezbatere istorică, eu fac primele observații:

față de prima dezbatere (despre care am scris aici), dezbaterea pe teme de politică externă a fost rather a disappointment, măcar și din cauză că subiectul anunțat a fost abordat doar pe jumătate. Temele externe au întâlnit surprinzător de mult consens din partea celor 3 partide majore. Chiar și Cameron a fost mai rezervat pe problematica UE (știindu-se retorica sa destul de ostilă față de construcția de la Bruxelles), mărginindu-se să spună că va încerca să recâștige suveranitatea UK-ului pe anumite capitole. Nici vorbă de referendum pentru ieșirea din UE sau alte idei excentrice (care sunt tot mai mult monopolul UKIP și BNP). Clegg a ținut să se diferențieze de Brown și Cameron prin poziția pe războiul din Afghanistan afirmând că strategia a fost greșită de la bun început, dar și pe tema Iranului nuclear.
overall, Labour și Tories au fost cam pe aceeași lungime de undă pe problematica de securitate națională, inclusiv în ceea ce privește utilizarea energiei nucleare, subiect unde Lib Dems sunt strongly against. Pe tema climate change niciunul nu a punctat decisiv, toți făcând paradă de atașamentul pentru politicile de reducere a emisiilor de carbon.
și pe tema religiei (plecată de la o întrebare privind poziția celor 3 față de o vizită a Papei în UK) cei 3 au părut mai degrabă consensuali. Nici măcar Cameron nu a făcut legătura între religie și valorile tradiționale pe care teoretic le promovează ținând în schimb să spună că nu este de acord cu pozițiile Bisericii Catolice pe teme ca homosexualitatea sau avortul. Un conservator liberal cu alte cuvinte. Ni Brown sau Clegg n-au făcut paradă de pozițiile tradițional seculare ale partidelor lor, argumentând în schimb că vizita Papei ar fi binevenită pentru UK.
după epuizarea acestor teme dezbaterea s-a întors la temele tradiționale: imigrație, pensii, reforma clasei politice. Am auzit cam aceleași replici ca și săptămâna trecută, deși cei 3 lideri au fost mult mai înverșunați (se simte apropierea alegerilor din 6 mai). În final cea mai importantă întrebare a fost legată de tema ”hung Parliament”, adică probabilitatea tot mai mare ca UK să fie condus după 6 mai de o coaliție de partide. Întrebați despre posibilitatea de a colabora pentru depășirea gravelor probleme cu care se confruntă Marea Britanie, toți cei 3 au încercat să ocolească un răspuns tranșant, Clegg fiind singurul (și cel mai interesat de altfel) mai apropiat de un asemenea compromis....continuarea aici

p.s. unul dintre bloggerii mei preferați s-a mutat aici. merită o vizită

articolul Doinei aici, al meu mai vechi aici

Cum mi s-a părut prima dezbatere electorală între primii 3 lideri politici organizată în istoria Marii Britanii

2010-04-16T14:57:00.006+03:00

10 milioane de britanici au urmărit istorica primă dezbatere electorală dintre liderii celor 3 partide principale. Gordon Brown (Labor Party), David Cameron (Conservative Party) și Nick Clegg (Lib-Dems) au dezbătut vreme de o oră și jumătate politicile propuse de fiecare partid în domeniul larg al politicii interne, principalele teme atinse fiind imigrația, NHS-ul, lege și ordine, educația, înzestrarea armatei. deficitul bugetar. Fiind prima dezbatere de acest gen din istoria electorală a Marii Britanii, formatul emisiunii a fost extrem de negociat ajungându-se până la a se interzice aplauzele audienței din platou. Overall a ieșit însă o dezbatere vie, decentă, cu foarte multă substanță, o dezbatere cu care eu unul m-am delectat. Pentru o analiză mai exhaustivă vă recomand articolul de aici, eu urmând să mai adaug doar câteva observații:

deși toată lumea l-a dat câștigător al dezbaterii pe Clegg, mă îndoiesc că cifrele Lib Dems vor urca mai sus de deja tradiționalul 25%, tradus însă întotdeauna în mult mai puține mandate ca urmare a sistemului electoral din UK. Ca telespectator din afară mie mi s-a părut Clegg extrem de pueril și de neexperimentat iar faptul că publicul britanic l-a văzut câștigător îl pun pe seama noutății formatului de emisiune, pe rata extrem de mică a popularității clasei politice britanice după scandalul chetuielilor parlamentarilor și pe sponantaneitatea și non-conformismul candidatului liberal.
Clegg și Cameron și-au disputat toată debaterea conceptul de ”change”, diferența fiind că liberalul s-a prezentat drept candidat anti-sistem în timp ce Cameron a trebuit să răspundă atacurilor din ambele părți
Brown a avut o prestație surprinzător de bună, dar cei 13 ani de guvernare laburistă nu pot fi prea lesne explicați. Altfel se văd progresele în privința comunicării la un politician atât de lipsit de carismă.
Cameron a știut de la bun început că riscă cel mai mult din aceste dezbateri și pe alocuri a părut îngrijorat, crispat. Totuși, nu merg până acolo încât să spun (cum s-a spus la CNN aseară după dezbatere) că David Cameron tocmai a pierdut alegerile..Este un lider extrem de înzestrat comunicațional, mult peste ce-au avut Conservatorii de la Thatcher încoace și pare că va reuși să ajungă în 10 Downing Street. Este și favoritul meu deși am destule să-i reproșez (voi mai scrie în alte articole)
Overall, am văzut un Gordon Brown încă pe picioarele lui după ce ani de zile toată lumea îi cânta sfârșitul politic. Am văzut un Cameron încă nesigur dar cu mare potențial de a fi pregătit pentru funcția de prim-ministru. Și am văzut un lider liberal extrem de populist, dar în acealși timp proaspăt și incisiv care chiar a impresionat auditoriul. Au existat voci în audiența din platou care l-au proclamat ”Obama al Marii Britanii”..nu are sens să mai spun cât îmi repugnă astfel de comparații
In the end este probabil ca aceste dezbateri să miște un pic din intențiile de vot ale britanicilor, dar nu semnificativ. Momentan conservatorii sunt între 35 și 40%, Laburiștii undeva peste 30%, iar lib-dems între 20 și 25%. Foarte important este că locurile în Parlament se câștigă pe sistemul majoritar care afectează extrem de tare Lib-Dems iar imaginea candidaților locali este de cele mai multe ori mult mai importantă ca determinant al votului decât imaginea liderilor candidați la poziția de prim-ministru.
Săptămânile viitoare vor mai fi alte dezbateri, extrem de incitante. Una pe SkyNews despre politica externă și ultima pe BBC pe teme economice. Useless să mai spun că aceste alegeri mi se par extrem de importante și pentru România (voi explica în alte articole)

credit poze: http://i.telegraph.co.uk/telegraph/multimedia/archive/00951/nick-clegg-460_951244c.jpg, http://www.upscalehype.com/wp-content/uploads/2009/04/david-cameron.jpg, http://besuperbadger.files.wordpress.com/2009/12/a5b41_gordon-brown-copenhagen-thumb-431x500-1324.jpg

Stânga europeană, tot mai irelevantă. Discursul tot mai non-ideologic al Dreptei convinge mai mult decât activismul în genere mai sincer al Stângii

2010-04-15T00:12:00.002+03:00

Acesta este un preview, articolul integral aici.

Scriam în urmă cu 2 ani de semnele tot mai evidente ale declinului stângii în Europa. În martie 2008 criza economică globală încă nu își arătase efectele și pe malul drept al Atlanticului, iar la Bruxelles se mai vorbea încă de îndeplinirea țintelor Agendei Lisabona. Dacă ai fi întrebat la începutul lui 2008 un inițiat cine ar profita cel mai mult de pe urma unei crize economice de amploare, probabil răspunsul s-ar fi îndreptat natural către partidele de stânga. Și totuși, așa cum estimam și eu atunci, din 2008 stânga a pierdut puterea în Germania, Ungaria și Bulgaria și este foarte aproape de același deznodământ în Marea Britanie (după 13 ani de guvernare laburistă) și Olanda, tot anul acesta și tot în urma anticipatelor. (în Olanda oricum era junior partner pe lângă dominantul CDA creștin-democrat). Reversul medaliei e câștigarea alegerilor din Portugalia și Grecia, slabă consolare, mai ales având în vedere că cele 2 țări sunt și cele mai afectate de criză în zona Euro. Însă momentul cel mai jenant pentru Stânga europeană a fost de departe rezultatul catastrofal de la europarlamentarele de anul trecut când PPE și-a păstrat supremația chiar și după pierderea importantului contingent al conservatorilor britanici și cehi. Nu mai reiau argumentele mele pentru irelevanța în creștere a Stângii în Europa (le găsiți aici, aici sau aici) și voi trece direct la câteva observații privind șansele unui reviriment în anii următori...continuarea aici credit poză: http://d3nchsmj89snox.cloudfront.net/images/media/doc/8ee/1236213059-large.jpg

Președintele la B1: moment de cotitură în relația cu PDL sau doar o operațiune de PR?

2010-04-13T00:10:00.004+03:00

Declarații grele ale președintelui Băsescu în seara asta la B1. ”PDL se bolșevizează”, ”PDL politizează administrația”, ”PDL a luat-o pe urmele PSD”, ”Guvernul va fi chemat la explicații la Cotroceni pentru că nu disponibilizează suficienți bugetari”. Costi Rogozanu spune aici că președintele dă de fapt semnalul pierderii puterii de către PDL la următoarele alegeri. Alții probabil își vor reaminti de interviurile istorice date de Traian Băsescu de-a lungul timpului, adevărate momente de cotitură soldate ba cu debarcarea unui prim-ministru, ba cu declanșarea unei crize în coaliția și alianța de la guvernare. Iar alții vor opina probabil că strigătul lui Băsescu este doar o operațiune de PR, o încercare de delimitare de imaginea mai degrabă proastă a Guvernului, pe care însă îl va susține și în continuare. Eu cred că la mijloc e câte puțin din toate și o să încerc să mă explic:

legat de alegerile din iulie din interiorul PDL este acum mai clar ca niciodată că președintele are un ”plan”. Mai precis, este pornit să împingă reformele interne cât mai departe și când spun reforme nu mă refer neapărat la modul de acțiune politică sau la vreun rebranding doctrinar, ci explicit la garnitura de lideri. Din acest punct de vedere, președintele dorește să își folosească capitalul de influență remanent în PDL pentru a forța promovarea în funcții importante a unor noi lideri, apropiați de convingerile sale politice. Se cam știu și care sunt acești lideri. Este simptomatic faptul că președintele nu a scos o vorbă despre modul de alegere a noii echipe de conducere a PDL în toată perioada de mai mult de o lună de proces de consultare internă, perioadă care a născut o formulă de statut adoptată în unanimitate în Consiliul Național de Coordonare (structura cu aproape 1000 de delegați de care vorbea și președintele). Nu trebuie să credem nici că președintele este atât de naiv încât să creadă că mai poate controla total PDL-ul astfel încât să poată promova toți oamenii pe care și-i dorește și mai ales să scape de indezirabili. Prin urmare a apelat la o manevră. I-a lăsat pe oamenii din PDL să creadă că nu are nimic împotrivă cu forma de Statut decisă (și cu sistemul electoral implicit) după care îi plesnește public acuzându-i chiar de ”bolșevizare”. Mizează evident pe pașii înapoi pe care unii lideri PDL se vor simți obligați să-i facă și pe primirea ”în compensație” funcțiilor dorite pentru apropiații săi.
pe de altă parte, dacă rezistența în PDL la reformele cerute de Băsescu va fi extrem de puternică, președintele folosește ca sperietoare și instrumentul instituțional, mai precis prerogativele sale în relația cu Guvernul. De aici și declarația extrem de dură privind chemarea la Cotroceni a Guvernului pentru a da explicații, dar și criticile extrem de acide cu privire la politizarea excesivă a administrației de către PDL. Din acest punct de vedere, o împotrivire fățișă a greilor din partid la solicitările președintelui ar putea determina și ”cotitura” de care vorbeam anterior. Președintele a dat de înețeles că este dispus să se lupte cu garda veche din PDL dacă aceasta nu face un compromis în privința noilor lideri din conducere.
Este și o operațiune de PR pentu că președintele a folosit un moment prielnic pentru a ieși public după mult timp. Tragedia poloneză a mai liniștit apele și în opinia publică românească și inconștient l-au făcut probabil mai digerabil și pe președintele României. Până și discuțiile despre avionul prezidențial par mai tolerabile acum:)
Overall, emisiunea din seara asta ne-a arătat un Traian Băsescu combativ, dispus să ”joace” în continuare, deși conștient de influența sa mai redusă față de acum un an sau doi. Până la urmă a intrat în primul an din ultimul său mandat de președinte

Polonia - ce-ar mai fi de spus..

2010-04-12T10:43:00.002+03:00

Acesta este un preview, articolul integral aici

Tragedia poloneză ocupă deja de 2 zile prima pagină a tuturor ziarelor din lume, surprinzător chiar şi în media româneşti care au abandonat pentru câteva zile subiecte tabloide abordate în cel mai isteric mod cu putinţă. Asta nu înseamnă că publicul larg a beneficiat şi de analize pertinente asupra impactului accidentului de la Smolensk, preferându-se abordări emoţionale, cât mai tabloidizate. Aşa am aflat că fraţii Kaczinski au jucat într-un film când erau mici, aşa am aflat despre masacrul de la Katyn din 1940 şi simbolistica sa, aşa am aflat despre cât de riscante sunt Tupolevurile. Ce nu am aflat este cât de mult influenţează tragedia de sâmbătă scena politică şi economică din Polonia, deşi apropierea din multe puncte de vedere dintre cele 2 ţări ar recomanda astfel de preocupări şi în presa românească. Situaţia a fost mult mai bună, ca de obicei de altfel, în presa online şi în special în blogosferă . Mi-au reţinut atenţia în special 3 articole: TRU, GMF şi Khris.

Continuarea aici

Noua strategie media a PDL: "Elena Udrea candidat PDL pentru Primăria Capitalei”

2010-04-11T19:03:00.002+03:00

În postul anterior au existat mai multe comentarii care își puneau problema care va fi noua strategie a PDL în urma boicotului mediatic anunțat. Iată o mostră: se ia un om politic și-așa foarte controversat, se croiește o poveste ”pe surse”, se livrează unor site-uri din afara mainstream-ului (ziare. com și inpolitcs.ro) și se așteaptă impactul media. Un mijloc destul de ingenios pentru a face agenda media. Să vedem dacă televiziunile vor mușca momeala:)