Mai jos puteţi citi articolul semnat de Alexandru Ardelean, în care am avut şi eu plăcerea să opinez, alături de Leslie Hawke şi Cristina Ionescu.

Îmi place mult să povestesc şi să mi se povestească. Îmi place să ascult fragmente şi întâmplări din viaţa altora, din care să învăţ şi care să-mi dea de gândit. Şi cred că din poveşti înveţi multe… Mai multe decât din cursuri, traininguri sau alte experienţe educaţionale. Poveştile au suflet – sufletul celui care le spune, iar când le asculţi, o parte din persoana respectivă ajunge să facă parte din tine.

Acum 2 ani (nici nu-mi vine să cred că a trecut atâta timp), am avut plăcerea să îl ascult povestind pe Horia Roman Patapievici în cadrul unui seminar de “Arta Cultivării”. Au fost 3 ore în care deşi nu am înţeles tot fundalul istoric al celor relatate, am fost sedus de ce auzeam… Asta fac poveştile şi povestitorii buni: te scot din tine şi te aşază în nişte experienţe pe care încă nu le-ai trăit.

Iar apoi, în cadrul Erisma am avut ocazia să văd un film cu Andrei Pleşu care povestea despre arta de a vorbi în public. Am râs şi am învăţat atunci pe săturate şi mi-am dorit foarte mult să-l văd şi să-l ascult pe viu. Şi acum am ocazia…

Pe 11 februarie de-abia aştept să merg la o conferinţă organizată de Asociaţia Erudio, avându-l ca vorbitor pe Andrei Pleşu.
Tema este: La ce (mai) e bună cultura?

Revin cu relatări de poveste…

Am fost 33 de oameni, într-o casă goală (la propriu), dar plină de energie şi bună dispoziţie.
Au fost în jurul meu prieteni din organizatii studenţeşti, din ONG-uri, din companii, din radio, chiar şi din procuratură. Un pastel interesant şi neomogen prin ocupaţii, vârstă sau pasiuni, care m-a încărcat cu energie şi cu frumuseţea firii fiecăruia dintre ei.

Acesta este mesajul meu de mulţumire vouă, dragilor, pentru o trecere dintre ani care m-a surprins bucuros, energic şi optimist.  Şi când ne-o fi mai rău… aşa să ne fie!

Şi eu m-am hotărât să(-mi) las cât pot de multe urme, pentru că îmi place tare mult să mă uit înapoi la ele.
Nu ştiu dacă este şi cazul unora dintre voi, dar eu când eram în şcoală aveam “ORACOL” (un caiet studenţesc cu întrebări) ! Şi eu alături de toţi nefericiţii pe care-i prindeam, completam în el lucruri de genul:
- care e parfumul tau preferat?
- îţi place cineva din clasă? (Dacă da, cine?)
- descrie-mi băiatul / fata perfectă
Şi aşa mai departe… Vă puteţi imagina ce drag mi-a fost când am descoperit un astfel de oracol la mai bine de 8 ani de când el a fost scris. Mi-am adus aminte cum eram şi cum gândeam atunci, de cine îmi plăcea şi ce făceam ca să mă fac plăcut…. Doamne doamne!

Oracolul respectiv a fost o urmă pe care mi-am lăsat-o fără să vreau. Dar mă bucur enorm că am făcut-o! Sper să-l mai am până când va avea şi fiul / fiica mea unul ca să le comparăm.

Iar acum, vreau să las o urmă cu ce a însemnat 2009 pentru mine.

Dacă ar fi să asociez un cuvânt acestui an, atunci acela ar fi “schimbare”.

În 2009:
- m-am mutat din Ploieşti unde am locuit vreme de 20 de ani, în prima casă independentă energetic din România.
- m-am mutat şi din Bucureşti din cartierul 1 Mai unde am locuit 2 ani, la o garsonieră în Dristor.
- am încheiat colaborarea cu MentorshipNET în calitatea de Sales&Development Manager şi am venit la MaiMultVerde ca Marketing&Fundrasing Manager.
- am fost de 1 decembrie la mare.
- am ajuns pe primul loc în Google la căutări după numele meu.
- am cunoscut mulţi mulţi oameni frumoşi şi interesanţi cu care sper să rămân prieten mult timp.
- am organizat un revelion cu 33 dintre ei.
- am interacţionat cu peste 600 de tineri elevi şi studenţi.
- am umplut o casă cu flori.
- nu am fost exmatriculat după ce am spus într-un discurs în faţa a 500 de tineri că eu le recomand să nu devină studenţi ai universităţii mele, cu rectorul si alţi profesori langa mine.
- am trăit bucuria lansării “la on-line” a 3 site-uri a unori prieteni dragi: CROS, YourWay şi CosminAlexandru.ro.
- am devenit trainer cu acte în regulă după ce am urmat programul de Formare de Formatori susţinut de Marian Staş şi acreditat de Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor.
- am fost publicat.
Şi multe multe altele… care dacă n-ar fi, nu s-ar povesti!

Dar cum o imagine face cât 1000 de cuvinte, mai jos sunt câteva fotografii cu momente speciale pentru mine, din anul ce s-a dus:

2009 a fost pentru mine un an bun, deşi de criză.
Criza e în economie şi la bugete, dar nu trebuie să fie şi în minte şi suflet.
Pentru 2010, un an tot de criză, eu îmi doresc doar atat: sănătate şi cel puţin la fel de multe momente memorabile alături de oamenii dragi din viaţa mea, ca în 2009.

Şi cum ce e mai bun trebuie lăsat la urmă, mai trebuie să(-mi) spun că începând cu 2009, zilele de 13-14 decembrie  îmi vor fi tare tare dragi…

La mulţi ani!

Noi românii avem tendinţa să vorbim mult şi să facem putin. De aici poate şi proverbul “Vorbă lungă, sărăcia omului”. De această meteahnă nu se dezic nici candidaţii.

Vă invit să citiţi mai jos intervenţia lui Mircea Geoană în cadrul emisiunii “Interviuri electorale” din 4 noiembrie 2009, de la Radio România Actualităţi:

Daca vom avea un guvern instalat pana de Craciun, daca acest guvern va putea, pana la sfarsit de ianuarie, sa vina cu un proiect de buget modificat, in aceeasi parametri de deficit bugetar, dar cu prioritatile puse corect – si ma refer aici la resursele pentru agricultura, subventia la timp este o parte a masurilor anticriza, pentru ca agricultura este cea care raspunde cel mai usor si mai rapid la un stimulent financiar; doi, daca vom putea sa transformam garantiile de stat si programul “Prima casa”, care este un program in care se invart apartamente construite in anii ‘70, intr-un program de constructie de la zero de locuinte cu chirie pentru tineri, complet echipate, vom putea sa antrenam sectorul de constructii, care este un al doilea sector care raspunde repede la un stimul de natura financiara si fiscala si, bineinteles, nu in ultimul rand, sa venim in sprijinul IMM-urilor, si sa le ajutam sa gaseasca acces la creditare si, la limita, sa ne interpunem ca stat pentru a putea sa le facem ca pentru urmatoarele 20 de luni de zile sa nu fie in situatia de a nu-si incasa factura de la stat si sa incercam sa facem ca bancile din Romania sa inteleaga ca IMM-urile, care sunt clienti seriosi si care au dificultati de moment, trebuie sa fie ajutate, si nu executate.

222 de cuvinte, un sigur punct. Este, conform Institutului pentru Politici Publice, cea mai lungă frază din campania electorală.

Acelaşi institut a realizat o analiză a discursurilor date publicităţii de primii patru candidaţi la Preşedinţia României. Acestea au însumat circa 350 de pagini, iar repartiţia precisă este urmatoarea:

1. Traian Basescu – 67.780 cuvinte;
2. Mircea Geoană – 43.764 cuvinte;
3. Crin Antonescu – 35.402;
4. Sorin Oprescu – 31.258 cuvinte;

Uitându-ne la clasament, am putea trage concluzia că în Romania cu cât vorbeşti mai mult cu atât îţi este mai bine: eşti titrat, urci în clasamente, capeţi notorietate, etc. Volumul vorbirii pare că ţine loc de conţinut şi de faptă.

Cred că problema e adâncă şi işi are originea în felul în care ni se formează discursul încă din şcoală: la grădiniţă suntem ridicaţi în picioare să spunem poezia, iar nota (respectiv, calificativul) vine în funcţie de dacă am reuşit sau nu s-o memorăm şi s-o recităm pe toată. Nu contează nici ce poezie am ales, nici cum am recitat cât am recitat. Contează doar să fie toată.
La fel se întâmplă şi în perioada liceului când trebuie să invăţăm comentarii: nu contează dacă ai citit sau nu cartea; nu contează dacă ai înţeles sau nu tema tratată; nu contează nici interpretarea pe care o dai textului sau capacitatea ta de abstractizare.
Contează să fie toată informaţia acolo, de preferinţă exact aşa cum a fost ea predată.

Personal, cred că aşezarea asta nu ne poate face decât rău. Ne învaţă să vorbim mult, să gândim puţin şi să facem şi mai puţin.
Aştept cu mare interes momentul când cultura asta a cantităţii verbale în discursul public va fi înlocuită de una a conţinutului şi a respectului pentru timpul ascultatorului.

More is less and less is more!

Am trăit 2 luni destul de interesante, pline de schimbări dar, din păcate nu prea stabile (mai pe nici un plan) şi deloc clare. Acum lucrurile s-au mai limpezit, sau sunt in procesul de a se limpezi.

Pentru mine, luna noiembrie anunţă multe schimbări, o gură de aer proaspăt şi începutul unei noi etape, cu proiecte şi provocari noi. Despre o parte dintre ele am să scriu pe blog, iar în unele am să vă invit chiar să participaţi.

Aşadar dragilor, bine v-am regăsit.

Dar mutarea asta nu înseamna pentru mine numai un drum fizic de aici acolo, ci şi o călătorie în trecut şi în sine.

Am găsit cu ocazia împachetarilor lucruri vechi, lucruri dragi, dar de care uitasem cu desăvârşire.
Dacă cineva m-ar fi văzut impachetand, ar fi râs cu siguranţă de mine pentru că aduceam întrucâtva cu Rain Man. Rămâneam cu diferite obiecte în mână şi cu privirea fixata asupra lor preţ de secunde bune.

Iată câteva din lucrurile pe care le-am găsit:
- Un bileţel de dragoste, pe care i l-am scris primei mele prietene în clasa a 8-a. L-am găsit într-un penar (pe vremea aia aveam şi penar) cu „101 Dalmaţieni”. Citindu-l mi-am adus aminte cu mare drag de vremurile alea şi am râs de mine şi de noi. Ce-i mai făceam săracii fete: o pupam în ore după care mă certam cu profesorii care se legau de noi; aveam crize de gelozie când râdea cu alţi băieţi şi mimam stări semi-emo ca să mă bage în seama; îi cumparam flori ca în „Liceeni” şi i le puneam în bancă – doar, doar io-i mai răpi un zambet şi un sărut. Ehe! Şi câte şi mai câte…
- Felicitări de la aniversările mele, de la colegi, de la prieteni şi de la familie. A fost foarte interesant să văd ce mi s-a urat în fiecare an şi cum au evoluat în timp oamenii şi urările. Mi-a făcut în mod particular plăcere şi m-a făcut să zâmbesc un bilet de la o fostă colegă de clasă din 1-8, Larisa, care la aniversarea mea de 14 ani îmi scria: „Blondy iţi doresc multă sănătate şi iubire!” şi s-a semnat „Creatza ta 4 ever”.
Eu n-am fost niciodată cu Larisa, iar astăzi nu mai păstram legătura.
- O poză de la balul dintr-a 9-a cu prietena mea (aceeaşi căreia îi era adresat şi biletul de mai sus), care tocmai câştigase titlul de „Miss popularitate”. Am zâmbit cu satisfacţie amintindu-mi despre cum am „măsluit” votul, fiind în juriu alături de un coleg Radu şi de Roxana, profa de istorie cu care sunt prieten şi astăzi.
- Mai erau poze din cantonamentele de la Năvodari, unde la 7 dimineaţa Fane (numele de cod pentru domnul antrenor) ne scotea la alergare pe malul mării. Ne punea să alergăm două ture de plajă drep „încălzire” şi pe urmă treceam la treaba serioasă. Şi îmi aduc aminte că la sfârşit, deşi eram toţi rupţi de oboseală, niciunul nu mergea la odihnă. Porneam toţi „în oraş” la biliard, sau jucam cărţi, table sau sah (d-asta mai putini). Cel mai palpitant era de departe la “Adevar sau provocare”… Am fi făcut orice doar să nu pierdem din timpul pe care-l aveam unii cu alţii.
- Primele mele articole (printate se pare de mama), scrise pentru primul meu site. În clasa a şaptea, când mi-am dat eu seama că „profesorii ăştia nici nu mă ascultă şi nici nu mă iau in serios!” mi-am cumparat un domeniu: www.testament.ro. Aici urma să scriu tot ce aveam eu de spus şi nimeni nu vroia să asculte / să ia în serios. Era locul unde eu aveam ultimul cuvânt (de acolo şi numele domeniului). Şi îmi aduc aminte cu mare plăcere că în vreo doi ani site-ul ajunsese să fie cunoscut prin tot liceul şi era chiar să fiu exmatriculat pentru nişte poze publicate acolo cu o doamnă profesoară de biologie şi pentru articolul „Băcania domnului Băcan”, în care îl ironizam pe un profesor de sport numit Băcanu’ pentru că îmi furase adidaşii. Faptul că era să fiu exmatriculat mă bucura cel mai tare: însemna că lumea începuse să mă asculte şi să mă ia în serios.
- Am mai găsit certificatul de trainer LMT pe care l-am obţinut la 17 ani. Ăsta a fost obiectul cu care cred că am rămas cel mai mult în mână pentru ca el face trecerea între „viaţa mea de atunci” şi „viaţa mea de acum”…

Călătoria asta în trecut mi-a adus aminte de Horia-Roman Patapievici şi de ce a vorbit el la weekendul meu rezidenţial de la Erisma: ne-a învăţat atunci, pe mine şi pe colegii mei, cât e de important să lăsăm urme ale trecerii noastre pe acest pământ. Să lăsăm mărturii a cine am fost şi ce am facut, pentru ca în timp tot ce astăzi pare viu şi memorabil piere, dacă nu e consemnat.
Şi deşi sunt sigur că dumnealui se referea la lucruri mai de seamă decât un bileţel de dragoste, eu m-am bucurat pentru că astea au fost urmele pe care eu mi le-am lăsat mie. Sunt urmele devenirii mele: urmele care îmi arata că am crescut.

Articolul de faţă se cheamă „Mă mut din mine” pentru ca eu asta am simţit: ca m-am mutat din persoana care a scris biletul de dragoste şi care apare în fotografiile din cantonamente. Iar vizita pe care am făcut-o clădirii “Paul” din str. Oltenilor m-a făcut să intru cu mare plăcere în apartamentele de la numerele 14, 15, 16, 17 şi 18 dar, totodata m-a făcut să inţeleg că acum n-aş mai putea locui în niciunul dintre ele. Acum stau la numarul 21 iar la anul, pe 29 mai, planuiesc să ma mut la 22 şi nu e cale de întoarcere.
Dar în urma vizitei ăsteia am făcut un targ cu mine: să aduc la numerele la care stau, pentru atat cât mi-e dat să stau la ele, cât mai mulţi oameni frumoşi şi sa le decorez cu cât mai multe experienţe şi amintiri deosebite.

Miza târgului meu cu mine, este ca la sfârşit, când Dumnezeu nu mă va mai lăsa să urc încă un etaj, să ma uit în jos şi să spun zâmbind: “Paule, ai locuit într-o clădire tare frumoasă!”

Cum spuneam, întotdeauna am crezut că e o strânsă legatură între carieră şi pasiune, dar abia de curând mi-am dat seama şi de rolul poveştilor în acest tablou.

La conferinţa Optimism 2009, Cristi Lupşa vorbeşte despre poveşti şi despre rolul lor în viaţa noastră. Vă invit să ascultaţi intervenţia sa aici (vorbeşte al doilea).

Ascultându-l pe Cristi, mi-am dat seama că felul în care mulţi tineri işi aleg astăzi locul de muncă şi domeniul de activitate, este pe baza unor poveşti. Adică, aud diverse poveşti despre cum e să lucrezi în publicitate sau în domeniul bancar şi se proiectează drept un personaj în cadrul respectiv. Işi imaginează ce job frumos este acela în care vi la birou, asculţi nişte muzică, vezi 2-3 clip-uri şi îţi vine o idee genială de spot TV. La fel se întâmplă şi cu actoria, avocatura sau alte profesii pe care deşi nu le cunosc direct, tinerii au la îndemână numeroase poveşti despre ele.

Un izvor foarte bun al acestora, sunt filmele. În filme, literalmente vezi cum e să lucrezi în publicitate sau cum e să fi editor sau jurnalist. Drept exemplu, vă dau filmul “What women want” cu Mel Gibson. Sunt sigur că filmul ăsta a modelat foarte multe percepţii despre ce înseamnă să fi Creativ într-o agenţie publicitară.

Aşadar, cred că în lipsa unor experienţe personale; a unor experienţe propriuzise de lucru, avem tendinţa să ne proiectăm în profesii care au poveşti frumoase. La o adică, până şi meseria de paznic de închisoare poate fi atragatoare dacă o privim aşa cum reiese ea din “The Green Mile”. Şi personal, mi-ar plăcea să fiu inspector ca Frederick Abberline şi să rezolv cazurile din “From Hell”.

Problema cu acest mod de a alege viitoare cariere constă în faptul că de multe ori, ele nu sunt ca în povesti. Un exemplu clasic şi amuzant totodată este cel al serialului Ally McBeal. Am mulţi prieteni care au vrut să dea la Facultatea de Drept pentru că işi imaginau meseria de avocat aşa cum este ea prezentată în serial: amuzantă, intensă, bănoasă şi mereu altfel.

Personal, cred că poveştile sunt minunate şi aşa cum spune şi Cristi în discursul său: alimentează optimismul şi fac viaţa frumoasă. Dar, mai cred că ar trebui să ne inspirăm din cele existente şi nu să le copiem, iar pe baza pasiunilor şi felului nostru propriu de a fi să trecem la scrierea propriilor noastre poveşti!
Astfel ne vom alătura galeriei de personaje despre care alţii vor spune: “aşa vreau să fiu când o să fiu mare!”

Dar nu numarul mi se pare problematic, ci tonul şi structura lor.
Sunt mecanice şi plictisite, cu formulări şablonate şi false. Dacă vorbim de un contract, ştiu deja din subiect la ce să mă aştept în mail. Dacă vorbim despre o propunere de întâlnire mă pot aştepta din start la ceva de genul: “Aşteptăm un semn din partea dvs. cu o propunere de loc şi data”. Şi lista poate continua…
Am senzaţia că nu vorbesc cu nişte oameni, care traiesc şi ei diferite lucruri, ci cu nişte automate care au o lista de mesaje predefinite, pentru diferite situaţii.

Pe de alta parte, eu scriu aşa cum sunt: cu mult entuziasm şi cu multă energie.
Îmi dau seama că stilul ăsta deschis, amical şi glumeţ, nu este pentru toată lumea. Mi s-au mai spus lucruri de genul: “Ai grijă… ăştia din corporaţii s-ar putea să nu fie receptivi la aşa ceva” sau “Vezi că stilul ăsta amical şi glumeţ s-ar putea să nu le placă”. E posibil să nu placă tuturor, sunt de acord. Dar măcar scriu viu. Pun sentimente şi clipe de viaţă în cuvintele pe care le trimit, la urma urmei, unui om.
Şi sunt sigur ca oricine, din orice companie işi doreşte ca alături de cafeaua pe care şi aşa o soarbe cu ghionturi dimineaţa, să citească vorbele unui OM. Nu pe cele ale unui robot, nu pe cele ale unui automat cu formulări şablonate şi cu răspunsuri predefinite.

Viaţa într-o corporaţie poate fi obositoare şi apăsatoare. Te poate stoarce. Am văzut asta la prieteni şi la colegi. Şi tocmai pentru că e greu şi rutinar, cred că e foarte important să nu uităm să trăim şi atunci când scriem. Să punem puţin din sufletul şi din emoţia noastră de zi cu zi, în vorbele pe care le trimitem.
Dacă suntem plini de viaţa şi energie, poate că o să îi bucurăm şi pe cei de la capatul @. Daca avem o zi mai puţin fericită, poate îi prevenim prin felul în care scriem şi ei se pot purta în consecinţă.

Personal, cred cu tărie în faptul că a scrie viu, creativ şi autentic e mult mai valoros decât a scrie “la sigur”, automat şi standardizat. Viaţa şi diferitul ne fac să zâmbim!
Şi asta îmi aduce aminte de un citat (deşi nu mai ştiu unde l-am citit) care spunea aşa: “If you see a friend without a smile, give him one of yours”.

Eu zic aşa: “If you know someone without a smile, mail them one of yours!”

Cu drag,
Paul