Știrea-șoc a zilei de ieri a fost, în consecință, punerea sub acuzare a șefului Statului Major al Apărării, generalul Vlad Gheorghiță. Șeful militar al Armatei României, cum ar veni.

Procurorii militari de la DNA susțin că dl. general ar fi emis un ordin pentru ca 20 de studenți admiși cu taxă la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Bucureşti să treacă la buget prin suplimentarea locurilor. S-ar fi întâmplat în vara anului trecut. 3 dintre acești studenți urmau să fie angajați ulterior ca ofițeri la MApN.  În unul dintre cazuri este vorba de fiica unui alt general. 

O mare familie fericită – și un trafic de influență cu parfum de găinărie. Important e să ai mize mari în viață, nu? Ești general al armatei române și te ocupi de nepotisme; ce spune asta despre felul în care-ți înțelegi profesia, greutatea funcției și semnificația jurământului?

Desigur, dl. general Vlad Gheorghiță este nevinovat până la proba contrarie, care trebuie judecată în instanță, potrivit legilor în vigoare. 

E adevărat și că nu toate dosarele deschise de procurori se termină cu trimiterea în judecată, așa cum nici toate dosarele trimise în judecată nu se termină cu condamnări. Iar gralul Vlad Gheorghiță a și dat ieri după amiază o declarație în care și-a declarat inocența. Nimic neobișnuit până aici. 

Dar următoarea formulare a dânsului atrage atenția:

“[…]nu pot să nu observ caracterul cel puțin curios al momentului ales pentru formularea acestei acuzații, în condițiile în care dosarul este instrumentat de aproape un an, iar decizia de punere sub acuzare intervine tocmai acum, într-un context deosebit de sensibil și complex la nivel național.”

Cu alte cuvinte, unul dintre cei mai importanți oameni din țara asta, șeful armatei, spune că DNA a executat o comandă obscură împotriva sa, menită să destabilizeze, se subînțelege, țara și poporul, în acest “context deosebit de sensibil și complex”.

De asemenea, din formularea dlui general se mai poate înțelege și că actul de Justiție, când e să se facă – cel puțin în privința sa – ar trebui să țină seama de context și ce mai e pe la știri, nu de stadiul propriu-zis al cercetării. 

Dacă ar fi adevărat ce spune și sugerează dl general Gheorghiță, ar fi foarte grav. Ar însemna că Direcția Națională Anticorupție din România, care, iată, are de o lună un nou șef, numit direct de președintele României, n-ar urmări de fapt îndeplinirea actului de Justiție, ci ar urmări diverse răfuieli și vendete politice, ba chiar și destabilizarea națiunii în contexte sensibile, dificile – l-am citat pe dl. Gheorghiță.

Dl. general nu a adus, totuși, nicio dovadă în sprijinul acuzațiilor sale, ceea ce ridică (încă) un semn de întrebare, până la urmă, asupra felului în care-și înțelege șeful Armatei României responsabilitatea propriilor declarații și acțiuni. 

Când tragi cu tunul în Justiție, se presupune că ai identificat corect ținta, nu?

Una peste alta, scandalul Gheorghiță se înscrie într-o lungă listă de episoade jenante pentru armată, care nu e ferită în niciun caz de tentația corupției, delapidării și traficului de influență la nivel înalt – că de nivelul jos nici nu mai are rost să deschidem discuția, e tradiție.

În anii ‘90, de pildă, ministrul Apărării Atanasie Stănculescu a fost implicat direct în foarte puturoasa afacere Motorola, în care echipamente de comunicație în valoare de 600.000 de dolari au fost cumpărate din bani publici la un preț de peste 10 ori mai mare, adică 6 milioane de dolari. 10 inculpați în dosar, inclusiv generalul Stănculescu, au scăpat de condamnare, în cele din urmă, doar prin prescripție.

În anii 2000, un alt fost ministru al Apărării, Victor Babiuc, și un fost șef al Statului Major, generalul Dumitru Cioflină, au fost judecați și condamnați alături de Gigi Becali în dosarul unui schimb fraudulos de terenuri prin care MaPN a fost prejudiciat cu peste 3 milioane de dolari.

Câțiva ani mai târziu, în 2015-2016, un alt ministru al Apărării, Corneliu Dobrițoiu, a fost condamnat alături de șeful armatei, generalul Mircea Chelaru, și de alți câțiva ofițeri de rang înalt, într-un dosar de corupție cu beneficii imobiliare – procurorii au dovedit în instanță că inculpații și-au dat singuri case și apartamente, pe care le-au cumpărat apoi la prețuri subevaluate.

Și nu mai departe de anul trecut generalul de trei stele Cătălin Zisu, șeful Logisticii Armatei, a fost pus sub acuzare de către procurorii DNA într-un dosar de corupție ce privește lucrări neexecutate la Cimitirul Ghencea, dar pentru care s-ar fi plătit zeci de milioane de lei. Desigur, faptul că la perchezițiile făcute în vila de 3 etaje a dlui general Zisu s-au găsit 4.600 de tablouri, 3.600 de sticle cu alcool, 31 de ceasuri de lux și cel puțin 20 de genți Hermes și Louis Vuitton nu este un indiciu direct al vinovăției, dar e un indiciu al psihologiei acestui personaj.

Ce vreau să spun e că, în Armata României, cazurile de corupție nu sunt chiar neîntâlnite. Ba dimpotrivă – eu m-am referit aici doar la cele mai cunoscute, care privesc, după cum ați văzut, miniștri și șefi de Stat Major sau de înalte comandamente, dar furtul, șperțul și abuzul în funcție sunt atât de des întâlnite încât tentativa de lovitură cu manta la situația complexă pe care a încercat-o dl general Gheorghiță mi-e teamă că-i găunoasă și sună a gol. 

Asta, cu atât mai mult cu cât șeful Statului Major mai adaugă în comunicatul său că “sub conducerea mea, Armata Română și-a consolidat rolul, capacitatea operațională și credibilitatea, devenind un reper de stabilitate și profesionalism în îndeplinirea misiunilor sale”. Ceva mai bizar era greu să afirme, la mai puțin de o săptămână când armata și-a dovedit cu sângele civililor răniți din Galați incapacitatea operațională și lipsa de profesionalism, pentru că, pur și simplu, n-a reușit să intercepteze o dronă inamică.

Poate că mai multă concentrare pe țintele adevărate n-ar strica și în Armata României.

Apropo, cum s-a aflat atunci de acest contract semnat de AUR, în ciuda dezmințirilor vehemente ale partidului? Pe calea firească și banală a respectării legii – în SUA, desigur – pentru că acea companie de lobby depusese contractul la Ministerul Justiției din SUA, așa cum cere legea americană. Iată aici o primă și foarte importantă diferență față de situația din România: la noi, așa cum știm, activitatea de lobby nu este reglementată legal. Asta nu înseamnă că ea nu există, doar că se face subteran, cu finanțări obscure, ceea ce o transformă în trafic de influență, pur și simplu. 

De altfel, toate cheltuielile din activitățile de lobby din SUA – sau, dacă e să extindem, donațiile și cheltuielile din politica americană în general – au un regim foarte strict. Sub sancțiuni legale foarte dure, totul trebuie raportat și toate sursele trebuie declarate, chiar dacă limitele donațiilor sunt mai laxe sau aproape inexistente în anumite tipuri de finanțare a campaniilor electorale (vorbesc de Super PAC-uri, adică super-comitete politice de acțiune, dar acesta e un alt subiect). 

Acest gen de verificare strictă și sancționare dură a abaterilor, de exemplu, nu se petrece în România, unde candidații pot alege să plătească amenzi dacă nu vor să declare cine le-a donat banii din campania electorală – sau chiar refuză să explice cum au reușit să nu cheltuiască nimic în campanii electorale care, în mod evident, au presupus finanțări consistente. Vorbesc despre Călin Georgescu, desigur, care a considerat că mai bine achită 200.000 de lei amendă – din ce venituri, e în continuare neclar – decât să ofere detalii Autorității Electorale Permanentă despre felul în care și-a susținut campania electorală. Pentru echilibru, să observăm că și președintele Nicușor Dan a refuzat cu îndârjire să precizeze identitatea unora dintre donatorii săi, preferând să meargă la judecată decât să dea aceste explicații. Și partidul AUR e în conflict cu AEP după ce Autoritatea Electorală a refuzat să deconteze peste 13 milioane de lei din donațiile făcute pe lângă lege de un om de afaceri. Vorba vicepreședintelui AEP, Cosmin Popp, „plata unei amenzi e mult mai avantajoasă decât să respecți legea”.

O să închei aici această lungă paranteză și o să revin la subiectul conversației noastre – contractul de lobby în relaţiile cu Guvernul şi Congresul american, încheiat de președinția României, cu următoarele obiective: creşterea capacităţii de apărare, atragerea de investiţii cu impact semnificativ, integrarea în structuri internaţionale importante, libera circulaţie a cetăţenilor. Pentru asta, România ar urma să plătească maximum 565K de dolari lunar, în funcție de servicii – adică, dacă nu furnizează ce trebuie, firma respectivă nu va primi suma respectivă.

Cei indignați de această inițiativă ar trebui să înțeleagă că activitatea de lobby este nu doar legală, foarte strict reglementată și foarte obișnuită în sistemul anglo-saxon, dar și de o foarte veche tradiție. De altfel, însăși denumirea – adică lobby – vine de la denumirea spațiului din marginea sălii principale de dezbateri a Camerei Comunelor, din Anglia începutului de secol XVII. Pentru că politicienii – parlamentarii, adică – puteau fi întâlniți în acest spațiu de trecere, lobby-ul a devenit locul natural și accesibil unde susținătorii unor cauze, petiționarii și publicul îi puteau intercepta pentru a pleda în favoarea sau împotriva unor legi. În anii 1800, această activitate și termenul de lobby-ing și lobbyiștii au ajuns și în Statele Unite.

Azi există numeroase companii de lobby în SUA, iar contractele de lobby pot ajunge la valori de zeci de milioane de dolari. De pildă, Camera Americană de Comerț plătește anual peste 70 de milioane de dolari pentru lobby, Asociația Națională a Agenților Imobiliari peste 50 de milioane, Asociația Americană a Companiilor Farmaceutice peste 50 de milioane și tot așa, alcătuind, în cele din urmă, o piață de peste 5 miliarde de dolari anual. 

Ce fac toate aceste business-uri? 

Activitatea lor este extraordinar de complexă dar, în esență, încearcă să promoveze interesele legitime ale clienților lor, fie că este vorba de ramuri economice, companii propriu-zise sau grupuri de cetățeni preocupați de legislația ce ar urma să le influențeze viețile. Pentru asta, organizează întâlniri cu factorii de decizie, informări, comunicări, generează analize, avertizează asupra unor posibile evoluții și tot așa. Din aceste companii fac parte foști parlamentari, juriști, foști diplomați – în general, persoane cu pregătire profesională impecabilă și/sau foarte bine conectate.

Există un capitol aparte în legislația americană în ceea ce privește activitatea de lobby făcută pentru guverne străine. Da, ați ghicit, și aceste contracte trebuie raportate cu toate detaliile și sunt urmărite cu foarte mare atenție și sub sancțiuni penale nu doar dure, ci și aplicate ferm – foarte diferit de cazul României, de pildă, unde diverse grupuri obscure de interese fac, aproape pe față, politica câte unui stat străin, încercând să blocheze, de pildă, legi care dezvoltă industria națională de apărare și, deși aceste acțiuni sunt evidente, statul, Justiția nu sunt în stare – sau nu vor – să aibă nicio reacție coerentă față de aceste amenințări.

Ce va obține firma Eversheds Sutherland, contractată de Cotroceni pe baza unui acord transpartinic, vom vedea. Aceasta este o companie de avocatură înainte de a fi de lobby, cu vreo 2300 de avocați și peste 4000 de angajați, cu birouri în zeci de țări (inclusiv la București, undeva pe Calea Victoriei), care are o reputație solidă în privința reglementării în energie, infrastructură, proiecte public-private sau relația dintre business și stat. Ca să fiu sincer, mi se pare că de banii ăștia, vreo 5-6 milioane de dolari pe an, prea mari speranțe nu e cazul să ne facem. Dar mai bine decât nimic.

Și, apropo de sumă, le-aș spune celor alertați de nivelul acestei cheltuieli că, da, opinia publică are dreptul să știe ce va obține România în schimbul banilor, dar și că ar fi poate la fel de important, dacă nu chiar mai important, să ne concentrăm pe cele 10 miliarde de euro din PNRR pe care România riscă să le piardă din cauza politicienilor iresponsabili care refuză să accepte orice reformă cât de cât semnificativă în funcționarea statului român.

Corupția e de multe feluri. Ea se poate manifesta prin trafic de influență, deturnare de fonduri publice, mită și abuz de funcție, poate presupune transfer de bani, bunuri, servicii sau avantaje de diverse tipuri, poate implica doar două persoane sau grupuri infracționale organizate extraordinar de extinse, poate fi comisă de funcționari mărunți sau miniștri, dar caracteristica ce unește toate cazurile este aceasta: corupția este ca un cancer ce roade dinăuntru societatea și distruge încrederea cetățenilor în propria lor țară. Suplimentul scârbos este că corupții îi fură, de fapt, tocmai pe cei care le plătesc și salariile ca să lucreze în interesul lor, al plătitorilor de salarii.

Există, desigur, corupți și corupți. Unii sunt mai timizi, alții sfidători, unii care doar cipuesc și alții hulpavi, ce nu se mai satură.

Și există uber-corupți, înalți sacerdoți ai acestui cult al sufocării societății prin sfidare, jecmănire și sărăcire.

Azi, despre unul dintre aceștia. Un angrosist al șpăgii, un performer al deturnării de fonduri, un arhitect baroc al rețelelor de șperț și șpagă, un personaj cu prezență publică și politică invers proporțională cu nivelul său de educație – un semianalfabet, la drept vorbind, care a ajuns, la un moment dat, să garanteze candidații partidului PSD în alegeri, printre care și pe viitorul ministru PSD al Educației.

E vorba, evident, de fruntașul PSD al anilor 2000 – 2010, Marian Vanghelie, fost primar al Sectorului 5, condamnat în primă instanță la aproape 12 ani de închisoare cu executare pentru că a luat 30 de milioane de euro mită ca să atribuie contracte din bani publici unor anumite firme. O șpagă respectabilă, de campion, orice s-ar spune.

Știm deja că dl Vanghelie a fost achitat, ulterior, de Curtea de Apel, pentru că faptele pentru care fusese condamnat s-au prescris chiar în timpul procesului, lungit peste orice limită a bunului simț. Știm din documentarul Recorder în ce moduri foarte oportune pentru dl Vanghelie s-au tot schimbat completurile de judecată din procesul său – practic, când părea să urmeze o decizie, mai era mutat un judecător, mai era redistribuit altul sau promovat încă unul, ceea ce a făcut ca procesul să se înceapă și să se reia de 5 ori. Numai coincidențe, desigur. 5 reluări ciudate și-o minune, nu? Plus 150 de amânări, până la prescripție.

Dar de ce-l pomenesc pe dl. Vanghelie azi?

Pentru că, recent, DNA l-a trimis în judecată pe dl. Vanghelie într-un nou dosar, în care prejudiciul este estimat la 120 de milioane de lei. 24 de milioane de euro.
V-am spus că dl. Vanghelie lucrează numai cu numere mari.

Doar o altă afacere de corupție?

Nu chiar.

În cazul dosarului anterior, cel cu mita de 30 de milioane de euro, cel închis atât de sfidător pentru noi, cetățenii plătitori de taxe, dar atât de fericit pentru inculpatul Vanghelie, deja condamnat, acolo a fost vorba de un set de infracțiuni destul de rudimentare, de fapt. O condiționare directă prin abuz de funcție cu comision pe lucrare, cum ar veni. Primarul sectorului 5 lua șperț de 20% din fiecare contract pe care-l dădea firmelor controlate de un complice, după care mai taxa și plata fiecărei facturi, din bani publici, evident, pentru lucrările făcute de aceste firme.

Simplu, grosolan, aproape banal, aș zice.

Acum, arhitectura e mai sofisticată, iar prăbușirea în abjecție a acestui personaj e mult mai adâncă.

Este vorba despre mangleala organizată comisă asupra magazinelor Economat și Primăriei din Sectorul 5.

Poate că vă amintiți că magazinele Economat au apărut, chiar la inițiativa și presiunile primarului Vanghelie, ca un lanț comercial controlat de primărie, unde urmau să se vândă la prețuri mai mici decât ale pieței produse pentru persoane cu venituri mici.

Awwww.
O intenție nobilă, nu?

Cu siguranță nu, pentru că, ulterior, a devenit clar și ce anume îl motiva pe dl. Vanghelie, și anume, intenția fraudei, a prăduirii, a căpușării și nu a solidarității sociale. Ceva cu totul neașteptat din partea unui membru al Partidului Social Democrat, nu credeți?

Mfine.

Procurorii spun că în 2018, când nu mai era primar, ci consilier în primărie, dar la fel de influent, dl. Vanghelie ar organizat un grup infracțional extins – sunt alte 30 de persoane trimise în judecată în acest dosar – grup infracțional care se ocupa cu fraudarea achizițiilor din rețeaua Economat.
Rețeaua aceasta includea directori, șefi de servicii, cenzori șamd din instituțiile primăriei. Mecanismul era următorul: diferite produse erau achiziționate de escroci de la furnizori obișnuiți, la prețul pieței, apoi ele erau trecute printr-o rețea artificială de firme intermediare până când prețul acestora era umflat de 9 până la 30 de ori. Ce se cumpăra? Orice: bunuri alimentare și nealimentare, produse de curățenie, papetărie, nebulizatoare, măști FFP2, cântare comerciale și tarabe pentru piețe etc. În final, aceste produse erau cumpărate la suprapreț de Economat, care le vindea apo instituțiilor primăriei, prin dispoziția șefilor din rețea. Profiturile făcute din furtul banului public era împărțit de complici. În vârful rețelei trona, spun procurorii, însuși Marian Vanghelie, care avea grijă să-și ia partea leului – într-un caz documentat de procurori, de pildă, ar fi pretins de la un om de afaceri 50% din profitul acestuia. Ar fi încasat vreo 80 de milioane de lei de la acest om de afaceri.

Am mai spus că dlui Vanghelie îi plac numerele mari?

Măcar știm la ce să ne așteptăm de la dânsul.

Una peste alta, vă rog observați diferența între această afacere și precedenta. Prima s-a desfășurat în anii 2006-2014, aceasta a început în 2018. Se vede acumularea de experiență. Știți cum se spune, că pentru a atinge măiestria într-un domeniu, ai nevoie de aproximativ 10.000 de ore de practică. Dacă exersezi 8 ore pe zi, în 5 ani ești gata maestru, probabil și în corupție.

Deci se observă la dl. Vanghelie o intensificare a abjecției, o scufundare mai adâncă în nămolul josniciei și imoralității. Dl. Vanghelie, angrosist de șpagă, a ajuns – potrivit procurorilor, desigur – să fure de la și prin intermediul unei instituții pe care a vrut-o și a prezentat-o drept salvarea săracilor din sectorul pe care îl conducea și îl reprezenta.

E aproape la fel cu a fura de la orbi.

Ba, chiar, exact asta e: furt de la cetățeni orbi din punct de vedere civic, pentru că Marian Vanghelie a fost cadorisit, din partea victimelor sale, alegătorii din sectorul 5, nu mai puțin de 4 mandate de primar, plus alte câteva de consilier local.

Așa că, atunci când ne întrebăm ce blestem apasă pe țara asta, de ajung mereu în funcție diverși corupți care rod societatea ca un cancer, să nu uităm că unora dintre ei le încredințăm puterea asta de a ne distruge chiar noi, alegătorii – în mod repetat.

Vestea bună a zilei este că, probabil îmboldit la ora de citire a legii fundamentale de eșuarea puciului din PNL, dl Nicușor Dan a ajuns cu răsfoirea Constituției la articolul 103 (din 156), articol care stabilește că președintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru în urma consultării partidelor reprezentate în Parlament. Poate și de aceea, fiind acum mai bine informat cu privire la obligațiile mandatului, dl. Dan a anunțat în sfârșit că invită partidele parlamentare la Cotroceni, pentru consultări, joia asta sau luni, săptămâna viitoare – ceva foarte diferit, și în sfârșit constituțional, față de „consultările informale” – și selective pe care le-a comis domnia sa până acum.

Dl. președinte a mai spus două lucruri importante ieri.

Primul, că va întreba partidele, mai întâi de toate, dacă au o majoritate în Parlament pentru învestirea unui nou guvern. Președintele a adăugat că nu va face experimente, adică nu va desemna pe cineva ca prim-ministru urmând ca această persoană să-și caute abia apoi o majoritate de învestire.
E adevărat, Constituția nu-i interzice dlui Dan această ordine a trebii, și poate că e și bine ca premierul desemnat să aibă deja susținerea parlamentară stabilită, ca să nu pierdem timpul și să adâncim criza.

Dar, în acest context, să ne reamintim că există deja o majoritate parlamentară care s-a exprimat concret și foarte vocal, printr-un vot-record, împotriva guvernului în funcție. N-a trecut decât o săptămână de când această majoritate, compusă din PSD+AUR+diverși, a incriminat guvernul Bolojan că distruge, efectiv, țara și națiunea, că subminează economia națională și c-o vinde străinilor, așa, subminată, că e sluga birocraților transnaționali și că impune țărișoarei un model străin de sufletul – pur și inocent, se înțelege – al acestui popor.

În textul aceleiași moțiuni, partidele semnatare afirmă – și citez – că „este nevoie de o schimbare rapidă și fermă, înainte ca efectele acestei guvernări să devină ireversibile, [că este nevoie de] un Guvern care chiar înțelege ce înseamnă interesul național și lucrează pentru oameni”.

Or, iată, aceste partide, adică PSD+AUR+ceilalți, au acum ocazia să ne arate tuturor cum guvernează ele în interesul național și cum lucrează ele pentru oameni, nu ca ăilalți. Pentru asta, e suficient să-l informeze pe președintele republicii, când vor fi întrebate joi sau luni, că au împreună o majoritate solidă de guvernare, așa cum a precizat dânsul că așteaptă și așa cum au și demonstrat când a fost să se exprime anti-guvernare. PSD și AUR nu trebuie decât să se tragă din nou în poză, ca acum o săptămână, și să arate că pot vota din nou împreună și că împreună vor da votul de învestitură unui nou guvern care, nu-i așa, va salva țărișoara de bampirii birocratici transnaționali.

Mi se pare că ezită. De ce oare?

De ce oare nu vor PSD și AUR să-și asume guvernarea? Din discursurile de până acum, părea că e foarte simplu să se guverneze cum trebuie, doar că “nu s-a vrut, domnule”. Poftim, dnilor Grindeanu și Simion, Neacșu și Peiu, mai bateți o dată palma, cum ați tot făcut-o până acum, luați mandatul de premier desemnat și arătați ce puteți și ce știți să faceți! Țara vă vrea, aveți împreună cel mai mare număr de parlamentari și, tot împreună, cele mai bengoase discursuri împotriva măsurilor de austeritate. Să vină belșugul, să vină bogăția, să-nceapă iar petrecerea! De altfel, dl. Sorin Grindeanu a și raționalizat zilele trecute că “și așa e un pic forțat sau sunt forțate regulile astea ale democrației când ai un premier de la un partid care a ieșit pe locul trei la alegeri, cum e cazul acum” – adică PNL, dacă mă-nțelegi ce vreau să spui. Păi, gata, dom’ Sorin, înseamnă că revenim la normal, cu premier de la partidul care a ieșit pe primul loc, adică PSD, nu-i așa?

Nu vă bucurați, dom’ Sorin, că se face dreptate?

Păi unde-i entuziasmul PSD pentru guvernare, unde-s discursurile bombastice, unde-s bătăile cu cărămizile tricolore-n piept? De ce nu fac pesediștii iar consultări cu filialele și spectacole cu artificii ca să ceară președintelui guvernarea care li se cuvine?

Niciodată n-a fost mai clară ipocrizia și demagogia vomitivă a acestor politicieni anti-naționali, care au provocat o criză îngrozitoare și au destabilizat România în cel mai prost moment posibil – adică cel mai prost moment posibil deocamdată, să ne înțelegem, că lucrurile se vor agrava în următoarele luni.

Firește că dnii Grindeanu și Simion se feresc ca dracul de tămâie de guvernare în aceste vremuri, când, orice-ai face, oricum l-ai împacheta, medicamentul reducerii deficitului și stabilizării finanțelor rămâne îngrozitor de amar.

Evident că dnii Grindeanu și Simion așteaptă să scoată alții castanele din foc înainte să se deranjeze ei cu dulcea responsabilitate a guvernării pe creștere economică. În fond, PSD e specialist în șmecheria asta, adică să răzuie pân-la cărămidă trezoreria cu-nvârteli și mangleli, după care să se mute la adăpost, în opoziție, cât vin niște fraieri să curețe rahatul economic și financiar lăsat, moț, în mijlocul vistieriei goale. De ce n-ar prelua și AUR modelul? În fond, aceste două partide par să se înțeleagă din ce în ce mai bine unul pe celălalt.

Și, cu asta, ajungem la al doilea lucru important spus ieri de președinte. Dl. Dan a declarat că varianta unui premier tehnocrat sau a unui guvern compus exclusiv din tehnocrați este „un scenariu care are șanse” și că are variante de premieri tehnocrați pe care le va avansa „dacă există o formulă majoritară pentru asta”.

Mai întâi că un guvern de tehnocrați n-ar avea niciun strop de autoritate în fața partidelor. Dacă un guvern politic, format pe baza unui program asumat public, prin semnătură, de toate partidele coaliției respective, a fost trântit când a încercat să facă reforme, cam câte șanse dați unui guvern fără legătură cu partidele acestea ca să reușească ceva cât de cât semnificativ în această privință?

Dar iată cum își ițește acum din nou capul fantoma prietenoasă a premierului tehnocrat și a guvernului de tehnocrați. Ea bântuie periodic spațiul public românesc, de obicei când partidele refuză să-și îndeplinească prima și principala rațiune a însăși existenței lor – și anume, să guverneze, când au această posibilitate, pentru a pune în aplicare programele pe baza cărora au cerut și au obținut voturile cetățenilor – ah, da, și pentru care și iau bani publici ca să poată funcționa fără să fure (chit că asta, aparent, nu prea merge).

Tehnocratul este prezentat, în asemenea cazuri, ca un soi de salvator al nației, un expert în guvernare responsabilă ce deține puteri miraculoase de a descâlci tot ce-au încurcat niște politicieni cam tâmpiți, până la momentul respectiv.

Și atunci, cum e – vine tehnocratul șef cu grupul lui de tehnocrați și face să fie bine dintr-o semnătură și două ședințe, așa cum trebuie, după care ei pleacă și se-ntorc politicienii, să strice ce-au reparat ăștia, nu?

Următoarea întrebare, în această secvență logică, este, inevitabil – păi și-atunci de ce mai avem noi nevoie de partide, dacă soluția e atât de simplă și la îndemână?

Iar această întrebare atacă însuși principiul de organizare a democrației reprezentative, care este următorul: noi, cetățenii, poporul, delegăm prin vot puterea noastră suverană unor partide pe care le împuternicim să guverneze în numele nostru. Ori un guvern din care partidele refuză, pur și simplu, să facă parte, deși au cerut și primit votul poporului pentru asta, este, la limită, un non sens.

În fine, în practica românească, premierul și guvernul de tehnocrați pe care „le are în minte” dl. președinte nu înseamnă decât o altă cale prin care cei care au provocat actuala criză plănuiesc să se fofileze la adăpost, ca să scape de răspundere. Știm, că s-a mai întâmplat. Ultima dată cu Dacian Cioloș. Mai țineți minte cu câtă furie a târnosit PSD guvernul tehnocrat Dacian Cioloș, un guvern în care, de altfel, PSD ocupa portofoliul de viceprim-ministru plus, de facto, încă vreo alte trei-patru ministere grase și bănoase? După care partidul acesta nemuritor – ca să nu zic nemort de-a dreptul – s-a prezentat în alegerile din 2016 ca mare reformator și a mai păcălit o dată electoratul, căruia i-a servit imediat o porție indigestă de Grindeanu premier cu Ordonanța 13 ca garnitură.

Întrebarea e de câte ori vom tot retrăi istoria asta în care se întâlnesc hoții din politică cu proștii care votează.

Obiectivul este, în esență, ca președintele să identifice o majoritate parlamentară care dorește să-și asume guvernarea și să desemneze un premier care să obțină învestitura acestei majorități.

Acesta este spiritul Constituției. E adevărat că legea fundamentală nu-l obligă, textual, pe președinte să desemneze un anume candidat pentru învestitură, dar președintele nici nu-și poate bate joc, e obligat să facă eforturi oneste și loiale față de țară pentru a obține o guvernare stabilă.

În acest moment, există o majoritate parlamentară, care s-a manifestat efectiv la votul pentru moțiunea de cenzură.
A fost un vot împotriva guvernului în funcție, dar asta înseamnă că, dacă aceste partide vor, pot obține și guvernarea. Au demonstrat-o, cu 281 de voturi.

Această majoritate este PSD-AUR-SOS-POT plus alți electroni liberi de prin Parlament.

Deci, care mai e problema? Ce majoritate mai căutăm? Ce consultări mai facem?

Aritmetica asta o înțelege și dl președinte, care a spus, aseară, că va avea mai întâi consultări informale, ca să se lămurească cine merge cu cine, și abia după aceea va avea și consultările formale, așa cum impune Constituția. Ce vrea dl președinte este “un nou guvern, pro-occidental”.

Dar una-i dorința, alta-i putirința.

Apropo, am avut un guvern pro-occidental, până ieri. Care era defectul lui? Era condus de Ilie Bolojan, pe care dl Dan nu-l suportă și pe care nu-l suportă nici mafioții care căpușează administrația statului român.

Să nu uităm niciodată că dl președinte Nicușor Dan n-a ridicat un deget în apărarea unui prim ministru care s-a angajat să facă reformele necesare României, pe baza unui program agreat de toate partidele de guvernământ, și care a fost sabotat apoi, în mod profund imoral și incorect, de cel puțin unul dintre aceste partide.

Iar ieri, la ora 18.00, când a ținut un discurs pur constatativ de nici măcar 3 minute în care n-a spus de fapt nimic despre cea mai severă criză politică în care a intrat România în ultimele 3 decenii, dl. președinte nu a avut minima gentilețe de a mulțumi, măcar formal, premierului Bolojan pentru munca sa din ultimele 10 luni. Nici măcar nu i-a rostit numele.

Nu cumva ranchiuna președintelui ne costă cam mult?

Revenind: obiectivul dlui Dan este, evident, să refacă un soi de USL, un fel de guvernare Ciucolacu, ceva fără Bolojan, orice-ar fi. E străveziu acest obiectiv, deja de luni de zile. Suntem în această situație imposibilă inclusiv – sau mai ales! – din cauza acestui plan nătâng al președintelui României, care a ales să ia partea unui cartel de corupți aflat la guvernare în dauna unei facțiuni reformiste care a încercat să guverneze în interesul cetățenilor, nu al cartelurilor.

Acest USL 3.0, care ar urma să mențină stabilitatea prin îngroparea oricăror reforme serioase și să se mențină mufat la resursele publice, deci acest USL 3.0 are nevoie de ejectarea lui Ilie Bolojan și subordonarea PNL vechilor securici de sistem care au mai tot asigurat genul acesta de stabilitate extractivă, pentru România, de 35 de ani încoace. Se manifestă tot timpul, demagogic-populist, s-au manifestat și ieri. L-am văzut ieri după-amiază, sărind din baie la numai câteva minute după anunțarea rezultatului moțiunii, pe Cătălin Predoiu, scoțând placa cu responsabilitatea guvernării, pe care, vezi doamne, PNL n-o poate abandona. Porecla care i-a fost dată imediat după acest moment de un penibil total îi va rămâne înscrisă pe obraz ca arsă cu fierul roșu: Cătălin Trădoiu. Nu e singurul. Mai sunt și alți pesediști în conducerea PNL, care nu dau doi bani pe soarta partidului și a alegătorilor, doar să rămână ei, cumva, mufați la robinetul resurselor publice. O să-i vedem curând făcând ceva acrobații fracționiste, gen ALDE.

De ce face asta președintele, de ce vrea un USL și nu reformarea României, tot nu mi-e este clar, dar dacă obiectivul său o fi fost cumva să elimine un potențial contracandidat, adică pe Ilie Bolojan, ei bine, mi se pare foarte meschin și oricum i-a ieșit exact pe dos.

Demonizat de cartelul corupților, Ilie Bolojan s-a transformat, deci, în speranța pentru reformă și reorganizare a statului român pe care o așteaptă milioane de români exasperați.

Vom vedea ce va face dl Bolojan cu această energie care nu apare prea des în politică. Deocamdată, el a trecut primul test – mă refer la decizia de ieri seară a conducerii PNL, care a stabilit că liberalii vor refuza o alianță de guvernare cu PSD și vor merge în opoziție.

USR, de asemenea, și-a menținut o decizie asemănătoare.

Acesta e contextul în care președintele României insistă că “vom avea un nou guvern, pro-occidental, într-un termen rezonabil”. Ce înseamnă “rezonabil” în acest climat tensionat, dl. Dan nu a explicat, dar putem bănui că domnia sa are altă percepție asupra urgențelor față de noi, oamenii obișnuiți: de exemplu, vara trecută, înainte de a-l desemna pe Ilie Bolojan ca premier, președintele a supervizat negocieri pe programul de guvernare care au durat aproape o lună, iar aceste negocieri s-au desfășurat chiar la Palatul Cotroceni. O lună, când deficitul național spărgea plafonul bunului simț și fiecare zi pierdută reducea șansele stabilizării finanțelor publice.
Deci calm până la imobilism, așa pare să acționeze dl. Dan. Nu e tocmai încurajator, având în vedere urgențele financiare, economice și legislative cu care se confruntă țara noastră – și să nu uităm că aceste urgențe s-au acutizat dramatic în urma crizei politice profunde cu care ne confruntăm, o criză pe care președintele continuă s-o minimalizeze.

Ce guvern va urma, e imposibil de anticipat acum, dar e sigur că ne va fi mai rău înainte să ne fie mai bine.

Oricum, dincolo de procedurile tehnice, care vor dura cât vor dura, votul de ieri din camerele reunite are și consecințe politice profunde.

PNL a primit o nesperată oportunitate de a se reforma și a deveni, în sfârșit, apărătorul și reprezentantul electoratului pro-european, care vrea un stat onest, eficient și respectuos cu cetățenii. Nu e nimic simplu în acest demers, că liberalii s-au dedulcit și ei, de decenii, deja, la sfeterisirea banului public, dar alternativa este – prin eventuala revenire la guvernare, ca breloc al PSD – irelevanța electorală și politică sau chiar dispariția totală.

Interesant ce va urma pentru USR. În mod evident useriștii sunt completamente incompatibili cu pesediștii și, într-o bună măsură, diferiți și de liberali, dar reformarea PNL, dacă se va produce, le va pune probleme, pentru că și ei, și liberalii, vor candida pentru atenția aceluiași electorat.

PSD a reușit contraperformanța de ridica din nou, aproape peste noapte, valul de antipatie pe care are obiceiul să-l provoace și care abia se mai potolise, după ce partidul se alăturase, fără prea mare entuziasm, e drept, dar orișicât, unei coaliții pro-europene. În plus, PSD face acum tumbe populiste în siajul partidului extremist AUR, în care sunt toate șansele să se și înece până la urmă. Olguța Vasilescu, cu viziunea politică și manierele unei țațe de mahala, împreună cu prietenii, sunt hotărâți să facă din PSD o copie fără sare și piper a originalului, cu consecințele firești.

AUR a fost transformat pe neașteptate, prin acest joc bizar între Cotroceni, PSD și pesediștii din PNL, în arbitrul vieții politice din România. E “kingmaker”, cum se spune. Ieri, președintele AUR, dl. George Simion, a și declarat că partidul său este pregătit să-și asume guvernarea, ceva ce ar fi fost complet implauzibil înaintea vrăjilor inabile făcute de ucenicul de la Cotroceni.

Că veni vorba – dl. Nicușor Dan încă nu reușește să înțeleagă ceva extraordinar de simplu, și anume că singura apărare a președintelui României în fața abuzurilor politice este poporul. Nu-l poate salva nicio înțelegere cu niciun partid sau facțiune din vreun partid, nici cu serviciile sau cu părțile întunecate din servicii, nici statul paralel și nicio manevră de culise, oricât de genială i s-ar părea dânsului – ci numai poporul, care poate vota cu el sau împotriva lui la viitoarele alegeri prezidențiale – sau la un eventual referendum de suspendare – sau, cel mai rău, să ajungă să-l ignore, pur și simplu, împingându-l în irelevanța completă.

Ce urmează? Probabil că timp pierdut, într-un moment în care România nu-și permite să mai irosească niciun minut în reformarea statului – și a clasei politice! Iar fiecare minut pierdut în criză se traduce în costuri mai mari pentru fiecare dintre noi: curs mai prost pentru leu, dobânzi mai mari la credite, inclusiv la cele pentru finanțarea deficitului, recesiune și poate și criză economică, adică viață mai grea, sărăcire, stagnare. La orizont se poate vedea – încă departe, dar în creștere – catastrofa unei prăbușiri financiare naționale complete, care ar putea fi provocată de alte gesturi politice iresponsabile în următoarea perioadă. Ar urma FMI și măsuri foarte dure de echilibrare, care ne vor costa enorm, pe fiecare dintre noi. E ca în medicină: una este prevenția, alta tratamentul, și, în fine, cu totul altceva o intervenție chirurgicală de mare urgență, pentru salvarea pacientului. La noi, PSD-AUR-SOS-POT tocmai au împins medicul, cu pastilele lui amare, în jos pe scările Palatului Victoria, și acum sărbătoresc eliberarea de tratament. Partea proastă e că ambulanța nu se vede încă pe nicăieri.

Eu nu pledez pentru reformarea partidelor așa, de dragul lor. Sincer să fiu, mă interesează cât negru sub unghie dacă PNL mai intră sau nu în viitorul Parlament, dacă PSD se face praf sau își revine, dacă AUR se dizolvă la întâlnirea cu realitățile guvernării sau nu. Nu mai pot eu de grija partidelor – așa cum sunt ele azi.

Ce-mi doresc este ca partidele din această țară să reprezinte cu adevărat interesele cetățenilor – diferite, desigur – și nu interesele clientelei politice și ale cartelurilor corupților.

Pot să se cheme cum vor aceste partide, atâta timp cât politicienii înțeleg, în sfârșit, că dacă refuză și în continuare, ca și până acum, să respecte și să împlinească așteptările legitime ale electoratului, ne împing pe toți în haos și sărăcie. Iar aceste așteptări legitime nu sunt să mai primim niște mită electorală, ci să trăim cu toții într-o țară care ne oferă șanse egale, care încurajează munca cinstită, profitul onest și care descurajează eficace corupția și pedepsește exemplar corupții.

De aceea și spun că există acum o oportunitate istorică pentru PNL să ocupe acest loc și să răspundă acestor așteptări. Pur și simplu, aceste așteptări nu mai pot fi ignorate, și alegătorii tot dau semnale în acest sens, din 2024 încoace.

Suntem, deci, în pragul demiterii guvernului Bolojan printr-o moțiune de cenzură inițiată de o alianță ad-hoc PSD-AUR. Două partide care, evident, s-au jurat pe ce-aveau mai sfânt, în mod repetat, că nu vor colabora vreodată – dar e vânare de vânt să cauți sfinți în politică, cel puțin în cea dâmbovițeană.

O moțiune de cenzură împotriva guvernului, susținută de un partid aflat chiar la guvernare, nu nu mai e demult o noutate în țara noastră. De fapt, din 2009 încoace, niciun prim-ministru nu a mai avut mandat întreg, toți fiind trântiți fie prin moțiuni de cenzură susținute de foști parteneri de guvernare, fie debarcați chiar de propriile lor partide, cum a fost cazul dlui Sorin Grindeanu, la un moment dat, un prim-ministru PSD evacuat cu scandal tocmai de PSD.

Deci, din acest punct de vedere, dărâmarea guvernului Bolojan nu e vreo premieră istorică – ce este istoric e, însă, momentul în care se petrece.

Desigur, știm cu toții care e contextul – războaie sângeroase la graniță sau în apropierea geografică, criză globală, fascizarea Americii etc, un concert dizarmonic de catastrofe în desfășurare care au declanșat și întrețin o furtună geopolitică perfectă.

Dar, în mod particular pentru noi, destrămarea coaliției de guvernare și dărâmarea guvernului se petrec taman când exista șansa reformării și modernizării statului român. Ultima șansă pentru mult timp.

De fapt, poate că am folosit incorect verbul reflexiv “a se petrece”. E cam impersonal și cu accent de hazard. Ceva se poate petrece pur întâmplător, nu? Mi se pare că, în cazul acestei crize politice, lucrurile nu par deloc întâmplătoare, ba dimpotrivă, par foarte bine organizate astfel încât să facă maximum de daune în ultimul moment, când nimic nu mai poate fi reparat ulterior.

Mă refer, evident, la cele două programe mari de finanțare pe care le mai poate accesa România în următoarele luni. Vorbim de peste 26 de miliarde de euro, care sunt alocate pentru modernizarea și dezvoltarea României. Dacă vor fi depășite termenele contractuale, aceste sume uriașe vor fi pierdute. Mă refer la cele 10 miliarde de euro din PNRR și la cele 16 miliarde de euro din programul SAFE. Banii din PNRR sunt gratuiți. Banii din SAFE sunt parte a unui împrumut la nivelul UE, în condiții super-avantajoase, pe care România nu le va putea obține, probabil, decenii de-acum înainte.

Cred că merită explicat puțin și ce anume ar trebui să finanțeze aceste miliarde, ca să înțelegem ce tragedie va fi pierderea lor.

Pentru cele 10 miliarde de euro din PNRR e vorba despre 9 capitole în care țara noastră trebuie să adopte și să implementeze legislație de reformă și modernizare.

Totul e destul de tehnic dar, rezumate în limbaj jurnalistic, inteligibil, aceste capitole sună așa:

1.  Reguli mai clare și mai dure pentru numirea și activitatea funcționarilor și demnitarilor, ,mai ales în domeniul averilor nejustificate, conflictelor de interese. și incompatibilităților. Cu alte cuvinte, legislație anticorupție, în esență. Dacă nu adoptăm aceste legi, pierdem 771 de milioane de euro.
2.  Reforma ANAF  – adică digitalizare, sistem de bonus-malus pentru inspectori, măsuri clare și eficace de reducere a evaziunii fiscale. Pentru asta am primi 771 de milioane de euro.
3.  Salarizarea unitară a bugetarilor, cu salarii determinate de criterii clare și legate de performanță,  o legislație care să elimine haosul, inechitățile și arbitrariul din salarizarea personalului din sistemul public. Fonduri pentru acest jalon: 771 de milioane de euro.
4.  Guvernanța companiilor de stat  – adică management profesionist și eliminarea sinecuriștilor, ceea ce, bineînțeles, ar reduce masiv căpușarea companiilor de stat de către clientela de partid. Pentru asta, ar urma să primim, cadou, alte 771 de milioane de euro.
5.  Reguli mai clare și mai coerente de urbanism și pentru construcții.  Adică autorizări mai rapide, digitalizare, mai puțin loc pentru abuzuri și corupție. Dacă nu facem, pierdem 972 de milioane de euro.
6.  Modernizarea sistemelor de termoficare,  susținerea prosumatorilor, eficientizarea sistemelor actuale.  Nu facem, pierdem 771 de milioane de euro.
7.  Reforma Apelor Române,  o altă zonă aproape complet distrusă de corupție, o sursă majoră de venituri ilegale pentru diverși mafioți conectați politic. Fără această reformă, pierdem 972 de milioane de euro.
8.  Reducerea surselor poluante de energie,  cum ar fi cărbunele, și susținerea dezvoltării producției de energie curată. 771 de milioane de euro.
9.  Utilizarea unor terenuri de stat pentru producția de energie regenerabilă,  adică pentru parcuri eoliene și solare. Tot 771 de milioane de euro dacă nu se întâmplă.

Cu totul, cum spuneam, 10 miliarde de euro care ar urma să susțină construcția unei țări pe care ne-o dorim cu toții – fiecare dintre noi ar vrea mai puțină corupție, un stat mai eficient, mai puține abuzuri și o interacțiune mai simplă și mai corectă cu administrația publică, nu? 

Mă rog, fiecare dintre noi, mai puțin corupții din politică, pentru care această modernizare e un pericol de moarte. Ei nu știu să facă nimic altceva decât să fure și să se țină cu ghearele și cu dinții de putere, sursa îmbogățirii lor. 

Termen limită pentru adoptarea acestor legi, descrise sumar mai devreme: luna august. Nu respectăm termenele, pierdem banii – s-a mai întâmplat: mai țineți minte cum PSD a făcut tot ce a putut pentru a bloca reforma pensiilor speciale din Justiție? România – noi, românii – am pierdut 231 de milioane de euro din această cauză.

Sau poate vă mai amintiți de scandalul AMEPIP – agenția care urma să se ocupe de scoaterea politicii din companiile de stat și care, exact din contra, a ajuns pe mâna unuia dintre slujnicii lui Marian Neacșu, sinistrul apartcik al PSD, pe care l-am revăzut alaltăieri negociind cu AUR moțiunea de cenzură. Și atunci corupții din PSD au ajuns să blocheze fonduri europene pentru România de aproape jumătate de miliard de euro.

Aici suntem. Explicați-mi acum, vă rog, cum e posibil ca două partide importante ale României, adică PSD și AUR, să declanșeze și să intensifice o criză politică taman acum, când ar trebui făcute toate eforturile pentru accelerarea reformelor, fără să existe în acest demers un motiv subteran, perfid și antinațional.

Cât despre programul SAFE, adică Security Action for Europe, el este răspunsul Europei la agresiunea armată Rusiei față de vecinii săi, dar și la nevoia reindustrializării țărilor europene în domeniul apărării. 

România are alocate peste 16 miliarde de euro în acest program. Este a doua cea mai mare sumă după Polonia – apropo, polonezii folosesc deja efectiv toți banii lor din SAFE ca să își întărească apărarea, asta în timp ce, la noi, AUR votează împotriva legislației care permite doborârea dronelor rusești care ajung peste România. 

Revenind, împrumutul acesta, negociat de Comisia Europeană, repet, în condiții excepțional de avantajoase, ar urma să susțină atât achiziții militare cruciale pentru apărarea țării noastre, cât și reindustrializarea țării. Ar urma să creeze locuri de muncă și surse mari de venit pentru România, asta pe lângă creșterea semnificativă a siguranței noastre în apropierea unui vecin care acționează ca un imperiu colonial de secol XIX.

Și contractele din programul SAFE trebuie semnate până în vară. Este adevărat că, ieri seară, Comisiile de Apărare din Parlament au dat aviz favorabil pentru inițierea procedurilor de contractare din SAFE – dar, după ce guvernul Bolojan va cădea, risc să spun că jocul, arbitrat de alianța PSD-AUR, se va schimba profund.

Așadar, în ciuda declarațiilor politice liniștitoare, aceste programe uriașe sunt blocate, de facto, prin rezultatele directe ale acțiunilor PSD și AUR. Asta trebuie să înțelegem cu toții, fără vreo umbră de îndoială. PSD și AUR sabotează direct dezvoltarea, modernizarea și apărarea României.

Iată cum interesele mafiei de partid sunt mai presus de interesul național.

O Românie modernă, cu instituții publice transparente, management profesionist și respect față de cetățeni este moartea pentru aceste partide. Moartea. Fac orice ca să nu permită această reformare, ca nu carecumva să rămână fără posibilitățile de a șperțui și sfeterisi banul public. Fac orice, inclusiv să nenorocească milioane de români, ca să umble ei cu valizele Vuitton de politicieni săraci prin aeroporturi, ca ministrul Agriculturii, recent. Atât de meschini și ticăloși sunt.

În fine, am senzația chinuitoare că suntem abia în prima fază a unui plan în desfășurare, care urmează să deraieze în cele din urmă România de pe orbita europeană și s-o arunce în mâlul sulfuros al regimurilor corupt-autoritariste, iliberale, care plac mult Kremlinului și, mai nou, și regimului Trump. Un mâl din care Ungaria pare că abia s-a extras, după 16 ani de regres și sărăcire. Mi-e ca România să nu fie, cumva, un caz de confirmare a legii compensației în acest context.

Ce a făcut PSD este de o iresponsabilitate năucitoare. Parcă vrea cu tot dinadinsul să prăbușească România. Începi să te-ntrebi dacă nu carecumva are un plan bine pus la punct în sensul ăsta.

În orice caz, aici este vorba și despre o nesimțire crasă, despre un dispreț monstruos al acestor politicieni față de victimele propriilor lor decizii. Măcar PNL, cu Bolojan, se străduiește să repare ce a stricat Ciucă, dar la PSD nicio tresărire, nicio asumare, nicio încercare, cât de cât timidă, pentru propria reabilitare.

Guvernele Ciucă și Ciolacu au preluat o țară care abia începuse să-și revină după pandemie. Deficitul bugetar era în scădere, dar acești doi politicieni, susținuți de partidele lor și de președintele Iohannis, au distrus literalmente bugetul național. Au apucat România de ceafă și-au dat-o cu capul de îmbelșugata masă a populismului până s-a umplut de cucuie financiare.

Ciolacu, de exemplu, a umflat din pix de 60 de ori fondul de rezervă al Guvernului – adică a spulberat în 16 luni cât toate guvernele României în 15 ani. Cât? 65 de miliarde de lei – și a modificat și legea, astfel încât să poată folosi banii din Fondul de Rezervă și pe cheltuieli curente, nu doar pentru situații de urgență. Care au fost cheltuielile curente? Măriri de salarii și pensii, bonusuri, sporuri, subvenții – fără nicio legătură cu capacitatea reală a economiei de a suporta astfel de creșteri. A tocat 4% din PIB-ul României într-un an și jumătate. 4% din PIB, mai mult ca bugetul Educației sau Apărării, în pixul unui politician care nu poate arăta diploma de bacalaureat, un politician care-și imagina că va deveni președintele României.

Ciolacu a spart banii din Fondul de Rezervă pe mite electorale. Un comportament criminal, de-a dreptul – Fondul de rezervă este pentru urgențe – cutremur, inundații, dezastre naturale, criză energetică, război șamd, nu ca să cumpere premierul PSD voturi.

Iată ce spune consilierul BNR Eugen Rădulescu: “Tot Fondul de rezervă al Guvernului a fost tocat pe nimic. Fondul de rezervă trebuie cheltuit numai și numai pentru crize. Acum trebuia să avem bani în Fondul de rezervă ca să putem să atenuăm criza din Golf. Ne-am trezit că nu avem niciun glonț. Nu mai avem nicio resursă bugetară.” (Digi24)

Așa, și? Credeți că pesediștii simt vreo vină?

Am auzit că dna Olguța Vasilescu, despre care se spune că este gânditoarea acestei catastrofe politice, să mori de râs, nu alta, a spus că Ilie Bolojan e incompetent pentru că în mandatul său datoria externă a continuat să crească. Dna Olguța se uită la economie ca la poarta nouă. Evident că datoria statului a continuat să crească, pentru că altfel nu pot fi acoperite cheltuielile iraționale angajate de Ciucă și Ciolacu. Ca să oprești această creștere, trebuie să faci reforme și să tai cheltuieli, ori exact asta refuză PSD.

De altfel, când e la guvernare – și e aproape tot timpul – pesediștii nu au decât un singur obiectiv: să împiedice reformarea și eficientizarea administrației statului român, pentru ca nu carecumva să li se micșoreze oportunitățile de a suge, sfeterisi, extrage, dijmui etc din averea publică în beneficiul lor și al propriei clientele de partid. Și fac asta de 35 de ani încoace, fără abatere.

Ați văzut ce repede au trecut anul trecut primele măsuri de echilibrare a bugetului – adică măririle de taxe și impozite, pe care le plătesc, evident, cetățenii și businessurile cinstite din țara asta, nu hoții și șperțarii banului public.

Și ați văzut cu câtă îndârjire a blocat ulterior PSD toate încercările de a reduce din cheltuielile statului, așa cum era angajamentul coaliției, da? E vorba de pensiile speciale, reducerea schemelor de personal din primării și ministere, tăierea sinecurilor de prin companiile de stat, reorganizarea administrativ-teritorială a României, închiderea companiilor cu pierderi, digitalizarea ANAF etc – nimic nu s-a putut face, pentru că PSD s-a pus cu toată greutatea sa de partid de sistem în ușa reformei, ca să nu scape din gheară banul public, fără de care pur și simplu nu mai are nicio rațiune de a exista.

Deci, să recapitulăm, că poate am uitat, care este situația:

România are un deficit de țară în război, făcut de niște politicieni ticăloși și iresponsabili.

La graniță, în est, avem un război adevărat, cel mai sângeros și extins din Europa de după 1945.
Suntem ținta unor campanii de dezinformare și manipulare ce destructurează însăși fibra societății.

În fine, din cauza războiului din Golf, am intrat într-o criză energetică globală, care ar putea să se transforme curând într-o criză economică globală.

Probabil că niciodată din 1945 încoace nu au fost momente atât de periculoase pentru țara noastră.

Și ce face PSD? Declanșează o criză guvernamentală și politică ce va nărui stabilitatea financiară și economică a țării. Și o mai face și sărbătorește, cu lumini colorate, muzici de generic și discursuri triumfaliste, de zici că au fumat toți ceva stricat la partidul ăla. E grotesc. Cumva, chiar mai grotesc decât serbarea nord-coreeană de ziua lui Victor Ponta de pe Arena Națională, din 2014, pentru că acum avem cu totul alt context național și internațional.

Iar când opinia publică protestează, și pe bună dreptate, tot madam Vasilescu pufnește cu dispreț – “ce, ne-au votat pe noi acești oameni, ca să ne intereseze părerea lor”? Disprețul groafei față de iobagii de pe moșie.

Că veni vorba, masculul groafei, dl Claudiu Manda, plânge cu lacrimi de crocodil când clamează, caragialesc, că “vrem să trăim și noi, cei săraci” – dl Manda are salariu de europarlamentar de 93.000 de euro anual și vreo 5 case, asta așa, la o numărătoare sumară, că dacă-l iei la bani mărunți nu știu câte cutii de pantofi ajungi să numeri.

Guvernul trebuia să fie acum concentrat 100% pe atragerea fondurilor din PNRR – mai avem 3 luni, până în august, ca să înlăturăm toate blocajele pentru reformă și să luăm 10 miliarde de euro – 10 miliarde de euro cadou, nu împrumut, bani gratis, pentru investiții și modernizarea României.

Și ce face PSD? Aruncă totul în aer.

Și se simte – în buzunarele fiecăruia dintre noi. Iată o analiză a grupului de analiză Rethink: “Pe 27 februarie, în preziua războiului din Golf, randamentul la împrumuturi de 10 ani pentru România era estimat la 6,3% pentru România. În aceeași zi, randamentul aferent Ungariei era de 6,47% (+0,17%). Luni, când PSD a dat lovitura împotriva României, randamentul pentru țara noastră a urcat la 7,17%. Ungaria, în schimb, coborâse la 6,15%.”

Știți ce înseamnă o variație de numai un punct procentual la dobânzile pe care le plătește România? 240 de milioane de euro. Un sfert de miliard de euro ne costă frustrările Olguței Vasilescu, impotențele politice ale dlui Grindeanu și obiceiurile infracționale ale colegilor dânșilor.

Știți cât ar urma să plătească țara noastră anul acesta, rate la împrumuturi externe și dobânzi? 40 de miliarde de euro. Serviciul datoriei externe. Doar dobânzile reprezintă 12 miliarde de euro. Faceți o împărțire la totalul populației. Rezultă 2128 de euro. 2128 de euro avem în sarcină fiecare dintre noi pentru a plăti iresponsabilitatea politicienilor din ultimii ani, care și-au bătut joc de România și care acum provoacă o criză cumplită, care riscă să ne doboare cu totul.

Apropo de reforma pe care PSD o tot blochează, știți cât sunt pierderile companiilor de stat? 14 miliarde de lei, cifră anunțată de guvern chiar zilele trecute. 1500 de companii de stat, imensa lor majoritate fiind doar un rezervor uriaș de sinecuri pentru clientela de partid – și, evident, o mașinărie uriașă de produs pierderi.

Numai 22 de companii de stat din energie, transporturi și industrie au acumulat, doar într-un singur an, datorii bugetare de peste 4 miliarde de lei și pierderi de peste 1 miliard de lei.

România nereformată costă îngrozitor de mult – și e păstrată nereformată pentru că niște neisprăviți fără nicio profesie reală n-ar reuși altfel să se-mbogățească.

Mai puțin de una din 3 comune din această țară reușește să-și susțină măcar cheltuielile de personal – adică salariile – din venituri proprii, adică taxe și impozite.

Doar 1% din comunele din România se pot susține financiar fără subvenție de la guvern. Adică 38 din 2859 – mă rog, 1,3%, pentru precizie.

PSD s-a întors acum la sloganurile grotești din anii 90, când minerii chemați de PSD sub alt nume băteau studenții în Piața Universității: nu ne vindem țara! Acum PSD se dă de ceasul morții ca nu carecumva să se listeze la bursă pachete MINORITARE – din companiile de stat și duce o campanie jegoasă de dezinformare pe acest subiect. De ce nu vrea PSD această privatizare MINORITARĂ? Păi, simplu, pentru că asta înseamnă că o să apară investitori privați în companiile acestea, care vor avea acces la date, la contracte, la numele amantelor angajate formal pe mii de euro, vor vedea cum se fură banii prin rețeaua de canalii politice ce căpușează aceste companii. Cum să lase pe cineva să aprindă lumina pe aici?

Nu găsesc nici măcar o fărâmă de responsabilitate și respect față de noi, cetățenii, în comportamentul cinic, disprețuitor, distructiv, de-a binelea antinațional al PSD. Și dacă nu înțelegem, fiecare dintre noi, cât de mult rău face acest partid, nu vom obține decât repetarea istoriei, de la o rundă la alta de alegeri. Sper că n-am uitat că PSD ia cele mai multe voturi la fiecare scrutin, de 35 de ani încoace, da? Și a și guvernat cel mai mult – în jumătate din acești ani a avut prim-ministrul și guvernul, și în vreo alți 6 ani a participat la diverse coaliții de guvernare, mai pe față, mai ferit.

Poate că avem și noi, alegătorii, o responsabilitate pentru situația asta, nu credeți?

Folosind particularitățile sistemului parlamentar și constituțional unguresc, Orbán a putut rescrie Constituția după cum a vrut, când a vrut. Din 2010 încoace, de când a câștigat alegerile cu supermajoritate, acest document fundamental a fost modificat de 12 ori, ultima dată acum 4 ani. Schimbările au fost aproape de fiecare dată profunde, vizând esența statului maghiar. Astfel, au fost puse de facto sub control politic instituții cruciale, precum Curtea Constituțională, sistemul judecătoresc, sistemul electoral, controlul media șamd. Drept rezultat, guvernul a primit puteri extinse și au fost reduse dramatic posibilitățile de monitorizare și cenzurare a acțiunilor executivului.

Să ne felicităm că la noi nu e posibilă schimbarea atât de facilă a Constituției și nici atât de ușor ca un partid să obțină măcar majoritatea absolută, darmite super-majoritatea. Imaginați-vă cum ar fi arătat România în condiții similare, după 16-20 de ani de rescris statul de către politicienii noștri.

La vecini, rezultatul e binecunoscut: Ungaria a devenit cea mai coruptă țară UE, media a fost concentrată în proprietatea clientelei de partid, inegalitățile sociale și economice s-au adâncit.

Acesta este contextul în care a obținut Péter Magyar/TISZA această victorie zdrobitoare – dar, atenție, supermajoritatea de 69% (estimată, înainte de rezultatele validate) este consecința a însuși sistemului pus la punct de Orbán pentru exploatarea voturilor în profitul câștigătorului. Votul politic, pe liste, arată o diferență mai mică.

Din totalul de aproximativ 5,7 milioane de voturi valabile, TISZA a primit 3,1 milioane, FIDESZ puțin peste 2,2 milioane și Mi Hazánk, al treilea și ultimul partid intrat în Parlament, a luat cam 340 de mii. Asta înseamnă, de fapt, 54% la 39% și 6%. Vorba românească merge foarte bine aici: nu este pentru cine se pregătește, este pentru cine moștenește.

În fine, marea întrebare este, acum, ce va face Péter Magyar cu sistemul moștenit de la Viktor Orbán. Între ei doi nu sunt mari diferențe ideologice.

Niciunul nu e federalist european și amândoi sunt mai degrabă suveraniști – dar, e adevărat, Magyar a promis că va readuce Ungaria în UE și va abandona sabotajul permanent din structurile europene.

Amândoi sunt conservatori de dreapta, tradiționaliști, naționaliști, amândoi susțin intervenția statului în economie, ambii critică liberalismul european.

Péter Magyar a avut însă un discurs anti-corupție, a promis revenirea la pluralismul media și s-a angajat că va reseta sistemul iliberal orbánist.

Asta a fost, însă, în campania electorală. Pe cât de vastă este puterea pe care a câștigat-o (pentru Ungaria), pe atât de mare este și tentația.

Am mai văzut candidați pe platforme democratice care se răsucesc când câștigă alegerile.

Ce ar trebui să facă Magyar este enorm – practic, efortul său ar trebui să fie invers decât al lui Orbán: să deconstruiască iliberalismul și să reconstruiască democrația. Orbán a avut nevoie de 16 ani pentru asta.

Ieri seară, Péter Magyar a cerut demisia „marionetelor” lui Orbán: „Îi cer Președintelui Republicii să invite imediat câștigătorul să formeze un guvern și apoi să plece din funcție. Îi chem pe toți acești marionete care au fost la putere în ultimii 16 ani să facă același lucru” – a spus el, referindu-se apoi la președinții Curiei (Curtea Supremă, în sstemul unguresc), ai Oficiului Judiciar, ai instanțelor supreme și constituționale, ai Curții de Conturi, ai Autorității pentru Concurență și șeful autorității media, după care a adăugat: „Să plece, să plece. Să nu aștepte până când îi vom trimite noi acasă”.

Toți aceștia au mandate de câte 9-12 ani și au capacitatea să blocheze complet orice încercare de reformă în Ungaria.

Vor pleca?

Și, dacă da, ei vor trebui înlocuiți – cu loialiști ai lui Magyar, evident. Teoretic, rolul lor ar trebui să fie, apoi, să participe la desființarea propriei lor puteri, în cursul reformei pe care se presupune că ar urma s-o declanșeze noul prim-ministru maghiar, cu puterea lui atât d emare.

Eu sper că așa va fi. Dar rămân rezervat. Puterea corupe iar puterea absolută corupe absolut, nu-i așa?

Cred că, în vacarmul general, scapă o altă serie de semnale pe care președintele le-a dat în timpul conferinței de presă.

Este vorba despre abandonarea premierului Bolojan.

Dl. Dan a fost întrebat direct, în trei rânduri, de către trei jurnaliști diferiți, despre criza din coaliție. Cu fiecare răspuns, a scăldat-o. Nu i-a rostit numele nici măcar o dată lui Ilie Bolojan. Nu și-a exprimat în niciun fel susținerea față de el.

Iată aceste momente, extrase din transcrierea oficială a conferinței de presă, de pe site-ul Președinției.

A mai existat o a patra întrebare indirectă care i-ar fi permis președintelui să dea un mesaj de susținere pentru premier, dar și aici a refuzat să facă acest gest:

Deci „sunt multe scenarii, nu aș vrea să, noi avem niște obiective, rol de mediator, susținerea să vină din Parlament”

Prin contrast cu răspunsurile expediate de mai sus, în cazul procuroarei Chiriac, dl președinte a cheltuit mai bine de jumătate din expozeu pentru a o apăra pe aceasta punct cu punct, acuzație cu acuzație.

Iată o diferență de atitudine frapantă.

Dl. Dan e total angajat în susținerea unei procuroare controversate și completamente detașat de șeful guvernului, ținta unei campanii dezlănțuite de denigrare din partea propagandei de partid a PSD și AUR.

Este clar, din aceste răspunsuri, că dl. președinte nu va ridica un deget pentru menținerea în funcție a prim-ministrului Ilie Bolojan.

De ce?

Poate că dl. Dan se teme de o eventuală coaliție PSD-AUR, care l-ar putea suspenda fără efort. Un referendum de demitere pe fondul nemulțumirii generale a populației ar avea șanse semnificative să treacă.

Poate că dl. Dan crede că, dacă transmite diverse semne de prietenie către PSD, i se va răspunde la fel – în fond, a mai existat nu demult un președinte de la care am sperat reformă și-am primit din contră.

Sau poate că, pur si simplu, dl. Dan chiar consideră că nu poate fi sacrificată stabilitatea politică a României, în acest context național și internațional îngrozitor, doar pentru o persoană.

Probabil că debarcarea acestui ardelean încruntat, care nu știe decât să ia decizii logice, oricât de neplăcute ar fi, era oricum inevitabilă. E prea departe de coteriile, ipocriziile și demagogiile politicarzilor dâmbovițeni. Doar că am sperat că momentul nu va veni atât de curând, că va avea timp să mai curețe din cangrena clientelismului acesta care sufocă administrarea statului român.

Poate că dl. Bolojan va înțelege însă, în sfârșit, că politica la vârf e fără mamă, fără tată. Că degeaba promiți public că n-o să candidezi la președinție (în 2030), când asta nu-ți aduce înapoi nici loialitate, nici onestitate, nici recunoștință.

Ce rămâne de stabilit este dacă Ilie Bolojan își va asuma, în sfârșit, faptul că are o greutate politică reală, și dacă va începe să și acționeze ca atare – și nu pe cont propriu, pentru că asta, în politică, te face vulnerabil și ineficace.

Poate că, în sfârșit, Ilie Bolojan pricepe că puterea nu se primește, ci se ia.

Cea mai puternică țară a lumii a ajuns pe mâna unui iresponsabil care o conduce cum conduce un psihopat mașinuțe bușitoare.

Donald Trump a provocat o criză globală, declanșând un război fără ieșire onorabilă în cea mai sensibilă zonă geostrategică a Pământului. Președintele Americii se-ncurcă acum în propriile minciuni, declarând victorii, dând ultimatumuri, anunțând negocieri de pace și amenințând cu distrugerea totală de mai multe ori pe zi, într-o dezordine literalmente psihotică. Ieri, de pildă, s-a trântit pe jos, pe rețelele sociale, într-un nou tantrum, amenințând că Statele Unite nu-și vor mai respecta obligațiile față de parteneri și aliați pentru că aceștia nu au intrat și ei în războiul pe care l-a declanșat împotriva Iranului – de altfel, fără a se consulta cu ei și fără măcar a întreba pe cineva ce crede despre idee.

Dl Trump a dorit schimbarea regimului de la Teheran și tot ce-a obținut a fost înlocuirea ayatollahului tată cu ayatollahul fiu, care e și mai radical.

Dl. Trump a vrut distrugerea sau capturarea uraniului îmbogățit al Iranului și uraniul e încă bine ascuns, cu zero șanse de a fi capturat.

Pentru a marca aceste autogoluri istorice, dl Trump a cheltuit până acum 1 miliard de dolari pe zi din bugetul Statelor Unite.

Iar singurul obiectiv rezonabil care mai poate fi identificat acum este redeschiderea Strâmtorii Hormuz, adică să se revină la situația de dinaintea războiului. Iată ceva atât de absurd încât este aproape imposibil de comentat: obiectivul războiului dlui Trump ar fi să se anuleze consecința începerii războiului de către dl Trump.

Riscul extinderii regionale a acestui conflict este în creștere. Zi de zi, Iranul mai lovește un petrolier din Golf, o rafinărie, un port, un depozit – nu-i nevoie de multe astfel de atacuri, și nici măcar de multe lovituri reușite, ci numai de a demonstra că, în strâmtoarea acesta claustrofobic de îngustă, acționează un actor militar și politic hotărât și capabil să blocheze traficul naval prin mijloace violente.

Ideea de escortare a petrolierelor prin Hormuz este în același timp ridicolă și de coșmar. Paradigma războiului s-a schimbat fundamental în ultimii ani – am trecut de la loviturile de precizie, cu echipament militar extraordinar de sofisticat și prohibitiv de scump, la precizia militară de masă, cu roiuri de drone primitive, ieftine, și ucigător de eficace prin număr. Ce poate face un distrugător trimis să protejeze un petrolier mai lung decât Casa Poporului când acesta e ținta unui atac simultan cu zeci de drone aeriene și acvatice? E suficient să treacă una singură și atacatorul și-a atins obiectivul.

În termeni militari, Iranul menține așadar inițiativa, decide unde și când să lovească și controlează câmpul de bătălie. Adică dictează ritmul confruntării și obligă adversarul să lupte acolo unde nu poate câștiga. Că ne place sau nu, Iranul duce cu măiestrie un război asimetric de manual. Nu că aș avea vreo simpatie pentru regimul teocratic de la Teheran, care își ucide cu zecile de mii cetățenii care îndrăznesc să demonstreze împotriva ayatollahilor și care finanțează de zeci de ani diverse mișcări teroriste, destabilizând întreaga regiune, dar realitatea trebuie observată.

În România, noi stăm cu ochii pe prețul carburanților și pierdem vremea cu certuri pe reducerea selectivă a taxelor – “dar de ce doar la motorină și nu și la benzină?” – când, de fapt, prețul la pompă va deveni, curând, cea mai mică problemă din torentul cu care ne vom confrunta. Blocarea Strâmtorii Hormuz printr-un război catastrofal de prost gândit, și bombardarea de către Iran a facilităților industriale ale celorlalte țări din Golf, sugrumă lanțurile de aprovizionare nu doar pentru țiței, gaz și carburanți, ci și pentru diverse alte materii prime și echipamente cruciale pentru funcționarea economiei globale.

Situația se deteriorează rapid – atât de repede încât, ieri, Comisia Europeană a cerut statelor membre ale Uniunii să se pregătească pentru măsuri de reducere a consumurilor și să se consulte pentru a adopta politici comune în această privință – și e ușor de înțeles de ce: în piața comună a Uniunii, contagiunea dezechilibrelor de aprovizionare este garantată.

Și acum, să privim spre noi înșine.

Unde este România în acest vârtej monstruos al istoriei?

România este la granița celui mai devastator război terestru din Europa, după cel de-al doilea război mondial, și una dintre țintele predilecte ale operațiunilor de destabilizare și dezinformare din partea Rusiei. O țintă deja făcută ciur, dacă e s-o spunem drept.

A început acum încă un război, nu chiar așa departe, care ne afectează profund și e de natură să creeze mari dificultăți financiare și economice și, pe cale de consecință, instabilitate suplimentară.

Aceste șocuri cumplite, care pot destabiliza societăți mult mai echilibrate, ne lovesc, seismic, în mai proastă perioadă posibilă pentru noi – financiar, economic, politic.

Avem o clasă politică epuizată, cu partide care și-au distrus cu îndărătnicie, ani la rând, orice urmă de credibilitate și respect din partea electoratului. Establishmentul actual este, de aceea, pus sub presiune și se confruntă cu provocarea nou-veniților politici populist-extremiști. E foarte posibil ca aceștia să câștige majoritatea în următoarele alegeri. Ca de obicei în situații de criză, alegătorii se orientează spre pseudo-soluții radicale – și, ca de obicei, aceste partide nu pot inventa alte legi economice și alte realități, chiar dacă pretind c-o pot face, ci doar agravează dramatic problemele.

Ei bine, în aceste condiții-limită, în care la conducerea României e nevoie, mai mult ca niciodată, de inteligență, viziune, calm, spirit de sacrificiu, un mare gargaragiu politic, care acționează ca șef al PSD – adică dl. Sorin Grindeanu – a reușit cumva (contra)performanța de a propune României instabilitatea ca model de guvernare.

Asta a venit ca o justificare a consecințelor inevitabile pe care le au și le vor avea atacurile furibunde, zilnice, ale PSD împotriva premierului Bolojan. Drumul pe care s-a angajat PSD duce direct la destrămarea acestei coaliții de guvernare și la acutizarea crizei.

Așadar, aflat la Brăila, la o reuniune cu colegi de partid, dl Grindeanu a declarat, textual: „Am văzut în Bulgaria, de exemplu, în ultimii 3–4 ani, (că) au fost opt sau nouă runde de alegeri anticipate. Ratingul de țară este mai bun decât al României astăzi și nu puteți să îmi spuneți că opt sau nouă runde de alegeri au însemnat stabilitate politică. Stabilitatea politică este bună doar atunci când aduce prosperitate.”

Este ceva atât de grotesc și toxic încât nu poți să nu te-ntrebi dacă dl Grindeanu se află cumva în slujba dușmanilor acestei țări. Asta, sau o șubrezenie intelectuală deplorabilă, care-l împiedică pe șeful PSD să înțeleagă diferența dintre corelație și cauzalitate.

Adică să priceapă că Bulgaria are rating de țară mai bun ca România nu datorită celor 8-9 runde de alegeri anticipate, ci datorită unor politici economice total diferite de ale României.

Bulgaria are un deficit comercial de sub 3%, de ani de zile, iar aceasta a fost și una dintre condițiile pentru admiterea țării în zona euro. România pe care ne-a lăsat-o dl Ciolacu, anul trecut, avea un deficit de 3 ori mai mare și nu mai are nicio șansă să intre în zona euro cel puțin o generație de-acum înainte.
Țara noastră va trebui să plătească anul acesta 11 miliarde de euro doar ca dobânzi la creditele luate – cum ar spune dl Grindeanu – ca să aducă prosperitate. România se apropie de un nivel de două treimi al datoriei publice raportată la PIB. Bulgarii sunt sub 50%. Leva bulgărească a fost legată de marca germană și de euro, de aproape 30 de ani încoace – asta a redus flexibilitatea economică, pe de o parte, dar a și împiedicat guvernele de la Sofia să tipărească bani și să dea cu mite electoraliste în populație, ceea ce e singurul lucru pe care-l pot imagina pesediștii ca așa-zisă politică de dezvoltare – uite unde ne-a adus asta.

Ce lux fatal ne pregătește acest politicard îmbibat cu luxul sinecurilor, al protocolului de stat și al avioanelor Nordis! Noua doctrină Grindeanu: instabilitate, trântirea propriului guvern, alegeri anticipate, criză politică în vremea scufundării unei întregi istorii!

M-a întrebat zilele trecute un taximetrist ce-ar putea face ca să-și protejeze familia (și pe el însuși) de furtuna economică spre care ne-ndreptăm.

Cred că e o întrebare pe care ne-o adresăm cu toții.

Așteptăm ordonanța de urgență care ar urma să tempereze creșterea prețului carburanților – trebuia să fie adoptată marți, dar a fost amânată pentru că lipsea un aviz de la Consiliul Economic și Social – asta e o chestiune formală, până la urmă. Adevărul e că măsurile nemulțumesc pe toată lumea și, în esență, foarte probabil că nici nu vor rezolva mare lucru.

Adică comercianții nu acceptă intervenția statului în marjele de profit, pentru că asta ar putea provoca, prin ricoșeu, penurie – de ce să mai imporți țiței scump pentru rafinare și motorină și mai scumpă, din moment ce ajungi s-o faci în pierdere?

Ar mai urma să fie interzis exportul carburanților – asta e o măsură care cred că trebuie explicată mai bine, pentru că eu n-o înțeleg: ce rost are să interzici exportul de benzină, când România e exportator net (de 18 ori mai multă benzină exportată decât importată)?

În fine, unele surse susțin că PSD ar dori reducerea taxelor pe vânzarea carburanților – o măsură populist-populară care ar fi fost posibilă, eventual, dacă dnii Ciolacu și Ciucă n-ar fi spart bugetul anii trecuți, ca să avem acum un deficit de țară aflată în război, cu care nu mai poate fi amortizat niciun șoc. Să nu uităm de ce suntem aici.

În fine, problema fundamentală a acestui plan de temperare, cât de cât, a creșterii prețului la pompă este că pur și simplu nu poate anticipa nimeni, acum, cât de rău s-ar putea deteriora situația aprovizionării globale cu petrol – și nu numai – așa încât poți să te dai peste cap ca să obții o reducere de juma’ de leu la pompă și mâine două drone Shahed mai aruncă în aer o rafinărie saudită și cu asta prețul motorinei sare cu încă 5 lei.

Adevărul e că suntem – și nu doar noi, românii, ci lumea întreagă, în plină criză globală, una provocată de războiul haotic declanșat de SUA și Israel în cea mai sensibilă regiune a lumii când vine vorba de resurse petroliere. O criză mai severă decât Marea Criză a Petrolului din anii ‘70, după cum avertizează din ce în ce mai mulți analiști.

Am intrat în a 4-a săptămâna a acestui război care, după cum ne-a spus dl Trump, a fost deja câștigat încă de acum 4 săptămâni, și iranienii au apucat lumea întreagă de Strâmtoarea Hormuz și strâng vârtos, complet neimpresionați de pălăvrăgelile și statusurile scrise cu majuscule, la 2 noaptea, de cel mai iresponsabil și corupt președinte american din istoria Statelor Unite.

E o degradare înspăimântătoare a ceea ce se presupune că ar trebui să fie cea mai prestigioasă funcție politică și executivă din lumea liberă. O funcție ce presupune – sau asta credeam noi, sau mulți dintre noi – seriozitate, cumpănire, substanță, să înțelegi, măcar, ce greutate are fiecare gest pe care-l faci, fiecare decizie pe care o iei.

Dar iată că la Casa Albă este acest personaj burlesc, un bufon media care s-a înconjurat de sicofanți și care exercită puterea așa cum mânuiește maimuța briciul.

Au existat numeroase avertismente și analize militare de specialitate care au arătat că declanșarea unor operațiuni militare împotriva Iranului va duce la această situație – închiderea de facto a Strâmtorii Hormuz și provocarea unei crize globale. Au existat analize – sunt publice – care au avertizat că Iranul va răspunde militar împotriva altor țări din regiune. Uluitor, la mijlocul lunii februarie însuși guvernul iranian a avertizat, într-o declarație publică făcută la ONU, că interesele americane și ale aliaților Americii din regiune vor fi ținte militare legitime în cazul în care va fi atacat Iranul – dar toate analizele, toate avertismentele au fost ignorate.

Iar acum, dl Trump anunță încetări ale focului care nu există, după ultimatumuri neluate în seamă, și negocieri fără interlocutor, timp în care la bursa americană, în mod foarte ciudat, cineva speculează cu miliarde de dolari căderea sau creșterea acțiunilor în urma acestor declarații fără cap și fără coadă. Iar Iranul continuă să trimită drone și rachete balistice, care lovesc rafinării sau ucid și rănesc civili, asta chiar dacă, nu-i așa, americanii și israelienii i-au obliterat încă de acum vreo săptămâni, haha.

Noi ne concentrăm acum pe prețul benzinei și motorinei la pompă, dar zău că asta e cea mai mică problemă dintr-un morman în creștere de probleme din ce în ce mai mari și mai toxice pentru economia globală.

Cu industria gazului lichefiat din Qatar puternic afectată de atacurile iraniene, urmează, probabil, costuri mult mai mari pentru producția de îngrășăminte agricole, deci scumpirea alimentelor – care oricum se vor scumpi pentru că se scumpește transportul maritim, și că e motorina mai scumpă, și că se lungesc rutele. Fără gaz, toate industriile ce folosesc această resursă vor fi în dificultate – plastic, detergenți, fibre sintetice. Lanțurile de aprovizionare ce treceau prin Golf sunt, practic, întrerupte, iar asta poate însemna întârzieri sau blocaje pentru orice industrie – piese industriale, echipamente. Industria materialelor de construcții, care este de obicei energofagă, va avea de suferit – cimentul, oțelul vor costa mai mult. Sau, ca să vezi cum ricoșează criza prin lume – din cauza închiderii producției de gaz din Qatar, este masiv afectată producția de heliu – Qatarul este și unul dintre cei mai mari exportatori de heliu din lume, cu o cotă de 30% din piață – și, fără acest gaz inert, care poate fi răcit până la -269 de grade Celsius – adică 4 Kelvin, pentru cei care-și mai aduc aminte de orele de fizică – nu se pot produce cipuri pentru orice fel de sisteme computerizate – ah, da, și fără heliu, care răcește magneții supraconductori, nu funcționează aparatele de RMN, în spitale.

Practic, ne confruntăm, cum spuneam, cu începutul unei crize globale de o amplitudine pe care n-am trăit-o niciodată până acum, care se va simți în toate domeniile. De-asta, prețul la pompă este doar unul dintre simptome, poate cel mai suportabil, și tot de aceea a te aștepta ca guvernul României să rezolve problema este completamente nerealist – sau populist.

Revenind la taximetristul meu, care m-a întrebat ce e de făcut, ce să facem noi, oamenii obișnuiți, confruntați cu acest tsunami – sincer să fiu, n-am știut ce să-i răspund. N-am putut să-i dau atunci un sfat, nimic. Dar m-a frământat întrebarea asta, că și eu mă-ntreb ce pot face ca să mă protejez în marginea acestui viitor furtunos care se prăvălește peste noi.

Am găsit, totuși, două răspunsuri aici: mai întâi, să fim prudenți și atenți și mai disciplinați și mai muncitori, ca să ne protejăm sursele de venit, alea care sunt. Probabil că greul încă n-a venit, deci mai avem un pic de timp să ne pregătim cu o nouă atitudine față de muncă și consum. Dar și față de politică.

Pentru că – și de aici vine al doilea răspuns – e crucial să înțelegem, fiecare dintre noi și noi toți, împreună, lecția pe care ne-o predă acum America: anume, că există o responsabilitate a votului și o consecință a votului. Că și în alegeri, ca în multe alte sisteme, funcționează principiul GIGO: Gunoi Introduci, Gunoi Obții. Când votezi un fanfaron cu trecut dubios, care promite că e-n stare de orice decizie extremă, atunci înseamnă că accepți și consecințele a orice face acest politician. Dacă îți bagi picioarele în el de vot, dacă votezi “ca să se-aleagă praful”, așa cum am mai auzit pe câte unii că spun, ei bine, s-ar putea să-ți iasă, și chiar să se-aleagă praful, începând chiar cu viața ta, a familiei tale și a unor societăți întregi.

Să nu minimalizăm vreodată răul pe care-l poate face un politician dement, fără scrupule, ce ajunge la putere – avem multe exemple în istorie, și de fiecare dată omenirea spune – never again, niciodată din nou.

Se spune că omul deștept învață din greșelile altora, iar prostul nici din ale lui.

În România, mai avem doi ani până la următoarele alegeri. Mai e, deci, timp să învățăm din greșelile altora – mai ales că le trăim efectele. Cât de greu poate să fie?

“Coşmarul a 300 de turiști români în Israel, rămași în Egipt, s-a încheiat marți dimineață. Oamenii au ajuns acasă cu doua curse speciale TAROM, după ce zborurile inițiale au fost reprogramate.

Bucuria de a fi din nou în siguranță a fost, totuși, umbrită de dezamăgirea față de autorități. Oamenii spun că au fost nevoiți să acopere, din banii lor, cheltuiala pentru întoarcerea în țară.”

Adică au plătit bilet, asta e tragedia.

Presupun că toată lumea știe despre ce este vorba:

După atacarea Iranului de către Israel și SUA, un grup de români – turiști/pelerini aflați în Israel – s-au trezit blocați acolo din cauza închiderii spațiului aerian (și a perturbărilor curselor aeriene din regiune). Autoritățile române au luat măsuri pentru evacuarea și repatrierea lor, dar procesul a fost dificil și a implicat traversarea graniței în Egipt, de unde ar fi trebuit să fie aduși înapoi în România.

Logistica pentru o asemenea organizare de urgență este complicată iar guvernul, sincer, merită felicitat pentru felul în care a procedat – fără incidente majore, fără situații limită.

Dacă se-ntreabă cineva – TAROM e companie strategică a statului român, iar asta înseamnă și că guvernul poate cere uneori ca TAROM să asigure zboruri în situații de criză – cazul de zilele acestea. Pasagerii care cred că statul n-a avut niciun rol în repatrierea lor aveau alternativa să cumpere bilete pe la ce zboruri civile puteau găsi ca să plece din regiune, cu cine știe ce escale și pe unde și cine știe la ce costuri (de pildâ, o cunoștință mai veche încearcă de câteva zile să revină acasă dintr-o vacanță prin Filipine: biletele de avion către Europa au ajuns la 13.000 de dolari).

Dar reacția misecuvinistă a unora – nu toți – dintre acești pasageri, plus tonul compătimitor-ipocrit al relatării de presă merită niște comentarii separate.

Totuși, cât de mare e datoria statului român față de tine, ca să-ți asigure și să-ți plătească avionul ca să te întorci dintr-o zonă de conflict unde te-ai dus din proprie inițiativă, în ciuda tuturor informațiilor că acolo situația se degradează rapid și izbucnirea unui război este iminentă?

De unde acest misecuvinism?

Răspunsul simplu este că el a fost încurajat de decenii întregi chiar de către statul român.

De fiecare dată când are loc o situație limită, statului i se cere, imperativ, să intervină cu repatrieri, despăgubiri și diverse acțiuni din fonduri publice.

Nu spun că statul nu are obligația să-și protejeze cetățenii – iar asta include repatrierea lor, dacă sunt în pericol – dar despre răspunderea acestor cetățeni care s-au pus singuri în pericol, în ciuda tuturor avertismentelor și informațiilor, nu vrem să vorbim?

Iar acest refuz al unei minime prevederi se vede în multe domenii – iată, de pildă, ce s-a întâmplat anul trecut în urma inundațiilor din nord-estul României.

În iulie 2025 au fost fenomene meteo extreme în România care au provocat inundații în Neamț și Suceava. Au fost distruse case, gospodării, au fost evacuate familii.

Imediat, s-a pus problema despăgubirii acestor cetățeni.

Imediat, guvernul a decis să acorde despăgubiri din fonduri publice celor afectați.

Până în luna octombrie, statul a plătit peste 15,7 milioane de lei pentru refacerea a puțin peste 400 de locuințe afectate de inundațiile din județele Suceava și Neamț, ceea ce reprezintă peste 3,1 milioane de euro.

Adică o medie de 36.000 de lei pe locuință afectată.

Însă doar o mică parte a acestei sume a fost acoperită prin polițele de asigurări obligatorii. De ce? Pentru că în România, obligatoriu pare să fie, totuși, opțional.

Iată datele oficiale:

În județul Suceava au fost 317 locuințe inundate, dintre care 223 fără nicio asigurare. 70& erau în afara legii.

În Neamț, din 189 de locuințe inundate, 150 nu aveau nicio asigurare. 80% nu erau asigurate.

Ca să fie clar: asigurarea obligatorie se face pentru orice fel de locuință, inclusiv pentru cele din chirpici, iar aceasta acoperă riscul de cutremur, inundații și alunecări de teren.

Pentru o locuință de chirpici, polița costă 50 de lei PE AN, iar suma asigurată este de 50.000 de lei. Adică oamenii care au pretins despăgubiri din partea statului, din bani publici, pentru că n-aveau PAD, au primit, în cele din urmă, mai puțin decât dacă ar fi respectat legea, plătind prețul a două pachete de țigări – PE AN – pentru asigurarea, încă o dată, obligatorie.

Totuși, de ce s-a executat guvernul fără să crâcnească atunci când i s-a cerut să plătească?

Ce exemplu dă asta?

De ce mai e obligatoriu, dacă e opțional, și de ce să mai plătească restul, dacă oricum primești banii dacă nu respecți legea?

Suntem ca acum 100 și mai bine de ani, exact așa cum descria Caragiale în Conu’ Leonida față cu reacțiunea:

EFIMIŢA: Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetăţenii leafă?

LEONIDA: Treaba statului, domnule, el ce grije are? Pentru ce-l avem pe el? E datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…

Revenind la subiectul din deschidere. Iată ce a declarat ieri după-amiază purtătorul de cuvânt al MAE, Andrei Țărnea:

„Suntem la circa 3.000 şi ceva de cetăţeni care solicită în mod concret ajutor pentru repatriere şi avem în atenţie un număr de circa 16.000 de cetăţeni în regiune. Încă o dată, nu este totalul cetăţenilor români din aceste spaţii, dar este vorba despre cei care sunt cetăţeni români şi nu sunt rezidenţi neapărat permanenţi sau sunt doar cetăţeni români, ci rezidenţi permanenţi în ţară din zona Golfului”.

Ce credeți, ar trebui ca statul român să plătească avioanele pentru repatrierea acestor 3000 de cetățeni care “solicită în mod concret ajutor pentru repatriere”?

Împins de Donald Trump pe scările geopoliticii globale, viitorul s-a prăvălit peste noi, făcând cucuie, vânătăi și fracturând certitudini prin cancelariile europene. 

Primul contact cu noua realitate a despărțirii transatlantice s-a produs acum un an, la conferința de securitate de la Munchen, unde vicepreședintele american JD Vance și-a ținut discursul de partaj ostil la adresa Uniunii Europene. Luni de zile după aceea, europenii au tot încercat să amâne metabolizarea traumei: poate că lucrurile urmau să revină, cumva, la normalul trecutului trăit în aceeași familie de valori, timp de 80 de ani? 

Partenerul de peste Ocean și-a continuat însă accesele de violență domestică. 

În cele din urmă, amenințarea cu o bătaie soră cu moartea în ghețurile Groenlandei a trezit la realitate Uniunea Europeană – sau măcar o parte a ei. Acea parte care crede în propriul viitor cu semnificație globală. Acea parte care înțelege să îmbrățișeze maturizarea forțată pe care trebuie s-o parcurgă, pentru a deveni capabilă să-și proiecteze puterea binemeritată peste tot în lume și, evident, să se apere inclusiv de un bully cu totul improbabil, până nu demult.

Vorbesc despre Europa cu două viteze.

6 state membre ale Uniunii Europene au decis să se coalizeze pentru adoptarea unor reforme consistente și decizii de integrare mai profundă, cu scopul de a crește greutatea blocului în negocierile cu actori geopolitici concurenți – sau chiar ostili. 

Aceste 6 state sunt Germania, Franța, Italia, Spania, Olanda și Polonia. 

Ce le leagă? Fiecare are un PIB de peste 1000 de miliarde de euro. Sunt, în esență, cele mai puternice 6 economii ale Uniunii, care însumează două treimi din PIB-ul UE – adică 14 trilioane dintr-un total de aproape 21 de trilioane de euro.

Dar, în afară de puterea economiilor respective, liderii acestor țări văd și înțeleg viitorul care este deja aici: supraviețuim împreună sau vom fi înfulecați separat.

Aceste 6 țări sunt gata să acționeze solidar în următoarele domenii, descrise de ministrul german de Finanțe:

• O piață de capital unificată
• Rol consolidat al monedei euro și un euro digital
• Cheltuieli coordonate de apărare și achiziții comune de armament
• Coordonarea achizițiilor de materii prime și constituirea de rezerve de urgență comune

Principiul de acțiune al acestui grup a fost descris, foarte clar, de cancelarul german Friedrich Merz: „Nu se poate ca întotdeauna ultimul să dicteze ritmul” – cu referire la lentoarea tradițională a Uniunii, unde fiecare membru poate bloca oricând, orice decizie. Pur și simplu, trăim vremuri în care această postură diplomatică, economică, geopolitică osificată a devenit literalmente sinucigașă.

Președinta Băncii Central Europene, Christine Lagarde, a declarat că Uniunea Europeană chiar nu are nevoie de acordul tuturor celor 27 de membri dacă unele țări – coaliții ale voinței, după cum le-a numit ea – doresc o integrare mai rapidă și mai puternică. “Uitați-vă la zona euro, are 21 de membri din cei 27 și funcționează foarte bine”, a exemplificat dna Lagarde.

Iar șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și președintele Consiliului European, Antonio Costa, au dat publicității o declarație comună aproape ultimativă în care avertizează că, dacă în următoarele 3 luni nu se vor înregistra progrese semnificative în integrarea accentuată a piețelor de capital și economii, va putea fi aplicată așa-numita “cooperare consolidată”, ceea ce înseamnă, de facto, că un grup de 9 țări din UE se pot desprinde, dacă vor o integrare mai strânsă, de restul membrilor Uniunii care, din diverse motive, nu vor sau nu pot avansa atât de rapid. Ce ar urma să ofere această piață unificată a economiilor? Printre altele, investiții mai eficiente, la nivelul țărilor unificate, în domenii strategice, adică inclusiv în apărare, de pildă. Valoarea acestor economii, la nivel UE este estimată la peste 10 trilioane de euro. 10 mii de miliarde de euro. Pe lângă acest potențial gigantic, programul SAFE, de 160 de miliarde de euro, pare meschin.

Așadar, la fel ca în tururile cicliste, în cursa evoluției Uniunii Europene s-a desprins deja un pluton consistent, care nu mai are răbdare, vorba cancelarului german, să aștepte după ultimii.

Ghiciți cine sunt aceștia. Aveți o singură încercare.

Nu că noi, românii, n-am fi avut toate oportunitățile și tot ajutorul posibil ca să ne modernizăm și să ne dezvoltăm. Dar de aproape 20 de ani, de când România a fost admisă – cu noroc și îngăduință, să recunoaștem – în Uniunea Europeană, o clasă politică deplorabilă a refuzat cu îndârjire să facă reformele necesare creșterii potrivit potențialului țării noastre. De aproape două decenii România subperformează la absorbția fondurilor europene, nu reușește să-și debirocratizeze statul, nu poate să-și aducă în mileniul 3 Fiscul și nici măcar nu mai caută să-și curețe de corupți politica, administrația publică și Justiția. 

Pentru numele lui Dumnezeu, nici măcar acum, în ceasul al 12-lea, când statul aproape că a intrat în faliment din cauza deficitului de proporții biblice, iată că partidele sistemului nu acceptă atât de necesara și demult restanta reorganizare teritorială – și știm de ce: pentru că asta ar deranja clientela de partid și mafiile imobiliare locale.

Am urmărit declarațiile făcute de președintele României, Nicușor Dan, imediat după summitul informal de săptămâna trecută al liderilor europeni, o conferință la vârf istorică, unde au fost enunțate, practic, toate principiile fondatoare ale acestei Europe cu două viteze. Dl. președinte a spus, textual, că aceste evoluții “nu trebuie să ne sperie” și că Europa cu două viteze nu ar fi mai mult de “pur și simplu reuniuni de țări (…) în care țări care au anumite idei se coordonează pentru a pune împreună o idee pe masa Consiliului”. Pe noi – a adăugat dl Dan – ne preocupă recunoașterea diplomelor de studii dintr-o țară în alta și prețul energiei.

Cu părere de rău, dar trebuie să spun că am senzația chinuitoare că președintele României pur și simplu nu înțelege transformările istorice, tectonice, prin care trece Uniunea. Or, dacă nici măcar nu recunoști o problemă, nu poți nici s-o rezolvi.

Se spune că, la sfârșitul primului război mondial, liderul Partidului Conservator, Petre Carp, ar fi observat că “România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie și de oameni de stat”. Poate, dar de câte ori să meargă și ulciorul la apă?

Pagubele: în numai câțiva ani, manevra a dus la un prejudiciu de aproximativ 120 de milioane de euro, datorii către stat – adică taxe neplătite, de toate felurile: TVA, contribuții sociale, impozit pe profit sau cifra de afaceri etc.

Cei de la Recorder au descoperit un tip care a montat această rețea și care are următoarea afacere: la el vin proprietari ai unor srl-uri cu datorii către stat, de milioane de euro, în unele cazuri. El le oferă cumpărători… persoane vulnerabile, oameni ai străzii, săraci lipiți, fără niciun venit, fără nimic pe numele lor. Aceste persoane primesc niște mărunțiș – câteva mii de lei – și semnează actele, deci devin proprietari pe firmele cu datorii de milioane de euro.

Recorder a găsit două astfel de persoane vulnerabile – una, administrator la vreo 100 de firme cu datorii neplătite, alta, administrator la vreo 60.

Prinde orbul, scoate-i ochii.

Statul rămâne cu buza umflată, că nu mai are ce să recupereze de la acești oameni.

Adică noi, cetățenii onești, suntem din nou fraieriți – noi muncim de ne sar capacele și ne plătim taxele și impozitele din bani munciți, și escroci de milioane de euro scapă cu o șmecherie.

Unul dintre escrocii identificați că au scăpat astfel de datorii este un fost parlamentar.

Atenție, afacerea asta ține de zeci de ani și cazul documentat de Recorder, cu 120 de milioane de euro pagubă, este unul singur. Ne putem imagina că sunt multe astfel de rețele. Putem presupune că aceste multe sute și sute de milioane de euro furate ung, măcar în parte, și mecanismul deciziei politice și judiciare, pentru că abia spre sfârșitul anului trecut a fost modificată legislația astfel încât escrocheria asta cu cesionarea firmelor cu datorii către persoane fără venituri să fie nu complet eliminată, ci un pic mai dificil de făcut.

Tot ieri am văzut și această știre: datoria guvernamentală a României – adică datoria statului – a depășit 60% din Produsul Intern Brut.

Adică datoria a depășit 220 de miliarde de euro.

Practic, s-a dublat din 2020 încoace – și cine credeți că sunt performerii acestei dublări? Ciucă și Ciolacu – în mandatele lor de premieri, datoria publică a României a crescut cu aproape 100 de miliarde de euro.

Sunt, evident, o mulțime de probleme aici. Mai întâi, și cel mai scandalos, este că marea parte a acestei datorii făcute de cuplul Ciucolacu s-a dus în consum, în salarii și pensii mărite fără justificare economică, adică în mită electorală. Cuplul Ciucolacu a crezut că, în felul ăsta, își asigură noi mandate și alegeri câștigate, dar efectul a fost că, pompând atâtea miliarde de euro în economie, au declanșat o inflație care ne ruinează pe toți și care, probabil, este unul dintre motivele importante pentru care cresc așa repede mișcările politice extremiste în țara noastră.

La fel de scandalos este că în statul român există legislație în vigoare care ne protejează – sau ar trebui să ne protejeze pe noi, cetățenii, de iresponsabilitatea asta criminală a unor politicieni ticăloși și fără scrupule.

Se cheamă legea responsabilității fiscal-bugetare. Este în vigoare din 2010, atenție, și impune măsuri clare pe care trebuie să le ia guvernul când nivelul datoriei publice depășește anumite niveluri.

Măsurile cresc în intensitate în funcție de evoluția problemei. Când nivelul datoriei este 45%, de pildă, Ministerul Finanțelor trebuie să ofere explicații Guvernului și să propună măsuri pentru coborârea nivelului. Când ajunge la 50%, Guvernul e obligat să adopte un program imediat de reducere a nivelului, program care include și înghețarea salariilor din sectorul public. Când depășește 55%, se adaugă și înghețarea cheltuielilor cu asistența socială. Când nivelul depășește 60%, se adoptă noi măsuri de control al cheltuielilor publice șamd.

Ei bine, datoria României a ajuns la 60,2% din PIB.

Ce se întâmplă? Ați văzut vreo reacție, vreun program, vreo măsură? Nimic.

Iar problema nu este de ieri, de azi. O știre mai veche:

23 mai 2023 / Datoria guvernamentală a crescut la 50,1%, de la 49,2% în ianuarie 2023. Adică România s-a îndatorat din ce în ce mai mult. Legea responsabilității fiscal-bugetare prevede că Guvernul trebuie să prezinte public un program pentru reducerea poverii și trebuie să înghețe cheltuielile cu salariile din sectorul public, când datoria trece de 50% din PIB.

Dar de ce nu se întâmplă nimic, dacă e o lege în vigoare care obligă guvernul să facă anumite lucruri?

Pentru că – țineți-vă bine – Guvernul a prorogat an de an prevederile acestei legi.
Adică, mai simplu spus, și-a dat singur scutire. Și-a dat piua.

Ce fel de stat de drept e acesta, în care Parlamentul adoptă legi, președintele le promulgă, Monitorul Oficial le publică și Guvernul își dă apoi singur scutiri ca să le poată încălca în continuare? Guvernul, adică niște ticăloși politici precum Ciucolacu, care au rupt țara asta-n datorii și deficit ca să fie votați în continuare?

Atenție – noi, cetățenii, plătim toate aceste datorii. Serviciul datoriei externe a fost, anul trecut, de 10 miliarde de euro – cam cât bugetul Educației. Pe votanții cuplului Ciucolacu îi întreb: și, a meritat? Merită?

Ministrul Finanțelor, dl Nazare, de la PNL, a declarat ieri că “nu-i o criză”.
Sigur că nu, E o bătaie de joc, o escrocherie și o nesimțire politică de miliarde de sute de miliarde de euro.

Deci, ca să încheiem rotund – am început cu felul în care niște escroci financiari pasează datoriile de milioane ale firmelor lor unor persoane vulnerabile, ca să petreacă apoi, liniștiți, prin decoruri exotice, și am trecut la felul în care niște escroci politici pasează datoriile naționale pe care le-au făcut unor alegători vulnerabili, unui electorat vulnerabil, ca să petreacă apoi, liniștiți, pe la Monaco, unde ajung cu avioane Nordis.

Care e diferența? Cine e mai ticălos? Și cum ar trebui să reacționăm?

Sunt puțin peste 2800 de comune în această țară, și mai puțin de una din trei poate plăti salariile propriilor angajați din taxele și impozitele adunate de la comunitate. Bugetul a mai mult de trei sferturi dintre toate comunele României depinde crucial, în proporție de peste 50%, de finanțarea din bugetul național. Acestea sunt date dintr-un audit al Curții de Conturi. De altfel, transferurile de la bugetul de stat către administrațiile locale reprezintă 7,4% din PIB – adică aproape cât tot deficitul exagerat pe care-l are de acoperit acum țara noastră, în urma dezmățului bugetar-electoralist dezlănțuit în ultimii ani de PSD și PNL. 

Acesta este contextul în care, ieri, a fost grevă de avertisment în 1300 de primării. Sindicatele sunt nemulțumite de proiectele de restructurare și reducere a cheltuielilor din administrația locală – proiecte care, atenție! sunt blocate de PSD încă din august anul trecut, când reprezentanții acestui partid s-au retras demonstrativ de la ședințele coaliției, pentru câteva zile, pentru a împiedica avansarea discuțiilor pe subiect. Ultima frână, acum două săptămâni, când opoziția PSD a împiedicat guvernul să-și asume răspunderea, în Parlament, pe proiectul de lege ce privea restructurările.

L-am auzit ieri pe Sorin Grindeanu, la întâlnirea cu primarii, făcând o bizară referire la niște elefanți din încăpere – ceea ce mi-a adus aminte, evident, de acel Sorin Grindeanu care semnase Ordonanța 13, acum aproape 10 ani, și era dominat în direct de președintele Iohannis cu faimoasa lui expresie privind elefanții din Palatul Victoria.

Dl. Grindeanu se plânge că primarii au fost “diabolizați cu bună știință”, una construită de cei care, tot potrivit dlui Grindeanu, “sunt incapabili să depășească populismul ieftin”. 

Iată un nivel de autoironie care ar fi lăudabil, dacă n-ar fi, cu siguranță, totalmente involuntar. Să-l auzi vorbind despre populism ieftin pe liderul partidului responsabil de dezechilibrarea aproape catastrofală a bugetului național, ei bine, acesta e un spectacol nu doar prost, ci și îngrozitor de scump.

Pe de altă parte, jocul la cacealma al dlui Grindeanu e străveziu. Dânsul face semne de prietenie către aleșii locali, de care crede că încă depinde, și încearcă să răspundă presiunilor pe care le fac aceștia, care cred că încă mai contează. Nu e nimic surprinzător aici, toate partidele vechi au această sensibilitate față de primarii lor, și agitația din ultimele zile față de restructurarea promovată de Ilie Bolojan o confirmă o dată în plus. De ce? Pentru că toate partidele vechi – și PSD, și PNL, și UDMR – au depins mereu, în ultimele decenii, de performanțele electorale ale primarilor lor. Înțelegerea a fost mereu aceeași: fonduri de la buget pentru primari, care le distribuiau clientelei locale. În schimb, primarii livrau voturi prin mobilizarea rețelelor de dependenți, la diversele tururi de scrutin, ceea ce permitea liderilor de la centru să-și mențină accesul la fondurile publice și să continue extracția de bogăție din fonduri publice pentru ungerea angrenajelor de influență și beneficii. Dar acest mecanism pare să se fi gripat la ultimele runde electorale, când PSD și PNL n-au mai reușit, nici separat și nici măcar împreună, să-și trimită candidații în turul al doilea al prezidențialelor. Acesta este un semn că vremurile s-au schimbat iar dependenții, câți or mai fi, s-au mutat – sau au fost mutați – în altfel de zone de influență și manipulare, în care primarii nu prea mai au autoritate. 

Dar, chiar dacă, foarte probabil, observă că influența în alegeri a primarilor a scăzut, liderii actuali ai partidelor de sistem nu pot imagina alt mecanism de condiționare reciprocă, și nici primarii nu-și pot închipui că, pur și simplu, acest tip de organizare extractivă a administrației locale nu mai este eficient din punct de vedere electoral. Pur și simplu, timpul i-a lăsat în urmă pe toți, iar spațiul politic este acum pregătit pentru altfel de actori, cu alte instrumente – ceea ce ar putea fi o veste bună… la un moment dat, pentru că deocamdată nu e.

Revenind la întâlnirea de ieri a primarilor nemulțumiți cu premierul și cu alți lideri politici, nu-mi ies din minte intervențiile unora dintre aleși, care au demonstrat, foarte vocal, o deplorabilă înțelegere a felului în care trebuie să-și administreze resursele. Poate cel care ilustrează cel mai bine această situație este primarul unei comune aflată la 20 de km de Ploiești, care s-a plâns că nu poate angaja un secretar general al primăriei deoarece salariul ar fi prea mic în comparație cu ce oferă orașul. În subtext, acest primar cerea ca salariile din comună să fie, de fapt, mărite – din fonduri de la centru, se înțelege – astfel încât să poată concura de la egal la egal cu unul dintre cele mai mari orașe ale României. Or aici este problema profundă a modului în care este organizată administrativ-teritorial România, cu mii de comune și orașe care nu se pot susține nici măcar din punct de vedere salarial din contribuțiile localnicilor. 

De aici și panica atâtor primari, zilele acestea. În ciuda dezinformărilor rostogolite de diverși politicieni, guvernul nu urmează să ia mai mulți bani de la primării. Urmează să nu le mai dea atât de mulți – pentru că nu mai sunt. Rezultatul este că mii de primari se vor confrunta, în sfârșit, cu realitatea – iar aceasta este că reforma administrativ-teritorială pur și simplu nu mai poate fi amânată.

Era bine să fie făcută când România încă nu era cu spatele la zidul deficitului bugetar. Dar mai bine mai târziu decât niciodată.

Prima a fost Australia. 

Aici, din decembrie anul trecut, 10 platforme on-line au fost obligate să ia “măsuri rezonabile” pentru a împiedica minorii mai mici de 16 ani să-și facă conturi de utilizator. Printre aceste rețele se găsesc Tik Tok, Instagram, Facebook, X, Reddit sau Youtube. Doar în prima lună după intrarea în vigoare a noii legi au fost dezactivate aproape 5 milioane de conturi – asta într-o țară de 25 de milioane de locuitori.

Copiilor le este permis, în schimb, să se înroleze pe Youtube Kids, Google Classroom, Whatsapp etc. 

eSafety, adică Autoritatea națională australiană pentru siguranță on-line, a stabilit trei condiții pe care trebuie să le bifeze o rețea socială ca să fie obligată să blocheze crearea conturilor de către minori. Acestea sunt:

Și alte țări urmează exemplul australian – printre acestea, Franța, Grecia, Danemarca, Norvegia, Irlanda, Marea Britanie, unde diverse inițiative legislative asemănătoare sunt în parcursul parlamentar. Ieri, s-a alăturat acestui grup și Spania, potrivit unui anunț făcut de premierul Pedro Sánchez. 

În toate cazurile, n-ar urma să fie blocat accesul propriu-zis la rețele, ci doar posibilitatea minorilor de a-și face conturi, ceea ce este crucial: fără cont poți vedea, să zicem conținut, dar nu poți publica, interacționa sau distribui conținut. Asta nu înseamnă interzicerea rețelelor sociale, ci doar că acestea n-ar mai putea să personalizeze conținutul pe care îl afișează pentru utilizatorii minori – adică n-ar mai putea să speculeze slăbiciunile psihologice și imaturitatea copiilor și nici să le pompeze în feed material menit să le crească acestora dependența de scroll. Evident, n-ar fi o protecție completă, dar ar fi mult mai bine ca acum.

Cum ar putea fi controlată vârsta celor care vor să-și facă conturi pe aceste rețele? Și, mai ales, cine ar trebui să facă verificarea?

Răspunsul la ultima întrebare este simplu: rețelele vor avea această obligație, folosind servicii independente, ale unor terțe companii, iar pentru asta vor putea fi folosite diverse metode. Printre acestea: verificarea simplă cu act de identitate scanat, fără stocarea documentului; sau autentificare cu un ID digital, prin care se confirmă vârsta, dar nu și identitatea propriu-zisă; sau estimarea vârstei cu programe specializate, care presupun selfie-uri video. 

Metodele de verificare a identității și vârstei sunt deja larg răspândite și funcționale – inclusiv în România. De exemplu, orice cetățean român care are un cont pe platforma de identitate digitală ROeID, adică în sistemul național de identitate digitală al României, a trecut printr-un astfel de procedură, care s-a desfășurat integral online.

Oricare ar fi metoda de verificare, platforma ar urma să fie responsabilă pentru respectarea regulilor, iar statul ar urma doar să stabilească standardele, să controleze respectarea procedurii și să aplice sancțiuni în cazul încălcării regulilor. În Australia, de pildă, sancțiunile pentru nerespectarea legislației de protecție a minorilor pe rețelele sociale poate duce la amenzi de până la 30 de milioane de euro.

Unde se află România în această dezbatere?

Păi… din păcate, și nicio surpriză: în plină confuzie și departe de măsuri eficiente, dacă e să luăm în calcul atât Legea Majoratului Digital, uitată pe undeva prin Camera Deputaților, cât și ultimele declarații publice ale ministrului de Interne, Cătălin Predoiu, care dovedește o foarte surprinzătoare neînțelegere a aspectelor elementare ale problemei.

Proiectul legii majoratului digital, de pildă, inițiat de senatoarea PNL Nicoleta Pauliuc, stabilește că minorii sub 16 ani vor putea accesa servicii online și își vor putea crea conturi personale doar cu acordul parental verificabil. Adică, mai plastic, spus, crema puca, vax albina. Am văzut cu toții cam ce aberații și bazaconii postează unii dintre părinții din această țară. Cum să le dai lor sarcina de protejare a minorilor de conținut dăunător, din moment ce ei înșiși produc așa ceva ca niște țevi sparte de canalizare?

Cât despre poziția ministrului de Interne, aici, altă dandana. 

Acum câteva zile, dl. Predoiu a sărit din baie cu o postare aspirațional-tălâmbă pe Facebook, unde ne-a anunțat pe toți că, prin prisma carnetului său de partid, are “în „ADN-ul său ideologic” libertatea și valori conservatoare în general”, drept pentru care, “în principiu”, nu e pentru interdicții.

În particular, dl. Predoiu pare c-a înțeles cumva – și nu se știe cum – c-ar fi vorba de a interzice minorilor să acceseze orice fel de conținut online, iar interzicerea e neplăcută deoarece, ca să-l citez, “nu îi pregătește pe copii pentru realitate”.

Asta e ca și cum ai spune că dacă n-ai înțărcat sugarul cu țuică, nu-l pregătești pentru bețiile de mai târziu. 

Tot domnul ministru scrie, textual, că “interdicția pentru minorii sub 15 ani de a accesa conținutul online nu rezolvă nimic, în plus va bloca resurse imense pentru aplicarea interdicției și va umple centrele de detenție cu minori”.

De unde le scoate, habar n-am, dar nicăieri și niciodată n-a fost vorba nici să fie interzis Internetul și nici să fie vânați copiii care deschid o pagină de internet – și băgați și la pușcărie pentru așa crimă.

Este șocant că o poziție cu atâta greutate în statul român este deținută de un personaj într-atât de paralel cu temele reale de dezbatere. Știm că prima condiție pentru a rezolva o problemă e s-o înțelegi – or, din păcate, dl. Predoiu nu pare să fi ajuns încă la acest nivel. 

În schimb, secretarul de stat de la Interne, Raed Arafat, a spus lucrurilor pe nume: copiii nu mai sunt demult doar utilizatori de social media, ci victime ale unor algoritmi care le macină creierul și atenția – și trebuie făcut ceva pentru a-i salva. 

Milioane de adolescenți scrollează compulsiv, cufundați într-o lume de stimuli rapizi, imagini șocante, provocări periculoase, țintiți de algoritmi care le învață vulnerabilitățile și învață să le întrețină vulnerabilitățile – totul, pentru a-i ține cât mai mult timp în fața ecranelor. 

Aceste rețele nu sunt platforme de divertisment – dac-or fi fost vreodată. Sunt mașinării sofisticate și eficace de creat dependență. 

Într-o etapă a creșterii în care creierul este încă în formare, iar identitatea de sine e fragilă, expunerea zilnică la comparații sociale, bullying, fake news, conținut violent șamd produce daune pe termen lung. 

Numeroase studii arată că minorii care petrec mai mult de 3-4 ore pe zi pe rețele dezvoltă mai des simptome de anxietate, depresie și izolare. Nesiguranțele pubertății se accentuează – dacă nu primesc like-uri, se simt nevăzuți, lipsiți de valoare – iar bullying-ul online face ravagii. Mulți copii pierd capacitatea de a se concentra, devin irascibili, ba chiar dezvoltă simptome de sevraj dacă sunt lipsiți de ecran. 

Ei bine, dacă rețelele sociale sunt (de fapt) droguri digitale pentru minți în formare iar efectul lor este de masă, societatea trebuie să se îngrijoreze, iar statul are nu doar dreptul, ci și obligația să intervină.

Pur și simplu, sănătatea mintală a următoarelor generații nu poate fi lăsată pe mâna unor algoritmi care optimizează pentru „timp petrecut în aplicație”, nu pentru dezvoltare emoțională sau echilibru cognitiv.

Dacă nu acționăm acum, vom lăsa milioane de copii să ajungă adulți cu dependențe deja instalate și traume profunde. Vă imaginați cum vor arăta aceste lumi?

Deci o lege care să controleze accesul minorilor pe rețelele sociale este, efectiv, un gest de igienă mentală colectivă și de autoprotecție societală. Dacă statul nu va face acest pas, atunci noi, ca societate, abdicăm de la datoria de a ne apăra copiii – adică viitorul.

PS – nici n-am mai adus în discuție asta: 

Meta va fi judecată într-un proces deschis de statul american New Mexico. Este acuzată că a permis cu bună-știință folosirea platformelor sale pentru exploatarea sexuală a copiilor, obținând bani din reclamele afișate celor ce urmăreau astfel de postări. Investigația, bazată pe o operațiune sub acoperire, în care anchetatorii și-au creat conturi de copii și au fost contactați de numeroși pedofili. Procurorul general al statului New Mexico consideră că Meta este „cea mai mare piață pentru pedofili și prădători sexuali la nivel global”.

E adevărat, o prezență de 32,7% la alegerile din București nu e vreun motiv de bucurie, dar nu e așa o surpriză: în ultimii 20 de ani au fost mai multe scrutine cu prezențe de aproximativ 30-35% decât peste 40%. Apoi, s-a votat pentru un mandat scurt, de doi ani și un pic, și nu s-a votat nici pentru primari de sector, consiliu general sau local și nici n-a mai fost vreo alegere asociată, cum ar fi europarlamentare, să zicem, sau vreun referendum local – chiar dacă nici acestea nu vin cu prezențe mari, există un efect cumulat, totuși, care crește gradul de interes.

Pe de altă parte, nu cred că e ok să dăm vina pe alegători că nu vin la vot, așa cum am văzut că se mai interpretează – că n-au conștiință democratică sau că nu înțeleg că democrația fără participare e goală de conținut șamd. Eu cred că e în primul rând vina politicienilor pentru falia asta – și nu doar că politicienii sunt din ce în ce mai slabi și mai nepregătiți (că nici înainte nu erau cine știe ce lumini, să fim serioși), dar mai ales pentru că cetățenii au observa că, indiferent pe cine votează, oricât de diferiți se declară cei votați, structurile și sistemul de extracție a bogăției din societate, în interesul clientelei, rămâne intact (USL 2012, anybody? Ca să nu mai zic de oroarea rotativei, inventată de Iohannis/Ciucă/Ciolacu). Prezența la alegeri a fost mare până pe la începutul anilor 2000, când alegătorii încă mai sperau/credeau că pot obține, prin vot, o alternanță reală la putere.

În fine, o parte bună în această prezență mică: Anca Alexandrescu a mizat pe inflamarea și indignarea alegătorilor din București, cu istericale manipulatorii halucinante, interjecții și onomatopee răcnite la tv și în piețe; aferent acestei permanente excitații umorale, vacarmul conspiraționist din rețelele sociale a dat impresia că se ridică un val de furie devastator, care se va sparge la urne și va mătura fragila noastră democrație. Nu s-a confirmat. Poate că boții sunt mai numeroși decât ne imaginăm.

Dar, atenție: Bucureștiul e diferit, orice s-ar spune. În Buzău (e adevărat, la o prezență de numai 25%), PSD și AUR au obținut, împreună, 75% din voturile pentru Consiliul Județean.

(Distribuția votului pe secțiile de votare, de aici. Cod de culori: albastru – Ciprian Ciucu; galben – Anca Alexandrescu; roșu – Daniel Băluță.

O gură de aer pentru Bolo

Victoria lui Ciprian Ciucu este, totuși, victoria bunului simț și o recompensă pentru un primar care nu s-a temut să ia decizii controversate în interesul public general (vezi eliberarea trotuarelor de mașini). Ciucu a dus o campanie pozitivă, fără atacuri la persoană împotriva contracandidaților săi, lucru mai rar în politica dâmbovițeană, fiind, în schimb, ținta unor lovituri urâte din partea lui Cătălin Drulă, de pildă, la care a răspuns, totuși, pe un ton civilizat. Noul primar general are deja experiență solidă în administrația publică locală și și-a declarat intenția de a colabora loial cu toate partidele din CLMB, cât și cu ceilalți primari de sector, ceea ce este încurajator pentru bucureștenii epuizați de administrația haotică a acestui mare oraș înghesuit în niște granițe prea strâmte, cu 7 primării și nenumărate mafii imobiliare.

O gură de aer pentru Bolojan, neîndoielnic, care l-a susținut pe Ciucu nu doar împotriva mârâielilor în surdină ale propriului partid, ci și în fața atacului nu chiar atât de subtil al președintelui Nicușor Dan.

Jocul deplorabil al lui Nicușor

Dl. președinte Dan a susținut direct singurul candidat care putea mușca din electoratul candidatului PNL. Poate că a făcut-o sincer, crezând cu adevărat în Cătălin Drulă. Poate că, atunci când l-a alăturat subtextual pe Ciprian Ciucu lui Daniel Băluță și pe amândoi mafiilor imobiliare, chiar avea informații în acest snes, pe care nu le-a făcut publice, pretextând că nu-i permite Consituția (nu e adevărat). Dar pare, mai degrabă, că dl. președinte s-a comportat ca un fitilist care a vrut să tragă preșul politic de sub picioare unui alt personaj politic cu greutate semnificativă, ca nu carecumva să i se micșoreze dânsului influența și perspectivele. Rușinică!

Drulă a făcut o zulă

Cătălin Drulă s-a coborât în noroi sperând să câștige. A pierdut. Noroiul rămâne. Iar USR trebuie să se decidă ce vrea să fie. Mă rog, trebuia se decidă deja de multă vreme.

PSD: Jana nu e moartă, Jana se transformă

Un nou eșec spectaculos pentru PSD, care ratează jenant nu câștigarea unui scrutin important, dar chiar și o poziție fruntașă într-o cursă dificilă. Ciolacu pe 3, la prezidențialele de anul trecut, Crin (susținut de PSD, în ciuda evidențelor), pe… nici nu mai știu, pe ce loc a ieșit Crin la prezidențialele de anul ăsta? și vedeta primarilor PSD, Daniel Băluță, bătut de candidata de scandal în localele de ieri. Practic, electoratul PSD nu mai crede în PSD și se mută către AUR. Precum Gregor Samsa, PSD se metamorfozează – doar că, pentru acest partid, nici n-ar fi prima dată, că doar cum altfel a supraviețuit în decembrie ’89?

Dl. Băluță s-a acoperit și dânsul de c… ridicol aseară, când a declarat, ritos, că exit-pollul care-l plasa în frunte pe Ciprian Ciucu este „neconcludent”. Același exit-poll l-a dat cu vreo 6 puncte în plus față de cât a obținut, până la urmă. Prostul, până nu e și fudul…

La Buzău, însă, alegătorii l-au recompensat pe autorul principal al dezastrului din bugetul național cu un post de baron la Consiliul Județean. Dl. Ciolacu își vede confirmată impertinența. Vom mai auzi de dânsul, chiar dacă asta ne va zgârâia pe creier.

Oximoroana

Anca Alexandrescu obține un scor bun și prost în același timp. 22% pentru prima candidatură publică nu-i de ici, de colo. Dar susținerea AUR, un partid cotat la 40% ca intenție de vot (e adevărat, la nivel național) pare să fi contat mai puțin decât era de așteptat.

Altfel, sunt convins că ați văzut modul straniu în care s-a poziționat Anca Alexandrescu la tribună, aseară, la discursurile de după închiderea urnelor: în dreapta-spate față de șeful de partid, George Simion. Totuși, ea era cea care candidase, nu șeful AUR, nu? Poziționarea asta a fost ceva reflex pentru dna Alexandrescu: așa am văzut-o așezată și lângă Adrian Năstase, și lângă Sorin Oprescu, și lângă Victor Ponta, Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă. Practic, timp de 30 de ani încoace, Anca Alexandrescu a fost atașamentul-breloc al câte unui lider PDSR/PSD, până când acela a intrat la pușcărie sau a fost zburat de la partid, după care s-a mutat la următorul. Acum, e la George Simion. Având în vedere acest trecut profesional al dnei Alexandrescu, am unele îndoieli că i-ar putea pune probleme de leadership politic președintelui AUR: pur și simplu, doamna are alte obiceiuri.

Altfel, mi-aș dori foarte tare să ascult argumentația unui votant al dânsei, care susține un candidat creat de sistem care declară că este anti-sistem. Aș vrea să-mi explice acest oximoron, ca să nu spun oximoroană.

Natura are oroare de vid

Revenind la prezență, pentru încheiere: falia aceasta uriașă între sistemul politic și alegătorii cărora li se cere votul (pe care nu mai consideră că merită să-l dea) se va umple la un moment dat cu ceva, pentru că natura, nu-i așa, are oroare de vid. Cu ce anume, mi-e frică să mă și gândesc, având în vedere cât de repede cresc curentele extremiste în jurul nostru.

În cartea sa, Cine a făcut România, fostul ministru al Fondurilor Europene din Guvernul Cioloș, Cristian Ghinea, spune, la un moment dat, că a descoperit secretul administrației publice românești: “se depune o cantitate enormă de energie pentru a demonstra că altcineva trebuie să se ocupe” de o problemă. (1)

Ghinea descrie cazul unei legi adoptate și neaplicate, la vremea respectivă, prin care copiii din țara noastră urmau să aibă acces mai ușor la grădinițe. Intrigat, a cerut explicații, iar pasajul care descrie răspunsurile pe care le-a primit este fabulos. Îl redau (parțial) aici, că merită:

“Am început să fiu invadat de adrese de la ministere. În esență, Ministerul Muncii spunea că nu a făcut nimic cu legea aia și nici nu are de gând, din următoarele motive… și urma o pagină de trimiteri la legi și HG-uri. De chestia asta cu grădinițele trebuie să se ocupe Ministerul Educației, că acolo sunt grădinițele. Adresa era semnată de patru funcționari, trei directori și doamna ministru […]. Paralel, am citit și adresa de la Ministerul Educației, care argumenta tot pe lung, și cu multe trimiteri legale, nu doar că nu a făcut nimic, (ci – n.m.) și că nici nu are de gând să facă, pentru că, acei copii nefiind la grădiniță, nu e problema lor. Dacă ar ajunge la grădiniță atunci da, dar câtă vreme nu sunt, și fiind vorba de considerente sociale, e evident că Ministerul Muncii trebuie să se ocupe de normele de aplicare. Și această adresă avea toate semnăturile ierarhic corespunzătoare.” Adică, ce spunea mai devreme: tot efortul e pentru pasarea responsabilității, nu pentru rezolvarea problemei.

Mi-am adus aminte de explicațiile și descrierea făcută de Cristian Ghinea zilele acestea, în timp ce încercam să înțeleg ce Dumnezeului s-a întâmplat la barajul Paltinu, în Prahova, astfel încât o intervenție de rutină pentru desfundarea unor vane de golire de pe fundul lacului a dus, la cele din urmă, la o criză de apă de o severitate cu totul neobișnuită, care afectează peste o sută de mii de oameni, care a închis un spital important din zonă, plus o centrală electrică, la Brazi.

M-am apucat să refac lanțul decizional în această catastrofă.

Ei bine, numeroase instituții sunt implicate în procesul de remediere a unei defecțiuni la baraj. E complicat, și asta explică multe. Iată, pe scurt.

ANAR, adică Apele Române, este instituția care administrează, de la vârf, barajul Paltinu, răspunde de siguranța lui, decide golirea și lucrările și oferă apa brută, să-i spunem așa, către stația de tratare.

Local, administrarea de face de către Administrația Bazinală a Apelor Buzău–Ialomița – abreviat, ABA – pentru zona care include râul Doftana și acumularea Paltinu, pe care o administrează împreună cu Hidroelectrica, pe partea de energie. ABA are nivel regional, deci. Dar avem și un nivel județean, unde performează SGA Prahova, adică Sistemul de Gospodărire a Apelor Prahova, un fel de agent local pentru instituțiile hidrotehnice superioare. SGA Prahova monitorizează debitele și calitatea apei, manevrează stăvilarele, vane, prizele de apă, intervine la viituri, aluviuni, blocaje, avarii. În plus, comunică tehnic cu stația de tratare a apei ESZ și cu Hidroelectrica.

Stația de tratare a Apei se numește ESZ Prahova, adică Exploatare Sistem Zonal Prahova. Aceasta este o structură care gestionează Stația de Tratare a Apei Voila și partea de tratare a apei brute venite de la baraj – practic, decide oprirea sau repornirea stației în funcție de parametrii apei, pentru a nu livra apă neconformă în rețea. Apa de la ESZ merge apoi la Hidro Prahova, care este operatorul de apă din județ.

Mai puteți? Mai e un pic. În acest tablou supraaglomerat mai intră și Direcția de Sănătate Publică, de unde vine avizul pentru apa potabilă și/sau menajeră. Mai e pe lanț și Consiliul Județean, cumva, în calitate de proprietar al Hidro Prahova, și, evident, peste toate domnește Ministerul Mediului, care are în subordine Apele Române, dar deține și un Corp de Control ce poate fi trimis să verifice abateri.

Ei bine, cu observația fostului ministru Ghinea în minte, precum că “se depune o cantitate enormă de energie pentru a demonstra că altcineva trebuie să se ocupe”, încercați să vă imaginați cam cum a funcționat lanțul de informare, avertizare și decizie în catastrofa de la Paltinu. 

În primul rând, că toți factorii de decizie au avut o grămadă de timp la dispoziție ca să ia deciziile corecte, astfel încât să nu ajungă aici – și n-au făcut-o.

Știm că, încă de la începutul acestei veri, administratorii barajului Paltinu au descoperit că vanele de golire erau înfundate și trebuiau neapărat desfundate, în vederea pregătirii pentru eventualele viituri din sezonul ploilor sau al topirii zăpezilor. E ca atunci când se înfundă scurgerea de la chiuvetă, în esență.

Asta se întâmpla în iunie. A urmat constituirea unor comisii și comitete care și-au transmis unele către altele diverse constatări și recomandări. Acest ping pong cu expertize și memorii – neîndoielnic, absolut necesar, cine sunt eu să mă îndoiesc de asta – s-a întins pe mai bine de 4 luni. În octombrie, lucrările efective de remediere încă nu începuseră, dar s-a făcut o nouă inspecție subacvatică care a constatat, nicio surpriză, că vanele de golire continuau să fie înfundate cu sedimente.

Cine ar fi crezut că, dacă nu faci nimic, chiuveta nu se desfundă de la sine?

În cele din urmă, administratorii barajului au decis golirea lacului pentru începerea lucrărilor, iar această evacuare a câtorva milioane de metri cubi de apă s-a făcut chiar înaintea sosirii în România a unui front de ploi torențiale, despre care toată media a dat știri zile-n șir. Dar, firește, dacă cineva n-a primit hârtie cu ștampilă c-o să plouă de-o să rupă, cineva s-a spălat pe mâini de răspundere, nu? O erată, aici: golirea a început în iulie și s-a desfășurat până în octombrie. Problema a fost, de fapt, că niciuna dintre instituțiile implicate nu a anunțat că există riscul opririi furnizării de apă – n-au fost anunțate nici primăriile din zonă și nici Ministerul Mediului. În plus, ESZ nu a constituit rezerve de apă, așa cum avea obligația.

Iar când apa a venit mare, cu gunoaie și aluviuni, firește că tot nămolul și clisa rămase în urmă, pe fundul lacului gol, s-au ridicat și au făcut imposibilă filtrarea apei potabile și menajere. ESZ Prahova a oprit apa pentru populație și industrie, știrea a explodat și a început tirul încrucișat al acuzațiilor reciproce: că unii au informat și alții n-au decis, că n-au fost informați și de-aia n-au decis, că trebuia făcut ceva și nu trebuia făcut altceva și invers. 

Marți, ministrul Mediului, Diana Buzoianu, i-a acuzat direct de incompetență pe șefii implicați în această catastrofă și a adăugat că, deși au anticipat și înțeles ce problemă urma să apară, n-au anunțat pe nimeni. “Au avut documente, avem documente care să ateste faptul că ştiau că există acest risc şi că nu l-au comunicat nici către minister, nici către populaţie, nici către primari şi nu au luat măsuri nici ESZ (operatorul de apă din Prahova – n.r.), nici «Apele Române» de la nivel local – Buzău, Ialomiţa”.

Acum, anunță Apele Române, problemele cu apa potabilă în zonă s-ar putea prelungi jumătate de an. 

De ce am ajuns aici? De asemenea, vrem să știm nu doar cine răspunde pentru ce s-a întâmplat, ci și ce va face administrația publică pentru ca astfel de situații să nu se repete? Ce vor învăța funcționarii statului din asta și cum vor aplica învățămintele?

Din păcate, dezastrul de la Paltinu este definitoriu pentru felul în care nu funcționează statul român. De fapt, nu este doar un accident, ci încă un eșec instituțional sistemic. De fiecare dată când în țara asta se întâmplă câte un dezastru, găsim în spatele lui responsabili care s-au acoperit, anterior, de hârtii și ștampile, consumând enorm de multă energie pentru a nu rezolva, de fapt, problema pentru care îi plătim ca să s-o rezolve.

În loc să coopereze onest și loial pentru a servi cât mai bine interesul cetățeanului, instituțiile noastre publice și directorii lor, adesea numiți politic, par mereu mai interesate să nu carecumva să iasă din pătrățica în care e fiecare, ca nu carecumva să-și expună insuficiențele, incompetențele și inadecvările. 

Și iată cum critica de acum mai bine de 150 de ani a lui Titu Maiorescu rămâne cumplit de valabilă: avem instituțiile unui stat modern, dar ele există adesea doar ca formă, în timp ce le lipsește fondul. 

Cu alte cuvinte, mimăm cu organigrame și denumiri pompoase administrarea publică a statului în interesul cetățeanului, dar, când vine momentul acțiunilor concrete, al demonstrației propriu-zise, ni se vede găunoșenia.

În statul român, barajul de răspunderi pasate de la un birou la altul e mai solid decât orice baraj hidrotehnic. Până nu se crapă acest zid al incompetenței confortabile, vom rămâne o țară vulnerabilă — la ploi, la secetă și la propriii funcționari.

Nu cu mult timp în urmă, internetul a căscat ochii cât cepele la câteva filmulețe venite tocmai din sud-estul Asiei, care ilustrau un gen cu totul neobișnuit de comportament în public.

Într-una dintre aceste filmări, un număr considerabil de generali în uniforme de gală, de piepții cărora erau prinse găleți de decorații, se târau pe coate și genunchi în fața unui bărbat tânăr, așezat pe un scaun aurit.

În altă filmare, apărută oarecum în aceeași perioadă, același bărbat poate fi văzut în timp ce coboară pe un covor roșu dintr-o limuzină aurie, a cărei portieră este deschisă de un militar în uniformă care, și el, se deplasează în genunchi. 

Într-o serie de fotografii venite din aceeași țară, o femeie frumoasă, înveșmântată într-o spectaculoasă rochie mulată de mătase roz, se târăște la picioarele aceluiași bărbat, într-un cadru oficial, pentru că, în fundal, pot fi văzute, din nou, alte persoane în uniformă, și ele, trântite la pământ, în plină idolatrizare.

Bărbatul în fața căruia îngenunchează și se târâie toată lumea și pe care nimeni nu cutează să-l privească direct în ochi este regele Thailandei. 

În teorie, majestatea sa Rama al X-lea este venerată de toți supușii, care își exprimă respectul și în aceste moduri protocolare mai degrabă neobișnuite pentru aceste vremuri. Spun “în teorie”, deoarece crima de lezmajestate este o infracțiune foarte serioasă în regatul thailandez, reprimată cu multă asprime de autorități – carevasăzică, s-ar putea ca, din această cauză, toți thailandezii să strige-n public cu entuziasm ura!, mai puțin cei care-o țin în suflet, vorba butadei din vremea comunismului.

Felul în care se târșâie supușii thailandezi pe jos în fața regelui, în semn de respect, nu este vreo noutate în istorie. Chinezii se prosternau de 9 ori la rând în fața împăratului lor, atingând podeaua cu fruntea și uneori și cu burta, complet întinși pe jos, și nu-l puteau privi. Curtenii japonezi trebuiau să se uite-n jos sau, cel mult, în lateral atunci când se adresau împăratului lor. La fel, supușii otomani se prosternau până la pământ în fața sultanului, iar obiceiuri asemănătoare puteau fi întâlnite și în Bizanț sau în unele regate africane. Cât despre ideea de a-i spune împăratului ceva neplăcut, eventual chiar adevărul, sau chiar, ce oroare, să-l contrazici, ei bine, e de la sine înțeles că așa ceva era, practic, imposibil fără să plătești obrăznicia cu prețul unei morți lungi și chinuitoare.

Nu poți să nu te-ntrebi, totuși, cum s-o fi ajuns la asemenea comportament de vierme în semn de respect față de o altă ființă umană, până la urmă, oricât ar fi fost ea prezentată ca zeitate. E fascinant să te gândești cum se va fi dezvoltat acest obicei – de la ce a pornit și cum a ajuns unde-a ajuns.

Poate că, la început, oamenii au considerat că liderii lor, învestiți cu puterea de a conduce, judeca și aplica sentințe, trebuie să beneficieze și de autoritatea necesară pentru a-și face treaba. Or, o autoritate care-i contrazisă și de care râde poporul nu mai e chiar așa influentă, desigur. De unde, poate, și dorința acestor lideri – șefi de clan, de trib, regi, împărați, dictatori – de a fi mereu tratați cu respect, pe care l-au asociat automat cu autoritatea. De aici până la a interpreta orice critică drept un atac inadmisibil la autoritate n-a mai fost decât un pas, iar următorul a fost făcut prin trecerea supușilor la opusul criticii – adică la lingușeală. La umilință.

Ce-are toată povestea asta cu prezentul nostru, veți întreba?

Ei bine, nu pot să nu observ că avem de-a face în ultima perioadă, în țara noastră, cu reprezentanții unei autorități care au ajuns să considere orice fel de critică – ba chiar și simpla observare obiectivă a realității care-i înconjoară – drept un atac inadmisibil la însăși autoritatea pe care o exercită.

Cumva, acești cetățeni mandatați de societate să aplice Justiția au ajuns să se considere un fel de semizei, al căror statut privilegiat nu mai poate nici schimbat și nici măcar discutat sau criticat de alți cetățeni aflați mai jos pe scara autoimportanței sociale pe care și-au definit-o specialii.

Vorbesc, desigur, despre reacțiile grotești ale unor judecători și procurori la nemulțumirile exprimate în spațiul public față de pensiile și pensionările lor speciale.

CSM i-a făcut plângere penală vicepremierului Oana Gheorghiu, după ce aceasta a criticat privilegiile magistraților. Șefa ÎCCJ, Lia Savonea, l-a respins, cu dispreț, pe Kelemen Hunor, care întinsese o mână magistraților, încercând inițierea unor negocieri pe același subiect. Judecătorii au declanșat o grevă completamente ilegală, ca să pună presiune pe cei care voiau să le mai taie din privilegii. Și, după ce câteva organizații civice au organizat un protest față de privilegiile magistraților, mai mulți judecători s-au inflamat pe rețelele sociale împotriva însăși ideii de a protesta pe această temă. Ei au interpretat nemulțumirea publică drept – și urmează multe citate – “campanie militară” care urmărește “execuția pe rețelele sociale” și “moartea” judecătorilor, prin “instigarea la exterminarea fizică” a acestora. În fine, “prin organizarea acestui protest (…) statul român nu mai există”, conchide, cu o sentențiozitate jenantă, una dintre judecătoare. Rezultă, pe cale de consecință că, pentru a-și fi continuat existența, statul român ar fi trebuit să interzică, să reprime protestul, nu-i așa? 

Curios cum, iată, statul se va prăbuși iar magistrații își vor pierde independența dacă vor avea o pensie de “numai” 3200 de euro net, puțin mai mică decât salariul. În plus, ce tragedie îngrozitoare, ar urma să se pensioneze – peste vreo 10-15 ani! – la aceeași vârstă cu restul muritorilor din România – și, la drept vorbind, la aceeași vârstă cu restul colegilor lor din Uniunea Europeană. Așa un afront insuportabil…

Șefimea Justiției din România este în plină criză de nervi. Experimentează un tantrum infantil cu țipete, bătăi din picior și amenințări cu represalii penale față de oricine îndrăznește să observe că i s-a-nclinat balanța în propriul interes.

Până la urmă, Justiția nu moare când e criticată. Moare când începe să creadă că-i prea sfântă ca să fie întrebată ceva de sănătate și privilegii. Așa, ca un semizeu pe care n-ai voie să-l deranjezi nici cu privirea, în fața căruia justițiabilii trebuie să se prosterneze și să se târâie, ca atitudine opusă criticii. Jalnică prăbușire – nu a statului, nici a societății, ci a unei categorii profesionale de la care așteptăm echilibru, obiectivitate și, până la urmă… bun simț.

Apropo de prosternare, ca să închei circular, cum se spune. Deși larg răspândită în istorie, treaba asta nu i-a mers, totuși, unuia dintre cei mai mari lideri militari și politici ai Antichității, privit ca descendentul direct al lui Zeus. E vorba de Alexandru cel Mare, care a încercat să impună obiceiul companionilor săi, după ce cucerise Imperiul Persan și descoperise avantajele nu chiar atât de subtile ale idolatriei supușilor orientali.  El s-a lovit de refuzul net al grecilor, care îl iubeau pe regele lor, dar mai mult bunul simț. Ok, bine Alexe, descendent din Zeus, nicio problemă, dar sunt totuși niște limite pentru un muritor, i-au spus aceștia, care l-au asigurat, în schimb că, după ce o să moară, o să primească toate onorurile cuvenite unui zeu.

Deci, dacă vechii greci i-au rezistat tocmai lui Alexandru cel Mare, nu văd de ce noi, românii, ne-am lăsa intimidați de madam Savonea și tovarășii ei.

Fără educație, orice popor are un viitor… de proastă calitate, ca să mă limitez la un eufemism. Știm asta. Ne place să o repetăm prin conferințe, în postări solemne și pe bannere colorate în campanii electorale. 

Toată lumea e de acord că educația e importantă și că trebuie făcută mai bine. Cumva, de zeci de ani, nu ne iese.

Când vrem să știm cum stă de fapt România la capitolul educație, e suficient să deschidem ochii — și, eventual, o carte (glumesc, desigur. (aproape) Nimeni nu mai deschide o carte în țara asta).

România e într-o prăbușire lentă și constantă când vine vorba de educație. Nu mai e o criză, ci o descompunere tăcută, care a devenit decor de fundal. Nimeni nu mai tresare. Elevii noștri au obosit chiar și să mai copieze. PISA ne-a izbit din nou cu adevărul: suntem pe ultimul loc din UE la înțelegerea unui text scris. Copiii noștri îl citesc, dar nu-l pricep. Și ce e mai grav: părinții lor nu mai văd o problemă în asta. Adică nici nu văd problema, mulți dintre ei.

Sistemul educațional românesc pare proiectat de Kafka și executat de Dorel. Profesorii sunt prost plătiți și suprasolicitați, programa e arhaică, manualele sunt scrise cu o solemnitate plicticoasă, ruptă de realitate, sistemul este osificat și încastrat în interesele unor sindicate fără viziune, iar reforma bate pasul pe loc, într-un vals pompos, al inițiativelor fără finalitate.

Școala, în forma ei actuală, nu educă, ci triază. Sortează copiii după noroc: cei cu părinți implicați, cu bani de meditații și acces la cărți, mai au o șansă. Restul — adică majoritatea — capătă la final, dacă ajung până acolo, niște hârtii, diplome fără conținut, plus sentimentul că învățătura nu duce nicăieri. Iar asta se vede: România are cel mai mare număr de tineri NEETs din Uniunea Europeană (“Not in Education, Employment or Training”), adică acei tineri care nu lucrează, nu învață, nu se califică. Sunt, pur și simplu, în derivă. Și plutesc în direcția primei teorii conspiraționiste care le oferă un sens, oricare ar fi aceasta.

România e pe ultimul loc la consumul de carte din toată Uniunea Europeană. Avem o piață editorială de 60 de milioane de euro pe an, cât Bulgaria — doar că bulgarii sunt de trei ori mai puțini. Ungaria, care are jumătate din populaţia României, are o piaţă aproape dublă, de 110 milioane de euro pe an.

Datele arată că numai 7% dintre români mai intră într-o librărie sau o bibliotecă într-un an. Unii, poate că din greșeală. Cartea e cel mult obiect decorativ în vitrinele bunicilor, sau plăcerea intelectuală a unei minorități pe cale de dispariție. Librăriile dispar. Bibliotecile se închid. Piața de carte se contractă. Se vând tot mai puține titluri, iar editurile încearcă să supraviețuiască într-un ecosistem care se deșertifică intelectual de la an la an.

În loc să citească, românii aleg să scrolleze. TikTok e șef de trib și împărat, șaman și vraci în același timp. 46% dintre români spun că se “informează” de pe TikTok. Nu-l consideră un loc de distracție, ci un buletin de știri cu fundal muzical. Țopăim, toată națiunea, direct în haos informațional și rai conspiraționist, cu capul plecat în ecran – atât la propriu, cât și la figurat, cu un zâmbet absent pe buze și cu siguranța neștiutorului care „știe el mai bine”.

Dezinformarea s-a infiltrat adânc în fundația societății, dar românii sunt liniștiți. 61% spun că se simt capabili să o recunoască, deși doar 14% folosesc instrumente de fact-checking. Mai pe românește: „simt eu că e adevărat”. E mai comod să crezi ce-ți place decât să cauți ce e real. România e un experiment la scară națională: sindromul Dunning-Kruger aplicat la un popor întreg.

Suntem o țară unde influencerița care „știe din surse” are mai multă credibilitate decât un profesor sau un medic. Unde provocările de pe TikTok sunt preferate în locul știrilor verificate. România simte că se informează cel mai bine de la un conspiranoic în papuci de casă care explică din baie geopolitica mondială. Sunt interese mari, de fiecare dată. 

În acest tablou, statul joacă rolul figurantului care nici măcar nu se mai prezintă la luptă. Legea spune că bibliotecile trebuie dotate cu 50 de cărți la mia de locuitori. Se cumpără un sfert. Elevii ar trebui să primească vouchere pentru lectură. Nu primesc. Librăriile ar trebui sprijinite. Se închid.

În aceste condiții, o întrebare: dar numai statul are datoria să ne educe?

Poate că e momentul să ne întrebăm ce face fiecare dintre noi ca să nu rămână prost. 

Când ai cumpărat ultima dată o carte? Când ți-ai dus copilul la teatru? Când ai citit ceva dincolo de titlul de clickbait? Când ai verificat o informație înainte să o distribui?

Educația nu e doar o investiție în propriul viitor. E o alegere și un antrenament de lungă durată. Este o practică zilnică pentru sănătatea intelectuală, așa cum dușul și spălatul pe dinți sunt importante pentru sănătatea fizică. 

Când renunți să te speli, mai întâi începi să miroși, apoi te îmbolnăvești. 

Iar dacă renunți să te mai educi, începi să miroși. Mai întâi a neștiință. Apoi a prostie agresivă. În final, a dictatură.

Educația nu e scumpă. Ignoranța e scumpă. O plătim cu salarii mici, cu secții de vot pline de teorii bizare. O plătim cu manipulare și cu decizii greșite. Cu sărăcie. Cu frică. Cu generații pierdute care nu mai pot fi recuperate.

E ușor să dăm vina pe stat. Dar statul e făcut din oameni. Din noi. E timpul să alegem dacă vrem să fim cetățeni… sau doar useri.

Am trecut, cred, cam repede peste lama sociologică extrasă din societatea românească prin sondajul INSCOP denumit “România între magie și ezoterism”. Nu e doar o colecție de statistici, ci oglinda unui popor care trăiește emoțional într-o lume a conspirațiilor întunecate, cabalelor globale și intrigilor cu oculți și tentacule.

Pe vremuri, se bătea în lemn ca să îndepărtezi vrăjile. Acum, vrăjelile ies din ecranele telefoanelor și nu-ți mai fură norocul, ci mintea. Se lipesc de frici, se multiplică în like-uri și share-uri, te conving că „ei” sunt împotriva „noastră” și că vecinul e, mai mult ca sigur, vândut sistemului, orice-ar însemna asta. Sunt vrăjeli cu algoritm, menite să dizolve respectul dintre oameni și încrederea civică.

Aș spune că există superstiții de rit vechi și de rit nou, iar ele sunt măsurate separat în cercetarea INSCOP.

Pe cele de rit vechi le știm cu toții – vineri 13, pisica neagră, întorsul din drum șamd. Acestea sunt benigne. Nu suferă nimeni dacă tu crezi că o să ai ghinion c-ai văzut un popă-n negru dimineața.

Cele de rit nou sunt însă cu totul altă otravă. Ele sunt injectate în mintea colectivă a națiunii, cu scopul de a eroda coeziunea socială, încrederea în sistemul democratic, în orientarea europeană a României. Nu apar din nimic, ci sunt construite, difuzate și întreținute de actori interesați, de cele mai multe ori cu interese politice sau geostrategice.

De exemplu, una dintre cele mai persistente conspirații este cea cu evreul malefic miliardar George Soros, care vrea să distrugă întreaga civilizație occidentală și s-o înlocuiască cu un soi de lume nouă ale cărei caracteristici par să se schimbe mereu. S-au câștigat alegeri cu vânturarea acestei sperietori – în Ungaria vecină, Viktor Orban a devenit un maestru în acest joc de lumini, umbre și oglinzi înșelătoare. Nu întâmplător, deoarece conspirația Soros a fost inventată chiar pentru el și pentru partidul său, într-o campanie electorală din urmă cu ceva mai mult de 10 ani. Creatorii acestei conspirații au fost doi consultanți politici de geniu întunecat – Arthur Finkelstein și Eli Birnbaum – da, evrei și ei, dar banii n-au miros. Chiar dacă cei doi n-au ascuns niciodată cum au creat monstrul propagandistic și cum au inundat spațiul informațional cu frică și minciuni, chiar dacă faptele și adevărul sunt cunoscute de mult timp, observăm că asta n-are, practic, nicio importanță, conspirația are de acum o viață proprie și un destin al ei, care o poartă prin diverse alte societăți – inclusiv în cea românească, în ultima vreme.

Dar conspirația Soros nu este singura care înnebunește românii.

40% dintre români sunt convinși acum că vaccinurile sunt ceva malefic și că sunt folosite de marea orchestră a sforarilor planetari pentru controlul populației. Asta distruge însăși starea de sănătate publică a națiunii.

Sau: încrederea în sistemul de guvernământ este, inevitabil, grav afectată când 58% dintre români consideră că pandemiile și crizele sunt declanșate și întreținute de grupuri secrete de putere.

Sau: 55% dintre respondenții acestui sondaj s-au declarat convinși că tehnologiile moderne, precum 5G, sunt folosite pentru manipularea populației. Faptul că ei au spus asta într-un sondaj telefonic, vorbind la telefoane mobile ce folosesc, foarte probabil, chiar tehnologia 5G, nu a aprins niciun beculeț în mintea niciunuia dintre acești cetățeni vigilenți, care s-au prins de mai mult timp că oculta mondială îi vizează direct cu diverse uneltiri satanice.

Că teoriile conspirațiilor n-au nicio legătură cu faptele, adevărul sau logica însăși n-are, desigur, nicio importanță. Totul e la nivel de emoție, neîncredere, dezorientare.

Iar într-o societate cu încredere scăzută în instituții, cu un sistem educațional inadecvat și cu un spațiu public dominat de vacarm, magia și conspirațiile devin, cumva, forme de ordine. Ele explică simplu și spectaculos atât haosul, cât și greutățile vieții. Dau un sens zarvei, chiar dacă acest sens e contrar realității. Cei care acceptă conspirațiile devin și predicatori ai acestora, inițiați care au abilitatea de primi pe Tik Tok – și de a pricepe imediat – dezvăluirile despre planurile globale rămase secrete pentru restul.

Sondajul INSCOP ne arată că, în societatea românească, porțile către manipulare au fost larg deschise.

Orice actor politic ostil — intern sau extern — are acum o viață ușoară. Doar trebuie să vorbească pe limba emoției, nu pe cea a rațiunii. Să promită protecție, nu progres. Să vândă frică ambalată în naționalism.

Cifrele din sondajul INSCOP sunt visul umed al oricărui propagandist. Ele îți permit să spui aproape orice gogomănie, cu aerul că rostești adevărul pe care alții îl ascund. Când două treimi dintr-o țară sunt convinse că forțe invizibile le controlează viața, adevărul nu mai e decât o chestiune de marketing. Publicul e pregătit. Practic, noi nu mai vrem să fim informați. Vrem să fim mângâiați. Nu vrem certitudini, vrem alinare. O minciună spusă cu patos prinde mai bine decât un adevăr spus cu date.

Falia dintre superstiție și rațiune se umple cu torentul manipulării. Nu tancuri ne distrug, ci meme-uri. Insinuări, acuzații găunoase, incriminări fără dovezi: „Ei te mint. Tu simți adevărul.”

Cei care știu să atingă această coardă nu mai au nevoie să probeze nimic. Doar să creeze, apoi să confirme suspiciuni colective. „Nu vezi că toate sunt făcute împotriva noastră?” E fraza perfectă. Încap acolo toate teoriile și toate fricile.

Nu întâmplător, partidul AUR are cele mai mari procentaje de simpatizanți care cred în teoriile conspirației. 76% dintre votanții AUR cred că pandemiile și crizele sunt declanșate de grupuri de putere secrete; 73% dintre ei sunt convinși că România e controlată în secret de puteri străine; 64% consideră că tehnologiile moderne sunt create ca să manipuleze populația, iar 53% consideră că vaccinurile sunt făcute pentru a controla aceeași populație.

Doar că ei s-au prins, desigur, și au și un vehicul politic la dispoziție care, pentru a-i ține aproape, le spune exact ce vor să audă. Practic, datele sondajului ne arată că această spirală auto-alimentată a manipulării și fricii a fost deja inițiată și este întreținută în beneficiul partidului AUR.

Sondajul nu măsoară, de fapt, doar credințe – ci și disponibilități. Disponibilitatea noastră, ca societate, de a ne lăsa conduși de frică. Disponibilitatea de a înlocui regulile libertății cu ordinea autoritară. Dorința fierbinte de a lua emoția drept criteriu de departajare între adevăr și minciună.

Pentru înspăimântător de mulți dintre noi, este mai comod să credem ce ne place decât să căutăm adevărul.

Și, pentru că democrația este o construcție fragilă, ce nu poate supraviețui fără să fie îngrijită și apărată de cei care o trăiesc, rezultă, inevitabil, că din comoditate civică și insuficiență morală se naște dictatura.

Această ediție vine cu o serie de premiere:

Tradiția produselor și serviciilor vedetă continuă și la această ediție. Printre acestea vor fi următoarele:

eMAG este o companie înființată în 2001. În 2011 a lansat conceptul Black Friday în România, cu un succes fulminant. De atunci, „vinerea neagră a cumpărăturilor” s-a repetat în luna noiembrie a fiecărui an. Ediția din 2024 a stabilit noi recorduri pentru comerțul online. Pentru anul acesta, eMAG estimează acesta vânzări de Black Friday de 940 de milioane de lei, cu 44 de milioane mai mult decât anul trecut.

De-acum, nu cred că se mai îndoiește cineva că adevăratul motiv pentru care PSD a intrat la guvernare este ca să blocheze cât mai eficient orice încercare de reformare a statului român. Asta pentru că reforma statului înseamnă, mai înainte de orice, răzuirea de pe banul public a vastei rețele clientelare de care se folosește acest fost mare partid ca să-și mențină influența și, cât a mai rămas din el, bazinul electoral.

PSD a blocat fără scrupule încercarea premierului Bolojan de a reduce cheltuielile și numărul angajaților din administrația publică locală. Aici nici măcar nu-i vorba de vreo reformă, ci de un prim și modest pas în direcția unei posibile reforme ulterioare – dar, chiar și așa, pentru PSD acest pericol e mortal: de primarii și consilierii locali ai partidului, de protejații acestora, angajați pe bani publici în structurile locale, și de familiile lor depind ultimele voturi pe care mai poate conta PSD. A mai tăia din rețeaua asta e, politic, insuportabil pentru dl Grindeanu, mai ales înaintea congresului, chiar dacă, ce curios, nu? candidează singur. PSD a produs o serie nesfârșită de pretexte pentru a opri legea privind restructurarea administrației locale – începând cu, poate ați uitat, năucitoarea retragere de la ședințele coaliției în care se discutau aceste măsuri, pentru că nu fusese decisă, țineți-vă bine, eliminarea privilegiilor, cum ar fi pensiile speciale și reducerea numărului de agenții ale statului.

Cu restructurarea administrației locale îngropată și deja uitată, PSD se poate concentra acum pe inventarea de comiții și comitete care să temporizeze până la dizolvare subiectul dureros al pensiilor și pensionărilor speciale din Justiție. Tema este atât de importantă pentru acest partid, încât dl. Grindeanu sfidează direct premierul. Pentru că Ilie Bolojan i-a refuzat propunerea de a organiza “un grup de lucru, tovarăși”, dl Grindeanu și l-a făcut singur, un mod străveziu de a transmite celor interesați că, iată, și să se noteze unde trebuie, PSD nu e ca ăilalți, nenorociții, care vor să taie din privilegiile voastre, deci să se țină minte când or veni vremuri grele la Parchete și prin instanțe.

Că 4 dintre cei 5 judecători CCR care au blocat reforma pensiilor speciale din Justiție fuseseră anterior numiți de PSD nu este, desigur, decât o coincidență, presupun că nu-și imaginează nimeni altceva.

Dar nici la PNL nu e vreun mare entuziasm pentru reforma statului român. Bolojan pare complet izolat în propriul său partid, pe care îl și prezidează, teoretic, dar din care nu se-aude nicio voce în sprijinul său. Greii partidului tac asurzitor, așteptând, și ei, să scape de acest manager guvernamental prea tăios pentru politica dâmbovițeană. Zvonurile persistente îl dau pe Bolojan îmbrâncit pe scările de la Palatul Victoria până în primăvară, când, se speră, se va fi stabilizat un pic bugetul și se va fi făcut loc pentru ceva dezmăț cu noi și-ai noștri pe banii altora.

Mi se pare uluitor cum aceste mari partide de sistem nu reușesc să priceapă nici acum, după bătaia electorală soră cu moartea pe care au încasat-o în alegerile din ultimul an, că lumea din care s-au născut și în care încă cred că domnesc pur și simplu nu mai există. Pentru prima dată în ultimii 35 de ani, PSD, PNL și UDMR, împreună, n-au avut suficiente mandate parlamentare, deci voturi, ca să alcătuiască o majoritate parlamentară. Vi se pare c-au observat ce anume le-a adus în situația asta?

Săptămâna trecută, directorul INSCOP, Remus Ștefureac, a arătat, în podcastul Friendly Fire cu Moise și Vlad, că nivelul de nemulțumire și neîncredere din societate a crescut, în ultimele 6 luni, la cote dramatice. 70% dintre români cred că legea nu-i tratează la fel pe toți cetățenii acestei țări. 75% sunt convinși că succesul personal depinde de un sistem de evaluare corupt. 70% dintre cetățeni consideră că statul poartă o mare vină pentru situația lor actuală, iar datele continuă, în același ritm și la valori asemănătoare, creând tabloul unei frustrări populare care atinge niveluri catastrofale. Totul e agravat de felul inept în care politicienii ignoră această viitură în formare. Ștefureac crede că, în aceste condiții, ne îndreptăm către o furtună socială și politică de proporții istorice, care s-ar putea produce chiar înainte de alegerile din 2028.

În acest timp, PSD și PNL stau călare pe oala sub presiune dar, complet ilogic, întețesc și focul sub oală, cu refuzul sfidător de a face ce trebuie să facă pentru a arăta poporului că-și reduc privilegiile, taie din nedreptăți și mai eliberează din presiune.

Problema e că nici PSD și nici PNL nu mai au greutatea necesară pentru a ține capacul bine înșurubat. Tragedia e că nici nu-și dau seama că nu mai au această greutate.

Tot Remus Ștefureac observă că 55% dintre români vor ca toate partidele existente acum să dispară, iar 50% spun că ar vota un partid nou. Acum un deceniu, această proporție era de 29%.

O criză uriașă, fără îndoială. Dar, așa cum a remarcat la un moment dat un mare președinte american, pe vremea când americanii încă mai alegeau mari președinți, orice criză reprezintă și o oportunitate.

Când partidele de sistem nu mai iau voturi ca să facă o majoritate și când 50% dintre români vor să voteze un partid nou, e momentul să apară partide noi.
Doar că, în politică, momentul determină și forma.

Aceste noi partide, care vor apărea pe acest fundal al mâniei populare față de sistem, vor fi, inevitabil, radicale. Asta înseamnă că vor trebui să distrugă ce există. Nu e neapărat un lucru rău. Distrugerea poate fi și creativă, iar reforma presupune și așa ceva.

Ați vota un partid radical anti-corupție, radical anti-privilegii, radical anti-risipă și anti-clientelism? Presupun că da, chiar dacă – sau mai ales dacă – asta înseamnă distrugerea politică a actualei colonii de căpușe.

Iar toate acestea nu înseamnă că acest partid n-ar putea fi și hotărât democratic și pro-european.

Ba chiar dimpotrivă, deoarece standardele societăților civilizate, către care tindem, sunt în vestul liberal al Europei, și nu în Eurasia abuzului dictatorial.

De fapt, CCR a blocat, în acești 25 de ani, toate încercările diverselor guverne și parlamente de a reforma sistemul. 

Asta înseamnă, efectiv, ori că nimeni în această țară nu e în stare să scrie, ani la rând, o lege constituțională pe subiectul pensiilor speciale ale magistraților, ori că judecătorii CCR pur și simplu decid subiectiv, în propriul interes, și nu în interesul națiunii și în litera Constituției, care prevede că nimeni nu este mai presus de lege în România.

Poate că varianta corectă nu-i chiar așa de greu de intuit, din moment ce judecătorii CCR sunt, ei înșiși, beneficiari ai sistemului pensiilor speciale din magistratură. 

Dacă asta s-ar întâmpla în orice instanță din țara noastră, un conflict de interese atât de strident ar determina automat recuzarea judecătorilor respectivi. Dar, cumva, această regulă de minim bun-simț nu se aplică la CCR, sub motivul că aceasta este o autoritate supremă, politico-jurisdicțională, și nu o instanță judecătorească. 

Iată absolutismul medieval reîncarnat în 9 personaje cu robă, babețică și mandat politic.

Interesant cum, în loc ca standardele profesionale și morale să fie chiar mai stricte, mai ridicate pentru o instituție ale cărei decizii nu pot fi contestate de nimeni, la noi se întâmplă taman pe dos: la CCR pot ajunge în funcție diverși politruci care nici măcar nu trebuie să fi fost judecători la viața lor, și care nici măcar nu au obligația să se auto-recuze când își judecă propriile privilegii.

Pe de altă parte, este scandalos însuși felul în care Curtea Constituțională a respins această ultimă încercare de reformă a pensiilor speciale. Motivul invocat este un pretext și nimic mai mult. O găselniță penibilă. Ce altceva putem înțelege din faptul că CCR a avut nevoie de o lună și jumătate și două amânări ca să descopere că de la dosar lipsește un aviz? Presupun că, dacă acest aviz ar fi existat, totuși, legea tot ar fi fost respinsă pentru că dosarul n-avea șină, nu?

Vă reamintesc, guvernul și-a asumat răspunderea în Paralment pe reforma pensiilor magistraților, alături de alte proiecte de lege, la 1 septembrie. 4 zile mai târziu, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis să sesizeze CCR, în apărarea propriilor privilegii. Iar CCR a programat prima ședință pe subiect abia pe 24 septembrie, când a decis o amânare, urmată de încă una până când, iată, abia lunea asta a catadicsit să constate că dosarul e incomplet.

Deci aproape două luni într-o perioadă de maximă urgență pentru buget și pentru România, iar onorabilii membri ai CCR nici măcar n-au examinat fondul problemei, pentru că s-au oprit la formă.

Este scandalos e modul în care judecătorii CCR au ignorat urgența demersului. Aceasta e nu doar morală, pentru că societatea e la capătul răbdării cu această castă care se-ndârjește să nu cedeze un milimetru din propriile favoruri, dar e și una financiară, deoarece România mai are o lună până să rezolve problema sau va pierde un sfert de miliard de euro din PNRR. Guvernul și-a asumat răspunderea pe acest proiect inclusiv pentru a scurta durata parcursului legislativ, nu? Ei bine, iată cum a tratat CCR această situație critică: taman ca niște funcționari impertinenți care trântesc ușița ghișeului în nasul petenților cărora le lipsește o ștampilă de la ghișeul alăturat.

Tabloul acestei sfidări este întregit de faptul că CSM a avut mai mult de o săptămână la dispoziție, totuși, pentru a-și exprima un punct de vedere pe proiect – o opinie care este, de altfel, de notorietate, pentru că șefii CSM au exprimat-o public în repetate rânduri. Adică, nu vi se pare curios că CSM a intrat în conflict deschis cu guvernul, pe care l-a mitraliat aproape săptămânal cu declarații și comunicate oțărâte pe subiectul banilor din PNRR legați de reforma pensiilor speciale, dar n-a găsit juma’ de oră, timp de opt zile, să transcrie și într-un inevitabil aviz negativ la lege tot ce se grăbea să susțină public fără să-l întrebe nimeni? Mai mult – s-a aflat acum că punctele de vedere necesare pentru formularea avizului CSM au fost gata cu două zile înainte la proiectul de lege să ajungă la Parlament, pentru asumarea răspunderii guvernamentale. De cât timp ar fi avut nevoie, totuși, membrii CSM pentru a scrie caligrafic pe acest proiect “NU, PENTRU CĂ UITE-AȘA, CĂ NU VREM NOI”?

Apropo, față de greva neasumată și ilegală a judecătorilor, care a blocat de facto instanțele din aproape toată țara, CSM n-are nimic de spus? Cum se împacă acest protest, care merge ca o grevă și măcăne ca o grevă, cu statutul restrictiv al magistraților, care le interzice tocmai astfel de acțiuni, și pe care aceștia îl invocă pentru a-și justifica înseși privilegiile care consideră că li se cuvin?

Încă o constatare: prin această respingere de formă, CCR tocmai a demonstrat că, în România pe care și-o imaginează 5 dintre cei 9 judecători ai săi, legi votate regulamentar de Parlament pot fi blocate de o instituție cu 19 membri – de CSM vorbesc – care nu-și găsește timp să pună o ștampilă pe un aviz. CCR ne-a îmbrâncit în plin absurd.

Problema cu pensiile de castă ale magistraților nu este, neapărat, cu suma propriu-zisă pe care o cheltuiește bugetul național ca să le achite. Până la urmă, România are un PIB de aproape 380 de miliarde de euro, iar o cheltuială de 2-300 de milioane de euro anual pentru aceste pensii n-ar fi chiar un capăt de țară. De asemenea, foarte probabil că societatea nu s-ar împotrivi unor anumite recompense pe care că le-ar merita magistrații, recompense în schimbul cărora aceștia ar oferi societății loialitatea, imparțialitatea, incoruptibilitatea lor, a făcătorilor de Justiție în țara noastră.

Dar de aici și până la pensii de peste 10 mii de euro, mai mari ca salariile încasate, într-o țară în care pensia medie este mai mică de 2000 de lei, la care se adaugă pensionări pe la 50 de anișori, este cale lungă. 

Problema este, firește, cu inechitatea flagrantă pe care o exprimă situația de fapt. Problema este cu disprețul castei față de prostimea înjosită. Cât de orb să fii ca să nu pricepi ceva atât de simplu? Cât de rău-voitor să fii?

Sistemul pensiilor magistraților a ajuns o monstruozitate plină de malformații financiare și etice. El încurajează judecătorii să iasă din activitate la vârful carierei lor, pentru că le oferă beneficiul unor pensii mai mari decât salariul, care și așa este mult peste media națională.

De asemenea, nicăieri altundeva în Uniunea Europeană vârsta la care pot ieși la pensie magistrații nu este atât de scăzută – iar diferențele sunt șocante: noi avem un minimum de 47 de ani, în România, în timp ce vârsta minimă pentru pensionarea în Justiție oriunde altundeva în UE nu coboară sub 65 de ani – ba, chiar, în 6 țări, vârsta aceasta e de 70 de ani.

 Mai rău, acest sistem de favoruri excepționale a tot fost ciuruit de-a lungul anilor – e adevărat, tot de parlamentari – cu portițe, găurele, cotloane și borte prin care se pot strecura înăuntru, la căldurica privilegiilor de neclintit, diverși profitori. Avem cazuri de avocați care intră în magistratură pentru doar câteva luni, uneori, ca să se pensioneze ca magistrați, cu pensii uriașe. Există chiar și cazul unui procuror care a plecat în antreprenoriat, dar s-a întors ca judecător pentru doar trei ani înainte să se pensioneze cu 7.500 de euro pe lună.

Toate acestea s-au umflat într-o uriașă batjocură. Iar faptul că magistrații refuză să înțeleagă realitatea și să-și judece obiectiv și cu bun simț propria situație distruge, de fapt, tocmai încrederea generală în capacitatea lor de a judeca orice altceva. Până la urmă, nu poți fi obiectiv doar pe alese atunci când ești plătit regește ca să fii obiectiv tot timpul.

Sunt uluit că magistrații nu înțeleg nivelul incandescent al frustrării colective din societate față de nivelul nesimțit al privilegiilor lor. Îndârjirea cu care refuză să facă măcar un pas înapoi din această poziție complet de neapărat, felul în care CCR găsește mereu pretexte să refuze orice reformă, oricât de blândă, viteza cu care se mișcă CSM și Înalta Curte în protejarea propriilor interese, prin contrast cu imobilitatea de care dau dovadă când vine vorba de procesele cetățenilor, care durează cu anii, toate acestea ridică un tsunami de mânie populară, care se va sparge, în cele din urmă, chiar în fundația și așa fragilizată a democrației noastre. Nu va fi greu unui actor politic hotărât – și ostil – să se urce pe acest val și să-i preia energia devastatoare. Iar când, în sfârșit, se va face liniște și apele mâniei populare se vor retrage, ne vom da seama cu toții – și magistrații, în primul rând – că vom fi pierdut mult mai mult decât niște pensii speciale. Atunci, va fi prea târziu să mai reparăm ceva.

Acum, însă, încă mai e timp. Puțin.

O cercetare sociologică realizată vara aceasta în 24 de țări membre ale Uniunii Europene relevă o realitate înspăimântătoare în privința României. Practic, nicăieri altundeva în UE cetățenii nu au un nivel de neîncredere atât de ridicat în instituțiile fundamentale ale democrației.

România este pe ultimul loc, între cele 24 de țări cercetate, când vine vorba de încrederea în parlament, în guvern, în sistemul judiciar, în partidele politice. Nivelurile sunt catastrofale – de pildă, doar unul din 10 români spune că are încredere în partide, și situația este aproximativ la fel în privința sentimentelor față de parlament, de guvern sau de prim-ministru. Încrederea în corectitudinea alegerilor coborâse, în vară, la un nivel de alertă roșie – practic, 2 din 3 români nu mai aveau încredere în sistemul electoral de la noi. 

Aceleași niveluri dramatice și când vine vorba de încrederea în persoane de altă naționalitate sau de altă religie, cât și de persoane întâlnite pentru prima dată: în medie, toți ceilalți europeni sunt mai deschiși și mai încrezători ca noi.

Singurele instituții care prezintă, totuși, mai multă credibilitate pentru români, astfel încât să nu fie chiar pe ultimul loc între cele 24 de țări cercetate, sunt, nicio surpriză, armata și biserica. Nici măcar credința în ceilalți membri ai familiei nu ne plasează în topul european, chiar dacă, este adevărat, în acest caz e la cote mai mari decât la orice alt capitol.(1) 

Rezultă că, la marginea Uniunii Europene, pe meleagurile românești poate fi găsit un popor care trăiește într-o stare de permanentă suspiciune față de orice instituție care nu e autoritară și față de oricine nu e rudă de sânge.

Oare cum poate funcționa, totuși, un stat democratic în aceste condiții? 

O democrație presupune, desigur, separarea puterilor în stat, domnia legii, pluralismul politic, votul liber și suveranitatea poporului, care-și exprimă voința prin intermediul unor reprezentanți liber aleși. 

Dar, mai ales, o democrație presupune participarea cetățenilor la viața cetății, în spiritul unor valori comune pozitive. Neîncrederea în tot și-n toate nu este o astfel de valoare. Dimpotrivă, e dinamită la temelie.

Nu că dezamăgirea aceasta generală n-ar fi și justificată, până la un punct. Istoria n-a fost generoasă cu trecutul nostru, iar din ultima sută de ani, poporul și-a petrecut cea mai mare parte sub dictaturi care mai de care mai abuzive. Prezentul e cea mai bună perioadă din istoria noastră, dar națiunea este, totuși, exasperată. În politica românească se intră, deja de zeci de ani, mai întâi pentru propria înavuțire și abia apoi pentru a-ți servi comunitatea. Banul public este smântânit fără scrupule, legea e trasă de păr și răsucită pentru a-i face întotdeauna scăpați pe acești fanarioți de rit nou, și orice început de curățenie se-mpotmolește mereu în mâlul complicităților transpartinice. Cetățeanul rămâne prizonier într-un sistem birocratic sufocant, unde regulile se aplică doar pentru cei fără putere și fără conexiuni. Reforma e o fata morgana, mereu aproape, niciodată acolo. Se promite mult și se face puțin, iar această asimetrie de nezdruncinat alimentează frustrările și întreține sentimentul că, indiferent cine ajunge la putere, scenariul rămâne același. 

Spre deosebire de dictatură, o democrație permite totuși speranța schimbării instituționale și instituționalizate. Periodic, putem să ne schimbăm în mod legal și organizat conducătorii, prin vot, dacă suntem dezamăgiți de ei sau credem că alții ar putea să ne servească mai bine. 

Așadar, în esență, alegerile libere sunt (și) un mecanism de eliberare a presiunii. 

Dar întreg principiul își pierde sensul dacă votul nu mai schimbă, de fapt, nimic. Dacă, vorba lui Constantin Tănase, “pleacă ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca proștii”. 

Dacă supapa schimbării prin vot se închide de facto, dacă orice votăm, la putere rămâne aceleași partid extractiv sub diverse denumiri, fără nicio ideologie în afara ideologiei propriei înavuțiri, presiunea socială nu poate decât să crească, iar asta deplasează electoratul în zone de extremă politică. 

Vedem asta în sondaje. Presiunea crește. Doar politica onestității în politică și serviciul loial în slujba comunității ar putea elibera presiunea. Până una-alta și în ciuda câtorva mecanici destoinici, care fac eforturi de unii singuri, supapa rămâne blocată.

La începutul acestei săptămâni am ajuns în Vaslui, capitala județului cu același nume din nord-estul României. Un oraș curat, cu trotuare și străzi mai bine întreținute decât, poate, te-ai aștepta într-o parte a țării care nu e tocmai cunoscută pentru prosperitate și investiții de amploare. Puțini tineri pe străzi, pentru că nici orașul și nici județul nu au vreo universitate, așa că, după ce termină liceul – sau școala, cât se poate, majoritatea lor pleacă în alte părți, la facultate sau la muncă sau la amândouă odată, cine știe. Pot fi văzuți mai ales pensionari îmbrăcați decent, care vânează reduceri pe la cele câteva supermarketuri din centru. Umblă cum umblă pensionarii, cu un soi de grabă cumpănită, ținând câte o sacoșă în mână, pe bulevardele mărginite de blocuri de 4-5 etaje. Blocurile, ca toate blocurile comuniste, uniforme în urâțenia lor, dar măcar oamenii au unde să locuiască, nu? 

La parterul clădirilor, câte un magazin second-hand, o frizerie sau un salon de manichiură, poate un mic atelier de reparat telefoane și ceasuri, cât se mai pot repara și astea, amanete, multe farmacii și, răzleț, un magazin de confecții sau încălțăminte care rezistă încăpățânat trecerii timpului, inclusiv în privința modei modelelor expuse.

Dar șocant de multe spații de la parterul blocurilor din acest oraș sunt ocupate, triumfal, de săli de pariuri, jocuri de noroc, păcănele. Par și cele mai prospere, cu firme luminoase ce radiază străluciri de stele, aur și arginți, cu denumiri pompoase ce includ cuvinte precum “royal”, cu y, “lucky”, “bliss” sau “las vegas”. Vitrinele sunt mascate cu colant întunecat, pe care sunt lipite adesea alte logo-uri ostentative, însoțite uneori și de afișe care conțin zâmbetul și picioarele câte unei fete tinere și fericite – sau poate chiar mai multe tinere fericite, ca o aluzie la belșug nu doar financiar pentru cei care-și iau toate speranțele cu ei și intră.

În mai puțin de 200 de metri am numărat 5 astfel de săli de jocuri, și am trecut apoi pe lângă multe altele mai departe, în drum spre întâlnirea mea cu tinerii din Vaslui.

Este o situație care se repetă, știm prea bine, în imensa majoritate a orașelor din România. 

Veți întreba: dar nu e în vigoare legea adoptată anul trecut, care impune restrângerea numărului de săli de joc, în funcție de mărimea populației? Ei bine, da, dar aici, la Porțile Orientului, totul e fluid, legile au mereu portițe și orice-i bătut în cuie scârțâie și are joc. 

Mai întâi că legea adoptată în 2024 permite operatorilor să-și păstreze sălile de păcănele și afacerile până la expirarea autorizațiilor de funcționare, ceea ce a oferit industriei un răgaz pentru repliere și căutarea de scurtături.

Iar una dintre acestea s-ar putea concretiza prin mutarea la primar a deciziei dacă într-o localitate să funcționeze sau nu săli de pariuri. 

Astfel, ministrul Dezvoltării, Cseke Attila, a anunțat la mijlocul verii că organizarea jocurilor de noroc va fi “descentralizată”.  

“Este o măsură de descentralizare, este o măsură prin care autoritatea locală, comunitatea locală poate să decidă dacă are nevoie, dacă are un interes de a avea o asemenea activitate pe raza localității și, evident, să impună o taxă specială”, a declarat dl. Cseke. Apoi, ministrul a continuat: “Dacă nu există acest interes, atunci poate împiedica practic această activitate.”

Ei, ce credeți, va exista acest interes? Va fi el găsit și… hm… valorificat corespunzător?

Poate că sunt eu prea suspicios, dar ceva mă face să bănuiesc că o industrie cu o cifră de afaceri de 15 miliarde de lei doar anul trecut are instrumentele precise ca să explice, cât se poate de convingător, unde se află, cum arată și cum poate fi… stimulat acest interes pentru atâția primari ai unor localități curate, dar și cam sărace din țara noastră. 

Răspunsul industriei la aceste bănuieli răutăcioase este, aproape întotdeauna, să se bată-n piept cu taxele, impozitele și contribuțiile plătite bugetului național și local. 

Este adevărat că aceste companii, care au avut în ultimii 17 ani venituri de peste 25 de miliarde de euro, sunt printre cele mai taxate din România.

Dar argumentul acestei contribuții ca justificare pentru protejarea lor este cum nu se poate mai găunos.

Industria jocurilor de noroc nu produce, de fapt, nimic – sau nimic de valoare. 

Banii pe care industria se laudă că-i dă statului nu sunt rezultatul vreunei activități productive, a vreunei valori adăugate la ceva, a vreunui serviciu prin care se construiește progresul societății, ba dimpotrivă, ei sunt, leuț cu leuț și miliard cu miliard, efectul direct, pur și dur al sărăcirii și îmbolnăvirii psihiatrice a sute de mii de cetățeni.

Banii care trec prin această industrie vin de la niște cetățeni care, dacă nu și-ar hrăni astfel nesățiosul monstr al adicției, i-ar putea cheltui pentru ei înșiși și pentru familiile lor. Poate că ar mânca mai bine, s-ar îmbrăca mai bine, ar călători mai mult, ar trăi mai confortabil. Poate că acești bani ar merge în educația copiilor lor, în loc să se risipească în rotiri fără rost, ca să se adune apoi în conturile traficanților de iluzii de la parterul atâtor blocuri din România.

Să punem în context, da? Iată: potrivit datelor furnizate de Institutul Național de Statistică publicației Hotnews, românii au cheltuit doar în primele 6 luni ale acestui an circa 5,5 miliarde de lei la jocurile de noroc, adică pentru pariuri sportive, loterii, în cazinouri online. Iar suma aceasta depășește totalul cheltuielilor de cazare a turiștilor în hotelurile din întreaga țară: 5 miliarde de lei. 

Încă o informație care ar trebui să ne înspăimânte: potrivit unui raport al Băncii Naționale a României, românii cheltuiesc cu cardul, la jocurile de noroc online, 3,1% din cifra care se joacă pe plan mondial, în condițiile în care România reprezintă doar 0,33% din economia globală. Jucăm în liga mare, peste posibilități, și pierdem ca nababii, fără să fim unii.

Efectele? Dramatice. 

Ultimul studiu privind răspândirea dependenței de jocuri de noroc în România indică 98.000 de cazuri – de victime, adică, să nu ne ferim de cuvinte. De notat că acest studiu este vechi de aproape 9 ani – din 2016 – și a fost realizat atunci chiar la comanda industriei jocurilor de noroc. Aceasta n-a mai repetat greșeala de a încerca să afle adevărul – și nici statul român nu se apropie de această catastrofă în desfășurare, să nu carecumva să se murdărească de interes public.  

Cât de cumplit trebuie să fie adevărul, însă, putem intui, prin ricoșeu, din numărul comunicat oficial al persoanelor care s-au trecut, din proprie inițiativă, pe listele de autoexcludere ale Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc – adică numărul celor care, înțelegând că au o adicție, și-au încărcat din proprie inițiativă datele de identificare în sistem, astfel încât să nu li se mai permită accesul în sălile de jocuri. Un strigăt disperat de ajutor, deci, o zbatere cu toată ființa, un spasm ca al înecatului înainte să se scufunde pentru ultima oară, un gest pe care l-au făcut, până acum, 37.000 de persoane. Or, dacă atâtea zeci de mii de dependenți au găsit puterea să-și ceară singuri interzicerea accesului la viciul care-i consumă, câți or fi ceilalți, restul, care nu-și recunosc tragedia? Câți să fie? De 10 ori mai mulți? 300.000? Mi se pare o cifră modestă, având în vedere, cum spuneam mai sus, cât se cheltuiește pe jocurile de noroc în această țară. Și, oricum, autoexcluderea aceasta funcționează doar pentru sediile fizice, că în online iadul se cască precum o groapă fără fund în care cazi din doar câteva clickuri. 

Dependența de jocuri de noroc e una dintre cele mai dure dintre toate dependențele. E perfidă, pentru că nu lasă urme fizice vizibile, precum drogurile sau alcoolismul. Distruge cariere, relații, destramă familii, expune victimele unor consecințe judiciare, pe măsură ce nevoia lor de bani crește și trebuie satisfăcută cu orice preț. Provoacă depresii și nevroze și, de aceea, dependența de jocuri de noroc are drept consecință și cea mai mare rată de suicid dintre toate adicțiile. 

Iar adolescenții, copiii, sunt cei mai expuși, deoarece adicțiile se instalează cel mai repede când personalitățile sunt încă în formare. 

Vreți alte date? Un studiu de prevalență realizat în două județe la mijlocul anului trecut arăta că 24% dintre tinerii între 11 și 19 ani aveau simptome de „comportament problematic” în ceea ce priveşte jocul de noroc, în timp ce 3,48% dintre ei aveau predispoziţie pentru „jocul patologic de noroc”. Cu alte cuvinte, tânăra generație se pregătește pentru suferință și prăbușire, dar, nu-i așa, astfel se plătesc taxe la buget.

Ce fel de țară (ne) construim, cu asemenea indiferență față de un flagel care ne distruge însăși sănătatea mintală a societății, însuși viitorul națiunii?

În acest context, poate vă interesează să semnați și petiția Declic „Fără păcănele la parterul blocurilor”. O găsiți aici.

De asemenea, poate vreți să ascultați – dacă n-ați făcut-o încă – dialogul meu cu dr. Eugen Hriscu, specialist în adicții, pe tema dependențelor care sapă la temelia societății noastre:

La 15 km vest de orașul Sebeș, un călător prin România profundă, deci și în timp, poate întâlni comuna Blandiana. Are 5 sate și, potrivit recensământului din 2021, în acestea locuiesc permanent puțin peste 800 de persoane.

Nu e mare lucru de văzut la Blandiana – există un teren de sport cu suprafață sintetică, un parc pe stil nou, fără copaci dar cu alei din pavele de beton. Mai găsești o școală generală, un post de poliție, o capelă și o poiană a narciselor care nu este, în niciun caz, binecunoscută Poiană a Narciselor din Județul Brașov. 

Ok, nu sunt turiști, dar măcar e liniște.

Însă e și progres pentru că, nu-i așa, progresul nu poate fi oprit.

De pildă, ziarul județean Unirea anunță că la Blandiana “Europa mută GRATUIT WC-urile oamenilor din curte în casă.” Bun, sigur că nu Europa propriu-zisă, ci banii Uniunii Europene urmează să finanțeze acest efort de civilizare care, iată, din motive pe care le putem intui, nu a fost posibil până acum.

Este, deci, un proiect european prin PNRR, explică primarul Nicolae Gherman. Și, pentru că terenul e dificil, nu se poate trage canalizare, așa că s-a ales varianta fosei ecologice de 5 tone, conformă normelor. 533 cu totul, pentru 533 de case.

O evoluție indiscutabilă. Practic, după secole de mers cu hârdăul în fundul curții, oamenii din Blandiana vor putea trage apa în casă. Nu doar confort, ci și igienă, nu-i așa?

Dar ceva pute în toată povestea – dacă-mi permiteți constatarea, în acest context: în noiembrie 2024, la primul tur al prezidențialelor, 26% dintre votanții din Blandiana l-au ales pe Călin Georgescu, bizarul candidat suveranist care visa să scoată România din UE și NATO, iar 18% l-au votat pe George Simion, omul care a făcut din anti-europenism o carieră politică. Pe locul trei, timid, Nicolae Ciucă de la PNL.

Adică Europa îi aduce civilizația în casă, iar Blandiana votează să rămână la hazna.

O situație de tot… păcatul, orice s-ar spune.

Să ne înțelegem: fenomenul nu e izolat. Avem sate și orașe prin toată România unde drumurile, școlile etc s-au făcut în ultimii ani pe bani europeni, dar unde la vot se strigă cu patos și se ștampilează cu sete „afară cu Bruxelles-ul din țară!”. 

E ca și cum ai primi mașină nouă cadou, dar ai vota cu cei care ți-ar schimba-o cu potcoavele unui cal mort. 

Aceasta este disonanța cognitivă românească: civilizație de la Europa, recunoștință pentru anti-europeni.

De ce? Simplu: educația e praf, clasa politică e decredibilizată, iar propaganda, netulburată, îi trage-n cap poporului, de ani de zile, cu fake-news-uri care-l năucesc.

România e repetentă la educație – adică e campioană europeană la analfabetism funcțional, vedeți cum din orice știre negativă se poate face una care celebrează, cumva, succesul? Doar trăim în epoca post-avevăr, nu? Cea în care faptele nu mai contează în fața opiniilor și fiecare are adevărul lui.

Propaganda e simplă, eficientă: „Europa ne fură, Bruxelles-ul ne umilește, străinii ne sug sângele, ne fură lacurile de acumulare și pământul nostru sfânt, românesc.” Nu contează că între timp Europa îți dă șosele, spitale, școli și, da, toaletă în casă. Propaganda funcționează pentru că e scurtă și clară. Faptele? O povară intelectuală prea grea.

Din troaca acestei înnebuniri colective hăpăie populiștii și extremiștii. N-au soluții veritabile, ci doar nădușeli demagogice. Alegătorii, frustrați pe bună dreptate de lipsa cumplită a calității clasei politice, devin carne de tun electorală pentru profitorii de război hibrid. Patriotarzii noștri răcnesc „Jos Europa, jos străinii!” în timp ce, aparte, se bat pe spate, rânjind a batjocură: “și sus noi, băieții deștepți care te facem pe tine.”

Să ne luăm România înapoi, ni se strigă. România înapoi? Oamenii aplaudă, fără să priceapă că „România înapoi” înseamnă exact asta: înapoi în curte, la veceu din scânduri și hârdău cu ziarul „Scînteia”.

România se precipită direct spre zid. O știm. O vedem. Nu reușim, deocamdată, nici să punem frână, nici să tragem de volan, ca să revenim pe-un drum firesc. 

Peste câțiva ani ne vom pipăi cucuiele și vom înțelege că am aruncat civilizația la canal și am ales latrina – în curte, în politică, în economie, în morală.

Cu trimiterea în judecată a lui Călin Georgescu, Horațiu Potra și a altor 20 de inculpați, societatea noastră poate face acum măcar primul pas pe lungul drum al vindecării de trauma îndurată la finalul anului trecut.

Acuzațiile împotriva acestui grup sunt deosebit de grave. Ele invocă diferite articole din Codul Penal care descriu, în esență, infracțiuni pe care noi le înțelegem drept tentativă de lovitură de stat – cu violență.

Din comunicatul Parchetului se înțelege că dl. Georgescu și dl. Potra ar fi pus la cale acțiuni violente cu caracter subversiv, cu folosirea inclusiv de armament și exploziv, pentru “schimbarea ordinii constituționale ori îngreunarea sau împiedicarea exercitării puterii de stat”.
Rechizitoriul este amplu și include interceptări, clipuri video de supraveghere și declarații ale unor martori sub acoperire. Doar sinteza documentului are peste 300 de pagini.

Evident, acuzațiile Parchetului General vor trebui demonstrate în fața judecătorilor, mai presus de orice îndoială rezonabilă, dar însuși actul explicării lor ne va ajuta să înțelegem mai bine ce s-a întâmplat cu primele noastre alegeri anulate.

Acuzațiile Parchetului arată că împotriva României s-a derulat, în cazul Georgescu, un atac în mai mulți pași, că a fost vorba de o ofensivă construită cu migală, timp de cel puțin 5 ani.

Potrivit Parchetului, Grupul Georgescu este incriminat pentru infracțiuni pe care le-ar fi comis, propriu-zis, imediat după anularea alegerilor, adică pentru tentativa de a deturna prin violență extremă protestele așteptate.

Însă procurorul general, Alex Florența, a explicat că momentele de criză din decembrie anul trecut au fost precedate și pregătite atent cu acțiuni subversive, derulate inclusiv cu vectori politici și economici, organizate și susținute de Federația Rusă – iar aceasta, prieteni, este o premieră: este pentru prima dată când o autoritate a statului român acuză direct, într-un context penal, Federația Rusă.

Astfel, societatea românească ar fi fost țintită cu diverse campanii de profilare și dezinformare încă din 2019, scopul fiind segmentarea sociologică și identificarea unor narative la care populația este sensibilă și pe baza cărora puteau fi – sau, de fapt, au putut fi manipulate grupuri largi. Obiectivul? Destabilizarea statului român.

În ciuda a ceea ce ar putea crede unii, propaganda nu este doar o colecție de opinii care circulă prin societate, păreri cu care putem sau nu să fim de acord și la care am avea cu toții dreptul. Propaganda este un instrument militar, ba chiar, în doctrina militară rusă, o armă militară cu caracter strategic.

În Strategia de Securitate Națională a Rusiei, un document oficial completat chiar înaintea invadării Crimeei, în 2014, și revizuit apoi în 2021, propaganda este integrată în conceptul de „măsuri politico-militare și informaționale”, menite să destabilizeze adversarul, să îi submineze încrederea în instituții și să fractureze coeziunea socială. În literatura militară rusă apare des ideea că „spațiul informațional” este, și el, un teatru de război la fel ca cel terestru, maritim, aerian sau cosmic. Iar actualul șef militar al armatei ruse, generalul Valeri Gherasimov, a declarat în diverse ocazii că „lupta informațională”, dusă în mass-media, în rețele sociale sau pe canale diplomatice, însoțește și completează acțiunile militare.

Obiectivele acestor acțiuni sunt dezorientarea unei populații țintă și manevrarea acesteia în direcții favorabile atacatorului.
Cu alte cuvinte, scopul este să câștigi un conflict fără să invadezi teritoriul inamic, ci doar mințile inamicilor.

Aceasta nu e o noutate – orice armată cu pretenții de respectabilitate desfășoară acțiuni de propagandă împotriva dușmanului, doar că rușii au transformat aceste acțiuni în atacuri extraordinar de sofisticate, de mare amploare, pe durate lungi, folosind cu multă dibăcie capacitatea formidabilă de amplificare pe care o oferă rețelele sociale, în special și deloc întâmplător, Tik Tok, rețeaua chineză cu obiective și funcționare obscure.

În conferința de presă de ieri, procurorul general a arătat cum s-au desfășurat atacurile informaționale și de propagandă împotriva României – iar mecanismele identificate corespund acțiunilor asemănătoare organizate și declanșate de Rusia și împotriva altor țări europene, cum ar fi Ucraina, Moldova, Polonia.

Practic, la fel ca într-o operațiune militară clasică, a existat o fază de cercetare-diversiune, una de asigurare a logisticii, una de pregătire a terenului, și, în fine, cu doar câteva zile înaintea primului tur al prezidențialelor, a fost declanșată propriu-zis ofensiva, în acest caz prin inundarea spațiului informațional și a minților a milioane de români cu narativele propagandistice presetate și verificate.

Problema societății românești este că, din păcate, e mai vulnerabilă ca altele la asemenea operațiuni sofisticate de manipulare modernă.

Noi, cetățenii români, suntem, pe bună dreptate, mai nemulțumiți decât toți ceilalți europeni de calitatea – sau lipsa de calitate a elitelor noastre politice. În plus, eșecul consolidat al educației, decenii la rând, a dat naștere unei proporții înspăimântătoare de analfabetism funcțional în societatea noastră. Ca atare, nemulțumirea generală justificată, amestecată cu insuficiența deplorabilă a spiritului critic, au creat un teren fertil pentru semințele dezinformării, manipulării și destabilizării dramatice a societății românești.

Să fim siguri că operațiunile de acest gen nu s-au terminat odată cu afacerea sulfuroasă a candidatului Georgescu și stăpânilor săi – ba dimpotrivă, pentru că societatea nu se va schimba în bine peste noapte și va rămâne vulnerabilă mult timp de-acum înainte. Însă, iată, măcar începem să înțelegem mai bine, și asta ne dă o șansă în plus ca, data viitoare, să avem un răspuns mai eficace.

În fine, dar nu în ultimul rând. O anume afirmație a procurorului general îmi dă fiori.

Domnia sa a precizat că, până în decembrie 2024, Parchetul general nu a primit nicio sesizare sau informare din partea altor instituții – în context, din partea serviciilor secrete românești – referitoare la atacurile coordonate de propagandă și dezinformare desfășurate în rețelele sociale, mass-media și mediul politic împotriva societății și diasporei românești.

Or, asta nu poate însemna decât una din două.

Fie serviciile secrete românești sunt de o incompetență înspăimântătoare.

Fie, chiar mai înfricoșător, sunt penetrate până-n măduvă de actorii ostili României.

În aceste condiții viitorul e în ceață, iar ceața e în noapte.

Și totuși. Există niște trenduri (ca să fiu cosmopolit) care îmi dau de gândit și care pot indica niște direcții de evoluție a umanității. Iar existența la un nivel deja vizibil mă sperie.

Premisele de la care plec sunt următoarele:

1. Există o decuplare evidentă între ce poate creierul uman la ora asta și lumea artificială pe care ne-am creat-o. Comunicăm cu AI și manevrăm tehnologii moderne cu un creier construit să ne ajute să culegem mure fără să dăm nas în nas cu ursul. Mai nimic din ce ne înconjoară nu are echivalent în mediul nostru de origine, savana africană. Cu un hardware (creierul) neschimbat și un software (mintea) neactualizat, mulți dintre noi se zbat ca un 286 care se chinuie să deschidă un Excel cu multe taburi. Și tot ca un 286, destui au început să afișeze, metaforic vorbind, un soi de BSOD* uman. Pe scurt, suntem o târlă de animale dotate cu o pojghiță subțire de rațiune încercând să facem față unei lumi ca o navă cosmică extraterestră.

2. Democrația, în felul și cu culorile practicate la ora asta, este un concept străin minții noastre. Noi suntem o specie socială prin excelență și cooperarea este cea care ne-a adus în vârful piramidei trofice. Nu forța, nu colții, nu ghearele, nu rezistența fizică, nu mușchii. Cooperarea. Suntem făcuți să trăim în triburi nu foarte mari, adică într-o structură socială ierarhizată, în care există lideri și supuși (liderii fiind exemplarele cu cea mai bună combinație de inteligență, inteligență emoțională, inteligență socială și forță fizică, nu doar putere oarbă, pentru că urmăritorii  vin voluntar, nu obligat). Așadar, o structură piramidală cu vârf clar, straturi sociale binișor definite și relații simultan verticale și orizontaleDemocrația contrazice flagrant aceste pre-programări ale creierului uman. Egalitate deplină, decizii luate prin consens sau măcar cu asigurarea protecției minorității, aceeași regulă pentru toată lumea… astea-s chestii nefamiliare. Nu seamănă deloc cu partidele de vânătoare urmate de împărțirea prăzii, prelucrarea pieilor și a tendoanelor în unelte și adăpost. Adaptarea la ideile din spatele democrației se dovedește dificilă și, pentru mulți, practic imposibilă azi.

3. Avem implantate în creier, de către Mama Natură, tendințe puternice de loialitate in-group și suspiciune out-group. Cei care nu ne seamănă sunt identificați instinctiv ca pericole și e nevoie de operațiuni costisitoare metabolic în PFC** pentru a învinge aceste tendințe. Negativitatea îndreptată împotriva „celorlalți” dispare greu și reapare foarte ușor. Ura față de ei e o constantă a zilelor noastre într-o parte (mult prea) mare a populațiilor actuale.

Asta intră în conflict flagrant cu cerințele lumii actuale: cooperare „îndepărtată” și „rece” psihologic, cu oameni de mute culori și culturi, aflați departe; lipsa aproape completă a unei comunități în care să ne regăsim; presiuni concurențiale pentru care nu avem contraponderea de tandrețe și acceptare acasă.

(Știu că nu am luat în considerare multe lucruri – apariția AGI*** poate schimba peisajul radical; la fel colonizarea altor planete, surprizele de pe fundul oceanelor etc. Pentru moment lucrez doar ce avem sigur deja în tolba cu probabilități)

Ce se poate întâmpla cu o probabilitate decentă?

A. Polarizarea politică actuală între extremiștii anti-democratici violenți și restul lumii se transformă într-o fractură definitivă. Două grupuri care se suspectează reciproc. Ceea ce pune presiune pe instituțiile democratice și face statele democratice cvasi-nonfuncționale. Pentru că democrația nu poate funcționa decât dacă toată societatea civilă (a) participă activ, votul regulat fiind nivelul minimal de implicare și (b) există o realitate comună tuturor: faptele sunt fapte, opiniile sunt opinii, minciunile sunt minciuni. Or aceste două condiții sunt din ce în ce mai rar îndeplinite.

B. Tendința de evadare din realitatea actuală, care e urâtă pentru o parte imensă a speciei, se accelerează. „Alternative facts” a lui Kellyanne Conway a oficializat acest fenomen. Treimea de omenire sătulă de democrație și care urăște egalitatea în fața legii, diversitatea în creștere și migrația de orice fel deja a divorțat de realitate și își duce viața, măcar în parte, într-o „tolbă a lui Ivan Turbincă” creație proprie în care toate sunt așezate astfel încât să le ofere sensul de superioritate și de a avea dreptate pe care realitatea obiectivă li-l refuză. La asta se adaugă numărul în creștere de consumatori de diverse substanțe cu efecte asemănătoare și, foarte recent, de practicanți ai „reality shifting”, tehnici de hiperventilație voluntară cu efecte asemănătoare drogurilor psihotrope, și care se refugiază în lumi mai prietenoase decât catastrofa umană pe care ne-am construit-o.

C. În aceste condiții mi se pare inevitabilă separarea celor care nu mai pot cu realitatea de cei care încă mai pot, a doritorilor de dictatură de cei care refuză dictatura. Dacă această separare se va face social, în grupuri care nu se intersectează, sau geografic, cu fiecare grup alegându-și zone preferate, asta nu pot spune. Dar tensiunile în creștere, soldate deja cu multe victime de ambele părți, mă fac să cred că separarea este inevitabilă.

(Notă: tensiunile sunt naturale și de neînlăturat, dar nivelul lor este o altă discuție, pentru că sunt întreținute voit, artificial și permanent de o categorie de entități despre care vorbesc imediat)

D. Presiunile sociale probabil vor pune la grea încercare situația și funcționarea multor state democratice. Și așa statele actuale, construite în principal pe baze etnice, dau rateuri și nu mai fac față. În viitor, atunci când nu etnia ci dezvoltarea minții va fi factorul de separare inter-grupuri, instituțiile democratice probabil vor colapsa la un moment dat, nu prin dispariție ci prin golire de sens.

Puteți vedea o avanpremieră privind situația statelor categorisite drept „flawed democracies”: alegătorii se detașează de „clasa politică” pe care o disprețuiesc și o urăsc, în funcțiile publice se perindă prin rotație cam aceleași figuri pentru că structura de conducere nu se primenește, cetățenii primesc din ce în ce mai puține servicii și din ce în ce mai multă desconsiderare. Aceste lucruri, cuplate cu polarizarea economică (puțini dețin mult, cei mulți au puțin) care duce la neîncredere, iar neîncrederea corodează democrația, fac viitorul actualei forme de organizare social-statală… nesigur.

E. Unul dintre scenariile cu probabilitate decentă (în măsura în care cineva poate prevedea ceva în această ceață istorică) este auto-selectarea noastră într-unul din cele câteva grupuri deja vizibile azi:

• o elită, împărțită la rândul ei în două: unii care își folosesc averea și poziția pentru a acumula mai multă avere și poziții mai înalte pe spatele și luând de la oamenii obișnuiți; și o parte mai mică care își va folosi din avere, acumulând totuși în continuare, pentru a încerca să rezolve și ceva probleme sociale majore;

• o mare parte (cam o treime acum, probabil în creștere) de oameni sătui să se simtă depășiți, să nu se descurce pe măsura ego-ului lor gonflat artificial, să le fie frică de umbre și plăsmuiri pe care le iau drept reale. Ăștia vor urma, în proporție imensă, elita cinică: aceasta îi ține și acum înfricoșați și furioși în timp ce îi mulge de ultimii bănuți, iar ei vor sorbi minciunile elitelor „lor” cu poftă în creștere. Împreună alcătuiesc o masă solidă, întunecată, toxică pentru restul lumii dar care nu va dispărea niciodată. Echivalentul modern al feudalismului, dar cu AI și telefoane mobile;

• restul, oamenii (încă) normali la cap, care se vor strădui în continuare să se sprijine reciproc și vor ține aproape de elita non-toxică, străduindu-se să își trăiască viața cum pot de bine fără să facă rău intenționat.

(Notă secundară: mă aștept ca din ambele grupuri non-elită o parte să sucombe tentațiilor de evadare deplină din realitate, tehnologia AI combinată cu practici tradiționale din sfera iluminării spirituale alcătuiește o tentație căreia e greu să-i reziști)

F. „Late Bronze Age Collapse” (Wikipedia are un articol cu surse foarte bune) poate fi un model de prăbușire civilizațională utilizabil în încercarea de a înțelege ce ne paște în viitorul foarte apropiat. Evadarea multora în lumi imaginare, schimbările climatice, epuizarea unor resurse vitale precum apa potabilă, violențele generate de variate scântei (de la migrația climatică la ura out-group), conflictele generate de elitele cinice care au mereu de câștigat din haos par a face acest scenariu din ce în ce mai plauzibil. În fond, noi am fost sub 1 miliard de ființe umane până de curând (1802, zic specialiștii); azi suntem peste 8 miliarde. Natura are mecanisme de re-echilibrare, Premiile Darwin fiind doar unul dintre ele. Pe scurt, mă aștept ca o bună parte dintre oameni să moară ca muștele în catastrofe climatice, conflicte violente, foamete, lipsă de apă, boli contagioase și lipsă de prevenție și intervenție (anti-vaxerii și victimele lor inocente, dificultăți de acces la îngrijire medicală, lipsă de medicamente etc).

E adevărat că, dacă până de curând un om care pierdea contactul cu realitatea era condamnat rapid la dispariție, acum nu mai e cazul, tehnologia și democrația fiind principalii factori care îi țin în viață pe cei care au divorțat de realitate. Dar chiar și acestea sunt neputincioase în fața Naturii-Mamă. Nu m-ar mira să vedem simultan o serie de pandemii devastatoare, războaie regionale și modificări climatice catastrofice care să ne reducă numărul sub 1 miliard din nou.

Restul? Restul vor supraviețui cu greu… dacă vor putea.

*BSOD – Blue Screen Of Death, ecranul albastru care apare la sistemele Windows când se produce o eroare critică.

**PFC – pre-frontal cortex (cortexul prefrontal, care controlează impulsurile și luarea deciziilor).

***AGI – Artificial General Intelligence – Inteligența Generală Artificială, care va avea capacitatea să înțeleagă, să învețe și să manifeste capabilități cognitive asemănătoare sau chiar superioare celor omenești.

Să nu trecem atât de ușor peste grosolănia dialogului dintre fostul prim ministru, Marcel Ciolacu, și fostul său ministru de Finanțe, Marcel Boloș, pe tema înspăimântătorului deficit bugetar care ne sărăcește acum pe toți.

Vă reamintesc că, în urmă cu câteva zile, dl. Boloș a declarat, într-un dialog cu un reporter Antena 1, că dl. Ciolacu i-a răspuns: “mă doare-n organul genital de deficitul bugetar” când l-a avertizat că “deficitul bugetar se duce-n cap” și că “se vedea de la o poștă că în companiile de stat e debandadă”.

Răspunsul dlui Ciolacu? A negat, spunând că el nu vorbește așa urât.

Mie nu mi-e clar ce-și consideră urât fostul prim-ministru, organul genital sau deficitul bugetar, dar poate că și aici funcționează o lege a compensației: la deficit bugetar mare, organ genital mic, așa cum la educație puțină i-a fost necesară o funcție mare iar bunul simț șubred și l-a proptit într-o nesimțire solidă.

Găsim acum organul genital-bugetar al dlui Ciolacu prin toate finanțele României – la figurat, desigur.

Potrivit unei analize a Ziarului Financiar, deficitul real pe care trebuie să-l gestioneze acum guvernul Bolojan n-ar fi de 9% din PIB, ci mai degrabă de aproape 11%, din cauza unor cheltuieli ascunse de guvernul Ciolacu, cheltuieli care n-au mai fost trecute în buget, dar care trebuie asumate de statul român.

Ar fi deci vorba de aproape 10 miliarde de euro în plus față de bugetul prezentat de guvernul Ciolacu în Parlament și votat în luna februarie a acestui an.

De exemplu, deși în buget au fost prevăzute cheltuieli cu dobânzile de 42 de miliarde de lei, suma reală va fi anul acesta de 55 de miliarde, adică cu 13 miliarde de lei în plus. Sau: în controversatul program Anghel Saligny, care a fost folosit adesea, spun criticii, pentru mituirea electorală a primarilor propriului partid, ar fi fost ascunse cheltuieli suplimentare de peste 5 miliarde de lei. De asemenea, Guvernul Ciolacu a supracontractat aproape la dublu diverse proiecte de investiții susținute cu bani europeni, iar acum are de achitat diferențe suplimentare de peste 12 miliarde de lei. În plus, trebuie returnat TVA acumulat în 6 luni, iar totalul ajunge la 5 miliarde de lei. Aceste sume, plus altele descoperite prin cotloanele bugetului național, ar mai adăuga la deficit încă 45 de miliarde de lei, adică aproape 10 miliarde de euro, cum spuneam.

Mi se pare perfect plauzibil, pentru că tot mandatul dlui Ciolacu a fost caracterizat de o iresponsabilitate financiară criminală, de-a dreptul.

Luați cazul datoriei publice. Am avertizat de mai multe ori în ultimii doi ani că datoria publică a statului român a depășit 50% din PIB și continuă să crească.

Nu este ceva fără semnificație. Datoria crește prin împrumuturi, care trebuie achitate apoi din banii noștri, ai plătitorilor de taxe. Vorbim de miliarde de euro, care vor apăsa financiar, prin taxe și impozite suplimentare, generații întregi de-acum înainte. Tocmai de aceea, există legislație care limitează – cel puțin în teorie – acest nivel.

Așadar, Legea responsabilității fiscal-bugetare obligă guvernul ca, în cazul depășirii nivelului de 50% din PIB al datoriei, să ia măsuri concrete, imediate, și să prezinte public un plan de reducere a cheltuielilor și creștere a veniturilor până la rezolvarea situației. Acest plan trebuie să includă, obligatoriu, și înghețarea salariilor din sectorul public.

Dar pe dl. Prim-ministru Marcel Ciolacu l-a durut undeva de lege, pentru că nu s-a întâmplat nimic din toate acestea – ba dimpotrivă, pentru că, în septembrie anul trecut, datoria publică depășise 53%, un nivel record, care, inevitabil, va continua să crească pe măsură ce se vor rostogoli diverse împrumuturi și dobânzi.

Cât despre înghețarea salariilor din sectorul public, probabil că acestea sunt ca apa, se măresc în volum când vine înghețul, deoarece anul acesta sunt mai mari cu 8% față de anul trecut.

Alt exemplu de durere-n organ: Marcel Ciolacu a spart Fondul de rezervă al Guvernului ca butoiul de rachiu la bâlci. În doar un an de zile – adică septembrie 2023/octombrie 2024 – guvernul Ciolacu a cheltuit din Fondul de rezervă 65 de miliarde de lei, adică – țineți-vă bine – cât toate guvernele României în ultimii 15 ani.

Acest Fond de Rezervă este prevăzut pentru ca guvernul să poată avea reacție rapidă în caz de dezastre naturale, calamități, situații economice catastrofale șamd. Cumva, iată, Marcel Ciolacu a spart banii pentru a-și susține propria guvernare catastrofală – o calamitate în sine, doar că el însuși este cel care a provocat-o.

De ce?

Evident, ca să se aleagă președinte. Să-l voteze românii recunoscători că le-a aruncat cu galbeni la orice colț de stradă, ca boierul. N-a intrat nici măcar în turul doi, ne amintim. Noi rămânem și batjocoriți, și cu banii luați.

Dar, dacă dl. Ciolacu este, fără nicio discuție, principalul responsabil pentru situația aceasta dramatică prin care trecem din punct de vedere financiar, să nu-i uităm în niciun caz pe toți ceilalți lingăi politici care i-au întreținut, construit și aplaudat opera de distrugere – ministrul Finanțelor, Marcel Boloș, fiind unul dintre primii aplaudaci.

Păi, cum poți tu, dacă ai măcar o spoială de bun simț, ca să nu mai vorbim de o minimă pregătire profesională, să avertizezi de 6 ori la rând că “deficitul bugetar se duce-n cap”, dar să rămâi bine-mersi pe funcție, ca o lipitoare-nfiptă-n carnea unui organism bolnav?

Cum n-ai tu minima onoare a demisiei și avertizării publice, când vezi cum se duce pe organul genital al premierului jurământul pe care l-ai depus pe Biblie, la învestire, când ai promis să-ți dăruiești “toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român”?

De ceva mai mult de 10 ani, infracțiunea de subminare a economiei naționale a fost eliminată din Codul Penal, sub motivul că era neclară și putea fi interpretată politic.

Dar distrugerea echilibrului bugetar, din motive pur electoralist-politicianiste, de către un grup de politicieni iresponsabili, poate că ar trebui sancționată și penal, la o adică, și nu doar atât de imprecis, la urne, cum propune democrația noastră atât de îngăduitoare cu escrocii.

Presupun că urmăriți războiul dintre cei câțiva miniștri reformiști din guvern și armata de rezistență încrâncenată față de orice schimbare reală în administrarea României. Dacă nu, faceți-o. Este o lecție deosebit de instructivă despre cum se manifestă clase întregi de privilegiați când vine vorba să li se smulgă din gheare ce-au apucat din banul public. Este o demonstrație despre cât de costisitoare a devenit capturarea administrației publice de către o clientelă politică a cărei preocupare principală este să extragă, din resursele comune, bogăție în propriul interes și beneficiu.

Au ieșit în stradă salariații unei regii publice din care un director se pensionează cu primă de 100.000 de euro, furioși că guvernul a decis reducerea cu 90% a posturilor de directori.

Sunt gata să blocheze anul școlar sindicatele din Educație, unul dintre domeniile cu cele mai proaste rezultate din întreaga Uniune Europeană, din cauză că guvernul crește norma didactică cu două ore, ceea ce impune profesorilor să predea mai mult pe aceiași bani și mai curăță din clientela directorilor de școli.

Au protestat și au amenințat cu blocarea instituțiilor în care lucrează angajați din ANAF, Ministerul Finanțelor, Trezorerii, Direcția Națională Antifraudă, instanțe, Apele Române sau administrația publică locală, după ce guvernul a redus la 300 de lei așa-zisul spor pentru condiții vătămătoare de lucru, acordat pentru sute de mii de salariați care sunt în mare pericol din cauza ferestrelor deschise, prafului din birou sau radiațiilor de la routerele de pe culoare.

Au refuzat să mai lucreze cu publicul mii de angajați din administrația publică locală, care iau salariu pentru lucrul cu publicul, nemulțumiți că urmează ca unii dintre ei să fie dați afară, din cauză că din taxele și impozitele strânse de la populație nu pot fi asigurate nici măcar salariile lor.

Au intrat în grevă pentru a-și apăra statutul privilegiat care, printre altele, le interzice să facă grevă, magistrații, furioși că în următorul deceniu le va crește vârsta de pensionare până la nivelul aplicat restului muritorilor din România, și le va fi limitată pensia astfel încât să nu mai poată depăși salariul. Apropo, ce curios s-o vezi pe șefa CSM oftând neconsolată că o pensie de 11.000 de lei în mână e o mizerie, în timp ce statul român reține contribuții pentru sănătate la orice pensie de peste 3.000 de lei, un nivel pe care, iată, îl consideră deja mare.

Iar ultima încăierare de pe acest front brăzdat cu nenumărate tranșee inundate de privilegii, sporuri, sinecuri este cea pe reducerea reală a posturilor din administrația publică locală.

Aici, spectacolul este fascinant.

Practic, PSD, UDMR și, probabil, și o parte a liberalilor au încercat, golănește, să-l facă din vorbe pe Ilie Bolojan. Exact precum Farfuridi, care era de acord să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimica, și ministrul UDMR al Dezvoltării, de conivență cu PSD, a înaintat primului ministru o propunere de reducere a posturilor din administrația locală cu 25%. Un procentaj gol de conținut, a descoperit Ilie Bolojan, deoarece o asemenea reducere ar fi pur virtuală, din moment ce ar fi vorba doar de posturi neocupate.

Cu alte cuvinte, scamatorii hârșiți în șmecheriile guvernării pe vorbe și fără fapte au pus la cale o escrocherie comunicațională, menită să prostească milioane de contribuabili din această țară. La televizor, dnii Grindeanu și Hunor și cine știe ce alți politruci de coloratură vor fi declamat ulterior, cu lacrimi de crocodil pe la colțul felinarelor, cum țărișoara suferă, dar situațiunea o cere, n-ai ce-i face, asta în timp ce nimic n-ar fi fost atins, de fapt, nicăieri, iar rețelele clientelare ar fi rămas intacte.

Apropo, știți de ce sunt atâtea mii de posturi vacante în organigrame? Pentru că ele justifică posturi și, evident, salarii de directori – șefi peste nimeni și nimic, dar cu venituri peste medie.

Cumva, e greu de presupus că autorii acestei păcăleli și-au închipuit că Ilie Bolojan nu urma să se prindă. În fond, premierul este unul dintre cei mai eficienți foști primari și președinți de Consiliu Județean din această țară. Nu doar că știe, dar putem fi siguri că visează administrație locală.

Și atunci, de ce?

Eu, unul, cred că aici a avut loc o separare adâncă între partenerii de guvernare. Cred că PSD și UDMR, și o parte din liberali, au mizat pe complicitatea lui Bolojan la această șmecherie. Și-au închipui că o să-nchidă ochii, că va trece mai departe. Un fel de solidaritate a hoților, nu? Păi, frate Ilie, sunt Sorin și am venit s-o fraieresc pe România, că doar cu toții știm cum se fac chestiile astea, nu e prima dată, deci facem cum am mai făcut și mergem înainte tot cum am mai mers și pân-acum.

Cred că surpriza a fost maximă când Bolo a pus piciorul în prag, amenințând chiar cu demisia dacă partenerii de coaliție nu se alătură, corect, unui efort real de reducere a cheltuielilor și personalului din administrația publică locală. Probabil că, prin cutiile craniene ale politrucilor lăsați în ofsaid, a răsunat faimoasa mirare a Perversului de pe Târgu Ocna: “ce-nseamnă asta, ori suntem golani, ori nu mai suntem?”

Ceea ce este, până la urmă, și întrebarea fundamentală ce privește partidele din România, care cer votul cetățenilor ca să ajungă la guvernare: mă, mai sunteți golani sau v-ați potolit? Ca ne-am săturat până peste cap de toate șmecheriile astea.

Omul trăiește într-o lume pentru care nu a fost, de fapt, construit. Noi avem toate instinctele, reflexele și „procedurile” din creier adecvate spațiului nostru de naștere, savana africană. Cât timp migrația a luat mii sau zeci de mii de ani iar organismul nostru a avut timp să evolueze și să prindă din urmă schimbările din mediu totul a fost bine. Așa s-au albit și blonzit oamenii primitivi ajunși de la tropice în Peninsula Scandinavă sau aleuții pe preeriile nord-americane.

Acest lucru nu se mai întâmplă azi, pentru că ritmul schimbărilor este incredibil de rapid pentru biologia noastră. Ne-am modificat nu doar mediul fizic; ne-am modificat și mediul psihologic, până am ajuns să nu mai înțelegem nimic din ce ni se întâmplă. Lumea a devenit extrem de complexă, non-lineară, suferind de sindromul bătăilor de aripi a unui fluture. Iar noi ar trebui să supraviețuim în ea cu un software creat pentru a culege mure fără a da nas în nas cu ursul.

Este motivul pentru care o bună parte dintre oameni (cam o treime, zice psihologia politică) se simte depășită. Lumea predictibilă, uniformă, lineară pentru care am fost creați nu mai există. Iar lumea prezentă e una în care aceștia nu se simt bine. Disconfortul le este atât de puternic încât singura lor dorință este să se întoarcă în lumea veche, aia ordonată, liniară, în care toți sunt la fel și nu sunt nevoiți să se adapteze (pentru că nu sunt capabili de adaptare) la livratorul srilankez, ospătarul nepalez sau colegul indian.

Iar pentru a-și atinge acest scop utopic nici un mijloc nu li se pare prea mult. Nici minciuna, nici violența, nici uciderea semenilor.

De altfel o caracteristică a oricărei mișcări despotice recente, de la comunism la naționalismul BJP*, este refuzul realității și înlocuirea ei cu mituri convenabile. „Tunelurile de sub Bucegi” și „aurul monoatomic de la Vidraru”, oricât de hilar ar suna pentru un om normal la cap, sunt adevăruri sfinte dacă te-ai desprins suficient de realitate.

Dacă iubitorii de despotism – dușmani declarați ai democrației, pe care o disprețuiesc – au divorțat de realitatea obiectivă din proprie voință (subconștientă, dar nu mai puțin voință), nici restul omenirii nu o duce mai bine la acest capitol. Iar asta pur și simplu din cauza modelului economic tehnocapitalist de „attention economy”.

Un fake-news bine scris circulă cam de 6 ori mai rapid în social media decât adevărul. Viralitatea nu depinde de realitate, ci de activarea emoțiilor primitive. E din ce în ce mai dificil să separi ce e adevărat de ce e fals. Iar actorii maligni au prins ideea și inundă spațiul virtual cu minciuni și făcături, amestecând totul într-un haloimăs de țipete și isterii din care nimeni nu mai înțelege nimic.

Tehnologia ne-a facilitat obținerea de răspunsuri real-time. Vrei să știi câți bani mai ai? Aplicația băncii îți spune la secundă sumele. Vrei să știi cât costă un lucru? Website-ul vânzătorului te informează instantaneu (și, din ce în ce mai des, personalizează prețul nu pentru cât face lucrul, ci pentru cât estimează AI-ul că ar putea stoarce de la tine). „I want it all / And I want it know” a evadat din lumea melodiilor lui Queen și a pătruns în lumea reală. Mai știm să socotim doar în 0 și 1, adevărat / fals, totul – sau – nimic, într-o lume în care absolutul nu prea mai are loc sau folosință.

Iar asta ne-a făcut leneși și în gândire. Acceptăm din ce în ce mai greu „nu se poate” sau „e posibil doar parțial”. Si dacă în viața de zi cu zi mai e cum mai e, atunci când avem în față decizii grave, precum alegeri politice, asta aduce negreșit moartea democrației. Pentru că democrația, cu regulile, instituțiile, legile și procesele ei, se mișcă greu, presupune multiple negocieri, rareori îți permite atingerea tuturor obiectivelor iar pașii necesari pentru atingerea unui rezultat practic sunt nenumărați.

Iar noi nu mai putem gestiona complexitatea și negocierile.

Cei rămași cât de cât ancorați în realitatea obiectivă am început, observ, să ne-o tragem singuri la gioale cu aplomb pentru că am uitat ce înseamnă progresul în pași mici, răbdarea și realismul politic. În România anului 2025 pare normal să vrei reforme profunde, imediate, dure și tăioase – și să-i critici pe cei pe care i-ai ales nu pentru că îi iubeai ci pentru că au fost varianta cea mai puțin rea din ce am avut la dispoziție – uitând că tot noi le-am pus, piatră de moară la picior, o majoritate antireformistă prin PSD și parțial PNL. Pare normal să nu aștepți finalul proceselor de negociere guvernamentale și să tragi o concluzie finală pe baza unor rezultate de parcurs.

Am mai fost acolo. Nu ne-a plăcut, dar pare că memoria istorică a poporului român are aceeași întindere ca cea, legendară de altfel, a unui caras. Și, după cum se spune, „cei care nu învață din istorie sunt condamnați să o repete”…

… iar cei care învață totuși sunt condamnați să privească cu oroare cum primii îi obligă să repete o istorie despre care știm cu toții că se termină prost.

*„Naționalismul BJP” se referă la viziunea și ideologia naționalistă promovată de Partidul Bharatiya Janata (BJP) din India, unul dintre cele mai mari și influente partide politice ale țării – n.m.

** Un LLM (Large Language Model) este un tip de model de inteligență artificială antrenat pe volume foarte mari de date text pentru a înțelege și a genera limbaj natural. El poate răspunde la întrebări, redacta texte, traduce, rezuma sau conversa, imitând modul în care oamenii folosesc limbajul. Exemple concrete de astfel de modele sunt: GPT-4 și GPT-5 (OpenAI), Claude (Anthropic), Gemini (Google DeepMind) sau LLaMA (Meta) – n.m.

Iliescu a fost inevitabil, din păcate – societatea românească nu că nu era pregătită, dar pur și simplu nu putea accepta, la momentul respectiv, o alternativă radicală la comunism. Și nici clasa politică emergentă nu era pregătită deloc să preia puterea – dovadă ce s-a întâmplat după prima alternanță la putere, în 1996, când guvernarea a sfârșit într-un dezastru.

Dar Iliescu este nu doar responsabil, ci și vinovat direct pentru ce a urmat în România după decembrie 1989. Iliescu avea o autoritate covârșitoare și putea îndrepta România în orice direcție. A ales în schimb s-o țină pe loc – iar asta a fost cea mai proastă decizie posibilă, pentru că prăbușirea economică a fost cu atât mai devastatoare.

Și știm că a fost cea mai proastă decizie posibilă, să țină lucrurile pe loc, pentru că avem un termen de comparație – Polonia. În 1990, Polonia și România aveau cam același PIB pe cap de locuitor, cam același gen de infrastructură, același gen de probleme economice și sociale uriașe la prăbușirea sistemului comunist.

Dar polonezii au avut parte de politicieni mai inteligenți și preocupați de viitorul țării mai mult decât de propriul lor viitor. În primul guvern post-comunist, Tadeusz Mazowiecki, ca prim ministru, și Leszek Balcerowicz, ca ministru de finanțe, au implementat toate reformele necesare pentru reconstrucția economiei poloneze. A fost o terapie de șoc care a provocat o recesiune abruptă, cu inflație, șomaj mare și numeroase falimente – dar, în doi ani, economia Poloniei a început să crească și nu s-a mai oprit de atunci – nu s-a oprit din creștere nici măcar în timpul crizei din 2008-2009. România, în schimb, a avut nevoie de un deceniu ca să iasă din recesiune, și chiar și după aceea creșterea economică a fost adesea nesănătoasă și nesigură.

E adevărat că Mazowiecki a devenit atât de nepopular încât cariera lui politică la vârf s-a terminat în mai puțin de doi ani, după ce a reformat Polonia. Iliescu a tot stat la putere vreo 10 ani, dar prețul a fost plătit de toți români – sau, mă rog, de majoritatea românilor, că unii au devenit sau au rămas clienți ai banului public și au prosperat pe seama sărăcirii celorlalți.

Ion Iliescu a avut 3 mandate prezidențiale – sigur, dacă-l întrebai, îți spunea, apăsat “două mandate constituționale”, pentru că primul, cel din 1990-1992, a fost înaintea adoptării primei Constituții post-revoluționare, și, legal, nu putea fi luat în considerare la numărătoarea limitată la două mandate.

Totuși, 3 mandate de-a lungul a 14 ani – primul, 1990-1992, al doilea, 1992-1996 și, în fine, al treilea, o revenire care a mai năruit o dată speranțele că România și-a depășit trecutul, între 2000-2004.

Și, deși fiecare dintre aceste mandate a avut particularitățile sale, un fir roșu le străbate pe toate: conservatorismul etatist și politic.

Ion Iliescu a fost un președinte al defensivei încăpățânate a sistemului, pe care l-a îndrumat să reziste cât mai bine presiunii societății aflată în schimbare.

Primul mandat a fost al rezistenței active, cu contraatacuri brutale – au fost anii mineriadelor, din care se detașează două, în același timp cele mai violente și cu cel mai mare impact, cea din iunie 1990, care a înăbușit opoziția democratică, și cea din septembrie 91, care a dărâmat guvernul pro-occidental al lui Petre Roman.

Al doilea mandat a fost al stagnării și prăduielii. Amintiți-vă de guvernul Văcăroiu, susținut de o sinistră coaliție de reacționari și revizioniști de stânga – împreună au format așa-numitul “patrulater roșu” ca majoritate guvernamentală, iar principala lor preocupare a fost să blocheze orice reformă în economie și societate, sub privirile părintești ale președintelui Iliescu, mulțumit că, în sfârșit, în România era liniște. Blocarea reformelor a omorât și ce mai putea fi salvat din economia și așa depășită și înapoiată tehnologic a României, așa că stagnării premeditate din anii aceștia îi datorăm noua prăbușire economică ce a urmat.

În fine, după 4 ani de întrerupere, în 2000 Ion Iliescu a câștigat un nou mandat prezidențial, pe fondul unei evoluții catastrofale a partidelor ce fuseseră la guvernare până atunci. Acest al treilea mandat a fost al mimării, al simulării. România adopta în ritm alert legislație europeană, în pregătirea aderării la structurile euro-atlantice, dar în domeniile esențiale sistemul își menținea controlul strict – de exemplu, în Justiție, unde dosarele penale pentru adversarii politici se deschideau și se închideau în ședințele partidului de guvernământ, PSD, iar despre Parchetul Național Anticorupție, înființat la cererea europenilor, se făcea mișto pe față pe culoarele puterii. O bună parte din acest ultim mandat al lui Ion Iliescu a fost, așadar, doar o simulare a democratizării. Adevăratul caracter al lui Ion Iliescu a ieșit încă o dată la iveală la finalul mandatului său, în 2004, când l-a grațiat pe Miron Cosma, liderul minerilor condamnat la închisoare pentru una dintre mineriadele violente de la începutul anilor 90. Protestele publice l-au determinat pe Ion Iliescu să revoce această grațiere și, astfel, ultimul său mandat s-a încheiat în rușine și oprobiu.

Momentul teribil al tuturor mandatelor lui Ion Iliescu a fost, fără nicio îndoială, mineriada din iunie 1990, care a spulberat într-un vârtej de violențe barbare speranțele că linia a doua a PCR va putea fi îndepărtată de la putere. Cu mineriada din iunie 1990, România a fost încastrată ferm în conservatorismul etatist, economic și politic, pe care și-l doreau aparatcikii. Cu mineriada din iunie 90, rețeaua aflată la putere a demonstrat, cu o duritate ieșită din comun, că nu are niciun scrupul ca să-și mențină controlul – și asta a și făcut și încă mai face și azi, dar cu metode ceva mai subtile, e adevărat.

Iar modul de operare al mineriadei din iunie 1990 – adică nu lăsăm puterea din mână, orice-ar fi – a fost reconfirmat aproape identic, ca procedură, în septembrie 1991, când minerii au fost dezlănțuiți asupra guvernului legal învestit – guvernul Roman. De ce? Pentru că Petre Roman dădea semne că înclină spre o liberalizare mai rapidă, spre deschidere politică, economică, socială, iar pentru asta a fost luat cu asalt de sistem. Acesta a fost momentul în care s-a pierdut orice speranță că lucrurile s-ar putea schimba repede, ca în majoritatea celorlalte țări foste comuniste. Până atunci, cineva ar fi putut argumenta, cumva, că iunie 90 fusese un soi de accident, un moment de panică, de pierdere a controlului, dar mineriada din septembrie 91 a anulat orice argumentație în acest sens. Mineriadele deveniseră o procedură și, un instrument, nucleara care punea capăt oricărei dispute politice ce risca să reducă puterea sistemului și conectarea sistemului la banul public.

Iliescu n-a făcut doar lucruri rele, totuși și, dacă e să fim cinstiți, trebuie să-i recunoaștem măcar deschiderea drumului către integrarea României în structurile euro-atlantice. Măcar că a acceptat asta. Că sistemul a fost sau nu sincer în acest demers, că poate unii au sperat că conectarea la banii europeni va fi mai profitabilă în furt, putem doar bănui, dar faptul rămâne: în iunie 1995, Iliescu a convins toate partidele să i se alăture în declanșarea procesului de apropiere a României de NATO și Uniunea Europeană. Pe istorica Declarație de la Snagov apar inclusiv semnăturile liderilor politici ultra-naționaliști și șovini ai vremii – Funar, Vadim Tudor, e ceva ce azi nu cred că s-ar mai putea întâmpla, o astfel de unitate politică în interesul deschiderii României. Sigur, au mai trecut apoi 7 ani și a fost nevoie de un context internațional ireal de favorabil României pentru ca țara noastră să fie primită în cele din urmă, cu emoții, în NATO, și 12 până la aderarea, și ea cam chinuită, la Uniunea Europeană, dar faptele rămân, măcar atât să-i lăsăm lui Ion Iliescu, inițierea procesului de integrare euro-atlantică a României.

L-am întâlnit, l-am cunoscut ca jurnalist și l-am intervievat pe Ion Iliescu. Paradoxal, el a fost probabil cel mai deschis președinte față de jurnaliști – până la cel de azi – și cel mai comunicativ, și mult mai respectuos față de presă și public decât e opinia generală. Sigur, toată lumea știe de faimosul incident de la Constanța, din 1992, când, enervat de un ziarist foarte insistent, i-a strigat acestuia “măi, animalule!” – dar acesta a fost un incident izolat, totuși. Traian Băsescu, prin comparație, și-a petrecut cea mai mare parte a mandatelor sale jignind jurnaliștii, iar unele insulte au fost de o mojicie chiar dezgustătoare. Emil Constantinescu era mereu încordat și cabotin în comunicare, iar despre constiparea cronică a lui Iohannis, în această prijvință, nici nu cred că mai are rost să amintesc.

Revenind, Ion Iliescu a fost un președinte care avea un purtător de cuvânt cu personalitate, care avea politețea să informeze constant presa, și el însuși chema sistematic gazetarii la conferințe de presă extinse, îndelungate, cu zeci de participanți, și răspundea pe îndelete tuturor întrebărilor. Când te duceai la Cotroceni pentru o asemenea conferință de presă, trebuia să fii pregătit pentru un eveniment de lungime apreciabilă. De asemenea, dădea destul de des interviuri și înțelegea foarte bine valoarea și impactul declarațiilor sale. Eu i-am luat în anii 2000 un interviu care a stârnit valuri, la vremea respectivă, a fost interviul în care a lansat sintagma Năstase-arogant – Adrian Năstase era premierul său, destul de antipatizat, și în mod cert arogant, dar când președintele României l-a etichetat astfel pe prim-ministru într-un interviu publicat într-un ziar central, ăsta a fost un moment foarte puternic. Un alt jurnalist l-a întrebat câteva zile mai târziu dacă nu carecumva a formulat greșit aprecierea respectivă, iar Iliescu i-a răspuns că știe foarte bine ce spune și că toate declarațiile unui președinte în funcție au semnificație. Am fost foarte mândru atunci pentru mica mea lovitură de presă.

Azi, viața lui Ion Iliescu a ajuns la sfârșit, dar sunt convins că istoria nu-l va uita – și nici ierta – prea curând.

Două întrebări din ultimul barometru INSCOP măsoară, în esență, eficacitatea propagandei Kremlinului pentru răsturnarea culturală a percepției poporului român față de Imperiul Rus – iar veștile nu sunt bune.

Așadar: la finalul lunii mai, cercetătorii INSCOP au întrebat eșantionul sociologic “Câtă încredere aveți în următoarele țări?”, și au primit următoarele răspunsuri:
Statele Unite, 52,8%; Marea Britanie, 52,7%; Franța, 45,3%; Republica Moldova, 40,7% și tot așa, până la ultimul loc din clasament, și anume, Rusia, pentru care cota de încredere a românilor este de numai 11,2%.

O altă întrebare s-a referit la încrederea în Uniunea Europeană și în NATO. Românii își mențin o cotă de încredere ridicată în NATO – 70,5% au încredere foarte multă și destul de multă în alianța militară defensivă din care face parte și România, de mai bine de 20 de ani, iar 62,3% au încredere foarte multă și destul de multă în Uniunea Europeană, adică entitatea politică și economică a 27 de state europene, între care și România, și care este, fără îndoială, un factor major, dacă nu chiar cel mai important, al prosperității țării noastre din ultimele decenii.

La prima vedere, aceste cifre sunt liniștitoare. Așa cum observă și directorul INSCOP, sociologul Remus Ștefureac, ele “indică și un nivel de reziliență ridicat al populației României pe una dintre dimensiunile cele mai intense – denigrarea UE și a NATO – ale războiului informațional al Rusiei care vizează populațiile statelor membre ale Uniunii Europene.”

Dar cercetătorii INSCOP au făcut un pas înainte în cercetarea lor și au investigat cum se distribuie încrederea – sau neîncrederea – românilor în țările și instituțiile mai sus-menționate în funcție de opțiunile politice ale respondenților.

Iar aici putem observa un fenomen alarmant: alegătorii care se exprimă împotriva instituțiilor euro-atlantice și în favoarea Rusiei au, de-acum, un vehicul politic care le răspunde așteptărilor, sau poate chiar mai mult: care a învățat cum să le creeze așteptări cărora să le propună diverse răspunsuri.

Iar acest vehicul este partidul AUR.

La întrebarea “Câtă încredere aveți în următoarele țări?”, Rusia s-a plasat pe ultimul loc, într-adevăr, cu numai 11% cotă de încredere. Dar acești 11% se adună într-un mod foarte dezechilibrat în electoratul român.

Astfel, dacă în Rusia au încredere 1% din votanții USR, 3% din cei ai PNL și 8% din votanții PSD, alegătorii care preferă AUR exprimă și o cotă de încredere de 21% în Rusia.

Cu alte cuvinte, 1 din 5 votanți AUR consideră că Rusia agresoare, o dictatură care își trimite în pușcărie sau își aruncă pe ferestre criticii, condusă de un lider acuzat de crime de război, este, cumva, o țară care merită încredere.

Încredere să ce? Nu poți să nu te întrebi.

Lucrurile stau și mai alarmant în privința atitudinii față de UE și NATO.

Astfel, 42% dintre votanții AUR au încredere destul de puțină sau deloc în NATO și un șocant procentaj de 58% dintre simpatizanții AUR n-au încredere deloc sau foarte puțin în Uniunea Europeană.

Iată, deci, că bombardamentul propagandistic declanșat de Kremlin și-a găsit țintele, în cele din urmă. Un număr semnificativ de români s-au predat chiar fără să-și dea seama atacurilor conspiraționiste, mascate cu momeli formulate cu grijă pentru a exploata temeri colective, nevoia de sens și ostilitatea față de autoritate. Faptele au devenit opționale, realitățile, multiple, valorile, răsturnate – iar emoțiile au înlocuit rațiunea, alimentând vâlvătaia neîncrederii ce riscă să distrugă tot ce am obținut, ca societate, în ultimele decenii.

Iar printre ruinele rațiunii prăbușite sub greutatea conspirațiilor s-au ițit, evident, politicieni demagogi și populiști, gata să apuce chilipirul. În fond, profitori de război au existat dintotdeauna, de ce ar fi cei politici vreo excepție?

Aceste milioane de alegători sunt acum o masă de manevră pentru agenți de influență obscuri, dar este responsabilitatea statului – și a întregii societăți, de altfel – să-i salveze din capcana în care au intrat, din motive mult prea complexe pentru a le relua aici. În fond, ei rămân cetățeni români, membri ai națiunii, și nici nu pot, nici nu trebuie să fie excluși sau să se simtă excluși: divizarea societății este exact obiectivul urmărit de operațiunile subversive anti-democratice care ne vizează.

Istoricul Timothy Snyder observă foarte bine în excepționala sa lucrare, Drumul spre nelibertate: “Rusia nu poate să devină mai puternică, așa că trebuie să-i facă pe ceilalți mai slabi. Cea mai simplă modalitate de a-i face pe ceilalți mai slabi e de a-i face mai asemănători Rusiei.” Și: “Rusia lui Putin nu a reușit să creeze un stat stabil, cu un principiu al succesiunii și o domnie al legii. Deoarece eșecul trebuia prezentat ca succes, Rusia trebuia să se prezinte ca model pentru Europa, și nu invers. Pentru asta, era necesar ca succesul să fie definit nu în termeni de prosperitate și libertate, ci în termeni de sexualitate și cultură, și ca Uniunea Europeană și Statele Unite să fie definite ca amenințări nu din cauza a ceva ce ar fi făcut, ci a valorilor pe care se presupunea că le reprezintă”. În fine, iată ce spunea și Dmitri Kiselev, unul dintre principalii propagandiști ai regimului Putin: “Războiul informațional este acum principalul tip de război”.

Ei bine, în acest război, România este sub atac și nici măcar în defensivă, ci în debandadă și, cel mult, în apărare disperată pe ultima linie, așa cum a demonstrat controversata anulare a turului doi al alegerilor de anul trecut.

Dar, după ceva mai mult de un an de campanii electorale și alegeri epuizante, iată că țara noastră are, în sfârșit, un guvern plin, un președinte la început de mandat și un răgaz pentru reparații și reconstrucție.

Provocările sunt uriașe. Acum ne concentrăm, cu toții, pe urgențele fiscale și pe dezastrul bugetului național, dar obiectivul strategic trebuie să fie, fără îndoială, recâștigarea încrederii unei mari părți a cetățenilor români în valorile democratice veritabile. Cum se poate face asta? Nu există o rețetă general valabilă, dar probabil că onestitatea guvernării în relația cu cetățenii ar fi un bun început.

Eu cred că nimeni nu are, de fapt, imaginea completă a jafului sistematic, de magnitudine națională, care se petrece zi de zi, de ani la rând, în bugetul național, și asta chiar dacă, sau tocmai pentru că mult huliții jurnaliști scriu zi de zi, de ani la rând, despre miriadele de cazuri de smântânire și sifonare de fonduri publice sub diverse motive. 

Presa le-a documentat pe toate, dar așa un torent nesfârșit de informații are, ca efect secundar, desensibilizarea opiniei publice. Clasa politică a și învățat, de altfel, să ignore, pur și simplu, toate aceste investigații și anchete care expun jaful. Lasă-i să țipe, că în trei zile uită toată lumea.

De pildă, Newsweek scrie că, doar anul trecut, încă 261 de instituții publice au obținut autorizația de a acorda tuturor salariaților așa-numitele sporuri de antenă,  în urma unor măsurători făcute, convenabil, tot de către un institut de stat. 

Între 2015-2020, peste 1300 de instituții ale statului au obținut astfel de măsurători care le-au permis să dea compensații angajaților, care ar fi, chipurile, grav afectați de radiații electromagnetice periculoase. Curios, totuși, că cei care fac aceste măsurători refuză să publice lista beneficiarilor și, la fel de curios, practic nu se înregistrează nicăieri în aceste instituții ale statului îmbolnăviri sau vreo morbiditate specifică bolilor provocate de radiații electromagnetice.

Aceste bonusuri se dau la Parlament, la Preedinție, la Curtea Constituțională, prin ministere și regii și agenții și, în general, cam peste tot unde găsești amploaiați la stat în România. Compensațiile sunt proporționale cu salariul, pentru că, nu-i așa, altfel e radiat dom’ director, și altfel paznicul, sau gestionarul de la bufet, sau șoferul. Vorba poetului, compensații, dar nu pentru căței. Iar sporurile au crescut proporțional cu salariile, care s-au tot mărit, și ele. Unele sporuri s-au cvadruplat în doar doi ani.

Așadar, peste 1 milion de angajați ai statului român primesc sporuri de condiții vătămătoare de lucru, chiar dacă lucrează în birouri, neatinși de frig, soare, vânt sau ploaie. Mulți iau ceva numit spor de stres, sau spor pentru condiții grele de muncă, sau indemnizații de hrană, sau compensații pentru risc neuropsihic șamd, sau pe toate laolaltă plus altele mai puțin cunoscute, sume care adaugă mii de lei lunar la salariu și care costă bugetul național milioane sau zeci de milioane de euro lunar. 

La acestea se adaugă alte beneficii, cum ar fi voucherele de vacanță, cel de-al 13-lea, 14-lea și chiar 15-lea salariu, prime de Paște, Crăciun, de concediu și chiar de ziua instituției, sau prime care se dau pur și simplu pentru că ești angajat și treci pe la sediu.

Dar aceste sporuri sunt doar antreuri pentru ospățul acestor necrofagi ce au năpădit bugetul național.

De exemplu, Golazo.ro scrie că, la Agenția Națională pentru Sport, președinta Elisabeta Lipă, numită în funcție de premierul Marcel Ciolacu, a spart 1,7 milioane de euro pentru a premia toți angajații, 484 la număr, începând de la șoferi, fochiști, zidari și ospătari până la consilieri și directori. 

Sumele date ca prime acestor angajați variază între 8.000 și 40.000 de lei (chiar așa, când ați luat ultima primă de 10.000 de lei, să zicem?) și nu e clar pentru care anume performanțe excepționale au fost premiați, vrac, toți angajații acestei instituții, mai ales în această perioadă în care liderii politici cer plătitorilor de taxe să se pregătească de taxe mai mari, în numele unei solidarități… nu e clar cu cine anume.

Pe de altă parte, ca o paranteză – totuși, de ce e nevoie ca Agenția Națională a Sportului să angajeze zugravi și zidari, tâmplari și bucătari șamd – când astfel de servicii pot fi externalizate extrem de simplu, cu costuri mult reduse? Sau, cine știe, poate că tocmai costurile reduse sunt ce nu caută șefii acestei instituții.

Revenind. Se fură în toate felurile posibile, din orice poziție.

Iată. 

Potrivit datelor deținute de Ministerul Muncii, peste 86.000 de angajați din instituțiile și autoritățile publice pontează zilnic peste 12 ore de muncă – iar recordul este deținut de un angajat de la stat care este plătit pentru 49 de ore pe zi. 

Cum explică Ministerul aceste aberații? 

Vag, evident, și, de altfel, complet necredibil – probabil că poți lucra la un fular și un ciorap în același timp, dar asta nu înseamnă că ți se dublează timpul pentru care ești plătit – sau, cel puțin, nu în lumea reală, în economia reală, unde banii se câștigă greu, cu muncă adevărată, iar taxele se plătesc cu speranța că vor fi folosite în interesul public general, nu pentru a fi smântâniți de șmecheri.

Ciupeala și căpușăreala sunt omniprezente. 

Europa Liberă a descoperit, recent, că zeci de parlamentari care au locuințe în proprietate în București încasează, totuși, și bani publici pentru decontarea unor chirii care nu există, pentru că nimeni nu-i verifică. 

Acești deputați provin din aproape toate partidele – printre ei se află, de pildă, și foarte prosperul om de afaceri Mugur Mihăescu, deputat AUR, care are o locuință de 800 mp în Voluntari, practic un cartier al Bucureștiului. Sau fostul ministru PSD al Finanțelor, acum deputat PSD, Adrian Câciu, care este coproprietar al unui apartament în București și care vine la ședințele de partid cu un SUV Mercedes de peste 100.000 de euro, despre care spune că nu-i mașină de lux. Sau deputatul USR George Gima, care are nu mai puțin de 3 apartamente în Capitală, dar tot încasează bani publici pentru decontarea chiriei, pentru că de ce nu, dacă poate să ciupească și el ceva din fonduri publice?

Se înșfacă și în ultima zi de lucru dinaintea pensiei. 

Este deja faimos cazul revoltător al fostului director de la Romsilva, care s-a-nvârtit de un bonus de pensionare de 100.000 de euro, adică 10 salarii, că avea și salariu corespunzător. Apropo, imediat după pensionare, fostul director s-a reangajat, tot la Romsilva, dar la o direcție județeană, unde cumulează acum, fericit, pensia cu salariul. 

Se înșfacă organizat, prin decizii în instanță care deschid larg ușa vistieriei naționale, ca să priceapă cum se procedează oricine caută un modus operandi eficace. 

De pildă, un control al Curții de Conturi a relevat că judecătorii din România s-au pronunțat cu deosebită celeritate în mii de procese deschise de colegii lor magistrați pentru acordarea a diverse sporuri și măriri de salarii. Acești magistrați au obținut astfel peste 1,3 miliarde de euro în plus la salariu, ceea ce reprezintă, potrivit Curții de Conturi, “un fenomen de o amploare și o dinamică fără precedent”.

Acestea sunt, evident, doar câteva exemple – un număr infim, de fapt, raportat la totalul despre care nenumărați jurnaliști au tot scris și au vorbit de-a lungul anilor – inclusiv eu, de la acest microfon, dimineață de dimineață, 12 ani la rând.

Știți de ce-mi aduce aminte această devalizare națională?

De felul în care, imediat după Revoluție, poporul s-a repezit să dărâme CAP-urile. Oamenii au smuls tabla de pe acoperișuri și au scos cărămizile din ziduri – nu atât că ar fi avut trebuință de ele, cât de frică ca nu carecumva să apuce vecinul și ei să nu mai prindă nimic. 

Practic, imaginea proiectată în societate de administrația publică, prin acest dezmăț pe bani publici, care a dus deficitul la 9% din PIB, este că numai cine nu vrea nu smulge din bugetul României ce încă mai e. 

Dar… beția prosperității pe datorie s-a încheiat. Urmează mahmureala. Mie deja mi-e o greață îngrozitoare când îi aud pe autorii falimentului pretinzând înțelegere și solidaritate. 

Încă ceva.

Din praful acestei prăbușiri se ițesc, așa cum se întâmplă de obicei în vremuri de mare nemulțumire, noi formațiuni politice radicale, populiste, extremiste. Nu e nicio surpriză, așa se întâmplă întotdeauna la vremuri de criză: soluțiile simpliste par și simple iar pumnul ridicat arată ca un argument puternic. 

Dar știm, din istorie, unde duc astfel de alegeri. Pentru cei care iubesc libertatea, democrația, statul de drept, este acum, poate, ultimul moment în care se mai pot implica pentru salvarea și reconstrucția României. Peste 4 ani, la cum arată lucrurile, va fi prea târziu.

Aproape 42% dintre români se declară îngrijorați de posibilitatea ca țara noastră să fie implicată într-un război, arată rezultatele celui mai recent barometru INSCOP realizat pentru platforma Informat.ro.

Analiza demografică a datelor INSCOP indică unele particularități ale acestui scor, de 41,7 dintre români îngrijorați.

Astfel, cei mai îngrijorați de riscul războiului sunt votanții PSD, cu 46%, și AUR, cu 44%. Votanții PNL și USR sunt la 33%.

De asemenea, respondenții cu studii primare și doar atât sunt semnificativ mai îngrijorați decât cei cu studii superioare: 44% la 39%. 

Cumva, preocuparea atât de multor oameni pentru riscul unui conflict militar ar trebui să fie logică. În fond, cea mai mare țară de la granița României poartă de ani de zile un disperat război de apărare împotriva celui mai agresiv imperiu din vecinătatea noastră. Ar fi ciudat să nu ne intereseze și să nu ne întrebăm ce urmează, nu? Poate că această îngrijorare este semnul că societatea noastră înțelege riscurile de securitate regională pentru România și, pe cale de consecință, evaluează corect și ce trebuie făcut pentru reducerea acestor riscuri, nu-i așa?

Mi-e teamă, însă, că nu chiar.

Sau, mai bine zis, exact din contra.

Încă o informație din demograficele acestui sondaj: cei mai îngrijorați de posibiitatea unui conflict militar preferă… ghiciți care două rețele sociale.

Da, așa e: Tik-Tok și Facebook.

Și cu asta, venim la veștile proaste.

Așa o mare îngrijorare nu e despre conștientizare, ci despre dezinformare.

Sondajul INSCOP a fost făcut între 26-30 mai, adică exact în perioada în pe care rețeaua socială favorită a milioane de români, adică Tik Tok, se răspândeau ca focul în iarbă uscată câteva dezinformări alarmiste pe tema unor presupuse ordine de recrutare și mobilizare la nivel național.

Am văzut și eu câteva dintre aceste filmări panicarde, în care diverși necunoscuți – sau necunoscute – țipă la cameră, arătând pasaje din așa-zise comunicate sau decizii sau adrese pasămite secrete, pe care, nu ni se explică în ce fel, autorii postărilor ar fi pus mâna și acum, generoși, au decis să le împărtășească întregii națiuni, inclusiv cu îndemnul deja tradițional de share masiv.

Faptul că presupusele documente sunt scrise într-o limbă română torturată cu virgule puse aiurea și exprimări șchiop-nătânge nu trezește, aparent, nicio îndoială niciunuia dintre cei care le dau mai departe, cu răcnetele aferente de groază – jucată sau nu.

Lăudabil, Ministerul Apărării a dezmințit fiecare dintre aceste dezinformări.

Regretabil, mesajul nu pare să fi ajuns unde trebuie.

Panica în aceste medii este atât de mare încât unii dintre românii plecați la muncă în Vestul Europei anunță că vara asta nu mai vin acasă în vacanță, deoarece, nu e clar de ce, mobilizarea aceasta despre care știe sigur toată lumea cu un cont de Tik Tok, chiar dacă e negată oficial, ar trebui să aibă loc fix în luna august. Ceea ce, totuși, oferă o șansă bună de scăpare tuturor celor cu suficientă alfabetizare pentru a citi corect un calendar. 

Ceea ce nu e chiar atât de mult pe cât s-ar putea crede. Nu de alta, dar, potrivit unui studiu recent  al Ministerului Educației, 40% dintre adulții români sunt fie analfabeți funcțional, fie în risc de analfabetism funcțional. 

Asta înseamnă, din păcate, și că o mulțime de români nu sunt în stare să observe că un așa zis comunicat atribuit unei instituții publice nu este autentic, fie și prin faptul că nu este scris corect în limba română.

Asta înseamnă și că o sumedenie de compatrioți sunt vulnerabili la operațiuni de manipulare, mai ales la cele care se desfășoară pe rețelele sociale, cu sprijinul unor algoritmi de inteligență artificială pe care nu știm cine-i controlează și operează, de fapt.

Eu zic să începem numărătoarea inversă până la următoarele alegeri. Cineva a-nceput să lucreze, deja, la rezultat.

Altfel, paradoxal, toți acești români care se tem că țara va fi implicată într-un război au, de fapt, dreptate – doar că războiul a început deja, de mai mult timp, iar ei au fost deja mobilizați, chiar dacă nici nu-și dau seama.

O asociație profesională a magistraților a făcut ieri un apel public către noul președinte al României, cerându-i să dea prioritate reformării Justiției din țara noastră. 

În acest apel-protest, Asociația Inițiativa pentru Justiție afirmă că “în momentul actual, sistemul judiciar este complet disfuncțional, atât în ansamblul său, cât și la nivelul fiecărei componente în parte”. 

Semnatarii apelului enumeră diversele decizii care au determinat această situație. 

Printre acestea, modificările “nocive” ale Codului Penal, care au fost “adoptate sub presiunea grupurilor de interese ostile justiției”. La acestea, consideră semnatarii, s-a adăugat “o adevărată explozie numerică de decizii ale Curții Constituționale, care au dezintegrat și ceea ce scăpase reglementărilor inițiale ale noului cod penal și ale noului cod de procedură penală.”

“Astfel – mai observă autorii apelului – prin actualele legi ale justiției s-au pus bazele unui sistem profund ineficient, unui sistem, mai degrabă clientelar, incompatibil cu principiile justiției și statului de drept.”

În continuare, magistrații din Asociația Inițiativa pentru Justiție propun o serie de măsuri care ar trebui , măcar, “să aibă ca efect o stagnare a declinului calității actului de justiție.”

Apelul acestor magistrați este o reamintire cutremurătoare că, dacă există vreun proiect pe termen lung al clasei politice românești, un plan pe care să-și concentreze, tenace, atât puterea de disimulare, cât și creativitatea malefică, acesta a fost, de 35 de ani încoace, și încă rămâne, dresarea Justiției astfel încât să nu mai muște vreodată mâna care o hrănește.

N-am uitat că, până prin anii 2000, dosarele penale se deschideau și se închideau direct în ședințele de partid, așa cum ne-au arătat stenogramele conversațiilor dintre premierul Adtian Năstase și ministra Justiției, Rodica Stănoiu. Apoi, efortul de aderare la Uniunea Europeană a impus replieri și adoptarea de legislație europeană în privința actului de Justiție. Dar, la doar 6 ani de la aderarea la UE, PSD-ul condus de Victor Ponta, împreună cu aliații săi, au dat un atac devastator împotriva statului de drept, în așa numita marțe neagră din 10 decembrie 2013. Atunci, în urma unui vot pus la cale ca o spargere de seif, parlamentarii au votat să se scutească de răspundere penală în dosarele de abuz în serviciu sau conflict de interese. Aleșii și-au aranjat, în plus, o super-imunitate în fața cercetărilor DNA, iar cei deja condamnați urmau să beneficieze de o prescripție specială, care trebuia să închidă un număr semnificativ de dosare. Proteste masive, reacția președintelui Băsescu și intervenția Uniunii Europene au oprit, în cele din urmă, această ofensivă a corupților împotriva României, dar războiul lor a continuat, în ciuda bătăliei pierdute. 

În 2017, guvernul Grindeanu, controlat de liderul PSD, Liviu Dragnea, a emis într-o noapte, ca hoții, infama Ordonanță 13, care elimina și limita denunțuri și răspunderi penale, stabilea praguri valorice pentru abuz în serviciu, reducea pedepsele pentru corupți, și, în general, legifera de facto și de jure diverse activități de corupție în rândul demnitarilor și funcționarilor publici. Au urmat, după cum bine ne amintim, alte proteste de stradă, care au dus, din nou, la retragerea ordonantei. 

Dar, de data aceasta, agresorii își învățaseră lecția. 

Noile atacuri la independența Justiției și la eficiența acțiunilor anticorupție n-au mai fost, ca până atunci, acțiuni-surpriză, ci infiltrări subversive. De la loviturile spectaculoase, menite să rezolve totul dintr-o dată, corupții au trecut la schimbări incrementale, pe multiple fronturi. 

Apelul acestor magistrați este o reamintire cutremurătoare că, dacă există vreun proiect pe termen lung al clasei politice românești, un plan pe care să-și concentreze, tenace, atât puterea de disimulare, cât și creativitatea malefică, acesta a fost, de 35 de ani încoace, și încă rămâne, dresarea Justiției astfel încât să nu mai muște vreodată mâna care o hrănește.

Au urmat numeroase modificări ale Codurilor Penal și de Procedură Penală și ale altor diverse legi din domeniul Justiției, articol cu articol, prin intermediul unor dezbateri de specialitate din comisiile parlamentare imposibil de urmărit și, mai ales, de digerat de către societatea civilă. Corupții din politică au învățat că orice protest indignat poate fi adormit cu proceduri parlamentare prolixe. Parlamentul a revizuit, abrogat și adoptat în domeniul Justiției până a amețit pe toată lumea, mai puțin pe specialiști și, foarte probabil, pe magistrații înșiși, care trebuie să fi înțeles, foarte repede, ce urmează. Unii, mai puțini decât ne-am fi așteptat, chiar au demonstrat, pe treptele Curții de Apel, în 2019, protestând față de modificările legislative afectau independența Justiției. Alte manifestații similare au avut loc în 2020, dar magistrații s-au lăsat în cele din urmă cumpărați cu salarii speciale, pensii speciale și pensionări speciale. 

În acest timp, ofensiva a continuat, neabătut, cu intrarea în joc a unui actor de mare calibru: însăși Curtea Constituțională a României. 

Printr-o serie de decizii cruciale, pronunțate începând cu 2018, judecătorii din CCR au închis, efectiv, mii și mii de dosare de corupție și au redus, de facto, pedepsele cu închisoarea deja pronunțate în cazul a numeroși corupți care fuseseră, totuși, condamnați. Judecătorii CCR au scos din dosare interceptări, emasculând acuzarea, au schimbat regulile în modul în care se stabileau completele de judecată și, astfel, au obligat instanțele să ia procesele de la zero, apoi au modificat termene de prescripție, ca dosarele respective să se închidă cu totul, au obligat președintele României s-o demită pe șefa Direcției Naționale Anticorupție – nu că acesta s-ar fi opus altfel decât formal – și, așa cum observă magistrații în apelul-protest din care am citat la începutul acestui comentariu, au dezintegrat și ce mai rămăsese din Justiția românească după ce trecuse prin foarfecele politicienilor. 

Cumva, firesc, în această continuă degradare a statului de drept, în vara lui 2020 președintele Klaus Iohannis a evacuat practic cu totul fenomenul corupției din noua strategie de Apărare a Țării. 

Iată cum, după o luptă îndârjită, de aproape două decenii, marii corupți ai României, stăpâni peste un sistem clientelar bine înțepenit în fluxurile financiare ale statului, și-au atins obiectivul: nu avem toată puterea până nu luăm și Justiția, nu?

Acum, atacul se mută pe alte planuri. Nu mai departe de joia trecută, aceeași Curte Constituțională a stins și ultimul bec de pe strada națională pe unde-și fac hoții legea, atunci când a trecut la secret declarațiile de avere și interese ale familiilor demnitarilor și funcționarilor publici – adică a deschis, larg, ditamai portalul pentru acei corupți care apreciază liniștea și discreția când au de smântânit ceva.

Așadar, unul dintre pilonii fundamentali pe care se sprijină statul de drept este putred. Cu toții știm asta. Iar fără teamă de lege, responsabilitatea guvernanților nu mai înseamnă mare lucru și, pe cale de consecință, încrederea în acest sistem deturnat de corupție s-a prăbușit.

Presupun că nu se mai miră nimeni că poporul, exasperat, care le vede, totuși, pe toate, dă de pământ cu așa-numitele partide-sistem cum le prinde pe la câte un vot.

Doar că țăndări ne vom face toți din cauza îmbătrânirii în rele a acestor politicieni iresponsabili.

Reforma Justiției? Sigur. Doar că ar trebui să-i spunem, mai degrabă, reanimarea Justiției. Dacă s-o mai putea face ceva.

În timpul ceremoniei de luni de la Palatul Cotroceni, când Nicușor Dan și-a preluat mandatul, s-a petrecut o scenă care cred că descrie perfect noua atmosferă a acestei noi președinții.

Așadar, în marea Sală a Unirii din palat, președintele a urcat pe un mic podium pentru a-și ține discursul.

În fața lui, o fâșie liberă, un no man’s land de marmură lustruită, așa cum cere protocolul, și abia apoi cele câteva sute de invitați. Pe fundal, drapelele României, ale Uniunii Europene și ale NATO, aliniate la perfecțiune, luminate la perfecțiune. Deasupra, stema aurită a României, într-o arcadă sculptată caligrafic, delicat.
Totul, în acest spațiu, impune proceduri, norme, etichetă – toate fiind concepute pentru a sublinia importanța funcției. Pentru caracterele mai slabe, aici e un risc teribil: cu capul umflat de respectul protocolar al celor din jur, cineva poate cădea, ușor, în pompozitate, în afectare de nobil întâmplător, în contemplarea hipnotică a propriului buric ca centru al lumii.

Poate ne mai amintim de-un caz recent de astfel de președinte-monarh, devenit, din nefericire, prea important pentru propriul său popor.

Dar Nicușor Dan ne arată – deocamdată – că are anticorpii potriviți pentru boala grandilocvenței.

Bucureștenii l-au tot pozat prin metrou, căzut pe gânduri și pe câte-un scaun, ca orice alt călător obosit după o zi grea de muncă – sau l-au văzut stând, cuminte, la semafor, alături de fetița lui, pe care o ducea la școală – sau cărând în spate, în chiar dimineața depunerii jurământului în fața Parlamentului, ghiozdanul turcoaz al unuia dintre copii și pe al său în mâna dreaptă. Nicușor Dan, președintele României, încă stă cu chirie în mansarda unei case vechi din sectorul 5, de unde insistă că nu vrea să se mute până nu intră copiii în vacanța școlară, ca să nu-i tulbure și mai mult. “De ce să par altceva decât sunt?” pare să ne transmită dl. Dan. Ceva neobișnuit pentru aproape orice alt om politic, pentru care disimularea, pretextul și pozarea sunt mai degrabă instrumente de lucru decât defecte.

Iar luni, în Sala Unirii, când invitații au tăcut politicos, așteptându-l pe noul președinte să-și înceapă discursul, probabil că acesta le-a văzut privirile amuzat-uimite alunecând hacana, spre stânga lui, atrase de ceva neobișnuit. Când s-a întors, a văzut-o și el pe fetița lui de 9 ani, Aheea, încercând să vină alături de tati – pentru că, în fond, ce altă reacție să aibă un copil când vede atâția străini laolaltă, deodată?

Gestul pe care l-a făcut președintele către Aheea este gestul pe care l-a făcut la un moment dat orice părinte către copilul lui: autoritar, dar cu tandrețe, ușuind-o cu un gest și-un zâmbet pentru că “tati are treabă, dar vine imediat” – iar Aheea, sprintenă ca o zvârlugă în rochița ei albă, de sărbătoare, a făcut o piruetă și a dispărut în fugă în spatele uneia dintre marile uși sculptate ale Palatului Cotroceni. Iar invitații au chicotit, binevoitori, înțelegând perfect momentul.

Pentru mine, această scenă descrie, cum spuneam, o nouă atmosferă: una în care președintele nu doar că ne arată, dar și este, înainte de orice, sincer cu noi, alegătorii, fie că l-am votat sau nu.

Este pentru prima dată, din 1990 încoace, când am acest sentiment, și am văzut și cunoscut toți președinții care s-au perindat pe la Cotroceni.

Este pentru prima dată când simt că în cea mai înaltă funcție a ajuns cineva care reprezintă în primul rând interesele și voința cetățenilor, în timp ce toți ceilalți au fost cumva, mai înainte de orice, membri ai echipei politicienilor. N-ar trebui să fie “echipa celorlalți”, dar iată că așa e.

Nu știu care va fi manifestarea acestei formări civice a dlui Dan acum, când a devenit șeful statului. Și nu știu cum va putea să ne ajute pe noi, cetățenii României – sau măcar pe acei cetățeni, majoritari, care vrem ca țara să progreseze, să se civilizeze, să se eficientizeze. Nu știu, dar sper că e o cale aici, în această onestitate neobișnuită pentru vârful puterii din România.

Desigur, Dl. Nicușor Dan și-a exersat timp de un mandat și încă un pic abilitățile administrative și de leadership la Primăria Capitalei. Nu toți s-au lăsat convinși. Critici au fost destule, și nu toate neîntemeiate. Și chiar dacă Bucureștiul este un oraș mare, pentru România, și foarte complex, toate particularitățile sale organizatorice, bugetare, administrative pălesc față de complexitatea enormă a problemelor cu care se confruntă România în această perioadă.

E multă speranță acum, ca întotdeauna la începutul unui mandat.

Așteptăm de la noul președinte o viziune de dezvoltare, dar și o direcție de ieșire din apele tulburi în care am ajuns acum.

Așteptăm să medieze între puterile statului, între stat și societate, așa cum îl obligă Constituția, dar el va trebui să medieze, cumva, și între așteptările noastre și realitate.

Reformele de care are nevoie România sunt numeroase, complicate și, dacă e să fim lucizi, aproape imposibil de pus în practică.

Aproape nimeni, în Parlament, nu vrea o reorganizare administrativ-teritorială, pentru că asta ar însemna deranjarea tuturor rețelelor clientelare aferente; aproape nimeni nu vrea eliminarea privilegiilor din Justiție, pentru că asta ar însemna iritarea unui corp profesional ce nu e bine să fie iritat; nu e niciun fel de entuziasm nici față de digitalizarea statului, nici față de depolitizarea Educației, nici față de tăierea pensiilor speciale, nici față de privatizarea sau închiderea miilor de companii neprofitabile ale statului și, cu siguranță, niciunul dintre politicienii cu influență și averi nu vrea reformarea serviciilor secrete, pentru că serviciile știu ce nu știu alții și de-aia nu e bine să le enervezi.

De fapt – și nu chiar atât de în secret – noi am vrea ca președintele să ne izbăvească, miraculos, de toate relele care ne pândesc și ne mușcă, și vom fi foarte dezamăgiți când n-o va face, deși cu toții știm, de fapt, că noi suntem primii care ar trebui să muncim ca să salvăm țara.

Tare mi-e teamă că, după ce ne va trece entuziasmul, ne vom așeza iar pe-o bordură, la marginea istoriei, și ne vom plânge de tot și de toate, că altă scuză mai bună nu găsim niciodată.

Însă, mă știți, eu sunt sceptic, ba chiar pesimist, doar ca tehnică de auto-apărare: mai bine să te surprindă binele când te-aștepți la ce-i mai rău.
Așa că abia aștept să fiu surprins de schimbarea în bine a României – deci a noastră, a fiecăruia și a tuturor, împreună.

6 iunie 2019 este ziua în care George Simion a căpătat o notorietate națională, după ce a participat și a transmis live pe Facebook, în stilu-i binecunoscut, de la controversatele evenimente care au avut loc la cimitirul militar din Valea Uzului, aflat la granița dintre județele Bacău și Harghita.

Atunci, primăria orașului Dărmănești, din Bacău, a decis să amplaseze în acest cimitir cruci de beton în memoria soldaților români. Cimitirul se află, însă, pe teritoriul comunei Sânmartin, din Harghita, care a acuzat o acțiune ilegală. Ați ghicit, unii-s etnici români, alți maghiari. Și, ați ghicit din nou, oamenii de-aici conviețuiesc pașnici, indiferent de etnie, până când se găsesc niște politicieni iresponsabili care se-apucă să dezgroape selectiv, chiar dacă doar, simbolic, morții de prin cimitire.

La Valea Uzului, Simion, care pe-atunci era candidat în alegerile europarlamentare, a urmat toate regulile manualului de inflamare a spiritelor în scopul strângerii de voturi. La un moment dat, s-a filmat alergând pe ulițe, pretextând că era fugărit de extremiști maghiari – rămași, totuși, nevăzuți. A acuzat guvernul României de trădare și a recitat versuri naționaliste, deplângând pierderea teritoriilor naționale. Românii strânși la fața locului s-au îmbrâncit cu maghiarii și, în cele din urmă, i-au gonit. După ceva timp, Justiția a decis că, într-adevăr, acțiunile primăriei din Dărmănești fuseseră ilegale și a ordonat demolarea construcțiilor de beton din cimitir, dar asta n-a mai cotat. 6 iunie 2019 a rămas ziua în care ura a câștigat.

Au trecut 6 ani. Urcat pe valul furiei populare, pe care l-a alimentat cu zeci de discursuri inflamante și injurii nemaivăzute, George Simion a cerut votul cetățenilor români pentru a-i da încrederea de a conduce România.

A pierdut, știm, la diferență mare în România. În diaspora, însă, a câștigat, cu 191.000 de voturi în plus față de Nicușor Dan.

Adică mai puține decât a obținut dl. Dan în plus față de dl. Simion doar în cele două județe cu majoritate maghiară ale României. În Harghita și Covasna, Nicușor Dan a luat, în total, ceva mai mult de 197.000 de voturi.

Dovadă că una e să fii șef de partid, alta să meriți voturile pentru președinția României. Fanii tăi pot fi turați emoțional prin batjocorirea adversarilor, dar, ca președinte al republicii, nu doar că ești ținut de Constituție să-i reprezinți pe toți cetățenii, ci ai nevoie și de votul cât mai multor dintre ei, dacă vrei să primești această onoare.

Comportamentul necinstit al lui George Simion la Valea Uzului, acum 6 ani, s-a întors să-l bântuie și să-i blocheze gestul de a apuca cea mai înaltă cinste politică din România.
Dar nu e singura consecință a propriilor sale fapte, pe care trebuie s-o suporte acum învinsul din alegerile prezidențiale de duminică.

Iată încă un exemplu.

Ca multe alte țări, și în România femeile sunt mai numeroase decât bărbații. Poate că diferența nu pare mare – 51% față de 49%, dar asta se traduce, totuși, în aproape jumătate de milion de voturi potențiale, pe care orice candidat responsabil are grijă să nu le alieneze în masă, prin jigniri fără rost.

Dar George Simion are la activ o lungă serie de insulte și amenințări medievale transmise femeilor din România – care este, totuși, o țară europeană, ce s-a modernizat semnificativ în ultimii ani.
În martie 2023, la o conferință a unui partid, liderul AUR le-a transmis femeilor că e cazul să schimbe modelul pe care l-au adoptat în politică, acesta fiind “femeia ușoară, amanta care bântuie pe aici și, mai nou, modelul mahalagioaicei”.

Trei luni mai târziu, la o altă manifestare publică, Simion a declarat că “femeile nu mai știu că sunt femei”, și a sugerat că, în viziunea sa politică, rolul acestora este, de fapt, doar să crească demografia.

Aceste declarații au venit pe fondul unor manifestări publice de agresivitate cronică ale șefului AUR, care pare să se lasă pradă foarte ușor descărcărilor de furie și să răcnească împotriva a diverse persoane, alți politicieni sau cetățeni oarecare, mai ales când se știe filmat. Este de notorietate expresia șocantă “te agresez sexual, scroafo”, pe care i-a adresat-o Dianei Șoșoacă – de altfel, și dânsa, o altă formă importantă de manifestare practică a degradării vieții politice din România.

Dar toate acestea, plus eventualitatea unei deteriorări financiare acute la nivel național, în cazul victoriei dlui Simion în cursa pentru Cotroceni, n-aveau cum să nu sperie electoratul feminin, mult mai sensibil atât la instabilitate, cât și la posibilitatea creșterii violenței efective în spațiul public.

Poate și de aceea, intrarea dlui Simion în turul 2 a determinat o mobilizare semnificativă a electoratului feminin. Pe 18 mai au venit la vot cu aproape 300.000 de femei în plus față de bărbați, adică o creștere de aproape două ori față de diferența din primul tur de scrutin. Cum au votat femeile? Potrivit analizelor demografice din exit-pollul Avangarde, Nicușor Dan a supraperformat la votul feminin: el a obținut 58% din opțiunile femeilor, față de 42% pentru George Simion.

Iată încă o demonstrație că poți deveni popular prin jigniri și intimidări, dar nu poți obține încrederea majorității când jignești și intimidezi chiar majoritatea.

În fine, iată încă o probă a inadecvării complete a dlui Simion în cursa pentru obținerea votului tuturor românilor.

Este vorba, evident, de atitudinea sa ostilă de-a dreptul față de românii de peste Prut. Tocmai față de aceștia trebuia să se poarte cu respect și atenție maximă, pentru că acolo, în Republica Moldova – și mai departe, în Ucraina – există niște vulnerabilități și zone tulburi în trecutul dlui Simion pe care dânsul n-a reușit să le explice niciodată convingător. Or, moldovenii, care au ajuns să-l considere pe candidatul la președinția României ca un fals unionist, care n-a făcut decât să provoace Kremlinul prin acțiunile sale, s-au trezit că sunt amenințați chiar de acest candidat că va opri orice sprijin pentru ei. Oricine ar fi putut anticipa efectul: în Republica Moldova, George Simion a pierdut cu o diferență record, de aproape 120.000 de voturi, adică 138.000 pentru Nicușor Dan și numai 18.000 pentru el.

Una peste alta, dl. Simion a arătat efectiv, prin felul în care și-a dus campania electorală și s-a definit ca om politic, că este complet nepotrivit pentru funcția de președinte al României și pentru onoarea de a reprezenta toți românii.

Marți, încă mă mai întrebam dacă George Simion va învăța ceva din înfrângerea lui. De fapt, speram s-o facă – să devină, poate, un conservator autentic, care nu doar că înțelege, dar și explică alegătorilor și societății cum se pot împleti valorile tradiționale cu progresul național și cum cultura românească poate participa constructiv la concertul și armonia culturilor europene.

Dar m-am înșelat.

Spre seară, flancat de doi locotenenți politici cu priviri fixe, dl. Simion a ieșit public, într-o transmisiune video, ca să anunțe că va contesta rezultatul alegerilor, rezultat pe care tocmai îl recunoscuse cu o zi înainte. Timp de jumătate de oră, fostul favorit din turul întâi a zburătăcit ca o găină fără cap prin ograda conspirațiilor, în încercarea de a-și justifica eșecul electoral. Fără nicio dovadă, a declarat, ritos, că au votat morții, că s-au plătit 100 de milioane de euro ca să voteze moldovenii împotriva lui, că unor influenceri necunoscuți li s-au oferit între 20 de mii și 300.000 de mii de euro ca să-l combată, că observatori internaționali inexistenți au constatat fraude și că a recunoscut rezultatul alegerilor doar pentru că nu vrea vărsare de sânge în România – ceea ce nu explică de ce nu-l mai admite acum.

L-am urmărit cu o oarecare jenă. Deși spune pe unde-apucă, oricui îl prinde, că el “nu-i muiere” – un alt cui în coșciugul comunicării sale cu electoratul feminin – adevărul e că dl. Simion nu reușește deloc să fie bărbat în aceste momente. Un bărbat adevărat și-ar fi asumat răspunderea, ar fi înțeles ce a greșit și ar fi învățat ceva constructiv din asta. Caracterele puternice sunt întărite și educate de înfrângeri. Nu e cazul dlui Simion.

Cea mai ciudată coincidență este că o singură altă persoană politică contestă public alegerile din România, alături de dl. Simion. Este vorba de purtătoarea de cuvânt a ministerului de externe rus, Maria Zaharova. Adică, exact așa cum a observat deunăzi jurnalistul francez de la C-News, după ce a urmărit acrobațiile politico-lingvistice șchioape ale dlui Simion: „Vă prefaceţi că îl criticaţi pe Putin, dar folosiţi exact argumentele lui Vladimir Putin”.

Iar acțiunile dlui Simion par să se acordeze, cumva, mereu, cu interesele dlui Putin. Adică, în România, scandalul, neîncrederea și învrăjbirea reziduale după o campanie electorală să rămână incandescente – tăciuni aprinși care să poată reporni, oricând, incendiul dezinformării și manipulării care era să ne mistuie democrația.

Pe cine reprezintă, de fapt, dl. Simion?

Dacă vi s-a făcut cumva frică, zilele acestea, gândindu-vă la viitor, să știți că nu sunteți singurul – sau singura.

Frica este o reacție firească față de un pericol pe care omul îl simte sau îl anticipează. Iar pericolul este ca, în urma alegerilor prezidențiale de duminică, România să se facă țăndări.

Dl. Simion a declarat deja că modelul său politic este liderul autoritarist al Ungariei vecine, Viktor Orban.

Dl. Orban este la putere fără întrerupere în Ungaria de 15 ani.

Cum a reușit?

Folosind majoritatea parlamentară de două treimi pe care a obținut-o în alegerile din 2010, Viktor Orban a inițiat o serie de modificări dramatice ale Constituției Ungariei. Prin aceste modificări, echilibrul puterilor din statul ungar a fost alterat profund; libertățile civile au fost restrânse; sistemul politic a fost reimaginat, astfel încât să favorizeze partidul aflat la putere, adică partidul său, Fidesz. Ulterior, Fidesz a preluat controlul tuturor domeniilor vieții publice și economice. Presa independentă a fost hărțuită cu ajutorul a diverse instituții de control cu agendă politică până când, exact ca-ntr-o operațiune a Mafiei, patronii au fost forțați să-și vândă businessurile către apropiații regimului – iar asta s-a întâmplat și cu o sumedenie de afaceri profitabile din Ungaria, care au fost smulse prin diverse metode de la proprietari și mutate în cercul oligarhilor din jurul premierului ungar. Astfel, folosind în mod malefic instrumentele democrației, Orban a transformat foarte repede Ungaria într-o țară cu regim autoritarist, adică un soi de dictatură mai soft, în care opozanții sunt reduși la tăcere, dar nu uciși, iar cei de la putere nu mai pot fi clintiți nici din funcții și nici de la țâța fondurilor publice.

Rezultatul: Ungaria a devenit cea mai coruptă țară din Uniunea Europeană, potrivit indicelui mondial publicat de Transparency International. De asemenea, Ungaria a coborât sub România în privința venitului pe cap de locuitor ajustat la paritatea puterii de cumpărare (PPS), precum și în privința salariului mediu și minim exprimate în euro. (sursa)

Pentru noi, românii, o asemenea contraperformanță a vecinilor este uluitoare, mai ales că Ungaria a fost percepută întotdeauna drept o țară mai avansată, mai civilizată și mai prosperă decât România – și a și fost, secole la rând.

Dar nu e nimic de mirare, de fapt.

Toate regimurile autoritariste din jur o duc prost din punct de vedere economic, ca să nu mai vorbim de libertatea propriilor cetățeni. Așa cum nu mai există prosperitate în Ungaria, nu mai există nici în Turcia, nici în Belarus, nici în Rusia. În toate aceste țări, lideri autoritari au luat puterea și au modificat apoi Constituția astfel încât să nu mai poată fi dați la o parte. Pasul următor a fost să-și creeze, în jur, cercuri concentrice de apărare – în politică, în Justiție, în serviciile secrete și, evident, în forțele de represiune. Toate acestea au ca scop să nu mai permită schimbarea. Aceste gărzi loiale liderului sunt răsplătite cu cantități uriașe de fonduri extrase din averea publică, ceea ce sărăcește oamenii, cărora li s-a luat însă de facto posibilitatea de a-i mai schimba pe noii lor stăpâni.

Din punctul meu de vedere, noi ne aflăm acum exact în fața acestui scenariu, care ar putea fi pus în operă în cazul în care votul de duminică va aduce la putere acel candidat care s-a declarat deja gata să declanșeze o criză politică de amploare pentru a-și impune voința asupra Parlamentului – ceva ce Constituția interzice, dar ce mai contează asemenea detalii când chiar ai voința să distrugi democrația românească?

Este o procedură complexă, dar care poate fi forțată de un lider politic fără scrupule, care e hotărât să ia puterea și să n-o mai lase din mână.

Imaginați-vă, de pildă, că noul președinte, care va avea de partea lui simpatia și votul recent al milioane de români exasperați de mediocritatea actualei clase politice, va declanșa nu doar criza politică despre care vorbeam mai devreme, ci și o campanie furibundă de propagandă prin care va incrimina zi de zi ticăloșia politicienilor care i se opun și care nu-l lasă să salveze România de la dezastru – asta, pe fondul unei prăbușiri economice cumplite, amorsată de situația financiară moștenită, dar agravată masiv tocmai de întreținerea crizei politice. Noul președinte, populist prin formație politică și intelectuală, va cere în mod ipocrit poporului să se apere de dușmanul din Parlament, în care oricum prea puțini mai au încredere, și să se salveze de la tragedia ce-l paște – și cum să facă asta cel mai bine, poporul, altfel decât dând președintelui toată puterea, astfel încât să poată conduce cu mână de fier – în interesul națiunii, desigur – și să elimine toți trădătorii, opozanții, soroșișitii, gheii, jurnaliștii mincinoși, politicienii ticăloși și oamenii de afaceri veroși care au ca singură preocupare să sugă vlaga unei Românii pe care el și numai el o poate face cum e soarele sfânt de pe cer?

Apoi va organiza modificarea Constituției, cu sprijinul a două treimi dintre parlamentari, unii care-i vor fi fost oricum apropiați, alții care vor fi decis că mai bine se mută acolo unde e puterea, ca să-și salveze pieile. Iar poporul se va prezenta în număr mare la vot, bucuros că a venit, în sfârșit, salvatorul neamului, pe care-l aștepta de zeci de ani, și-i va preda cu entuziasm țara, să facă ce vrea cu ea – că doar a zis c-o să fie bine, nu? Doar nu ne-ar minți taman pe noi, cei care suntem în stare să ne batem pe străzi în numele lui cu cei care i se opun?

Și, cu asta, România va deveni o autocrație, luată în stăpânire de o oligarhie pe care nimic n-o va mai putea clinti apoi de la putere.

Iar prosperitatea pe care atât de mulți spun că n-o simt va lăsa locul unei sărăcii pe care o vom simți cu toții.

Iar gălăgia pe care o facem atât de mulți dintre noi, în spațiul public, strigând în gura mare că e cenzură, va fi înlocuită de o liniște întreruptă doar de odele catifelate pentru liderul suprem, prin care i se va mulțumi pentru că se lasă lăudat.

Iar libertatea pe care o tratăm azi cu indiferență, ca pe un drept garantat și veșnic, va fi înlocuită cu dreptul obligatoriu de a ne supune.

Revenind la frică. Știți că prima reacție în caz de pericol, o reacție automată, este fie să lupți, fie să fugi.

Mie îmi este frică, prieteni, pentru că înțeleg ce urmează. Dar am ales să lupt, nu doar pentru că pot, ci și pentru că n-am încotro.

Am ales, deci, să votez, duminică, împotriva distrugerii României noastre imperfecte, dar perfectibile.

Potrivit unei investigații pe surse publice¹ făcută de Expert Forum (EFOR) și Centrul pentru Democrație și Bună Guvernare, SOS și AUR sunt pe primele două locuri în privința cooptării de traseiști politici la alegerile parlamentare de anul trecut, fiecare cu o cotă mai mare de 11% de traseiști de pe listele lor (link în comentarii). Asta, ca să înțelegem cât de ipocrită este „indignarea” față de expunerea publică a acestei metehne.

În privința tabelului propriu-zis, cum am spus pe Facebook, el conținea o serie de erori factuale și confuzii, de aceea l-am șters și nu am de gând să-l mai public.

Dar: tabelul se referea la traseismul politic al unor parlamentari în perioada 2021-2024, deci în precedenta legislatură.

Pentru corecta informare a cititorilor, iată care este povestea cu persoanele menționate în tabelul respectiv. Veți observa că marea lor majoritate au migrat la un moment dat la AUR, venind de la alte partide, că unii au plecat mai departe iar alții au rămas. Nu toți, de aceea și corectura.

Fenomenul e binecunoscut. Traseismul politic nu e ilegal, dar mulți îl consideră imoral – inclusiv eu, în cazul în care nu e vorba despre evenimente politice majore care provoacă o falie de netrecut între convingerile parlamentarului respectiv și cine știe ce nouă orientare a partidului care l-a dus în Parlament. Dar, după cum știm prea bine, de obicei e vorba doar despre mercantilism și oportunism pe banii cetățenilor.

Iată, deci, cum stăm cu persoanele din tabel (text lung):

Cam așa arată politica românească. Observați, vă rog, că între așa-numitele „partide-sistem” și AUR există, în mod bizar, o mulțime de suprapuneri, intersectări, migrări și conexiuni.

Probabil sunt doar coincidențe – chiar dacă o anchetă Europa Liberă arată altceva.

În fine, pentru cei care au ajuns până la acest punct: există o diferență fundamentală între o știre eronată și dezinformare.

În cazul știrii eronate, e obligatoriu să publici o corectură când îți dai seama că ai greșit. Se cheamă, de obicei, erată. Asta arată ce știm cu toții, că nu suntem perfecți, ci perfectibili.

În cazul dezinformării, nu recunoști c-ai spus o minciună nici când tot adevărul îți este pus în față.

Am văzut că dl. Simion îi zice „marketing”, dar eu cred că-i doar minciună în formă continuată și circumstanță agravantă din punct de vedere moral.

„Marketing politic”

Dacă v-ați întrebat vreodată cum o fi să trăiești evenimente istorice, ei bine, bucurați-vă: ni se-ntâmplă.

Trăsătura comună a schimbărilor istorice este că nu toți – sau foarte puțini dintre noi – percepem imediat transformările profunde pe care le trăim. O muscă ce plutește la suprafața unui râu nu știe că urmează prăbușirea într-o cascadă, în fața ei, chiar dacă simte că viteza de curgere s-a mărit.

Unele evenimente istorice sunt subite, șocante și provoacă o mutare semnificativă a cursului istoriei, dar nici atunci nu sunt percepute ca atare.

Gândiți-vă, de pildă, la ziua de 28 iunie 1914, când studentul sârb Gavrilo Princip i-a împușcat mortal, la Sarajevo, pe moștenitorul coroanei austro-ungare, arhiducele Franz-Ferdinand, și pe soția acestuia, Sofia. Nimeni nu și-a imaginat atunci, și nici în zilele următoare, că asasinatul din Sarajevo va declanșa un război mondial care va ucide peste 40 de milioane de oameni și, la finalul căruia, harta politică a Europei urma să fie schimbată dramatic, pentru totdeauna.

Alte evenimente se desfășoară înlănțuit, dintr-o cădere-ntr-alta, iar schimbările istorice se acumulează câte un pic, până în momentul în care devin ireversibile, sau reversibile doar cu costuri uriașe. Exemplul cel mai bun, în context, este perioada de aproape 20 de ani scursă între finalul primului război mondial și debutul celui de-al doilea. În aceste două decenii, iresponsabilitatea politicienilor, frustrările istorice și orbirea prin propagandă și ideologie a unor societăți întregi au erodat constant câteva democrații europene, care au alunecat din ce în ce mai repede în abisul moral al extremelor politice, cum ar fi fascismul și nazismul. Al doilea război mondial, cu industrializarea uciderii unor rase întregi și cu distrugerea completă a nenumărate orașe, părea ceva totalmente de neimaginat în 1933, când Adolf Hitler, liderul unui partid modest, ce nu reușise să câștige majoritatea în alegeri, a fost totuși numit cancelar al Germaniei, în urma unor negocieri politice cam inepte.

Apoi, istoria a devenit vortex și tot ce mai plutea la suprafață a fost tras la fund, în mâlul unor ideologii bestiale. Cel mai tragic este că mulți înecați și-au ovaționat până-n ultima clipă liderii și sfârșitul.

România trece printr-o criză profundă de sistem politic, în sensul în care instituțiile care definesc și reglează funcționarea țării sunt fie golite de conținut, fie tratate cu atâta neîncredere de cetățeni, încât nu mai pot funcționa corect.

Spun că instituțiile sunt golite de conținut pentru că practic tot ce e controlat de stat este căpușat până-n măduvă de o rețea interminabilă de clienți politici, de cele mai multe ori totalmente mediocri, care-s preocupați să-și umple ei, mai întâi, conturile și buzunarele, și abia apoi să servească contribuabilii, dacă mai rămâne ceva.

Avem alegeri libere de 35 de ani încoace, dar forma s-a golit de conținut an după an. Votăm pentru a fi reprezentați în instituții care iau decizii în interesul nostru, al națiunii. Însă de la un tur de scrutin la altul, cetățenii au fost din ce în ce mai dezamăgiți de felul în care sunt tratate așteptările lor iar politicienii au ignorat mereu mai hotărât aceste nemulțumiri. Pensii speciale și pensionări anticipate în floarea vârstei, corupție legiferată prin decizii ale CCR, caste protejate, frății politice în afara oricărui bun simț, îndatorarea peste orice limită a țării, lipsa cronică de investiții în infrastructură și în zonele defavorizate, deteriorarea cumplită a educației, lipsa de reacție față de emigrarea masivă și față de criza demografică, acestea sunt numai câteva dintre dezastrele continue pe care clasa politică le ignoră de decenii întregi.

Nu se putea ca toată această dezamăgire colectivă, care s-a așternut în straturi peste societate, an după an, să nu crească presiunea până la implozie.

Și iată-ne ajunși la deznodământ: cele trei partide de sistem din România, care alcătuiesc și coaliția de guvernare – adică PSD, PNL și UDMR – au ajuns atât de jos în percepția publică încât ele n-au reușit, împreună, nici măcar să-și ducă propriul candidat în turul doi al prezidențialelor. Acesta este, cu adevărat, un moment istoric, ce urmează celuilalt, din toamna anului trecut, când aceleași trei partide de sistem n-au reușit să formeze, singure, nici măcar o majoritate parlamentară de guvernare, având nevoie de sprijinul firav al grupului minorităților pentru asta.

Nicio surpriză în această înlănțuire. Românii votează cu furie în creștere de ani de zile. Toamna trecută au răsturnat toată masa electorală în capul partidelor vechi. Răspunsul acestora? Ca de obicei, ignorarea problemei și a votului. PSD l-a păstrat pe Ciolacu nu numai la șefia partidului, ci și a guvernului. Iohannis s-a ținut de gardul Cotrocenilor până l-au amenințat cu suspendarea. PNL l-a acceptat pe Bolojan la vârf, dar, în rest, s-a baricadat în vechile metehne, așteptând să treacă furtuna.

Nu-i de mirare că toate acestea, plus situația economică dezastruoasă, au provocat furtuna perfectă.

Urmează un tur doi al prezidențialelor în care se confruntă doi concurenți anti-sistem – o altă premieră ce descrie criza profundă în care ne aflăm, după atâtea decenii de ruptură între clasa politică și societate.

Spuneam adineauri că am ajuns la deznodământ. Doar că, spre deosebire de Gavrilo Princip, în clipa în care l-a țintit pe arhiducele Franz-Ferdinand, noi știm, cu toții, că votul nostru de pe 18 mai va produce o schimbare profundă în istoria noastră comună. Sau ar trebui să știm. Ce fel de schimbare, asta putem deja anticipa, pentru că primele semne sunt aici: de la începutul săptămânii, Banca Națională aruncă miliarde de euro în piață încercând să mențină stabilitatea leului. Investitorii stau ca pe ghimpi iar agențiile de rating se pregătesc să ne treacă la categoria gunoi. După ce extrema politică va câștiga, următoarele știri vor fi cu sosirea delegației FMI la București, ca-n anii ‘90, cu pensii și salarii neplătite și, cine știe, poate vom redeveni cu toții milionari fără putere de cumpărare, tot ca-n anii ‘90.

Dar… încă n-am pășit în răscruce. Încă ne mai putem alege viitorul.

Mai avem timp.

Puțin timp.

Poate v-au scăpat câteva știri în ultima săptămână.

Prima: O fostă directoare a companiei lui Mark Zuckerberg, Meta, a dezvăluit că Facebook și Instagram sunt capabile să detecteze starea emoțională a adolescenților. Și nu doar că au această capacitate, dar au și folosit-o. Facebook și Instagram au profitat de frustrările și depresiile adolescenților, legate de felul în care arată, și i-au țintit cu reclame la produse de frumusețe și de slăbit.

A doua știre: o investigație realizată de o agenție de cercetare digitală a relevat că riscurile pentru copiii care se joacă pe platforma Roblox “sunt extrem de îngrijorătoare”. Agenția a descoperit că minorii au putut accesa conținuturi extrem de nepotrivite, cum ar fi medii virtuale cu tematică sexuală, avatare angajate în comportamente sexuale și utilizatori adulți care încercau să poarte conversații nepotrivite cu copiii. De asemenea, relatează Biziday, au fost identificate cazuri în care adulți de pe platformă foloseau un limbaj codificat sau voalat pentru a cere de la minori informații personale sau numele de pe rețelele de socializare, inclusiv de la autorii studiului, care s-au prezentat drept copii de cinci ani.

În fine, a treia știre: în București, poliția a intervenit pentru a opri o bătaie între două grupuri de adolescenți, care se pregătiseră de conflict cu cocktailuri Molotov, bastoane de cauciuc, pistoale cu bile, macete și un pumnal. Minorii din cele două tabere se organizaseră pentru război după un conflict pe care-l avuseseră unii cu ceilalți pe Tik Tok.

Acum opriți-vă un pic din ce faceți și gândiți-vă cum e posibil ca noi, societatea, să acceptăm existența unor astfel de mecanisme de business care pot duce la asemena grozăvii – adică: rețele sociale care exploatează emoțional nesiguranțele și angoasele adolescenților pentru a le vinde diverse produse; rețele sociale în care zburdă prădători sexuali care vânează copii; rețele sociale în care confictele între tineri pot să se exacerbeze într-atât încât aceștia ajung să se organizeze pentru rănirea gravă sau chiar uciderea celorlalți.

Apărute inițial ca medii de interacțiune și conversație între prieteni, rețelele sociale au ajuns niște monștri care atomizează, exploatează și distrug zi de zi, clipă de clipă, însăși fibra societăților noastre. Algoritmii de inteligență artificială care le guvernează au ca principale obiective să ne țină captivi în fața ecranelor și, prin recoltarea automată de informații și date privind acțiunile, preferințele, emoțiile fiecăruia dintre noi, fie să ne vândă câte ceva, fie să ne vândă pe noi înșine altor companii, sub forma unor pachete de date de o complexitate ce nu poate fi cuprinsă cu mințile noastre umane și imperfecte.

Un studiu realizat în SUA, în 2015, a demonstrat că algoritmii pot identifica trăsăturile de personalitate ale unei persoane mai precis decât prietenii apropiați sau chiar partenerii de viață, folosind doar datele despre like-urile de pe Facebook. Studiul a arătat că, din numai 10 like-uri, algoritmul putea prezice personalitatea mai bine decât un coleg, din 150 de like-uri depășea acuratețea familiei, iar cu numai 300 de like-uri putea cunoaște o persoană mai bine decât soțul sau soția acesteia.

Iar asta se întâmpla încă acum un deceniu. 

Și tot acum aproape 10 ani, compania de consultanță politică Cambridge Analytica a colectat date personale de la milioane de utilizatori Facebook, fără consimțământul lor, pentru a crea profiluri psihologice detaliate. Aceste profiluri au fost apoi utilizate pentru a le fi livrate mesaje politice personalizate, cu scopul de a influența votul în alegerile prezidențiale din SUA din 2016 și în referendumul Brexit din Marea Britanie. 

Odată scăpat din sticlă, duhul n-a mai putut fi vârât la loc. Folosirea rețelelor în scopuri politice subversive, malefice, a continuat în diverse forme, pe diverse meridiane. Avem și noi experiența noastră traumatizantă cu acest tip de atac, desfășurat în toamna anului trecut.

Noi toți am crezut, mulți ani, că tot ce fac acești algoritmi și aceste rețele este doar să ne asalteze cu reclame la diverse obiecte și servicii. Un inconvenient cât de cât acceptabil, chiar dacă enervant, pe care ne-am convins că merită să-l acceptăm în schimbul legăturii fiecăruia dintre noi cu prietenii și cu rudele îndepărtate, sau pentru a primi în feed, alături de bună dimineața la cafeluță, poze cu pisici drăguțe și bebeluși simpatici. Dar am fost naivi, pentru că nu există limite în ce înțeleg algoritmii că trebuie să exploateze din întâlnirea cu noi, atâta timp că au instrucțiunea de a ne convinge să cumpărăm ceva – sau să ne asociem la ceva – fie o marfă sau o idee. De aceea, pe aceste rețele cei mai mulți dintre noi am ajuns să fim izolați în diverse camere-ecou în care doar ni se confirmă opiniile. Ne auto-validăm în grupurile noastre, în care idiosincraziile fiecăruia se adună în șuvoaie și torenți de aroganță și auto-suficiență ce mătură totul în cale, inclusiv construcții sociale în care națiunile au investit decenii de efort, creativitate și speranță.

Am fost naivi, pentru că, pentru algoritmii ce guvernează rețelele sociale, ideologiile de extremă și devianțele, sunt, și ele, o marfă ce poate fi vândută celor ce sunt gata s-o cumpere, dar încă nici nu știu c-o așteaptă. 

Or, dacă sunt suficiente doar câteva sute de like-uri pentru ca o rețea să ne cunoască mai bine decât ne cunoaștem noi pe noi înșine, și dacă algoritmii știu cum să configureze un mesaj pentru ca acesta să ne convingă de aproape orice, de ce ar ignora un actor malefic această putere extraordinară asupra unor societăți întregi?

Am dat unor companii opace puterea de a ne controla viețile, literalmente, prin produsele pe care ni le oferă și față de care am dezvoltat o dependență înspăimântătoare. 

10 milioane de români sunt utilizatori activi de Facebook. 9 milioane folosesc practic zilnic Tik Tok. 6 milioane sunt pe Instagram. Asta înseamnă că milioane de cetățeni români au dreptul să fie protejați de acțiunile malefice ale unor algoritmi de inteligență artificială construiți pentru a-i exploata. Iar statul are obligația constituțională să întreprindă acțiuni în acest sens.

În timpul conferinței de presă de marți seară, președintele Ilie Bolojan a repetat, insistent, că statul român trebuie să fie reformat, debirocratizat, eficientizat, pentru că altfel degradarea generală a situației economice va determina costuri foarte mari pentru populație.

Cu alte cuvinte, fie este drastic redusă risipa banului public, fie noi, cetățenii, vom plăti din propriile buzunare spectacolul acestei batjocuri cu acoperire națională. Cum? Prin taxe și impozite – atenție, taxe și impozite noi, a spus președintele, nu doar prin mărirea celor existente. Cum altfel? Prin inflație, prin falimente, prin șomaj, prin instabilitate socială, care va provoca, la rândul ei, instabilitate politică și, dacă lucrurile chiar merg rău, prin alunecarea țării în zone întunecate din punct de vedere ideologic și geostrategic.

România a ajuns, vă reamintesc, la un deficit al PIB de aproape 9% – ceea ce înseamnă că, anul trecut a cheltuit cu 31 de miliarde de euro mai mult decât a încasat. Acest deficit a fost acoperit în principal prin împrumuturi contractate de pe piețele financiare interne și externe. Ghiciți cine va trebui să dea înapoi aceste miliarde, din banii munciți cu greu, zi de zi, lună de lună. Noi, desigur. Poate nu-i vedem cu pleacă din portofelele noastre, dar îi simțim în costurile crescânde ale vieții, zi de zi, lună de lună.

Din acest punct de vedere, România arată ca un pacient ce suferă de o infecție cronică, pe care nu se preocupă să și-o trateze cu adevărat. Statul ia aspirine sub formă de împrumuturi, dar refuză să facă intervențiile chirurgicale necesare pentru eliminarea cauzelor profunde ale acestei grave probleme.

La fel ca în cazul oricărui bolnav cronic ce nu-și tratează boala, ci doar simptomele, și România se târâie înainte, mai cu dureri, mai cu gemete, așteptând doar să treacă timpul. Guvernele succesive care au tot agravat boala asta a risipei din bani publici și-au pasat unele celorlalte cartoful fierbinte, sperând să nu se-mpiedice cumva de vreun accident economic înainte să-și termine mandatul și încasările pentru clientelă.

Dar iată că-n calea noastră a răsărit nu doar un obstacol, ci ditamai căpcăunul portocaliu, care se ocupă în mod activ și cumva psihotic să demoleze tot drumul.

Tarifele comerciale bizare impuse de administrația Trump practic tuturor partenerilor Americii, dar nu și Rusiei, Belarusului și Coreii de Nord, sunt de natură să provoace daune uriașe comerțului mondial și, probabil, să provoace o criză mondială de proporții inimaginabile. 

UPDATE: la puțin timp după ce am scris acest articol, Donald Trump și-a suspendat pentru 90 de zile tarifele majorate pentru importuri, menținând o cotă de 10% pentru toate țările, dar crescând la 125% taxele pentru China, din cauza „lipsei de respect pe care China a arătat-o piețelor mondiale”. Sincer, mi se pare că asta nu risipește chiar deloc incertitudinea, ba dimpotrivă.

Cum stăm noi în această situație? În sine, expunerea pe relația cu SUA nu este atât de mare. 

În 2024, noi am exportat în America de aproximativ 2,28 miliarde de euro și am importat de peste Ocean în valoare de circa 1,31 miliarde de euro. 

Problema nu este însă dată de aceste valori, ci de efectul în lanț pe care tarifele administrației Trump le vor declanșa în Uniunea Europeană. 

De pildă, tot anul trecut, ceva mai mult de o treime din exporturile totale ale Uniunii Europene în SUA au fost făcute de Germania – adică 161 de miliarde din aproape 450 de miliarde de euro. 

Germania exportă în State mai ales autovehicule și componente auto, mașini și echipamente industriale, echipamente electrice și electronice. Toate acestea, mărfuri industriale, sunt direct vizate de taxele impuse de Donald Trump. Inevitabil, aceste costuri mai mari vor afecta exporturile germane și vor determina o restrângere semnificativă a activității producătorilor de mărfuri industriale. 

Care e problema noastră aici? Ei bine, principalul partener comercial al României este Germania, către care am exportat de aproape 20 de miliarde de euro, mai ales piese și subansambluri pentru autovehicule, mașini și echipamente electrice, cabluri și conductori.

Or, dacă Germania nu va mai vinde atât de bine autovehicule în SUA, nici companiile românești care fabrică subansamble și piese pentru autovehiculele germane n-o vor duce prea bine. Economia globală este un păienjeniș de relații, schimburi și dependențe reciproce, un mecanism extraordinar de complex, construit în aproape un secol de colaborare globală. Nu poți intra cu picioarele în acest mecanism și să speri că-l vei face să funcționeze mai bine. E simplu de înțeles – asta dacă nu ești un căpcăun portocaliu. 

Cât de gravă e situația noastră a spus-o tot președintele Bolojan: “Spre deosebire de alte țări, unde la un deficit comercial mic, o ușoară recesiune înseamnă nu efecte foarte mari, într-o țară ca România, cu deficite mari, orice afectare economică poate avea niște efecte foarte mari.”

Acum, uitați-vă la finanțele propriei familii și încercați să estimați cam ce ar putea însemna “efecte foarte mari” asupra lor. Dacă dispare un salariu și nu poate fi înlocuit mai repede de jumătate de an cu altul nou, pentru că un nou loc de muncă e de negăsit, este acesta un efect foarte mare? Dar dacă dispar două salarii?

Nu e de șagă și nici nu subestimez posibilitatea unui viitor cu adevărat prost pentru țara noastră. În continuarea comparației cu bolnavul cronic, voi spune că, de obicei, aceștia intră cu adevărat în bucluc când peste ei vine, deodată, o afecțiune nouă. Cu cât mai severă aceasta, cu atât mai mare posibilitatea ca organismul deja slăbit să cedeze complet.

În acest context, votul de pe 4 mai devine literalmente crucial. România are o nevoie disperată să rămână ancorată în sistemul economic și de alianțe politice de care beneficiază de două decenii și mai bine. Acum este, realmente, cel mai prost moment posibil ca să votăm un aventurier în cea mai înaltă funcție din statul român. Să nu credeți că, dacă acum încă suntem bine, riscul prăbușirii totale nu există și nu este, din păcate, foarte real. Deraierea României de către un nou președinte iresponsabil – sau de-a binelea ticălos – e ceva ce se poate întâmpla în câteva luni sau, cine știe, chiar mai puțin.

Cum?

Vă las cu o altă comparație relevantă.

La mijlocul anului 1940, România încă era România Mare. Era ferită de războiul ce se desfășura deja în Europa, se bucura de o prosperitate bunicică și reușise, până atunci, să navigheze fără pierderi prea mari prin furtuna nazistă, fascistă, legionară și bolșevică ce scufundau restul continentului în sânge. 

Apoi, în mai puțin de 3 luni, în urma unor ultimatumuri și dictate, țara a pierdut o treime din teritoriul național: 

la 28 iunie 1940 am pierdut Basarabia și Bucovina de Nord, în urma ultimatumului sovietic. Dacă tot puteau, rușii ne-au luat și Ținutul Herța, deși nu era menționat în ultimatumul sovietic.

Apoi, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, România a fost obligată să cedeze Ungariei Ardealul.

Iar la 7 septembrie, România s-a văzut nevoită să cedeze Bulgariei Cadrilaterul – adică sudul Dobrogei.

Nu spune nimeni că România ar fi, acum, în pericol să piardă bucăți din teritoriul național.

Dar nimeni nu spunea că Ucraina va fi atacată de armata rusă acum 15 ani.

Și nimeni din România verii blestemate a anului 1940 nu-și imagina că țara va ceda o treime din teritoriul național fără ca armata să targă un foc de armă.

Deci: să nu ne bazăm pe îngăduința istoriei, pentru că istoria poate fi un stăpân foarte crud și imprevizibil.

11 candidați pentru prezidențiale și niciunul nu bate cu pumnul în masă pe tema finanțării deșănțate a partidelor parlamentare din bani publici. În 2024, cele 5 partide membre ale Legislativului au primit ca subvenție de la bugetul statului 386 de milioane de lei, adică aproximativ 77 milioane de euro. 

Vi se pare mult? Dar, stați, mai avem!

În plus față de subvenție, acestor partide le-au fost decontate și costurile campaniei electorale – adică ceva mai mult de 650 de milioane de lei. 

Tragem linie și adunăm și rezultă aproape 1 miliard de lei, că unde merge miliardul, merge și milionul, ca să parafrazez. 

200 de milioane de euro.

Fascinant este că, din nou, România reușește să se facă remarcată în UE cu aceste sume. 

O cercetare pe care am făcut-o pe surse publice privind banii alocați pentru funcționarea partidelor arată că țara noastră cheltuiește sume record în comparație cu altele:

În fine. Ce-am primit noi, totuși, de banii aceștia dați partidelor noastre, bani care, să nu fie nicio confuzie aici, sunt plătiți din taxele și impozitele strânse de la cetățeni?

Păi e suficient să ne uităm la cum arată viața politică în România și să constatăm că-i scump, domnule, scump. 

În plus – și grăitor – și prin studiourile marilor televiziuni se-aude musca atunci când vine vorba de acest subiect. Nu de alta, dar în 2024, aproape 60 de procente din subvenția pentru funcționarea partidelor au fost folosite pentru presă și propagandă – adică 214 milioane de lei în primele 11 luni ale anului, ca să numărăm leuții, cum ar trebui să facă orice contribuabil chibzuit.

De unde răsare, firesc, întrebarea: cumpărarea de articole publicitare politice nemarcate pe diverse site-uri este sau nu cheltuială de funcționare a unui partid?

Dacă e, atunci care e limita în aceste cheltuieli?

Iar dacă nu e, atunci de ce s-ar deconta așa ceva?

De fapt, de ce ar trebui să plătească cetățenii, din taxele și impozitele lor, acțiuni de propagandă ale unor partide cu care, până la urmă, poate nu rezonează sau nu votează?

De ce ar trebui să plătească un simpatizant PSD, de pildă, postările sponsorizate ale USR de pe Facebook?

Sau, invers, poate că etnicii maghiari din România nu-și doresc ca banii lor să ajungă în propaganda onorabililor politicieni de la AUR, ca să nu dau decât un exemplu la întâmplare.

Oare n-ar fi mai corect și mai firesc ca partidele să se auto-finanțeze doar din donațiile și cotizațiile simpatizanților?

Iar aici, oricât de neașteptat ar putea suna, opinia mea este că nu. Adică nu doar. 

Democrația din România are nevoie de partide funcționale, iar asta necesită fonduri, evident. 

Este de datoria și în avantajul nostru, ca cetățeni ai unei țări democratice, să susținem sistemul pluripartid printr-o contribuție rezonabilă, pentru că altfel politicienii vor fi tentați să facă diverse înțelegeri subterane pentru a-și asigura finanțările de care au nevoie. Nu că acum n-ar fi tentați, cu toată subvenționarea asta extravagantă, dar dacă ai ce-ți trebuie, poate că sunt mai multe șanse să nu te-apuci de furat și luat mită, nu?

Dar, atenție, cuvântul cheie în această ecuație este “rezonabil”. 

Este oare rezonabil ca 5 partide să primească, pentru funcționare și campanie electorală, 200 de milioane de euro într-un an? 

Este oare rezonabil ca partidele să reverse peste 40 de milioane de euro în publicitate politică, adesea nemarcată, într-o presă autohtonă care și-așa suferă profund din cauza pierderii credibilității? 

Partidele parlamentare au nevoie să fie susținute, da, însă ce-i prea mult strică, îmbolnăvește, corupe. Reforma finanțării partidelor este obligatorie – iar noi, opinia publică, va trebui să menținem presiunea pe acest subiect și să cerem insistent corectarea exceselor în această privință. Politicienii singuri n-o vor face. Doar n-am văzut câine să se dea dus de la măcelărie.

În timp ce lumea-ntreagă se răstoarnă și se răsucește, sub șocul retragerii Statelor Unite din democrație și al împrietenirii cu Rusia agresoare, România pierde vremea, prinsă într-un proces electoral prelungit peste orice măsură.

Practic de la începutul verii trecute, de la alegerile europarlamentare și locale, establishmentul o ține tot într-o campanie electorală lipsită de idei, ferindu-se de orice decizie necesară, dar neplăcută pentru alegători.

Astfel, cele 5 runde de alegeri din 2024 nu doar că au amânat orice reformă serioasă a organizării statului, Justiției, Educației, sistemului medical șamd, dar au determinat și exacerbarea comportamentului electoralist al guvernării, care a aruncat cu miliarde în populație, sperând într-un vot recunoscător ca răspuns. Vot care n-a venit, ba dimpotrivă, pentru că este pentru prima dată din 1990 încoace când așa-numitele partide-sistem nu reușesc să adune, singure, 50% din Parlament.

Efectele mitei din bani publici pentru alegători a avut efecte dramatice asupra situației financiare a României. Sub presiunea atâtor cheltuieli, deficitul a urcat la un îngrozitor 8,65%, adică aproximativ 30 de miliarde de euro.Mai rău, creșterea deficitului nu doar că nu s-a oprit, ci chiar accelerează. În ianuarie, deficitul s-a cifrat la 11 miliarde de lei, iar în februarie a urcat la 19 miliarde – astfel, după primele 2 luni ale anului, România are deja un deficit de 30 de miliarde de lei, adică 6 miliarde de euro.

În plus, datoria publică a crescut amețitor, depășind, recent, 54% din PIB fără ca asta să mai alerteze, aparent, pe cineva. De altfel, anul trecut țara noastră s-a împrumutat cu aproape 1 miliard de euro săptămânal pentru a funcționa după cum a dorit cabinetul Ciolacu.
Inflația se menține la cote ridicate – în medie, puțin peste 5% în ultimele 15 luni, practic dublu față de media Uniunii Europene – însă cifra aceasta se simte înșelător de mică, mai ales comparată cu experiența personală a fiecăruia dintre noi când plătim facturi din ce în ce mai scumpe, de la o lună la alta, și ne vedem nevoiți să cheltuim din ce în ce mai mult pentru a cumpăra, de fapt, din ce în ce mai puțin, fie că e vorba de alimente, bunuri de folosință îndelungată sau servicii de toate felurile.

Pe acest fond, agențiile de rating au retrogradat România și numai un pas ne mai desparte de nivelul “junk”, care sună mai frumos în engleză decât în română, unde s-ar numi, simplu, gunoi. Singurul politician căruia pare că nu-i e frică să admită public realitatea este Ilie Bolojan, care a declarat că Economia României a intrat în stagnare și are nevoie de măsuri urgente de corecție. „Fără restructurări serioase, vom ajunge inevitabil la taxe mai mari” a avertizat președintele interimar.

La toate acestea, desigur, s-au adăugat două crize istorice, în adevăratul sens al expresiei, crize cum rar întâlnești: prima provoacă neliniște, și nu doar în România, din cauza transformării subite a Statelor Unite din garantul securității europenilor, ceea ce erau de aproape 80 de ani, într-un negustor năuc care pare gata să schimbe vechile prietenii și vechile alianțe pe mai nimic, într-o târguială hăbăucă cu golanul continentului.

Iar a doua, care are la origine operațiuni subversive anti-naționale, cu efecte amplificate însă de mediocritatea serviciilor secrete autohtone, determină revoltă din cauza acestei premiere nemaintâlnite în România, o țară care a avut, totuși, dificultățile ei în utilizarea democrației: este vorba, evident, despre anularea nu prea bine explicată a primului tur al prezidențialelor, ceea ce determină mulți români să creadă, în continuare, că le-a fost furat votul.

Și toate aceste uriașe crize simultane ar trebui gestionate, controlate și depășite de un președinte interimar cu puteri și influență limitate, împreună cu un prim-ministru mediocru, secondat, în domeniile de forță, de miniștri cu anvergură limitată, și cu sprijinul unui parlament fracturat între o coaliție fragilă, care doar trage de timp, și o opoziție gălăgioasă și cam atât.

De altfel, poate ați remarcat cât de puține legi semnificative au fost dezbătute și votate în Parlament în ultimul timp. De când a început noua sesiune, la 3 februarie, parlamentarii au reușit să voteze de fapt doar o singură inițiativă importantă, cea care permite în sfârșit armatei să doboare aparatele de zbor care intră fără autorizare în spațiul aerian național. Nu-i vorbă că așa-zisele partide suveraniste, AUR, POT și SOS, s-au opus cu îndârjire acestei legislații prin care România ar urma să-și exercite, totuși, suveranitatea națională în propriul spațiu aerian, după care au și contestat legile la CCR, întârziind și mai mult intrarea lor în vigoare și, desigur, aplicarea lor pentru protejarea cetățenilor din județele ce se învecinează cu Ucraina invadată de trupele rusești.

La Palatul Victoria, dl. Ciolacu a lăsat-o mai moale cu Tik-Tokul, în sfârșit, deși mai are, din când în când, răbufniri populiste, ca zilele trecute, de exemplu, când a cerut simpatizanților să înjure și ei criticii guvernării, pentru ca – și citez – “să vedem care sunt mai mulți, boții lor sau noi! De ce stăm în defensivă?” Iar când nu se războiește cu boții, dl. Ciolacu se laudă că reduce anvelopa salarială – citez, “cu o groază, 5%” – asta deși datele oficiale ale Ministerului de Finanțe arată că, față de ianuarie 2024, în ianuarie 2025 așa numitele „cheltuieli de personal” – salariile bugetarilor – au crescut cu 18,6%, iar asta a dus totalul cheltuielilor de personal în buget la aproape 25%, în creștere cu 3 puncte procentuale an pe an.

În acest timp, de la Cotroceni, președintele interimar face gesturi firești, lăudabile, dar inevitabil numai de imagine, cum ar fi deschiderea palatului pentru public, refuzul unei reședințe oficiale sau folosirea curselor comerciale, la economy, pentru deplasările externe. Lipsesc însă – și nici nu se putea altfel, având în vedere interimatul – marile inițiative, deschiderea unor dosare strategice, lansarea dezbaterilor naționale, căutarea unui nou proiect de țară care să unească o națiune derutată și învrăjbită. Din nou, temporizare.

Una peste alta, România a pierdut deja mai bine de un an cu bâjbâieli electorale și electoraliste, și asta într-o perioadă în care era nevoie mai mult ca oricând de luciditate, viziune și o direcție clară de angajare a politicii naționale.

Tare mi-e teamă că istoria se va răzbuna cumplit pentru acest timp pierdut când nu era de pierdut niciun minut.

Președintele american, Donald Trump, și cel rus, Vladimir Putin, au stat două ore de vorbă ieri, la telefon, ca să stabilească în ce fel va fi împărțită o țară europeană în beneficiul Rusiei.

Este vorba, desigur, de Ucraina, invadată de ruși încă din 2014, când au ocupat ilegal Crimeea și părți din estul Ucrainei, și împotriva căreia Kremlinul a declanșat un război total în februarie 2022, când a invadat țara din 3 părți, cu zeci de divizii mecanizate susținute de aviație și artilerie.

În toți acești ani, ucrainenii au rezistat eroic, sprijiniți masiv cu armament american și european. Împotmoliți într-un război de uzură și cu economia întinsă la limită, sub presiunea sancțiunilor internaționale, rușii aveau nevoie de un miracol pentru a nu se prăbuși în al patrulea an de război. Miracolul s-a produs, mai mult sau mai puțin întâmplător, prin realegerea lui Donald Trump, un președinte care făcut praf, practic peste noapte, încrederea vechilor aliați în America, în valorile ei și în garanțiile de securitate acordate încă de acum 80 de ani europenilor.

Ca atare, Statele Unite, care acum votează alături de Rusia, Coreea de Nord și Burkina Faso împotriva rezoluțiilor ONU care acuză Kremlinul de agresiune armată împotriva Ucrainei, repetă istoria tragică prin care, în 1938, la Munchen, lideri occidentali șovăitori și fără viziune au tăiat bucăți din Cehoslovacia pentru a le face cadou Germaniei naziste a lui Adolf Hitler.

Ce speră Trump? Că, prin retragerea Americii din Europa, va dezlipi Rusia de China și va avea, în plus, resursele pentru a câștiga competiția geo-politică și strategic militară cu Beijingul. Iar Rusia? Vorba unuia dintre noii ideologi neoreacționari ai Trumpismului: pentru ruși, mână liberă în Europa, până la Canalul Mânecii. Adică înlocuirea democrațiilor cu regimuri iliberale, anti-egalitare, în care nu legea, ci oligarhiile ar avea ultimul cuvânt.

Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns.

Din această ecuație a întoarcerii vremurilor în era imperiilor, a forței și a voinței arbitrare a monarhului absolut lipsește deocamdată o necunoscută: reacția potențialei victime, adică a Uniunii Europene.

Deocamdată, această reacție e slabă și neconvingătoare, dar istoria ne oferă un răgaz de câțiva ani ca să ne trezim și să înțelegem nu doar ce pericol este pe cale să ne înghită, ci și cât de mare este, de fapt, puterea noastră de a respinge acest atac.

Pentru istoricii viitorului, aceste săptămâni de răsturnare a ordinii mondiale vor face obiectul a numeroase prelegeri, cercetări și teze de doctorat. Prin toate va străbate, probabil, ca un fir roșu, mirarea că un colos economic precum Uniunea Europeană, cea mai prosperă și civilizată confederație continentală a lumii începutului de mileniu 3, s-a putut lăsa umilită și îngolănită de un fost aliat, în cârdășie subită cu o țară eurasiatică ce nu are nimic de oferit propriilor cetățeni în afară de propagandă, un imperiu cu apucături de feudalism târziu a cărui putere economică este de de 10 ori mai mică decât a Uniunii Europene. Poate că, pentru generațiile de școlari din viitor, umilirea bogatei, dar impotentei Uniuni Europene va fi predată ca o lecție despre cum, în relațiile internaționale, încrederea fără precauții nu doar că nu face doi bani, dar este și perfect autodistructivă.

Nu că noi, europenii, n-am ști ce-i de făcut. Ne-au spus latinii și n-a fost niciodată contrazis de istorie că, dacă vrei pace, trebuie să te pregătești de război. Europenii, care, desigur, vor pace, au crezut, decenii la rând, că e suficient să și-o dorească pentru a o și obține. Un misecuvinism sinucigaș.

Avem nevoie de solidaritate. Uniți, putem rezista. Separat, vom cădea unul câte unul, pe măsură ce Kremlinul va zgâlțâi mai zdravăn copacul cu poame coapte.

Avem nevoie de o armată europeană, coordonată la nivel european, susținută cu bani europeni și care să beneficieze de producția industriei de apărare europene. Banii există – și încă cu prisosință – iar nevoia este urgentă. Doar voința politică lipsește. Declarațiile conferințele și colocviile îngrijorate nu pot suplini deciziile propriu-zise, concrete.

Trump și Putin au făcut, totuși, un lucru bun: ne-au vârât pe gât pastila roșie. Astfel, ne-am putut trezi la realitate și am putut constata natura iluzorie a lumii în care am trăit până acum.

Uniunea Europeană trebuie să se trezească urgent la realitate – la noua realitate.

Uniunea Europeană va fi puternică sau nu va fi deloc.

Am vorbit săptămâna trecută despre primele contacte ale lui Donald Trump cu autoritățile sovietice, care au inițiat legătura, l-au cultivat și i-au aranjat o vizită fastuoasă la Moscova, în iulie 1987, unde a fost cazat la un hotel monitorizat de KGB.

Trump s-a întors de la Moscova cu idei noi, pe care nu le mai exprimase până atunci. 

Doar două luni mai târziu, în septembrie 1987, magnatul imobiliar și-a exprimat public interesul de a intra în politică – și nu oricum, ci direct în cursa pentru președinția Statelor Unite. El a cumpărat cu aproape o sută de mii de dolari reclame de câte două pagini în câteva dintre cele mai mari ziare americane, reclame prin care întreba, retoric, de ce nu plătesc aliații Americii pentru apărarea și viețile pierdute pe care Statele Unite le cheltuiesc pentru a le proteja interesele?

Potrivit fostului agent rus care dezvăluise și achiziția televizoarelor pentru hotelul lui Trump de la firma KGB, intervențiile publice ale magnatului au provocat jubilație în Rusia. Agentul spune că se afla la un sediu KGB când s-a primit o telegramă de felicitări pentru reclamele respective, care erau considerate o „măsură activă” de succes, executată de un nou agent al KGB-ului.

Iar în vara anului următor, într-un discurs ținut la o ceremonie de absolvire, Trump a răbufnit împotriva aliaților Americii: “o mulțime de țări ne tâlhăresc la drumul mare, și nu vorbesc despre dușmanii noștri, nu vă mai preocupați de ei, Rusia, de pildă, nu avem prea multe relații cu ei etc., etc. Aceste țări, prietenii noștri, câștigă miliarde și miliarde de dolari și ne privează de demnitatea noastră, de demnitatea noastră economică.” Coincidență sau nu, la vremea respectivă exact aceleași argumente erau folosite și de propaganda sovietică, ce urmărea să slăbească sprijinul alegătorilor americani pentru alianțele SUA, în special NATO.

Apoi au venit vremuri grele pentru miliardarul american. Investițiile sale în imobiliare, cazinouri și linii aeriene s-au dovedit neprofitabile. Averea lăsată de tatăl său s-a risipit. Trump a ajuns să aibă datorii de 1 miliard de dolari, a cerut falimentul și a început să caute finanțări – însă nicio bancă nu voia să-i mai ofere nimic. La finalul anilor ‘90, Donald Trump părea terminat. Doar că, aproape miraculos, banii au început din nou să curgă – și, n-o să vă vină să credeți, aveau, cumva, din nou legătură cu Rusia. Un grup financiar, Bayrock, deținut de doi cetățeni ruși, a închiriat spații în clădirile lui Trump, după care a început să-i ofere participații și garanții astfel încât să poată lua din nou credite. Iar Deutsche Bank, care avea o prezență modestă pe piața americană, i-a acordat un împrumut generos de aproape jumătate de miliard de dolari. Ulterior, Deutsche Bank a fost acuzată și anchetată pentru activități de spălare de bani implicând oligarhi ruși și a fost amendată cu sute de milioane de dolari de organismele financiare de control din SUA și Marea Britanie. FBI a investigat mai târziu informații potrivit cărora Deutsche Bank ar fi vândut împrumuturile lui Donald Trump către anumite bănci rusești. Iar fondatorii Bayrock au fost, și ei, anchetați pentru diverse malversațiuni financiare.

Norocul magnatului american cu afaceriști ruși a continuat, netulburat. În 2008, în plină prăbușire a pieței imobiliare, Trump a vândut unui miliardar rus, cu 95 de milioane de dolari, o proprietate din Palm Beach, Florida, proprietate pe care o cumpărase cu doar 40 de milioane de dolari în 2004. Uriașa diferență a ridicat suspiciuni și unii parlamentari au cerut să se ancheteze. 

În anii următori, numeroși cetățeni ruși au cumpărat proprietăți de la Trump – o anchetă Reuters a arătat că, între 2010 și 2016, cel puțin 63 de persoane cu pașaport rusesc au cumpărat proprietăți în valoare de 98 de milioane de dolari în 7 proiecte imobiliare separate ale lui Trump din Florida. Ar putea fi mai mulți, deoarece peste o treime dintre proprietarii din proiectele lui Trump din Florida sunt firme cu un gen de înregistrare prin care nu sunt obligate să-și facă public numele deținătorilor. 

În septembrie același an, fiul cel mare al lui Trump, Donald Jr., a admis public, cu o sinceritate neobișnuită, că “În ceea ce privește afluxul de produse de lux în Statele Unite, rușii reprezintă o proporție destul de mare a multor dintre activele noastre. De exemplu, în Dubai, și cu siguranță cu proiectul nostru din SoHo și oriunde în New York. Vedem mulți bani venind din Rusia”. Iar în 2014, fratele lui mai mic, Eric, i-ar fi spus unui jurnalist sportiv, la o partidă de golf, că organizația Trump nu are, de fapt, nevoie de bani de la bănci, deoarece “ne luăm toate finanțările de care avem nevoie din Rusia”. Eric a negat apoi că ar fi zis așa ceva.

După vizita sa din 1987, Donald Trump s-a întors în Rusia de alte trei ori: în 1996, când a căutat din nou, fără succes, oportunități pentru dezvoltări imobiliare. În 2007, când a lansat o vodcă cu numele lui. Și în 2013, când a organizat concursul Miss Universe, finanțat de oligarhi apropiați de Putin și câștigat de o tânără despre care se spune că era atunci iubita lui Vladimir Putin. 

În noiembrie 2015, într-un email interceptat de autoritățile americane, unul dintre rușii de la Bayrock, Felix Sater, îi promitea fostului avocat al lui Trump, Michael Cohen, în contextul unei discuții mai largi despre o posibilă investiție a magnatului în capitala Rusiei, că poate obține „întregul echipaj al lui Putin să se implice” în afacerea de la Moscova, ceea ce, la rândul său, ar evidenția abilitățile de afaceri ale lui Trump și l-ar face ales. „Băiatul nostru poate deveni președintele SUA și putem aranja asta”, a scris Sater. „Îl voi implica pe Putin în acest program și îl vom face pe Donald ales.” – adăuga el. Mai era un an până la prezidențialele din 2016, care urmau să fie câștigate de Trump. În 2018, Cohen a fost condamnat pentru încălcarea legislației privind finanțarea campaniei electorale și pentru mărturie mincinoasă în legătură cu proiectul imobiliar al lui Trump din Moscova.

Donald Trump a devenit președinte al Statelor Unite pentru prima dată în 2016. În primul său mandat, a contrariat aliații occidentali cu o sumedenie de declarații și poziționări ostile, în timp ce i-a lăudat în mod repetat pe dictatorii de la Moscova, Phenian sau Beijing. Trump a pus sub semnul întrebării utilitatea NATO, a pus presiune pe noul președinte ucrainean, Volodimir Zelenski, ca să-i ofere material compromițător despre contracandidatul său din 2020, Joe Biden, a descris Uniunea Europeană ca un dușman economic al Statelor Unite. Toate, declarații și atitudini plăcute Kremlinului. 

În 2018, Donald Trump a avut o întâlnire cu totul neobișnuită cu Vladimir Putin, în timpul unui summit din Helsinki, Finlanda. La această discuție, care a durat 2 ore, Trump și Putin n-au acceptat niciun oficial, ci doar interpreții, așa că nu există o consemnare oficială a ce s-a discutat. 

În conferința de presă ce a urmat acestei întâlniri, Donald Trump a evitat să susțină concluziile serviciilor de informații americane privind interferența Rusiei în alegerile prezidențiale din 2016. Întrebat dacă are încredere mai mare în propriile agenții de informații sau în dezmințirea lui Putin referitoare la amestecul în alegeri, Trump a răspuns: “Președintele Putin spune că nu a fost Rusia. Nu văd niciun motiv pentru care ar fi fost.” 

Adevărul este însă, evident, cu totul diferit, deoarece, pe baza probelor invocate, două mari jurii federale au inculpat mai mult de 25 de cetățeni ruși și câteva entități rusești pentru conspirație pentru a interfera în alegerile din 2016. Niciunul nu a putut fi adus deocamdată în fața Justiției, deoarece între SUA și Rusia nu există tratat de extrădare.

Un alt incident curios, care poate sau  nu să aibă vreo semnificație, s-a petrecut în vara anului trecut, chiar în ziua de dinaintea dezbaterii televizate cu Joe Biden. Atunci, un jurnalist a observat că avionul lui Trump a fost parcat într-o zonă izolată a aeroportului Dulles din Washington chiar lângă un avion de transport diplomatic rusesc – unul dintre puținele care mai au voie să zboare în spațiul aerian occidental. Cele două avioane au rămas unul lângă celălalt timp de două zile.

Donald Trump a redevenit președinte al SUA în ianuarie anul acesta și a reușit, în doar câteva săptămâni de mandat, să provoace o criză profundă de încredere între SUA și aliații săi europeni, prin adoptarea unor poziții și acțiuni copiate unu la unu după politica ostilă a Kremlinului, ceea ce dă greutate suspiciunilor că noul șef al administrației americane are un anumit gen de datorii imposibil de recunoscut față de Moscova. 

Toate cele enumerate până acum nu reprezintă, evident, dovezi solide, ci numai, cum spuneam, coincidențe, întâmplări, circumstanțe bizare. Astfel de dovezi, dacă cumva există, sunt adânc îngropate în arhive și nu devin publice, de fapt, niciodată.  

Probabil că nu vom ști nici noi, nici urmașii noștri dacă, într-adevăr, serviciile secrete rusești l-au recrutat ca agent de influență și-l controlează pe președintele american. Dar, până la urmă, asta nici măcar nu mai contează, atâta vreme cât Donald Trump se comportă și acționează exact ca unul.

Cu alte cuvinte, în România, candidaturile pentru funcții publice alese sunt validate în condițiile îndeplinirii anumitor criterii.

Știm, cu toții, că este vorba despre criterii formale (cum ar fi depunerea documentelor de identitate valabile, a unui anumit număr de semnături, a unor declarații pe proprie răspundere șamd).

Dar iată că CCR a stabilit, la finalul anului trecut, că un candidat (la președinția României) trebuie să respecte nu doar condițiile formale ale cursei, ci și valorile și principiile pe care se bazează statul român și care sunt descrise în Constituție. Iar deciziile CCR au caracter obligatoriu și general, deci trebuie respectate și aplicate de toate instituțiile și persoanele din țara noastră.

Asta a fost deja faimoasa – și controversata – hotărâre¹ prin care a fost invalidată anul trect candidatura dnei Diana Șoșoacă.

Toată hotărârea merită citită cu atenție dar, în contextul deciziei de ieri a BEC, prin care a fost invalidată candidatura dlui Călin Georgescu, următoarele paragrafe sunt relevante:

Cu alte cuvinte, în toamna anului trecut, CCR a decis că primul filtru în verificarea candidaturilor, adică BEC, este obligat să ia în considerare nu doar criteriile formale, ci și pe cele principiale atunci când decide dacă validează sau nu un candidat.

Iar BEC a făcut ceea ce era obligat să facă. Iată un pasaj relevant din decizia² de respingere a candidaturii dlui Georgescu:

Nu este deloc întâmplător că toți cei cinci judecători din BEC au votat ieri împotriva validării candidaturii dlui Georgescu. Nici n-ar fi putut face altfel – i-a obligat decizia CCR să evalueze candidatul și dpdv al respectării valorilor și principiilor pe care se bazează statul român și să se pronunțe în acest sens. Or evidența pe care a creat-o dl. Georgescu prin toate declarațiile și acțiunile sale nu poate fi negată, iar asta i-a adus și voturile împotrivă din partea judecătorilor.

În plus, BEC a observat și cine este dl. Georgescu: cel din cauza căruia avem pe cap toată această criză:

Foarte interesant, însă, mi se pare și acest pasaj din Decizia BEC:

Cu alte cuvinte, dacă BEC n-ar fi invalidat candidatura dlui Georgescu – din motive ce țin de aspectele fundamentale ale atașamentului acestuia față de valorile statului român – CCR ar fi putut fi obligată să anuleze, încă o dată, întregul scrutin, din aceleași motive.

Cu asta, basta – dl. Georgescu nu va mai candida nici acum, nici în viitor (vorba lui Moise – „avem decizia CCR de anulare a alegerilor, care are putere de lege și care a constatat că Georgescu a fost hoțoman. […] Mai că n-a zis – băi, ne și mirăm că ăsta a mai avut și tupeul să se înscrie încă o dată.”), iar asta trebuie să fie o lecție pentru toți cei care ar vrea să folosească instrumente democratice pentru a distruge democrația din România.

Acum, sincer, mie mi s-ar fi părut mai bine ca dl. Georgescu să fi fost invalidat la urne, prin votul românilor – și nu cred că sunt singurul care crede asta.

Dar, știți, respectarea legilor și a Constituției nu este ceva ce se decide prin vot popular, așa cum nici adevărul sau minciuna nu sunt stabilite la urne. Mi se pare încurajator că statul român demonstrează că poate să-și apere cetățenii, prin aplicarea legii, față de unul dintre cele mai complexe și periculoase atacuri antidemocratice care ne țintesc din 1990 încoace.

Cu decizia de ieri a BEC, din păcate, problemele abia încep. Călin Georgescu nu este decât o unealtă, de fapt, care va fi folosită de fasciștii de la Moscova și Washington pentru a diviza, slăbi și pune presiune pe Uniunea Europeană. Noi vom fi ținta unor atacuri propagandistice furibunde (principalul dezinformator al planetei, Elon Musk, a început deja) iar România va fi dată ca exemplu de „nerespectare a drepturilor fundamentale” tocmai de către cei care nu dau doi bani pe drepturile fundamentale.

Mi se pare nu doar posibil, ci foarte probabil ca administrația Trump să folosească România ca token de schimb în negocierile cu Kremlinul pentru împărțirea sferelor de influență. Văd ca probabile retrageri ostentative ale americanilor din România, declarații scârboase, insulte și jigniri de la Washington către București. În fond, Donald Trump amenință că invadează Canada și Groenlanda și a abandonat deja Ucraina invadatorilor ruși, deci România ar fi mărunțiș pentru el.

Urmează vremuri grele și urâte. Nu știu câtă rezistență va avea Bucureștiul pentru presiunile ce urmează (n-a fost nevoie de cine știe ce presiuni ca să li se permită fuga fraților Tate). Singura noastră speranță pentru menținerea unor standarde normale de viață și civilizație în țara noastră este, acum mai mult ca niciodată, o Uniune Europeană care să se trezească, în sfârșit, și să-și asume rolul pe care-l merită și pe care i-l oferă istoria.

E o speranță destul de palidă.

1. Găsiți aici HOTĂRÂREA nr.2 din 5 octombrie 2024 privind contestarea înregistrării candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă la alegerile pentru Președintele României din anul 2024

2. Iar aici este DECIZIA privind respingerea candidaturii independente a domnului Georgescu Călin la alegerile pentru Președintele României din anul 2025

În războiul declanșat de Rusia prin invadarea Ucrainei, prima care pare să fi capitulat este America lui Donald Trump – ceea ce dă din ce în ce mai mult sens unei vechi întrebări: este președintele Statelor Unite, cumva, o conservă rusească?

Cu alte cuvinte, este Donald Trump controlat de la Moscova?

Cum spuneam, întrebarea nu e nouă. De-a lungul deceniilor, ea a revenit constant și a scos la suprafață, ca argumente, o sumedenie de coincidențe ciudate, întâmplări inexplicabile și anomalii bizare care-l leagă pe magnatul american de interesele Kremlinului.

Trump a intrat în atenția serviciilor secrete est-europene încă de la finalul anilor ‘70, când s-a căsătorit cu Ivana Zelnickova, un top-model ceh care emigrase, cumva, în Canada. Documente declasificate în 2016 arată că agenții cehoslovaci din SUA au monitorizat cuplul Trump, care locuia în Manhattan, iar supravegherea era și mai strânsă când Donald Trump și Ivana îl vizitau pe tatăl Ivanei, Milos, în Cehoslovacia. Milos era informator al Státní bezpečnost, Securitatea cehoslovacă, și dădea note informative despre Donald și fata lui. În schimb, autoritățile comuniste de la Praga îi permiteau lui Milos să călătorească în Vest, de unde aducea alte informări. Un fost agent cehoslovac a spus: “Trump era, desigur, o persoană foarte interesantă pentru noi. Era un om de afaceri, avea multe contacte, chiar și în politica SUA… Ne concentram asupra lui, știam că era influent. Aveam informații că dorea să devină președinte în viitor.”

Este aproape sigur că serviciile secrete cehoslovace au transmis aceste informații și colegilor sovietici, așa cum era regula în acele vremuri.

În 1980, Trump a deschis prima sa mare investiție imobiliară, the Grand Hyatt New York hotel. Un fost agent KGB, care poza ca ziarist al agenției sovietice de presă TASS și care a dezertat ulterior în SUA, a spus mai târziu că Trump a cumpărat cele câteva sute de televizoare necesare pentru hotelul său de la o firmă a unui rus, firmă care era de fapt un paravan pentru operațiuni KGB.

În 1984, la Moscova, un nou șef al KGB, Vladimir Kriucikov, a dat o dispoziție internă prin care cerea imperativ agenților din subordine să-și intensifice eforturile de recrutare a colaboratorilor din SUA, și nu neapărat pentru obținerea de informații secrete cât și – sau chiar și – ca agenți de influență. Directiva conținea inclusiv un chestionar pentru profilarea slăbiciunilor sau particularităților țintei, cum ar fi – „Mândria, aroganța, egoismul, ambiția sau vanitatea se numără printre caracteristicile naturale ale subiectului?” sau dacă există “Informații compromițătoare despre subiect, inclusiv acte ilegale în afaceri financiare și comerciale, intrigi, speculații, mită, corupție… și exploatarea poziției sale pentru a se îmbogăți.” Nu în ultimul rând, agentul trebuia să afle, înainte de a încerca recrutarea, dacă “subiectul are obiceiul de a avea aventuri cu femei pe lângă relația principală”. Directiva șefului KGB cerea agenților ruși să colaboreze mai strâns cu agenții celorlalte țări comuniste pentru a identifica potențiale ținte. S-a aflat când un agent dublu a transmis ulterior aceste directive serviciilor britanice, și ele au fost publicate în Vest. 

În același an, un fost pilot rus fugit în SUA cumpăra deodată, cu 6 milioane de dolari, 5 apartamente în Trump Tower.

După doi ani, în martie 1986, ambasadorul URSS în Statele Unite, Yuri Dubinin, s-a prezentat neivitat la biroul lui Donald Trump din Trump Tower, de pe 5th Avenue din Manhattan. Primit de omul de afaceri, Dubinin s-a declarat impresionat de clădirea respectivă și a spus că a vrut neapărat să-i cunoască proprietarul. Fata lui Dubinin, Natalia, care a fost de față, și ea însăși, foarte probabil, agent KGB, a spus ulterior că “Trump s-a topit imediat. Este o persoană emoțională, oarecum impulsivă. Are nevoie de recunoaștere. Și, desigur, când o primește, îi place. Vizita tatălui meu a acționat asupra lui [Trump] ca mierea pentru o albină.”

6 luni mai târziu, ambasadorul sovietic s-a întâlnit din nou cu Trump, ca din întâmplare, la o petrecere din Manhattan. Tot Natalia Dubinina admite că tatăl ei, cu o mare experiență, se străduia atunci în mod activ să-l agațe pe omul de afaceri. 

În ianuarie 1987, după cum a relatat chiar Trump, Dubinin i-a transmis o invitație oficială de a vizita Moscova. Invitația venea din partea agenției sovietice pentru turism internațional, Goscominturist, în fapt, o subsidiară a KGB, înființată în 1929 prin ordinul lui Stalin, cu obiectivul de a aproba și monitoriza toți străinii care intrau ca turiști în URSS. După cum a relatat Viktor Suvorov, alt agent dezertor, KGB identifica printre acești vizitatori străini potențiale ținte – tineri ambițioși, oameni de afaceri fără scrupule, poate oameni de știință sau alte persoane cu un posibil viitor în țările lor, și le aranja primiri generoase, cu valuri de băutură gratis la petreceri în care erau mereu fete drăguțe și foarte disponibile. Dar toate încăperile și spațiile din hotelurile respective erau sub supraveghere permanentă, iar scopul întregii operațiuni era unul singur: strângerea de informații compromițătoare și păstrarea acestor informații pentru o eventuală utilizare în viitor, poate peste 10 sau chiar 20 de ani.

În iulie 1987, Trump, împreună cu soția lui Ivana și cu asistenta acesteia au zburat la Moscova cu un jet privat, cu doi colonei ruși la bord, după cum a mărturisit ulterior chiar omul de afaceri. În capitala URSS au fost cazați în apropiere de Kremlin, la Hotelul Național, chiar în apartamentul Lenin. Hotelul Național era practic operat de KGB, iar apartamentul Lenin era cu siguranță sub supraveghere.

Oficial, Donald Trump se afla la Moscova pentru a inspecta posibile locuri unde ar fi putut construi un hotel. Mai târziu, el a spus că a fost mișcat de entuziasmul cu care oficialitățile sovietice i-au primit propunerile – dar, foarte curios, în ciuda acestei aparente deschideri, planurile lui nu s-au concretizat niciodată – nici atunci, nici în urma celorlalte 3 vizite pe care Donald Trump le-a mai făcut în Rusia.

Dar cea din iulie 1987 n-a fost chiar degeaba. Trump s-a întors de la Moscova poate nu un om nou, dar cu siguranță un om cu idei noi.

Săptămâna viitoare, despre debutul vieții politice a lui Donald Trump, despre norocul, ghinionul și salvarea lui în afaceri – care au, toate, cumva, legătură cu câte unul sau mai mulți ruși.

Azi, ultimul episod din seria dedicată căderii și renașterii industriei românești odată cu prăbușirea comunismului și trecerea la economia de piață.

Așadar, în 1990, românii s-au trezit practic peste noapte într-o lume nouă, în care totul funcționa, de-acum, după reguli noi, necunoscute imensei majorități a societății. În scurt timp, magazinele s-au umplut cu toate mărfurile ce lipsiseră acut timp de aproape un deceniu și, pentru câteva luni, oamenii au mai cumpărat, frenetic, tot ce vedeau, cu un amestec de uimire și teamă ca nu carecumva abundența să se risipească brusc. Apoi, teama de penurie s-a atenuat și a dispărut cu totul. Din ce în ce mai mulți români au început mici afaceri, cărând din vecini, în portbagajele autocarelor, orice credeau că s-ar putea vinde, iar adevărul e că aproape orice se vindea imediat.

Ce nu s-a putut schimba însă tot așa repede a fost industria.

Înapoierea tehnologică a industriei comuniste, consumul uriaș de resurse materiale și energetice necesare pentru funcționarea acesteia, supra-aglomerarea cu salariați inutili ei și faptul că, în general, producea mărfuri pur și simplu nevandabile în condiții de competiție liberă a reprezentat o problemă monumentală pentru noul regim. Era clar că nu totul putea fi salvat, retehnologizat, reconstruit, iar asta însemna că guvernul controlat de Ion Iliescu trebuia să ia decizii foarte dureroase pentru milioane de salariați dacă voia să reformeze și să eficientizeze sectorul industrial românesc. Așa că Ion Iliescu a luat cea mai proastă decizie posibilă pentru România: să amâne reforma, să nu schimbe nimic esențial, să mențină milioane de locuri de muncă în care nu se producea practic nimic.

Scuza oficială a regimului pentru blocarea reformei a fost că, astfel, este apărată clasa muncitoare, salariații, și că șomajul în masă ar fi fost o tragedie inacceptabilă. Dorința de a menține șomajul la cote reduse are, desigur, valoarea ei, dar ea n-a fost sinceră, ci doar o formă de mascare a unei vaste operațiuni de căpușare a organismului slăbit al economiei de către vechii oameni ai sistemului, care s-au regrupat și au revenit rapid în poziții cheie. Drept rezultat, românii au intrat direct din foametea și penuria ultimilor 10 ani ai comunismului într-o criză economică prelungită pentru un alt deceniu. Din 1990 și până în 2000, economia României a fost efectiv în recesiune, an de an, iar PIB-ul țării a scăzut cu aproape 40%. A fost un dezastru economic de proporții uriașe, marat de episoade de hiperinflație care au dizolvat toate economiile românilor, o perioadă de haos și incertitudine greu de imaginat azi, cu mega-escrocherii de tip Caritas, cu mineriade repetate și cu un nivel de corupție întâlnit mai degrabă în țările Africii Negre decât în Europa.

Era posibilă evitarea acestui deceniu cumplit?

La nord de România avem exemplul Poloniei, o țară care, la căderea comunismului, avea același PIB pe cap de locuitor ca România și, în mare, aceleași probleme structurale ca țara noastră. Dar, spre deosebire de români, polonezii au avut norocul unor lideri politici curajoși, care și-au asumat veritabile sinucideri politice pentru a reforma rapid țara. Guvernanții și arhitecții reformei poloneze, descrisă în epocă drept Terapia de șoc, au devenit teribil de nepopulari, dar au făcut ce trebuiau să facă. Guvernul a oprit finanțarea întreprinderilor de stat neperformante, care au dat faliment; finanțarea deficitului la buget prin tipărirea de monedă a fost oprită; zlotul a fost declarat monedă convertibilă; investitorii străini au primit scutiri de taxe atractive; au fost adoptate și alte măsuri similare care au acționat ca un defibrilator gigantic asupra economiei poloneze aflate în comă. Șocul a fost extraordinar de puternic, șomajul a crescut dramatic, dar inflația a rămas la cote sustenabile iar economia și-a revenit rapid. În numai doi ani, Polonia a intrat pe creștere economică.

Putea România să facă la fel? Evident, aceasta este istorie contrafactuală: nu știm dacă ar fi mers. Nu doar România avea nevoie de investitori străini care să retehnologizeze și să eficientizeze industria, ci tot fostul spațiu comunist est-european. Noi eram în competiție pentru resurse financiare și de know-how cu toți vecinii, și mulți erau mai bine plasați în această competiție: Germania reunificată, Cehia și Slovacia, țările baltice, Polonia, toate aveau tradiții industriale mai solide ca România, plus regimuri politice mai deschise către apărarea proprietății private și către protejarea antreprenorilor.

Dar, odată ce România s-a angajat pe calea aderării la Uniunea Europeană și NATO, lucrurile s-au schimbat masiv. Statul român a trebui să adopte legislație democratică, europeană, ca pre-condiție pentru a se califica pentru aderare. Asta, plus schimbarea regimului stufos de impozitare și trecerea la cota unică, în 2004, au făcut țara noastră atractivă pentru investitorii străini. După multe ezitări, statul a acceptat să vândă câteva din marile companii pe care le deținea, și care erau parazitate de rețele uriașe de interese corupte și, ca atare, mari găuri negre în economia românească. Petrom, de pildă, cea mai mare companie de stat a anilor ‘90, cu 60.000 de angajați, avea la finalul anilor 2000 datorii către buget de peste 10 mii de miliarde de lei vechi, adică ceva mai mult de 1 miliard de dolari. I-au fost șterse și trecute la datoria publică, dar în 2004, când a fost privatizată, ajunsese să datoreze către buget de 3 ori mai mult. Astăzi, OMV Petrom, care are de 10 ori mai puțini angajați, este unul dintre marii contributori la bugetul de stat – în 2022, de pildă, a plătit ceva mai mult de 20 de miliarde de lei la buget, asigurând aproximativ 7% din veniturile fiscale ale statului român.

Întreaga industie s-a reașezat în ultimii 15 ani iar asta este evident când analizăm structura exporturilor României. În ciuda a ceea ce încă mai cred sau susțin unii, producția industrială este cea care deține, ca valoare, cea mai mare parte din exporturile românești:

Astfel, 47% din exporturi sunt mașini și echipamente de transport, inclusiv vehicule și componente auto.
Următoarea categorie în această listă este reprezentată de alte produse manufacturate precum mobilier, încălțăminte sau texite, care reprezintă, împreună, alte 29% din exporturile companiilor din România.
În top 5 se mai află echipamentele electronice și de tehnologie, dar și produsele agroalimentare – de altfel, România a devenit acum câțiva ani unul dintre marii producători de cereale din Uniunea Europeană.

Anul trecut, valoarea exporturilor românești a depășit 100 de miliarde de euro – o cifră record, nemaiîntâlnită în toată istoria țării – și, ca să înțelegem cât de strâns este legată această performanță excepțională de apartenența la UE, să mai spun doar că peste 60% din exporturile românești sunt în țări ale Uniunii Europene, cu Germania pe primul loc, cu peste 21%.

100 de miliarde de euro, deci. România de azi ar fi avut nevoie de numai o lună și un pic de exporturi pentru a achita integral datoriile externe făcute de Ceaușescu și plătite apoi cu foame, frig și întuneric într-un deceniu de suferințe inimaginabile de bieții români asupriți de comunism.

În martie 1989, Nicolae Ceaușescu a anunțat națiunea că România plătise integral datoria externă. Fusese nevoie de o austeritate sălbatică, întinsă pe aproape 8 ani, pentru plata a aproape 11 miliarde de dolari – o sumă care, astăzi, ar reprezenta doar aproximativ 10% din exporturile României doar din anul 2024.

Țara nu mai avea, deci, datorii externe, dar, din cauza tăierii tuturor cheltuielilor, a oricăror programe de tehnologizare și retehnologizare, și din cauza acumulării pierderilor istorice din industria și agricultura strict dirijate, românii nu mai aveau nici economie funcțională. Ceaușescu n-a reușit să înțeleagă probabil, niciodată, unde greșise cu investițiile sale pe credit în industrializarea fără noimă a țării, cu industrii grele învechite ce necesitau importul de materii prime din ce în ce mai scumpe pentru a produce marfă din ce în ce mai perimată tehnologic, deci mai greu de vândut.

Dar, după cum spun mulți nostalgici azi, toată lumea avea un loc de muncă. E adevărat, dar adevărul este că aceste locuri de muncă se bazau pe o minciună economică mare cât toată țara.

Pentru că în Republica Socialistă România era ilegal să existe șomaj, care era considerat o expresie a exploatării capitaliste a omului de către om, practic toți românii trebuiau să fie angajați undeva și să încaseze un salariu, indiferent dacă produceau ceva sau nu, și indiferent dacă ce produceau se și vindea sau nu. Drept rezultat, oamenii aveau salarii, într-adevăr, dar cu ele nu puteau cumpăra mai nimic, pentru că economia socialistă nu putea produce mărfuri elementare pentru nevoile obișnuite ale societății. Era penurie de orice vă puteți imagina, chiar dacă azi e greu de înțeles așa ceva – nu se găseau decât accidental chibrituri, ulei, electricitate, apă caldă și căldură, zahăr, haine și încălțăminte, pixuri, bere, hârtie igienică, pâine, carne de orice fel, automobile, săpun, apă minerală îmbuteliată șamd. Viața era o permanentă vânătoare pentru orice ar fi putut apărea pe neașteptate și întotdeauna în cantități prea mici în vreunul dintre magazinele de stat. 

Iar în fabrici, ori nu se mai producea nimic, din cauza penuriei generale și a întreruperilor permanente de electricitate, ori se producea pe stoc – adică doar ca să fie, pentru că așa cereau directivele de partid, să se depășească permanent planul, fără să se mai preocupe cineva de faptul că ce se producea nu se vindea.

Vă relatez acum din experiența mea personală.

La finalul anilor 80, eu lucram ca muncitor electromecanic într-o fabrică teoretic de top de la marginea Capitalei. Lucram în așa-numitul atelier de Surse, unde se asamblau, în esență, surse de tensiune stabilizată pentru calculatoarele vremii. Fabrica fusese făcută cu consultanță japoneză, cu ceva mai mult de un deceniu înainte, dar acum producea aceleași echipamente ca la deschidere, deși industria computerelor se schimbase enorm în acești ani. Practic, nimic din ce se făcea în atelierul meu nu se mai putea exporta, iar necesitățile industriei comuniste pentru calculatoare rudimentare erau, totuși, limitate.

Ca atare, în fiecare dimineață la 6.45, ceva mai mult de 100 de oameni, printre care și eu, semnam disciplinați condica la maistrul atelierului, după care cei mai mulți dintre noi ne vedeam de treburile personale prin fabrică, deoarece nu era nimic serios de lucru. Se vorbea mult de fotbal, de pescuit, se pândeau mereu alimentarele din zonă, ca să se dea fuga la vreo coadă dacă se băga ceva carne pe undeva, iar unii își dezvoltau diverse hobby-uri meșteșugărești cu sculele puține care mai funcționau în fabrica respectivă. Cei mai pricepuți construiau chiar și mașini de spălat rufe, folosind tabla furgăsită pe ici pe colo, atelierul de sudură inox,  vreun motor electric rebobinat și câteva butoane ascunse pe undeva. Eu eram abia la început: tot ce puteam face, cu abilitățile mele tehnice limitate, erau niște lămpi cu abajururi din doze de aluminiu de bere sau băuturi răcoritoare pe care mi le aduceau, golite, evident, de conținut, amici cu rude în străinătate. 

Nicăieri nu era mai evident falimentul de facto al fabricii decât în modul în care era folosit un echipament extrem de scump, la origini, instalat de japonezi pentru a se verifica cum funcționau sursele stabilizate în condiții de temperatură extremă. Vorbesc despre etuva atelierului – etuva, pentru cei care nu știu, este o incintă în care se poate ridica temperatura, controlat, ca să se testeze diverși parametri tehnici. Etuva atelierului de surse era o încăpere de vreo 3-4 metri pătrați, cu câteva ferestre de sticlă groasă, prin care te puteai uita la rafturile pe care se puteau pune echipamentele ce trebuiau verificate. Dar, pentru că nu se mai producea  mai nimic, pe rafturile etuvei colegii mei își încălzeau, zilnic, tacticoși, borcanele cu ciorbă sau tocăniță pentru prânz. Eu, unul, preferam senvișurile. N-o să uit niciodată  imaginea borcanelor multicolore în care diverse fierturi bolboroseau cuminte, așezate ordonat pe rafturile unui echipament de înaltă tehnologie japoneză dintr-o fabrică bucureșteană de la finalul comunismului – și, desigur, nici efluviile amestecate ce veneau din atâtea bucătării diferite aduse la borcan în etuva Fabricii de Elemente pentru Automatizări din Pipera.

Cumva, era un vis confortabil pentru toți cei care-și doreau o viață liniștită cu o leafă oarecare. Doar că totul era o minciună și, pentru că a durat atât de mult, și trezirea la realitate a fost groaznic de dură.

Săptămâna viitoare, despre economia României de azi, care are, desigur, multe neajunsuri, dar nici măcar nu suferă comparație cu cea comunistă.

Câteva cuvinte despre cum a plătit Ceaușescu datoriile externe ale României, un act pe care așa-zișii suveraniști de azi îl invocă adesea ca o mare realizare și exemplu de demnitate națională dar care, de fapt, a fost nu doar factorul determinant în falimentul țării noastre și în prăbușirea comunismului, ci și sursa unor suferințe teribile și complet inutile pentru milioane de români.

Când, în martie 1989, Ceaușescu a anunțat plata ultimei rate din plata împrumuturilor externe – datoria a fost achitată “complect”, a spus el, textual – țara era la capătul puterilor. Până la finalul anului, regimul se prăbușea sub ura poporului exasperat, Ceaușescu era împușcat și românii începeau să descopere cangrena moștenirii economice lăsate de regimul comunist. Aproape totul trebuia reconstruit.

În 1990, Petre Roman a descris industria comunistă drept “un morman de fier vechi”. Fraza a stârnit un scandal monstru, iar carismaticul premier multilingv, pe care fetele de la Apaca îl voiau în loc de Kent și valută, și-a pierdut atunci mult din strălucire. 

Era, de altfel, vremea în care puținii investitori străini care testau piața românească erau alungați de sindicaliști furioși cu sloganul “nu ne vindem țara”, la fel ca și politicienii democrați reveniți în România după o viață de exil în Occident, pe care poporul nu-i voia deoarece ei nu mâncaseră salam cu soia.

Poate că reacția indignată față de caracterizarea lui Petre Roman a fost, la vremea respectivă, explicabilă și de înțeles: totul era deodată prea nou și totul se schimba prea repede într-o societate în care nimic nu evoluase decenii la rând. Din păcate, însă, și cu prea puține excepții, industria comunistă chiar era, la sfârșitul anilor ‘80, un morman de fiare vechi. Paradoxal, industria comunistă fusese distrusă sistematic în ultimii ani tocmai prin politicile economice complet desprinse de realitate duse de Nicolae Ceaușescu și acoliții săi. 

România a experimentat o industrializare rapidă în perioada comunismului, însă această dezvoltare a fost influențată și direcționată nu economic, ci ideologic. S-a construit, deci, nu în funcție de necesitățile și oportunitățile economice, ci în funcție de dogma marxistă și de capriciile needucate ale șefilor PCR.

Ideologia marxist-leninistă pretinde dezvoltarea rapidă a industriei grele – adică siderurgie, construcții de mașini, petrochimie, minerit șamd, ca o etapă esențială în trecerea de la capitalism la comunism. De ce? Pentru că, în teoria marxist-leninistă, industria grea contribuie hotărâtor la crearea și formarea proletariatului și determină urbanizarea societății. Țărănimea, o clasă profund conservatoare, n-a fost niciodată pe placul comuniștilor, care voiau s-o distrugă și să creeze în locul ei societatea obedientă bazată pe “omul nou”, îndoctrinat încă din grădiniță – vă mai amintiți de șoimii patriei?

Așdar, în România comunistă s-au construit masiv – și haotic – combinate, uzine, rafinării, fabrici peste fabrici, întreaga dezvoltare fiind direcționată ideologic. Cu alte cuvinte, toate aceste întreprinderi urmau să producă mai înainte de orice pentru a contribui la crearea unei noi societăți, care trebuia să se încadreze în limitele definite de ideologia marxist-leninistă, și abia apoi, dacă mai era loc, pentru a face produse competitive, vandabile.

La începutul anilor ‘70, Nicolae Ceaușescu a contractat împrumuturi externe de miliarde de dolari, bani care au fost folosiți pentru a accelera industrializarea României. Propaganda comunistă prezenta permanent deschideri de noi fabrici, cu muncitori care aplaudau frenetic cuplul Ceaușescu, venit la inaugurare. Dar, după ce oficialii plecau, începea să muște realitatea economică. Noile capacități de producție nu erau profitabile. Ce produceau era necompetitiv pe piețele economice adevărate iar România se vedea nevoită, pentru a încasa valută, să exporte mai ales materii prime brute sau alimente și nu mărfuri industriale prelucrate. În unele cazuri, costa mai mult să imporți piesele esențiale din componența unor mașini decât era prețul de vânzare. Țara avea un număr limitat de parteneri comerciali externi, iar o bună parte din comerțul exterior ajunsese să se facă în barter, cu celelalte țări comuniste din grupul CAER, care, nici ele, nu produceau mărfuri competitive pentru piețele occidentale. Alte mărfuri industriale, nevandabile în Occident, erau luate, totuși, de unele țări arabe sau africane “frățești”, cu dictaturi de stânga, care dădeau în schimb, de obicei, petrol și gaz, care era folosit apoi în RSR pentru a produce alte mărfuri nevandabile.

Această penurie de finanțare pentru asigurarea retehnologizării continue a industriei, împreună cu orientările ideologice impuse economiei, au înrăutățit permanent starea producției industriale din țara noastră. 

La finalul anilor 70, industria României era deja învechită, energofagă, necompetitivă și complet ineficientă. Comuniștii creaseră o industrie grea pentru funcționarea căreia trebuiau să importe petrol de calitate, cărbune metalurgic, minereu de fier și alte materii prime de calitate la prețuri din ce în ce mai mari. Uneltele, mașinile și echipamentele ajunseseră să fie folosite pe durate de 3 ori mai mari decât în Vest, de pildă, până se rupeau la propriu, deoarece nu exista posibilitatea înlocuirii lor. Cumva, ideologii economiei comuniste și-au imaginat că industrializarea și tehnologizarea sunt un soi de mărfuri pe care le cumperi o singură dată, și că după aceea procesul se auto-întreține fără să mai fie nevoie de alte cheltuieli. Dar economia planificată până în cel mai mic detaliu, cum era cea ceaușistă, era atât de rigidă, încât practic nu putea evolua și nu se putea adapta la cursa tehnologică în care se angajaseră toate celelalte economii performante ale lumii. Deznodământul era clar, doar momentul rămăsese incert.

Acesta este contextul în care, în toamna lui 1981, România a juns, de facto, în incapacitate de plată, iar regimul de la București a cerut amânarea unor plăți și reeșalonarea datoriilor. A fost o lovitură insuportabilă pentru orgoliul lui Nicolae Ceaușescu care nu putea accepta că deciziile sale duseseră țara în faliment. Ca atare, dictatorul comunist a decis că românii trebuie să ramburseze imediat și anticipat împrumuturile externe. Problema era că România Socialistă nu prea avea ce să exporte pe valută forte, în afară de materii prime – iar banii au fost strânși prin tăierea dramatică a tuturor cheltuielilor publice, prin exportul a orice putea fi exportat, în primul rând alimente, și inclusiv prin vânzarea a 80 de tone de aur din rezerva națională.

Atât de slabă și ineficientă era economia României Socialiste încât, pentru rambursarea unei datorii externe de numai 11 miliarde de dolari, austeritatea sălbatică impusă de Ceaușescu compatrioților săi a durat aproape un deceniu, până la prăbușirea comunismului. 

Pentru comparație, să reținem că, astăzi, România exportă anual în valoare de 100 de miliarde de euro – o valoare care ar trebui să dizolve pe loc orice nostalgii ipocrite privind așa-zisa calitate și putere de producție a economiei comuniste. 

Săptămâna viitoare, despre experiența mea ca muncitor electromecanic într-o întreprindere teoretic de top a industriei comuniste de la finalul anilor ‘80, o fabrică făcută cu consultanță japoneză și în care echipamentele de vârf din laboratorul de testare ajunseseră să fie folosite de muncitori ca să-și încălzească ciorba și tocănițele pentru masa de prânz. 

Reies motive de optimism din ampla cercetare sociologică INSCOP pe tema naționalismului și tendințelor izolaționiste din România.

Prima constatare, subliniată de majoritatea programelor de știri, este că sprijinul românilor pentru apartenența la Uniunea Europeană și NATO este la cote foarte ridicate, în general de peste 80%, și, în plus, este și în creștere. De asemenea, îmbucurător este că din ce în ce mai mulți români înțeleg că sunt ținta unor acțiuni de dezinformare și distribuire de știri false și că aproape unul din doi identifică foarte probabil corect Rusia drept autor al acestor acțiuni ostile. De altfel, în timp ce încrederea în UE, NATO au crescut în ultimii 3 ani, încrederea în Rusia, care și așa nu era la cote prea mari, a scăzut dramatic în același interval, de mai mult de trei ori.

Dar cu asta se termină veștile bune din sondajul INSCOP. Capitolele privind percepția populară asupra felului în care funcționează piața liberă europeană, din care face parte și economia românească, sugerează că avem de-a face atât cu un grad redus de informare pe acest subiect, cât și cu tendințe izolaționiste care pot fi ușor speculate de politicieni demagogi și anti-naționali.

De exemplu, aproape două treimi dintre români cred că statul ajută mai mult firmele străine și companiile multinaționale decât pe cele românești, iar 62% dintre respondenți sunt convinși că România are o economie care este controlată de străini în funcție de interesele altor țări. La aproape 20 de ani de la aderarea la Uniunea Europeană, persistența acestor percepții rămâne surprinzătoare. Aparent, cei mai mulți români nu știu că legislația europeană, în vigoare și în România, stabilește tocmai egalitatea tuturor actorilor economici în fiecare țară a Uniunii Europene, indiferent de naționalitatea acționariatului. De-a lungul anilor, tentativele mai multor guverne europene de a susține direct anumite întreprinderi sau sectoare economice autohtone au fost sancționate de Comisia Europeană, care urmărește respectarea regulilor de egalitate în competiție pe uriașa piață comună europeană.

În același context al victimizării autohtoniste, aproape 44% dintre români consideră că firmele străine care au investit în România mai mult rău decât bine țării noastre (valoare în creștere!), iar 56% dintre respondenți ar vrea ca statul român să introducă taxe mai mari pentru firmele străine care activează în România, chiar și cu riscul ca unele dintre acestea să-și mute afacerile în alte țări.

E greu de înțeles, totuși, de ce și-ar dori cineva ca Renault să plece cu totul din România, să dea afară cei 13.000 de salariați de la Dacia Pitești, unde se produc unele dintre cele mai bine vândute mașini din Europa. Sau, de pildă, de ce rețeaua Profi, cel mai mare angajator din țara noastră, cu 28.000 de salariați și 1700 de magazine din care-și fac cumpărăturile milioane de români, ar trebui dată afară din România prin taxare punitivă, doar pentru că nu este deținută de niște români.

Și, că veni vorba, cu ce ne-ar încălzi sau ne-ar răci pe noi, clienții obișnuiți, faptul că patronii de la Profi, ca să rămânem pe subiect, n-ar mai avea numele belgian Delhaize, ci unul tradițional românesc – să zicem, Protopopescu?

Românismul nu este un criteriu care descrie obligatoriu calitatea – sau lipsa de calitate – a produselor și serviciilor pe care le cumpărăm. Cel mai mare operator de telefonie mobilă din România este o companie românească – dar, ce să vezi, telefoanele mobile pe care le folosim nu sunt produse, niciunul, în România. Tarom sau CFR Călători sunt companii integral românești. Ni se pare că asta le face mai bune pentru noi, clienții lor? Cel mai performant constructor de autostrăzi din țara noastră se dovedește a fi, în ultimii ani, omul de afaceri Dorinel Umbrărescu, dar credeți că datorită naționalității sale este el atât de eficient? Păi atunci de ce sunt echipele românești de fotbal abonate cronice la subperformanță, deja de zeci de ani? Doar ele sunt, toate, deținute de patroni români pur-sânge, nu?

Dar, poftim, putem privi și din unghiul celălalt: faptul că una dintre cele mai mari companii de securitate cibernetică din lume, cu peste jumătate de miliard de clienți, adică Bitdefender, este o companie integral românească, nu credeți că ar trebui să-i enerveze pe vecinii noștri din UE, care ar trebui să pună și ei taxe suplimentare pe această companie străină, pentru ei, astfel încât aceasta să plece de pe piețele lor locale?

Ce vreau să spun cu toate acestea este că nu poți și cu varza unsă și cu slănina-n pod. Aderarea la Uniunea Europeană a oferit companiilor românești acces fără taxe și limitări la o piață unică uriașă – de aproape 450 de milioane de oameni. Aceasta a permis o creștere economică – și a exporturilor – fără precedent în istoria României: în 2024, exporturile companiilor din România au atins 100 de miliarde de dolari. Dar aceleași legi europene care deschid piața comună pentru români le permit și restului europenilor să intre pe piața românească, dacă vor. Așa este firesc și trebuie să înțelegem că toată lumea câștigă din asta – producătorii, comercianții și mai ales noi, clienții finali, care beneficiem de rezultatele competiției lor, iar singurii care pierd sunt cei care nu reușesc să se adapteze la condițiile concurențiale de pe piața europeană comună. Nu protecționismul este soluția problemelor lor, ci creșterea eficienței, a calității și, de ce nu, a nivelului de educație economică și financiară.

Sondajul INSCOP pentru Funky Citizens poate fi consultat aici.

La început de 2025, România arată ca un bețiv ce se-mpleticește pe trei cărări, cu nasul spart și priviri cruciș după bușelile luate pe ulița mare a alegerilor de acum o lună. Mediocritatea desăvârșită a politicienilor de la guvernare s-a manifestat, deplin, și în alcătuirea planurilor PSD și PNL de a guverna în frăție și complicitate pentru un deceniu de-acum înainte. În realitatea lor paralelă, au crezut că au luat totul în calcul – mita electorală, dată de fapt tot din banii prostimii, aranjarea tururilor de scrutin astfel încât să se favorizeze tot pe ei, inventarea candidatului de nevotat, ca metodă de a obține voturi pentru ditamai răul cel mai mic și, peste toate, lehamitea unui electorat scârbit de așa manevre străvezii.

Dar, ca orice alt proiectant mediocru, autorii acestei inginerii electoraliste au ignorat factorul principal care influențează votul: încărcarea nervoasă pe structura de rezistență, adică furia populară.

Și iată-ne aici: o democrație europeană, formal membră a clubului select și din ce în ce mai restrâns al statelor de drept, în care a fost anulat deodată un tur de scrutin prezidențial, un eșec formidabil al statului, o catastrofă pentru care nu există deocamdată nici responsabili, nici vinovați, o decizie zguduitoare care se bazează doar pe niște rapoarte destul de imprecise ale serviciilor secrete. În rest, tăcere. Taman când totul ar trebui explicat pe îndelete, nu ni se spune de fapt nimic concret. Când ar trebui deconstruit profesionist atacul invocat pentru anularea alegerilor, nu ni se răspunde decât cu muțenie. E și firesc ca acest pustiu al responsabilității și comunicării publice să fi fost ocupat imediat de teorii ale conspirației și agenți ai haosului. Doar natura are oroare de vid, nu?

Cum să se apere democrația, dacă tocmai cei însărcinați de popor să o protejeze nu reacționează?

Democrația, cea mai rea formă de guvernare cu excepția tuturor celorlalte, nu poate supraviețui fără încrederea cetățenilor. Ori criza de încredere a românilor în propria lor democrație este atât de severă încât milioane au ajuns să voteze și să susțină un șarlatan obscurantist, doar pentru că acesta pare, cumva, diferit.

Orice criză de încredere are nevoie de comunicare onestă, lucidă, coerentă pentru a începe procesul de vindecare. Trebuie abordate frontal, cu sinceritate tăioasă, problemele profunde ale societății românești, ale felului în care este organizat statul și ale modului în care a fost capturat de idiocrație și clientelism politic. Gravitatea situației în care ne aflăm trebuie explicată fără ascunzișuri, iar soluțiile trebuie prezentate fără fard electoralist, așa cum sunt ele: dureroase, de durată, și nu tocmai infailibile. Fără această asumare totală de răspundere din partea guvernanților, viitorul este sumbru: societatea va continua să alunece în haos și singurii care vor avea de câștigat vor fi populiștii, extremiștii, cu prețul sacrificării viitorului a câtorva generații la rând. S-a mai întâmplat în istorie, și nu doar românilor, iar riscul repetării este acum palpabil.

În acest context, mă declar uluit de iresponsabilitatea șefului guvernului României, dl Marcel Ciolacu, șeful PSD. Dl Ciolacu este completamente desprins de realitatea pe care și dânsul a creat-o în ultimii ani. Enormitatea problemei nu-i provoacă nicio tresărire, niciun examen de conștiință, nu-i determină vreo încruntare și niciun rid de gândire. Dânsul pare fericit cu noua lui jucărie: contul de Tik Tok și provocările fără miză de pe această rețea. Într-una dintre ultimele filmări de pe contul său, dl Ciolacu, din biroul său de prim ministru al României, de la Palatul Victoria, cu drapelul pe fundal, ordonează la plăcerea lui, după preferințe, un top de mâncăruri comune – sarmale, mici, tochitură, papanași șamd – dacă sunteți curioși, șeful executivului a reușit să ducă la bun sfârșit provocarea și a pus pe primul loc mămăliga.

Iar cu două zile înainte, își cerea scuze, tot pe Tik Tok, că încă nu poate clasifica concurenții de la Buzz House, dar că urma să se documenteze. „Problema mea este că încă n-am avut timp să mă familiarizez cu concurenții… mai lăsați-mi o zi, două, să mă familiarizez și eu cu concurenții în weekendul ăsta și p-ormă revin, ca să fiu… nu să improvizez ceva”.

Dacă vă-ntrebați ce Dumnezeu o fi Buzz House, ei bine, e un fel de reality show online cu influenceri care locuiesc toți într-o casă și au de îndeplinit diverse sarcini derizorii.

Un fel de entertainment pe stil nou, în care concurenții sunt, măcar, sinceri. „Industria asta este un circ și eu sunt un clovn” – spune, candid, unul dintre concurenți, adăugând apoi: „dar, ce credeți (sic!), bine dracu’ că sunt un clovn scump, bine dracu’ că sunt un clovn căutat!”

Este halucinant că premierul unei țări cu deficit de 8,7% are timp de asemenea prostii, dar nu dă niciun fel de explicații pentru dezastrul anulării unui tur de scrutin în a cărui organizare guvernul său a avut un rol crucial.

Problema dvs, dle Ciolacu, nu e că nu cunoașteți clovnii scumpi dintr-un reality show online. Problema dvs este că ați devenit un clovn scump din realitatea unei națiuni întregi. Iar astfel ați devenit și problema României.

Și noi, cetățenii, avem de făcut lucruri – trebuie să fim interesați cu adevărat de reconstrucție, să participăm activ la treburile cetății.

Criza nu s-a încheiat și nici măcar nu pot spune că am depășit apogeul. Vin ani grei, economia este șubredă, incompetența a pătruns la toate nivelurile, tot vorbesc despre asta de multă vreme. Statul este vulnerabil – s-a autovulnerabilizat, s-a erodat, prin clientelism politic, prin promovarea incompetenților, prin dezinteresul clasei politice față de cetățeni. Politicienii au crezut, decenii la rând, că e suficient să mai dea ceva la salariu, să mai arunce o pomană ca să nu fie deranjați cu întrebări despre ce fac ei de fapt acolo, în funcțiile lor, pe care tocmai noi, cetățenii, le-am oferit lor.

Iată rezultatul – un organism slăbit, a cărui capacitate de apărare și reacție în fața unui atac este foarte scăzută.

Acum, un candidat manciurian a scurtcircuitat regulile competiției pentru a căpăta un avantaj electoral. Prin anularea alegerilor, statul dovedește că s-a trezit, totuși, în ceasul al 12-lea, sau a comis un abuz?

Datele pe care le deținem acum arată că cursa electorală a fost viciată, fără îndoială, cu implicarea unor actori malefici anti-naționali. Dar de ce această viciere nu a fost observată la timp? De ce statul nu a reacționat și nu a aplicat legea înainte ca situația să ajungă în acest punct, când milioane de cetățeni și-au exprimat deja votul? Autoritățile n-au știut, sau au știut și nu li s-a părut că e relevant, sau au știut dar n-au comunicat între ele? Cine este responsabil pentru această situație atât de gravă? Ok, putem înțelege că nu te apuci să dai afară șefi de instituții și nici să faci reforme în mijlocul acțiunii, dar vrem mai multe explicații din partea autorităților, vrem mai multă comunicare. Vrem să știm și să înțelegem ce ni se întâmplă.

Ați văzut că ieri au fost reținute niște persoane, implicate în organizații paramilitare, care veneau spre București cu diverse arme de foc sau arme albe în mașini. Surse din poliție susțin că aceste persoane ar fi avut un plan coordonat de incitare sau declanșare de violențe.

Dar, știți, oamenii aceștia n-au apărut de nicăieri. Dl. Horațiu Potra, de pildă, perceput ca liderul grupării, a mai fost ținta unor anchete DIICOT, a fost acuzat de trafic de droguri, amenințări, condamnat la închisoare cu suspendare pentru organizare de tabere paramilitare. În urmă cu ceva timp, posta filmări amenințătoare la adresa politicienilor, în timp ce flutura o sabie. De asemenea, apărea în compania fostului ambasador al Rusiei la București, Valeri Kuzmin. Acest personaj este șeful echipelor de pază pentru dl Călin Georgescu.

Alții dintre cei care au ieșit la iveală în ultimul timp sunt diverși neo-legionari, care organizează și participă la tabere paramilitare în România, fac salutul legionar, afișează ostentativ însemne legionare – și, nu, legionar nu înseamnă, așa cum am auzit că cred unii, cineva care face legi; legionarismul este forma românească a fascismului, responsabil de o baie de sânge și violențe în societatea românească de acum aproape 100 de ani. Legionarii nu sunt, așa cum afirmă public Călin Georgescu, nici expresia de sănătate a poporului român și nici n-au luptat pentru moralitatea ființei umane, așa cum n-au făcut-o nici naziștii, nici fasciștii, evident, ba dimpotrivă.

Dar există legi în vigoare în această țară împotriva propagandei legionare. Unde a fost statul român în toți acești ani? De ce au tot închis autoritățile ochii la manifestările susținătorilor unei mișcări cu un trecut atât de violent? Iată, acum avem grupări care amenință și fac liste cu lideri politici și jurnaliști neconvenabili. Cine este responsabil pentru această deteriorare cumplită a democrației românești? Și cum reparăm lucrurile?

Două întrebări:

Mai avem stat? Ce vă arată întâmplările din ultimele două săptămâni?

și:

Ce fel de viitor vedeți pentru România și cum credeți că am putea să-l influențăm noi – fiecare dintre noi?

Împreună, acești trei candidați anti-sistem au adunat peste 5 milioane de voturi, adică semnificativ mai mult de jumătate din voturile exprimate la scrutinul de ieri. Este un vot de furie, de exasperare. Este rezultatul câtorva decenii de dispreț, abuz și spoliere a societății de către un roi mereu mai mare de dăunători politici.

Statul a devenit principalul obstacol pentru prosperitatea oamenilor cinstiți și prima sură de îmbogățire pentru șmecheri, șmenari și șuți. PSD și PNL sunt rețele organizate de sifonare a banului public, adunat din taxele și impozitele luate din munca grea a milioane de români scârbiți. Partidele acestea sunt pepiniere de escroci, sisteme de promovare a impostorilor, agenții de plasare în funcții publice a țiitoarelor, mecanisme de extracție a profitului personal din averea publică. Politica pesedepenele este făcută de ciolacociuci repetenți și gângavi, susținuți de clientele extinse de slugi obraznice.

Partidele establishmentului ignoră de zeci de ani nemulțumiriile societății. Partidele au interpretat cumva absenteismul în creștere la diversele scrutine ca un soi de aprobare tacită pentru furt și șperț – „lasă, bă, că nu-i interesează dacă le aruncăm un os de ros” – asta deși absenteismul era, de fapt, un mârâit din ce în ce mai gutural și mai periculos.

Establishmentul a nesocotit semnalul de alarmă dat de apariția și creșterea USR, care este, încă, un partid anti-sistem moderat, euroatlantic. Ca în orice sistem închis, creșterea presiunii fără octivarea unei supape de siguranță duce spre explozie. Nu doar că au refuzat să se reformeze, dar PSD și PNL au decis să facă exact contrariul a ceea ce așteptau înșiși alegătorii lor: să se alieze, sub sceptrul impostorului nr. 1 al României, Marele Nesimțit de la Cotroceni.

Iată rezultatul: un stat care strânge ura și disprețul a milioane de cetățeni și o societate mânioasă, bolnavă de dezamăgire. Ca orice alt organism slăbit, și societatea a devenit vulnerabilă la infecții cu agenți patogeni. Este exact vulnerabilitatea de care a profitat rusofilul populist și demagog Călin Georgescu. Cu ce finanțare? Asta ar fi interesant de aflat, dacă serviciile secrete și-ar face cu adevărat treaba în biata noastră Românie, în loc să se ocupe de afaceri pe bani publici pentru profituri personale.

Ce urmează? Spuneți voi dacă credeți că PSD și PNL vor putea să se reformeze. Eu nu-mi imaginez cum ar putea face asta.

E un material excepțional, o descriere foarte bună a acestor două mandate de trădare a alegătorilor, a speranțelor lor, a așteptărilor față de cel – față de cei! – cărora le-au dat votul și încrederea.

Marea calitate a documentarului este că pune în context președinția Iohannis și explică, prin declarațiile și dezvăluirile celor intervievați, cum și cine ia decizii, de fapt, în România, și cât de adâncă este falia între ce vrea poporul și ce decide sistemul.

În material apar foști miniștri, magistrați, parlamentari, un fost prim-ministru și, desigur, jurnaliști și analiști politici, care nu doar că au urmărit atent acest deceniu și momentele lui importante, dar au și fost implicați direct în deciziile relevante pentru societatea noastră luate în acest timp – sau observarea acestor decizii.

Sunt unele dezvăluiri năucitoare, literalmente cu implicații penale, pe care le fac unii dintre cei intervievați.

De exemplu, la un moment dat, Daniel Morar declară, cu subiect și predicat, că SRI s-a implicat direct în alegerea președintelui Curții Constituționale a României.

Daniel Morar, fost șef al DNA în perioada 2005-2012 și fost judecător al CCR în perioada 2013-2022, spune așa:

„Domnul judecător care voia să fie președinte, dintr-o dată nu mai voia; ca domnul judecător să-mi spună ulterior că a fost sunat de către cei de la SRI să-i spună să aleagă pe altcineva președinte, să voteze pentru altcineva. Sunt fapte.”

Este incredibil – într-un stat normal, această afirmație asumată public de către unul dintre cei mai importanți magistrați din istoria recentă a României ar trebui să determine o anchetă imediată și extinsă pentru aflarea adevărului și eliminarea completă a acestor influențe subterane, nu?

Dacă asta se întâmplă în cazul CCR, ne putem imagina ușor cam cum se iau deciziile în restul instanțelor – iar rezistența magistraților în fața unor asemenea abuzuri este nulă. Justiția „independentă” a fost cumpărată cu locuri de muncă garantate și salarii uriașe, diurne, pensii speciale nesimțite și pensionări în floarea vârstei.

Un alt intervievat, deputatul Dan Vîlceanu, fost ministru al Finanțelor, fost ministru al Transporturilor, fost ministru al Investițiilor, descrie și el o scenă uluitoare. Astfel, mai mulți lideri ai PNL, printre care și Florin Cîțu, președintele PNL și prim ministru la momentu respectiv, au avut o întâlnire politică, de negociere a politicilor de guvernare, cu lideri din PSD, printre care și Marcel Ciolacu și Sorin Grindeanu, într-o vilă de protocol a SRI, și în prezența directorului SRI de atunci, Edward Helvig. Vîlceanu presupune acum că rolul lui Helvig era să țină sub observație negocierile politice și se asigure că liderii politici guvernamentali urmau să facă ceea ce se aștepta de la ei.

Formidabil, nu?

O țară capturată de serviciile secrete, care își fac propria politică prin manevrarea și manipularea președintelui României, speculând slăbiciunile acestuia – apetența pentru lux pe bani publici, vanitatea, sinecurismul.

Un deceniu al de-democratizării, cum spune, foarte bine, Cristian Ghinea.

Foarte bună și întrebarea politologului Cristian Preda: ce rămâne după acest deceniu? Ce rămâne după Iohannis? Pentru că fiecare dintre președinții de până la el au lăsat o moștenire, cu bune și cu rele – Iliescu cu mineriadele, desigur, dar și cu inițierea proceselor de aderare a României la UE și NATO; Emil Constantinescu, cu slăbiciunile și abandonurile sale, dar și cu deciziile strategice din timpul războaielor fostei Iugoslavii care au dus România în NATO; Traian Băsescu, conflictual, dar care a reușit ridicarea stegulețelor roșii din drumul României către UE. Dar Iohannis? Ce lasă el în urmă? Care este moștenirea lui? Singurul său proiect, România Educată, este un eșec monumental, pentru că Educația este în continuare un sistem osificat, politizat, de o ineficiență și o corupție înspăimântătoare. Justiția a devenit un stat în stat, interesată doar de propriile ei beneficii și avantaje salariale, de pensionări în floarea vârstei, cu pensii speciale, salarii uriașe și slujbe garantate.

România a apucat pe o a treia cale. Nu este nici democrația aceea în care poporul decide tot, chiar și când decide împotriva propriilor sale interese – cum au britanicii cu Brexitul – dar nu este nici o pseudo democrație iliberală, cu lideri autoritariști stridenți – cum au ungurii, cu Orban. România este o democrație originală, în care serviciile secrete domină din penumbră toată viața politică și, implicit, și o bună parte din fluxul banilor publici, practic necontrolate. Singurul noroc al României este că, cumva, aceste servicii au considerat, la un moment dat, că e mai avantajos ca țara să facă parte din structurile euro-atlantice – dar dacă mâine se răzgândesc?

Dar, știți, tot noi avem posibilitatea să le stricăm jocul. E suficient să nu le votăm conservele. Cum știm care sunt acestea? Păi este evident, iertați-mă. Uitați-vă la cv-urile favoriților să intre în turul doi la alegerile prezidențiale de duminică. Uitați-vă la trecutul lor profesional și politic. 6 din primii 7 sunt în mod evident niște conserve ale serviciilor secrete, nu trebuie să fii prea perspicace ca să observi asta. Așa că știți ce aveți de făcut. Țin pumnii și mai vorbim luni despre ce am votat cu toții.

Adică: Ieri, Guvernul a declasificat HG-ul referitor la vila de protocol bulevardul Aviatorilor nr. 86.

Am putut afla, în consecință, că acum 2 ani guvernul Ciucă a stabilit ca acest imobil să devină „reședință oficială pentru persoanele care au avut calitatea de șef al statului”.

Ceea ce, de facto, înseamnă că Guvernul Ciucă a aprobat atribuirea acestui căsoi dlui Iohannis, deoarece alt viitor șef de stat care să-l pretindă nu există.

Dl. Iliescu e proprietar pe vila lui din Molière și nu cred că mai are vreun chef să se mute, la vârsta dânsului, dl Constantinescu are de multă vreme reședință și sigur nu vrea să atragă atenția asupra dumnealui, că și așa se-ntreabă lumea de ce primeștegăleți de bani pentru fantoma aia de Institut al Levantului, iar dl Băsescu nu mai are dreptul la reședință oficială ca fost președinte, după ce Justiția l-a confirmat ca fost colaborator al Securității.

Și, uite-așa, rămâne doar dl Iohannis pe listă, exact așa cum a aflat Recorder și cum am știut cu toții, de fapt, de când povestea a devenit publică. Pentru că ce alt șef de stat ar fi putut avea atâta vanitate și să fie atât de plin de el ca să vrea să locuiască gratis într-un căsoi de peste 1200 de mp pe trei etaje, plus grădină de 1100 de mp, în care guvernul a băgat până acum 3 milioane de euro ca s-o reconfigureze pe gustul acestui nabab pe bani publici, cu dressinguri, sere, săli de fitness și alte acareturi de hiperlux.

Iar aceste 3 milioane de euro nu sunt decât începutul.

Într-o anchetă paralelă cu cea a colegilor de la Recorder, redacția G4Media.ro a adunat mai multe dovezi care indică faptul că pentru amenajarea imobilului de pe Bulevardul Aviatorilor nr. 86 din București se vor cheltui, în cele din urmă, 9 milioane de euro. Indiciile G4Media.ro provin din baze de date publice, informații furnizate de mai multe surse și răspunsuri ale unor autorități publice. Lucrarile la vilă, oprite o vreme după apariția primelor dezvăluiri și a protestelor publice, au fost reluate între timp.

Apropo, n-ați uitat că, nu cu mult timp în urmă, guvernul a modificat legislația astfel încât beneficiarii unor asemenea viloaie să nu mai fie nevoiți să plătească nici măcar utilitățile spațiului pe care-l primesc. Pentru că, na, dl Iohannis își dorește să stea într-o casă de 1200 mp, dar nu și să plătească din banii lui încălzirea sau curentul pentru o căsoaie de 1200 de mp.
Dacă e cineva care crede că dl Iohannis – sau, mă rog, orice alt fost președinte merită toate acestea, păi n-are decât să participe la o strângere de fonduri pentru idolul său politic, și să dea din banii lui pentru plata acestor luxuri.

Că așa, să fii bogătan pe bani publici… Bogătanii ăștia vor mereu să pară altceva decât sunt – adică, niște profitori lamentabili, care nu-s în stare să facă avere din munca și creativitatea lor, ci doar din manevrarea banului public în propriul interes.

În fine, să remarcăm și felul în care pesediștii i-au împachetat, încă o dată, pe liberali. Pentru că hotărârea de guvern pe care a desecretizat-o ieri dl prim ministru Ciolacu a fost dată, într-adevăr, când era dl Ciucă de la PNL prim ministru, dar PSD era atunci parte din guvernare și se știa că urmează să preia portofoliul de prim ministru. Deci pesediștii i-au lăsat pe liberali să se compromită cu decizia asta, prin care se alocau milioane de euro pentru confortul dlui Iohannis, și au păstrat găleata de noroi pentru campania electorală, s-o folosească exact când le prindea mai bine. Nu de alta, dar USR a cerut încă din primăvară desecretizarea acestei hotărâri, dar cererea a fost, evident, ignorată. Deci nu interesul public primează în decizia de declasificare luată ieri de dl Ciolacu, ci interesul politic, să nu uităm asta.

Ah, încă ceva: ce credeți, va mai avea dl Iohannis tupeul să se mute în viloiul ăsta, după tot scandalul, sau nu? Că eu știu sigur ce va face 🙂

Să mai spună cineva că America nu e țara tuturor posibilităților.

Mai jos, o diagramă relevantă privind felul în care s-a votat în SUA prin comparație cu alegerile de acum 4 ani. Roșu înseamnă mai multe voturi pentru republicani în secția respectivă, albastru înseamnă mai mulți democrați față de 2020, iar lungimea săgeții arată și dimensiunea schimbării (sursa):

Ceva a provocat acest val, dar ce? A pierdut Kamala sau a câștigat Trump?

Opinia mea este că este o înfrângere a democraților, nu doar a dnei Harris. S-a votat nu doar pentru Trump; republicanii au acum majoritate în Senat și, foarte probabil, vor obține majoritatea și în Camera Reprezentanților (încă se numără voturi pentru câteva mandate). Așadar, ceva a determinat alegătorii să voteze pentru republicani pe toate palierele, nu doar în cursa prezidențială. Asta înseamnă că democrații sunt pe lângă așteptările și problemele reale ale alegătorilor în toate domeniile, nu doar în cazul candidatei pentru Casa Albă.

Temele principale care au decis rezultatul au fost economia și imigrația. Acestea au fost cele două teme pe care a marșat campania lui Trump. Democrații au pedalat pe dreptul la avort și pe apărarea democrației. Democrații par să fi uitat, inexplicabil, prima regulă a comunicării într-o campanie electorală: vorbește-le pe limba lor despre ce-i preocupă pe ei. De altfel, faimoasa expresie „It’s the economy, stupid!” a fost creată și a guvernat campania câștigătoare a democratului Bill Clinton, în 1992. Curioasă omisiune acum.

Garry Kasparov folosește o sintagmă interesantă în legătură cu revenirea lui Trump la Casa Albă: „power privatization”. Privatizarea puterii, spune disidentul, este modelul folosit de Putin, Orban și „alți eroi ai lui Trump”, un model care transformă guvernarea într-un „aspirator de bani, control politic și favoruri pentru diverși oligarhi străini sau autohtoni”. Kasparov continuă: „toată puterea este concentrată acum nu la un singur partid, ci la un singur om, deoarece Partidul Republican este acum partidul personal tip Rusia Unită al lui Trump.”

Asta înseamnă că președinția Trump va fi una pur tranzacțională, dusă în interesul propriu al președintelui și clanului său. Aceasta este cea mai proastă veste posibilă pentru actorii geopolitici fără influență, dar cu principii și credință în drepturi fundamentale.

Trump a performat mai bine în aproape toate grupurile demografice, cu cele mai mari creșteri în cazul comunității hispanice/latino și a femeilor (sursa).

Pot găsi o explicație în cazul creșterilor din grupul hispanicilor: Trump promite deportarea imigranților ilegali („the largest deportation operation in American history”), iar aceștia vin, în majoritate, din America Latină. Poate că hispanicii cu statut legal din SUA (zeci de milioane) sunt deranjați să tot fie confundați cu hispanicii intrați ilegal în țară și au favorizat ideea deportării unora dintre aceștia – sau cât mai multora dintre ei. E plauzibil, nu?

Dar cum se explică votul femeilor pentru un candidat condamnat pentru agresiune sexuală, misogin, care se laudă că poate „să le apuce de păsărică” șamd? Mi se pare că asta spune ceva foarte semnificativ nu atât despre Trump, cât despre femeile care l-au votat.

Ceva și despre sondajele de opinie care au anticipat o cursă extrem de strânsă (Nate Silver a spus, chiar, că e mai sigur să anticipezi pe care parte ar cădea o monedă aruncată în aer decât cine ar putea câștiga cursa pentru Casa Albă): astfel de erori sunt determinate, de obicei (când nu e vorba de sociologi amatori, care nu știu să-și calibreze corect eșantioanele) de majorități tăcute, respondenți care nu spun adevărul când sunt întrebați pe cine preferă. Or asta spune, din nou, ceva despre cum se percep pe sine înșiși acești votanți, cărora le e rușine să recunoască o preferință. Și, desigur, arată și care este calitatea – sau lipsa de calitate – a celui votat.

În fine: singura (ultima?) speranță acum este că democrația americană va rezista abuzului de putere ce va urma.

Hai, dă și un click, dacă tot ai ajuns până aici:

Presupun că toți cei interesați s-au pregătit pentru iureșul de vineri dimineață (produsele urmărite în lista de favorite, carduri bancare și adrese de livrare actualizate, aplicația la cea mai nouă versiune).

Deja au apărut câteva produse cu reduceri semnificative pe site, dar, după părerea mea, cea mai bună ofertă este cea pentru abonamentul Genius.

 Așadar, Genius, abonamentul cu livrare gratuită și oferte speciale, poate fi cumpărat de Black Friday la 69 de lei pentru primul an, față de 99 lei prețul întreg – adică o reducere de 31%. 

 În plus, cei care cumpără acum Genius primesc și 150 de lei în vouchere a câte 25 de lei în eMAG, plus încă un voucher surpriză în Fashion Days. Există o ofertă bună și pentru cei care decid să-și reînnoiască acum abonamentul. Ei primesc câte un voucher în valoare de 30 lei și în eMAG și în Fashion Days. 

Nu par sume mari, totuși, nu?

Și atunci de ce spun că aceasta este cea mai bună ofertă?

Pentru că îți aduce economii pe termen lung.

Iată situația economiilor din contul meu eMAG, de când am Genius, adică din 2020:

Adică, în acești (mai puțin de) 4 ani de Genius, eu am economisit aproape 3000 de lei doar din livrări incluse, ceea ce bate multe oferte de Black Friday. Trebuie să cumperi ceva foarte scump ca să prinzi o ofertă cu reducere de 3000 de lei.

Însă nu e neapărat nevoie să vânezi reduceri atât de mari, de mii de lei, de Black Friday – decât dacă plănuiești să cumperi o mașină, sau aur, sau tone de carne de porc – pentru că, da, vor fi oferte speciale pentru peste 100 de tone de carne de porc și mezeluri, pentru 88 de autoturisme (dintre care 38 hibride, 33 pe benzină, 12 electrice, 5 diesel), pentru ceva mai mult de 10 kg de aur, reduceri de până la 72% la 40.000 de nopți de cazare în România și peste 7.000 de vouchere de avion cu reducere de până la 45%. Vor fi, evident, nenumărate reduceri pentru produse ceva mai obișnuite, cum ar fi:

Oricum, dincolo de reducerile propriu-zise, de oferte, de controverse, rămâne, indiscutabil, efortul de organizare a acestui fenomen comercial care a devenit Black Friday la eMAG. Anul acesta, aproape 60% dintre consumatorii familiarizați cu Black Friday intenționează să facă o achiziție cu ocazia evenimentului. Categoriile de produse pe care intenționează să le cumpere sunt televizoare (36%), electrocasnice mici (36%), haine (26%), telefoane mobile (26%) sau mașini de spălat (19%), potrivit unui studiu Kantar România. Bugetul pe care consumatorii l-au planificat pentru Black Friday este acum de peste 3100 de lei. Compania aproape că a dublat numărul de lockere față de anul trecut (numărul acestora a ajuns acum la 6400 de unități), ceea ce ar trebui să permită livrarea tuturor comenzilor până pe 23 noiembrie.

Deci spor la shopping!

Până în 2004, România acorda cu mare zgârcenie cetățenie română moldovenilor de peste Prut. După ce Traian Băsescu a câștigat președinția României, el inițializat ceea ce s-a numit, la un moment dat, „unirea prin cetățenie”, iar ritmul de acordare a pașapoartelor românești moldovenilor a accelerat dramatic. De la numai câteva mii de cetățenii acordate până în 2004, s-a ajuns la zeci de mii anual, după aderarea României la UE. De pildă, între ianuarie 2023-iunie 2024, aproape 40.000 de moldoveni au cerut și cetățenie românească. Drept rezultat, aproximativ 1 milion de moldoveni au acum și pașaport românesc, adică peste 40% din populația Moldovei.

Traian Băsescu a spus, la un moment dat, că România are „o datorie de sânge” față de Moldova și că „pe românii din stânga Prutului nu i-a întrebat nimeni când au devenit cetăţeni ai Uniunii Sovietice, nu au fost întrebaţi, li s-a dat noul buletin, noul paşaport, noua cetăţenie […] România are obligaţia la măsuri reparatorii faţă de cetăţenii români care şi-au pierdut cetăţenia prin abuz”. Ceea ceste moral și incontestabil.

Criticii susțin că moldovenii sunt interesați, de fapt, nu de cetățenia română propriu-zisă, ci de cea implicit europeană a pașaportului românesc. Fie și așa. Mai bine o Moldovă pro-europeană, independentă, la granița de est, decât una subjugată neo-imperialismului rusesc, nu?

Foarte mulți dintre acești moldoveni cu cetățenie românească sunt plecați la muncă și/sau la studii în UE, unii în România, alții mai departe, spre vest. Ei sunt expuși, zi de zi, la modul foarte diferit de funcționare al societăților democratice din UE – nu totul e perfect aici, dar, pentru cineva de bună credință, diferențele pozitive sunt incontestabile.

Rezultatul acestei experiențe s-a văzut în două momente cruciale din ultimele două săptămâni: la referendumul pro-Europa și la al doilea tur al alegerilor prezidențiale, de ieri.

Referendumul a trecut la limită, cu o diferență de numai 10.000 de voturi (50,2%).

Și ieri Maia Sandu a câștigat al doilea mandat la o diferență confortabilă, cu 170.000 de voturi în fața contracandidatului pro-rus, Alexandr Stoianoglo.

Dar, în ambele cazuri, locuitorii din Republica Moldova au votat, de fapt, împotrivă – împotriva referendumului, împotriva Maiei. În ambele cazuri, rezultatul a fost salvat de diasporă, unde votul a fost, masiv, în favoarea integrării europene și în favoarea candidatului pro-european. Iar diaspora are pașapoarte românești.

Fără pașapoartele românești, probabil că aceste voturi n-ar fi existat, pentru că tuturor acestor moldoveni din Europa le-ar fi fost mai greu să plece la muncă în Vest și să înțeleagă în ce situație este, de fapt, Moldova.

Acesta este rezultatul investiției în viitorul european al Moldovei făcut de guvernele României.

Să nu-i condamnăm pe moldovenii rămași pentru votul lor. Amintiți-vă cum am votat noi, românii, în ’90, în ’92, cum „nu ne-am vândut țara”, doar ca să-i lăsăm pe „ai noștri” să ne-o fure. Amintiți-vă de mineriadele care au zguduit societatea până, hăt, în ’99. Amintiți-vă de sărăcia și confuzia de până la aderarea la NATO și UE. Și, desigur, să nu uităm nicio clipă ce partid câștigă, în țara noastră, cele mai multe voturi la fiecare tur de scrutin din ’90 și până azi – și va obține și la alegerile de luna asta.

Cu toate acestea în gând, să înțelegem că în Moldova e mult, mult mai rău și mai greu. Coșmarul imperialist rusesc nu s-a terminat niciodată acolo. Oligarhii moldoveni – cât pot fi ei de oligarhi în cea mai săracă țară din Europa – fură câte 10% din PIB-ul țării, când fură. Unii se mută apoi la Moscova, de unde organizează turism electoral corupt cu avioanele charter când sunt alegeri în Moldova. Aceasta e o țară mică, pe teritoriul căreia încă se află armata rusă, care menține un conflict înghețat de 35 de ani încoace. Pentru România este crucial ca Moldova să fie ajutată să scape de sub cizma rusească, să devină o poveste de succes și un exemplu pentru alte republici foste sovietice. O Moldovă dominată de ruși, la granița României, este o veste proastă pentru noi toți. Iar o Moldovă pro-rusă completată cu o Ucraină învinsă de ruși, cu un guvern-marionetă la Kyiv, ar fi o catastrofă pentru România.

Moldovei pro-europene i-au trecut în aceste două săptămâni două gloanțe pe la ureche. Dar momentul de cumpănă abia urmează: în vara viitoare sunt alegeri parlamentare. Președintele moldovean are puteri reduse și depinde aproape total de configurația parlamentului de la Chișinău. Maia Sandu este privită, în general, cu simpatie în România, dar nu este atât de iubită peste Prut. Vom vedea dacă, în iulie 2025, diaspora va mai salva o dată Moldova sau dacă dezamăgirea de acasă față de Maia Sandu și partidul ei va reverbera și peste hotare.

Filmarea respectivă arată un șofer care mă talonează pe A3, la intrarea în București, apropiindu-se de mai multe ori la un metru de spatele mașinii mele, în timp ce eu conduc cu 135-140 kmh.

Toată întâmplarea are loc pe banda a 3-a, și mulți îmi reproșează că nu m-am dat la o parte pentru șoferul care mă presa – ceea ce este adevărat, dar are anumite justificări.

În Codul Rutier scrie, la art. 42, că atunci „când circulaţia se desfăşoară pe două sau mai multe benzi pe sens, acestea se folosesc de către conducătorii de vehicule în funcţie de intensitatea traficului şi viteza de deplasare, având obligaţia să revină pe prima bandă ori de câte ori acest lucru este posibil”, dar criteriul „ori de câte ori acest lucru este posibil” nu pare să impresioneze prea mult criticii, care consideră, probabil, că dacă nu e posibil, îți faci loc. Or, când vezi în retrovizoare că cineva din spate balansează de pe banda ta pe cea din dreapta, hotărât să te devanseze în forță imediat ce are prilejul, mai bine stai cuminte și mergi constant, că nu știi dacă nu carecumva exact când vrei să te muți pe dreapta, pentru că a devenit posibil, accelerează și el, tot pentru că acum are și el loc. Iar dacă ai o altă mașină în față și ești în coloană, așa cum era cazul, se recomandă să mărești ușor distanța față de celălalt dinaintea ta, ca să ai posibilitatea unei frânări mai blânde în cazul în care frânează cel din fața ta, ca să nu te bușească cel care te talonează.

Traficul auto este un flux în permanentă dinamică, limitele de viteză de pe un sector de drum sunt bazate pe calcule obiective și au rostul lor, autovehiculele trebuie considerate mijloace de transport și nimic mai mult (pentru că, altfel, devin arme letale) iar prioritatea nu se ia, ci se acordă. Acestea sunt principii fundamentale de siguranță pe care e musai să le înțelegi ca să nu te pui în pericol nici pe tine însuți, nici pe cei din jurul tău.

Ce mi se pare uluitor – ba chiar înspăimântător – este că la postarea de pe Facebook se manifestă cu o violență verbală deplorabilă o mulțime de comentatori cărora nu li se pare nicio problemă să presezi un alt șofer, pe autostradă, la peste 130 kmh, apropiindu-te de el la un metru distanță. Mulți dintre ei consideră că e normal să-ți folosești propriul vehicul ca pe un berbece, în trafic, când te încurcă cineva, și probabil chiar și procedează astfel, după cum mai aflăm din când în când la știri.

Oamenii aceștia par a nu înțelege legile fizicii, psihologia agresiunii și nici consecințele propriilor lor fapte.

Cea mai mare greșeală pe care o poți face atunci când te talonează un șofer agresiv este să te muți, brusc, pe altă bandă, ceea ce e de natură să-i surprindă și să-i pună în pericol pe cei din jurul tău. Dacă ai loc să faci asta în siguranță, dacă e posibil, perfect. Dacă nu, menține-ți calmul și așteaptă o ocazie mai bună. În cazul meu, eu am decis să rămân cu viteză constantă în coloană, fără manevre bruște, până apare o ocazie sigură să mă retrag pe banda cealaltă.

Comentariile de la postarea mea sunt, însă, relevante pentru starea jalnică în care se află siguranța rutieră în România – nu întâmplător suntem în topul mortalității rutiere în UE, din moment ce atât de mulți consideră că pe șosea e locul în care trebuie să ia, în loc să ofere.

De pildă, unii consideră că banda de lângă axul drumului este „bandă de viteză” – ceea ce nu există în România – și că „nu e treaba ta cu cât depășesc eu limita, î-mi (sic!) asum amenda” – ceea ce nu e adevărat, că dacă e semnalizat vreun radar în zonă niciunul dintre acești viteji nu „î-și” mai asumă nimic, ci bușește frâna fără nicio grijă pentru cei din spatele lui. „Nu e treaba nimănui ce viteză are celălalt șofer”, se pronunță altcineva – desigur că nu, până când devine treaba tuturor, cu tot cu morții și răniții aferenți. „Pai daca tu ai 150 ăla nu are voie să meargă mai repede? Ii interzici tu asta ?”, se enervează altul, potrivit regulii de fier a bizonului din trafic, care spune că pe drum drept îi dai pedală cât duce mașina, ce contează restul fraierilor de pe șosea, care merg regulamentar. Altcineva scrie că a șofa foarte aproape de cel din față, pe autostradă, la 130-140 kmh, nu este conducere agresivă pentru că „și în București se merge bară la bară și asta nu e condus agresiv” (îmi scapă complet logica acestei comparații). Altcineva se laudă că „Si azi am fost Bucuresti- Ploiesti- Bucuresti. Si am mers cu mult, mult peste viteza legala. Ghici unde? Pe banda 1. N-a reusit Captain America sa salveze lumea in 3-4 filme, n-o sa educi tu soferii pana la Ploiesti.” Nu, firește, dar s-ar putea s-o educe el când va apărea în „imagini cu puternic impact emoțional” – sau ce rămâne din el și din victimele lui. „Pt ăștia că tine care stau fara nici un motiv pe banda 2sau 3 a-și da o lege sa vi se suspende permisul pe viață ,pt că noi ăștia (bombardierii sau bizonii)sa nu mai fim nevoiți să depășim pe dreapta că voi dormiți pe 2sau 3”, reușește să scrie (oarecum) cineva care, la fel, pare practicantul vitezei maxim posibile, nu permise, pe un sector de drum. Unul consideră că ar trebui să merg cu rata și că șofatul „nu este pentru dumneavoastră dacă vă strânge (șoferul care mă talonează – n.m.) doar pentru atât”. Alții cred că șofatul agresiv este doar atunci când „se dau flashuri, claxoane”, și că „condusul agresiv nu e măsurabil” (ba da, și e definit cu claritate în OUG 1/2022, art. 54/1), cineva îmi recomandă „o trotinetă electrică”, altul zice, indignat, că „merg cu cat vreau ca nu merg pe permisul tau si pe motorina ta,daca vreau sa merg cu 300 merg cu 300,invatati sa mergeti soferi de duminica!”, în fine, unul mă ceartă, furios, „ce drq cauti cu conserva pe banda 3”, adică, din nou, cineva care crede că mașina trebuie șofată la maximum de viteză posibilă, că dacă nu faci așa ai „conservă”. Un fel de legea junglei asfaltate.

Interesant că niciunul dintre acești prădători rutieri nu observă că șoferul care mă talonează nici măcar nu poartă centura de siguranță.

Marea majoritate a acestor șoferi periculoși ies în trafic zi de zi. Din comentariile lor rezultă că niciunul nu pricepe ce înseamnă, de fapt, nici distanță de siguranță, nici depășire/devansare sau repliere în condiții de siguranță, nici care este rostul limitelor de viteză pe un anumit sector de drum, nici dinamica fluxului de trafic.

Totuși, există speranță. La aceeași postare, sunt numeroși comentatori care observă, corect, cât de periculos este comportamentul șoferului din spatele meu și cât de inutilă este întreaga lui manevră.

„Cand citesti comentariile te ia durerea de cap … ati auzit de pastrarea distantei ? Specimenele astea ne fac castigatorii titlului de tara cu cele mai multe accidente mortale din UE”, scrie cineva; „Văd aici multe muște pe căciulă ! Ne apărăm stilul încetățenit de ani de zile de circulație agresivă pe drumuri proaste și incapacitatea de a ne adapta la condusul corect pe autostradă. Nu stai pe autostradă la 130km/h la câțiva metri de mașina din fața pentru ca nu poți știi ce se poate întâmpla și trebuie să ai timp de reacție de cel puțin 1 secundă.”, spune altcineva; „Nu stiu cand / daca puteai sa te repliezi, dar bizonul ala nu ar trebui sa scape fara o reclamatie. Oamenii trebuie sa inteleaga ca nu toti soferii sunt la fel de fasneti cand vine vorba se o depasire si sa-i lase sa-si termine manevra!”, consideră altul; „Ies la iveala bajetii aia care fac viata grea pe soselele din Romania! Sunt enorm de multi, spun prostii cu o nonsalanta remarcabila, probabil intr-o discutie face to face ar trece rapid la bataie”, continuă altcineva. În fine, „Vlad, ce vezi în comentarii este atitudine clasică de învinovăţire a nevinovatului. Cândva, am devenit nişte şacali cu autoritate la volan. Lipsă de educaţie, dar chiar şi aşa nu ştiu când ne-am prostit atât. Ce mă sperie este numărul lor. Tot ăştia vor fi ăia care blochează zilnic intersecţia când virează la stânga, fiindcă se încăpăţânează să depăşească centrul intersecţiei. În plus, se mai vede că nu ştim să interpretăm corect informaţia incompletă dintr-o filmare: nu văd pe niciunul care să fi menţionat că la viteza aia nu e loc de manevre pentru a schimba banda ca să faci loc bizonului să treacă.”

Eu cred că este nevoie de scoaterea din trafic, pe durate lungi, a șoferilor periculoși. Cred că e nevoie de camere video și sisteme radar pentru monitorizarea traficului pe cât mai multe drumuri din România. Cred că educația rutieră are nevoie de măsuri mai ferme și mai clare – cam ca în țările occidentale unde aceiași bizoni violenți care „î-și” asumă pe Facebook viteza devin, ce să vezi, mielușei disciplinați ce nu devansează nimic pe o autostradă dacă asta înseamnă depășirea vitezei legale.

In other news: „Un copil de 10 ani a fost filmat în timp ce conducea o mașină cu aproape 160 km/h în Dâmbovița. Nimeni nu a sesizat poliția până când imaginile nu au ajuns în mediul online.”

Cum ar spune libertarienii noștri auto: „nu e treaba nimănui ce viteză are celălalt șofer”.

Vampirul – de fapt, candidat de vampir – este elvețian, dar nenorocirea s-a întâmplat la noi, în Sibiu, pe DN1, într-o porțiune cu 2 benzi pe sens și separatoare.

Așadar, candidatul de vampir fură o mașină, încercând el să ajungă la un soi de întâlnire de validare cu stră-stră-bunicul său, Vlad Țepeș, în pădurea Hoia Baciu.

Un vampir prăjit complet, desigur.

Oricum, poliția a început să-l urmărească. Vampirul, fumat și fără permis, a panicat, mai ales că era și soare. A fugit de poliție.

Și ce se gândesc polițiștii noștri ageri și agili?

Să folosească restul mașinilor din trafic ca obstacole pentru urmărit.

Drept urmare, au oprit traficul de tot, pe DN1. Au ținut pur și simplu mașinile pe benzile pe care veneau, fiecare, și n-au spus nimănui nimic. Oamenii au stat, cuminți, în mașini, fără să știe ce plănuiau polițiștii cu ei.

Care era ideea?

Păi, normal, să nu poată trece fugarul cu mașina lui, nu? Și de ce să nu poată trece? Pentru că, dacă ar fi încercat, ar fi lovit mașinile oamenilor care se aflau întâmplător în zonă și pe care tocmai poliția le-a oprit pe poziție, astfel încât să devină bariere.

Vi se pare ok procedura asta?

Să observăm că polițiștii n-au folosit mașinile lor ca să oprească hoțul, și nici nu au tras pe dreapta participanții la trafic, cum fac de obicei când te opresc pentru control sau viteză, ci i-au lăsat în drum, deci premeditarea e clară.

Ei bine, poate ați auzit la știri ce a urmat – wannabe vampirul de la volan n-a oprit, deci n-a procedat rezonabil, cum credeau polițiștii că se va întâmpla, ci a intrat cu forța între benzi, lovind alte 4 automobile la rând. Impactul a fost atât de violent încât aceste mașini au fost sever avariate iar oamenii din ele au trecut prin trauma unui accident în care n-au avut nicio vină – iar la mașina candidatului de vampir s-a rupt o roată – așa l-au și prins, de altfel.

Una dintre victime, Andrei Ghica, a relatat ce s-a întâmplat acolo, într-o postare care s-a viralizat și care a determinat, în cele din urmă, și o anchetă internă la Poliție.

Ulterior, acest șofer a declarat: „Nu am fost trași pe dreapta. Am fost opriți pe benzi, efectiv pe benzi, unii pe banda întâi, alții pe banda a doua, în funcție de cum veneam. Nu ne-a spus nimic nimeni. Cei doi agenți de poliție nu ne-au spus nimic, pentru că ei înțeleg că aveau treabă și s-au dus în spate cu o servietă, dar pe noi ne-au lăsat. Nu știu: «du-te mai la dreapta că o să mori» sau «du-te mai la dreapta, că e genocid ce se întâmplă aici», pentru că un om drogat, nu mai contează cum, a intrat cu 150/h sau cât avea.”

Altă victimă, Mihaela Ganea, declară: „Noi am fost puși scut uman, fără să fim anunțați că asta se va întâmpla, adică puteau să ne tragă un pic mai așa, să asigure un culoar de trecere”.

Un al treilea șofer, Adrian Pampu, spune și el ce s-a întâmplat: „abia după 15-20 de minute a venit un echipaj de poliție să ne întrebe dacă suntem bine și am întrebat de ce nu ați pus mașinile voastre ca scut, pentru că timpul a fost prea scurt (au răspuns ei – n.m.), din punctul meu de vedere nu se face așa ceva.”

Normal că oamenii folosiți drept scuturi umane de poliția română s-au înfuriat foarte tare. Mergi cu mașina la treaba ta și te oprește-n drum poliția ca să blocheze drumul cu tine, că vine unul în mare viteză și nu au nicio altă idee. Cum să nu te enervezi?

Acțiunea asta a organelor este o mare porcărie și o demonstrație clară a faptului că poliția română încă nu-și înțelege binecunoscutul slogan: siguranță și încredere. Care siguranță, a cui, a polițiștilor? Nu pui în pericol nevinovați ca să oprești un hoț de mașini.

Mai rău este că oficialii poliției, poftiți să explice ce s-a întâmplat acolo, au trecut automat la limbajul de lemn și au invocat, papagalicește, procedura, uuuu, de parcă n-ar avea cap să judece când procedura pune în pericol cetățenii.

Iată ce spune comisarul șef Lucian Tarnu, Adjunct al Șefului Inspectoratului de Poliție Județean Sibiu: „Misiunea s-a desfășurat cu respectarea procedurilor specifice de lucru aplicabile în astfel de situații. Vorbim aici de o misiune contracronometru derulată pe 10-12 km într-un timp foarte scurt, 10-11 minute de la reperarea autoturismului.”

Sincer să fiu, pe mine, ca cetățean, chiar nu mă interesează recordurile de timp în care poliția aranjează mașinile trecătorilor în dispozitiv de blocare pe un drum public din România. Mă interesează ca, în primul rând, cetățenii să nu fie puși în pericol prin acțiunile autorităților – ori, când mă folosești pe mine, cu mașina mea, ca să blochezi un drum pe care vine un prăjit cu o mașină furată, nu pot să nu mă întreb cam ce înțelegi tu din misiunea ta de apărător al legii și ordinii – și, dacă n-o înțelegi, de ce ești în funcția aia? De ce te plătesc? De ce-ți plătesc pensie specială?

Iată încă o declarație relevantă, a unui șef de la sindicatul polițiștilor – Ionuț Pop, vicepreședinte EUROPOL: „Scut uman ar fi însemnat să fie coborâți din mașină și să rămână expuși pe spațiul carosabil.”

Adică acum suntem la semantică, mă-nțelegi. Nu ești scut uman dacă stai în mașina folosită ca obstacol, că acolo e mașina scut, tu ești doar pasager la scut. Ai airbag-cortină? Ai scut mai bun, ce să mai vorbim, ce te plângi?

Alt polițist, Şeful Serviciului Rutier Sibiu, Bogdan Maxim, e plin de o înțelegere oarecum confuză față de victimele acțiunii colegilor săi, dar rămâne scrofulos la datorie, la luptă cu infractorul, indiferent de numărul victimelor colaterale: „Sunt reprobabile, bineînţeles, şi le tratăm ca atare, orice suferinţă, orice pagube, orice împrejurări cu care se pot confrunta participanţii la trafic, însă vă afirm cu responsabilitate faptul că consecinţele s-au diminuat prin modul în care dispozitivul s-a mobilizat, s-a organizat.”

Ei, asta-i, deci să zicem mersi că n-a fost mai rău, nu?

Pe de altă parte, sunt reprobabile sau sunt regretabile? Că mi se pare că n-avem proprietatea termenilor aici. Reprobabile sunt faptele polițiștilor, regretabile sunt suferințele cetățenilor.

Da, tovarăși, sunt consecințe reprobabile, dar diminuate.

După care același șef de poliție îi reproșează fugarului că n-a fost rezonabil când a intrat în mașinile oprite de polițiști în mijlocul drumului: „Vreau să fac precizarea că locul spre care se deplasau poliţiştii Biroului Rutier Sibiu este un loc care, pe partea dreaptă, raportat la sensul de mers al autovehiculul urmărit era mărginit de teren viran. Persoana care conducea autovehiculul furat avea posibilitatea să se degajeze dreapta.”

Adică, indisciplinatul de infractor n-a ales cum ar fi vrut polițiștii, s-o ia pe câmp, ci, dimpotrivă, a intrat direct în ceilalți participanți la trafic, opriți intenționat de polițiști, da? Numa’ să facă rău, d-aia, și uite că acum șeful poliției trebuie să constate că faptele acestuia sunt reprobabile, dar consecințele au fost minimalizate „prin modul în care dispozitivul s-a mobilizat, s-a organizat.”

Știți cum e vorba aia, ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur?

Mi se pare că parafraza merge perfect aici: ferește-mă, Doamne, de polițiști, că de infractori mă feresc singur.

1. Primăria Sectorului 4 va plăti 37 de milioane de euro pentru 290 de locuri de parcare, adică 128.000 de euro pe locul de parcare. Mai mult decât un apartament de două camere în București.

2. Elisabeta Lipă, șefa Agenției Naționale a Sportului (și vicepreședinte PSD), explică, senină, cum se-mpart bani negri din fonduri publice la angajați, „pentru că așa se face”.

Pe rând:

În București, orașul cu 7 primării, mafiile edilitare își fac de cap și trag cu tunul după banul public, pe care-l spulberă cum îl prind.

În deja faimoasa Primărie a Sectorului 4, condusă de foarte controversatul Daniel Băluță, construcția unei parcări publice depășește toate recordurile în privința costurilor.

Astfel, în medie, un loc din noua parcare supraetajată de pe Șoseaua Olteniței este plătit din bani publici, de Primăria dlui Băluță, cu – țineți-vă bine – 128.000 de euro.

Un loc de parcare. Este vorba de 290 de locuri de parcare, pentru care primăria sectorului 4 s-a angajat că va plăti 37 de milioane de euro, a descoperit publicația Buletin de București, consultând documente oficiale.

Pentru comparație, spitalul Dăruiește Viață, ridicat de la zero și utilat complet, a costat 53 de milioane de euro. Dar acest spital nou-nouț pentru copiii bolnavi de cancer are 9 etaje, în timp ce parcarea dlui Băluță nu are decât 4 niveluri – un parter, două etaje și o terasă.

Adică, etaj pe etaj, parcarea costă 9,25 milioane de euro pe nivel, în timp ce spitalul costă 5,8 milioane de euro pe nivel.

Nici nu mai punem la socoteală echipamentele.

Cum să plătești 128.000 de euro pe un loc într-o parcare supraetajată?

Cât mai costă apartamentul de două camere în București și ce suprafață medie are el?

Cât să aibă, 50 mp?

Suprafața unui loc de parcare este, standard, 2,3 pe 5 metri – deci 11,5 mp.

Bun, hai, mai pui la locurile de parcare și aleile de acces, normal – dar și pentru apartamente e nevoie de hol de acces în bloc, de culoare, nu? Plus că, spre deosebire de un loc de parcare, la un apartament nou primești finisaje – la 128.000 de euro primești finisaje rezonabile, gresie, faianță, poate parchet.

Zugrăveală. Uși, chiuvete, robinete, țevi de scurgere, calorifere, poate și aer condiționat, ferestre care se închid și se deschid, apoi lift pe casa scărilor și chiar și casa scărilor.

Cum să coste 128.000 de euro un loc de parcare făcut din banii cetățenilor în Sectorul 4?

Unde naiba e DNA? Unde-s Curtea de Conturi, Parchetul, unde e Poliția, unde e Justiția, unde mai e dreptatea în țara asta?

Dormi liniștit. Mafioții fură de la tine.

Fostul ministru al Sportului, Edward Nowak, observă că doi angajați de la Federația de Canotaj, adică secretarul general și contabilul șef, vor lua „prime de succes” după Olimpiadă de câte 162.400 de euro de fes, adică peste cât va lua un sportiv medaliat cu aur la aceeași Olimpiadă, 140.000 de euro.

Datele sunt verificate, confirmate și publicate de GSP.ro, care constată că premiile de la FR de Canotaj ajung la 8.750.000 de euro, iar unii angajați iau mai mult decât sportivii.

Golazo.ro o sună pe Elisabeta Lipă, șefa ANS, care explică, senină, metoda feudală prin care se face manțocăria cu primele astea.

„Banii aceia sunt pentru tot personalul, 60 de oameni din federația de Canotaj”, declară dânsa, moment în care reporterul observă, reflex, că pe lista de premiere figurează numai două persoane, nu 60 (adică doar secretarul general și contabilul, fiecare cu câte 162.400 de euro).

Iar dna Lipă răspunde, bâtă de nevinovată:

„Nu putem trece toate conturile acolo, ci ia unul singur, și e normal să fie contabilul șef și secretarul general, după care se împart tuturor. Dar banii se împart celor 60, cred, de persoane care fac parte din federație.”

Deci… cum? Cum adică „nu putem trece toate conturile acolo”? De ce, nu e cerneală sau ce? Și cum adică „ia unul singur”, care este „contabilul șef și secretarul general, normal”?

Reporterul întreabă care e, totuși, baza legală pentru tranzacția asta, și dna Lipă zice: „E legal din moment ce se spune în lege că personalul Federației este remunerat cu 40% din suma valorii unitare a premiilor corespunzătoare. Din moment ce îți intră banii, legal, în cont, tu, tot legal, îi dai mai departe.”

Cum, madam? La plic, la pungă? Cui dai? Tuturor, egal? După ce criterii evaluezi și diferențiezi performanța celor premiați? Dar cei care au plecat din Federație înainte de Olimpiadă, mai primesc? Că poate și ei au muncit în ultimii ani pentru performanța canotorilor, nu?

Și cine ce declară la ANAF, când vine vorba de declarația anuală de impozitare?

Cine își mărește pensia cu câștigurile astea?

Evident că nu e legal și evident că trebuie să fii tâmpit de-a binelea să crezi că-i legal. Nu poți recompensa, legal, un serviciu, decât cu contract – iar când e vorba de bani publici, cu respectarea unor proceduri clare, definite legal. Deci nu poți premia oamenii din subordine decât în anumite condiții și sub anumite forme, nu cu bani negri scoși din sertăraș, la pliculeț.

Dna Lipă continuă cu autodenunțul: „Exact același lucru am făcut. Și eu pot să demonstrez că mai departe am răsplătit oamenii, pentru că eu cu ei muncesc.”

Imaginați-vă cum se întâmplă asta: baronul cheamă rând pe rând iobagii prietenoși la el în birou – o cafeluță, poate o țuiculiță, un fursec, o hăhăială – după care, momentul: mâna stăpânului alege un plic din vraf și-l îndreaptă, încet, spre supusul care, cu priviri hulpave, cântărește deja conținutul – o fi mai mult, mai puțin decât a luat Mimi de la Personal? Înmânarea se face cu subînțeles – e o recompensă, dar și o îndatorare, că atunci când o avea nevoie de sprijin în viitoarele încăierări pentru funcții și ciolan, baronul va cere sprijinul și loialitatea cadorisitului.

Că totul e un trafic de influență intra-organizațional o confirmă chiar președintele Federației Române de Canotaj, Valeriu Gavril, care spune că angajații propuși pentru premiere pot sau nu să împartă mai departe, după cum au ei chef și interes: „Dacă vor să împartă, nu vor să împartă, asta este problema lor.”

Esența feudalismului, pur și dur.

A apărut ieri un sondaj comandat de USR, care sugerează că planul unui tur doi Ciolacu-Simion este în linie dreaptă:

Presupun că aici se vede efectul eliminării dnei Șoșoacă din cursă. Nu știm (pentru că aceste date din sondaj n-au fost publicate) cât din intenția de vot pentru Diana Șoșoacă s-a mutat la George Simion, dar, la valori atât de apropiate, orice perturbație în sistem are efecte.

Vă reamintesc că dl. Ciolacu are șanse să câștige președinția doar în scenariul alegerii inevitabile, după modelul Iliescu-Vadim sau Iohannis-Dăncilă. E o metodă pe care am mai văzut-o aplicată și care funcționează.

Sondajul respectiv estimează și intenția de vot pentru parlamentare:

Asta înseamnă că, dacă PSD reușește ce n-a mai reușit de 20 de ani, adică să ia și Cotrocenii, va deține și manevra, din poziție dominantă, toate pârghiile puterii. Pesimiștii, rejoice.

Totuși, să nu uităm că toate acestea sunt doar estimări, iar din experiența alegerilor trecute, știm că, adesea, ele sunt contrazise la urne.

De pildă, cele mai multe sondaje din primăvara asta, de dinaintea alegerilor locale, au fost masiv infirmate la urne.

O analiză comparativă arată că 8 din 9 institute au dat erori de peste 4% în cazul lui Nicușor Dan – 5 dintre ele chiar peste 10%, cu unul estimând chiar 20% mai puțin pentru câștigător decât a obținut, în final:

Așadar, poate să nu credem orbește în sondaje, dar nici să le ignorăm: ele arată nu doar intenții de vot, ci și de manipulare a votului.

Iată că încăierarea între mafiile infracto-primarilor din București a ajuns la faza milițiilor personale, pe famiglie.

„În Piața Unirii din București au avut loc incidente între polițiile locale”, transmit jurnaliștii.

„Polițiile locale”.

Suntem pe calea directă spre împărțeala post-sovietică a averii publice, care a implicat nu doar furtul la scară largă, ci și măciucarea reciprocă între adversari cu diverse bucăți din forțele de ordine.

Mafioții ăștia de Dâmbovița nici măcar nu-și plătesc goriloii din banii personali, ci tot din bani publici, ca să fure tot din bani publici. Suntem într-un absurd total.

Modul de operare a fost bine documentat („Gruparea Goleac–primarul PSD Băluță se afișează cu mafia. Șef din Poliția Locală Sector 4, la piscina din curtea casei liderului Clanului Sportivilor” scria, încă de acum 4 ani, Libertatea) – ei, și? Pe cine interesează, în atât de extinsele structuri de „lege și ordine” din statul român, de unde se iese la pensie specială la 49 de ani?

Afacerea cu planșeul Unirii este un (alt) tun de trei sferturi de miliard de lei, bani veniți de la guvern, deci nesupuși rigorilor atât de „neprietenoase” ce guvernează cheltuiala fondurilor europene. Graba celor doi primari-mafioți, de la 3 și 4, de a începe formal șantierul, ca să circule banul, spune totul despre seriozitatea proiectului – despre care, de altfel, nu știm practic nimic, decât că nu-i chiar așa o urgență (și putem bănui și cam ce-ar urma să iasă, având în vedere antecedentele dlui Băluță cu Pasajul Unirii, care e păzit acum 24/7 de alte echipaje de poliție locală, să nu mai moară oamenii când intră în tunelul „refăcut”).

Una peste alta, scandalul demonstrează încă o dată eșecul complet al organizării teritoriale a României, un model care a fost impus pe vremea RSR, deci în timpul unui cu totul alt sistem de guvernare și decizie. Avem, în București, 7 primării, și nenumărate în jurul orașului, și practic toate se ocupă în primul rând cu tunuri imobiliare și șperțuirea achizițiilor din bani publici. Cum dracu’ să progresezi așa?

Ca de obicei înaintea alegerilor, un sondaj, să vedem cum mai stăm în bula de-aici. Evident, n-are nicio relevanță sociologică, doar spune ceva despre noi, cei care mai trecem p-aci.

Așadar, iată, chiar în ordinea în care vor apărea pe buletinul de vot, la primul tur al alegerilor pentru Președinția României, pe 24 noiembrie anul acesta. Votați favoritul/favorita:

Alegerile de anul acesta sunt deschise oricărui rezultat. Nu știu dacă am mai văzut vreodată o cursă prezidențială în care 5 sau chiar 6 candidați să aibă șanse la turul doi.

Curios, totuși, cum s-au grupat candidații cu șanse în prima parte a buletinului de vot.

Și încă ceva: nu știu câți candidați vor fi pe prima pagină dar, dacă vor fi câte doi, atunci atât dl. Ciolacu, cât și dl. Ciucă vor avea norocul deosebit de a fi pe așa-numita „pagină grea”, cum se spune în presa scrisă – adică pagina 3, acolo unde se duce privirea prima dată când se deschide ziarul.

Trebuie să vorbim despre asta.

Deci, iată câteva pasaje din motivarea CCR*, pasaje care mi se par cruciale:

Apoi, CCR mai precizează:

Carevasăzică, judecătorii CCR care au votat interdicția – adică 4 numiți de PSD și unul de la UDMR – au condamnat-o, de fapt, pe Diana Șoșoacă, pentru delict de opinie.

Această persoană – pentru care nu am niciun fel de simpatie, să nu fie vreun dubiu – are cu adevărat un discurs de mahala politică, un discurs conspiraționist, antisemit, legionar, haotic, scandalagiu mai degrabă decât scandalos, mizerabil, anti-european și antidemocratic, evident.

Dar acestea sunt discursuri. Opinii. Transmisiuni pe Facebook. Editoriale. Nu sunt decrete, legi, ordonanțe de urgență. N-au valoare practică. Nu pot obliga pe nimeni la nimic.

Dna Șoșoacă este politician – ceea ce, desigur, este dezonorant pentru însăși ideea de politică – dar ea face declarații politice, ăsta este rostul ei. Asta e nișa ei.

Dacă prin aceste declarații ea încalcă legi în vigoare în România, ceea ce, aparent, face cu vârf și îndesat prin poziționările sale legionaroide și antisemite, ei bine, ea poate fi cercetată, judecată și sancționată penal pentru asta – dar acest lucru trebuie trebuie să se întâmple iar vinovăția să-i fie demonstrată, mai presus de orice îndoială rezonabilă, într-o instanță de judecată, unde acuzatul are dreptul la apărare și la recurs și apel, în cazul în care se consideră neîndreptățită.

CCR spune, în motivare, că dreptul de a alege și de a fi ales nu este absolut, și că poate fi supus unor limitări. Acest lucru este adevărat, dar nu CCR are autoritatea să interzică cuiva să fie ales sau să voteze, printr-o decizie ermetică, fără apel. Această decizie de ia de către o instanță de judecată, în urma unui proces echitabil.

De asemenea, nu există niciun articol în Constituția României sau în legea de organizare a CCR care să permită acestei instituții, compusă din membri care nici măcar nu trebuie să fie judecători, să judece și să interzică candidatura cuiva în alegeri.

Vă rog să citiți cu atenție Art. 146 din Constituția României, care stabilește clar care sunt atribuțiile CCR. Articolul are 11 alineate și unul singur se referă la alegerea președintelui republicii: „f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului”. Deci procedură de alegere, nu atașament față de Constituție.

Iar unul dintre membrii CCR, judecătoarea Iuliana Scântei, explică foarte bine, în opinia ei separată, că „Curtea Constituţională nu are atribuţia de a verifica comportamentul, opiniile, afirmaţiile sau atitudinile unui candidat la alegerile prezidenţiale, toate acestea fiind aspecte de natură subiectivă care fac parte din sfera libertăţii de exprimare”.

Cu toate acestea, iată, o decizie inexplicabilă, prin care CCR se implică direct în politică.

Astfel de aprobări sau respingeri de candidaturi prin votul obscur al unor structuri ce nu permit recurs, numite politic, se întâmplă doar în dictaturi sau teocrații, cum ar fi Rusia sau Iranul, dar nu într-o țară democratică.

Eu cred că Șoșoacă și extremismele ei stridente trebuiau învinse la urne. CCR și manevratorii săi trebuiau să aibă măcar acest minim respect față de români: să-i lase pe ei să decidă, prin vot.

Prin această decizie uluitoare, CCR s-a compromis total. După ce a ucis de jure lupta anticorupție făcut scăpați mii de infractori, prin decizii cel puțin suspecte și, uneori, contradictorii, iată că, acum, a devenit pur și simplu o măciucă politică, folosită pentru a stabili, prin cotloane, cine să câștige cursa și cine nici măcar să nu participe la cursă.

CCR și-a arogat, în ultimii ani o putere absolută. Iar puterea absolută corupe în mod absolut.

Singurul lucru pe care-l mai poate face acum CCR este să demisioneze în bloc, iar acesta să fie primul pas către o reformă profundă a acestei instituții.

*Textul complet, aici.

Deci ferea, nu mai poate dommarcel.

Oare când a aflat premierul României că România are cea mai mare inflație din Europa?

Și, mai important, când va înțelege și de ce?

Poate-i explică cineva dlui prim ministru ce provoacă inflația: și anume –

1. Inundarea pieței cu bani
2. Cererea mare pentru bunuri și servicii ce nu pot fi asigurate
3. Și 3, tocmai restricționarea ofertei

Ce să vezi, guvernul dlui Ciolacu – și cel de dinaintea lui, și celelalte guverne PSD PNL au făcut cumva și au aplicat cu îndârjire toate aceste trei metode de creștere a inflației.

Poate vă amintiți ce mare mirare a cuprins miniștrii guvernului când au descoperit că degeaba au limitat adaosul comercial la unele produse, deoarece a crescut imediat prețul altora, pentru că economia e completamente interconectată.

Sau poate n-ați uitat că guvernul împarte cu larghețe vouchere de vacanță, de sute de milioane de lei, ceea ce a determinat, imediat, creșterea prețurilor în industria turistică.

În fine, guvernele ultimilor ani au pompat cu o inconștiență criminală zeci de miliarde de euro în salariile angajaților la stat, ceea ce este un factor determinant pentru creșterea inflației.

Potrivit unei analize făcute de Ziarul Financiar, pe date oficiale, furnizate de Ministerul Finanțelor, în 2016 guvernul României a cheltuit 11 miliarde de euro cu salariile bugetarilor. 8 ani mai târziu, adică anul acesta, guvernul va cheltui pentru salariile bugetarilor aproape 30 de miliarde de euro.

Rata de creștere a salariilor plătite în sectorul bugetar a crescut exploziv în ultimii ani și ritmul rămâne ridicat. De exemplu, în primele 5 luni din acest an, salariile bugetarilor au fost mai mari deja cu 21% față de 2023.

În acest timp, deficitul României a depășit 7% din PIB, o valoare înspăimântătoare, în condițiile în care Uniunea Europeană consideră că nivelul de alarmă pentru orice economie care vrea să funcționeze normal este de 3%.

Pentru a susține asemenea creșteri uluitoare ale sumelor aruncate în sistem, guvernul Ciolacu se împrumută de pe piețele externe cu o frenezie scăpată de sub control – am ajuns la împrumuturi de câte 25-30 de miliarde de euro anual, iar aceste credite vin cu dobânzi din ce în ce mai mari, evident.

De asemenea, gradul de îndatorrare al României a depășit 50% din PIB – mai precis, a depășit 52% din PIB, un alt nivel final de alarmă la atingerea căruia legile în vigoare în România obligă guvernul să ia măsuri imediate și ferme de reechilibrare a bugetului, cheltuielilor publice și risipei bugetare.

Evident, după câte știm cu toții, dl Ciolacu și miniștrii săi nu fac nimic în sensul acesta, ba dimpotrivă. Petrecerea continuă deși barca ia de multă vreme apă prin multe găuri.

Situația mi se pare cât se poate de dramatică și îmi amintește de una dintre expresiile memorabile ale lui Ernest Hemingway – “Cum ai dat faliment? În două moduri: mai întâi treptat, apoi brusc”.

Treaba e că falimentul național, când va veni, va fi plătit tot de cei care și până acum au fost sărăciți de inflație.

Halal social-democrație.

PS – ulterior, cabinetul prim-ministrului a transmis că dl Ciolacu ar fi vrut să se refere, de fapt, la evaziunea fiscală, nu la inflație. Adică „Nu pot să ridic din umeri, prim-minstru al României, şi să mă uit că avem cea mai mare inflaţie din Europa” devine „Nu pot să ridic din umeri, prim-minstru al României, şi să mă uit că avem cea mai mare ievaziune din Europa.”

E bună precizarea, pentru că și aceasta este la fel de adevărată ca și prima, pe care dl Ciolacu a rostit-o, probabil, ca pe un act ratat tipic.

În numeroase județe, sute sau poate mii de oameni, șefi de secții și ajutoarele lor, au fost puși să aștepte uneori direct în stradă, sub soarele nimicitor din aceste zile, ca să predea sacii cu voturi și procesele verbale.

Oamenii sunt epuizați, după o zi și o noapte de muncă, înfometați, nespălați, nervoși, claie peste grămadă, fără umbră, fără o băncuță pe care să stea, fără să le dea cineva niște apă sau ceva de mâncare.
O bătaie de joc incredibilă, nedemnă de un stat european veritabil. Scenele pe care le-am văzut în cursul zilei de ieri descriu o administrație publică totalmente incompetentă, care nu e nici măcar în stare să învețe din propria experiență, pentru că astfel de scene s-au repetat practic la fiecare rundă de alegeri, de 20-30 de ani încoace. Soluția e cunoscută – digitalizarea – dar poate că unii’s prea proști, în acest sistem, să poată face pasul de la plaivaz la computer.

Autoritatea Electorală Permanentă și Biroul Electoral Central, împreună cu Ministerul de Interne și primăriile, sunt direct responsabile pentru această porcărie tipică pentru o țară de lumea a treia.

Evident, aceste instituții caută să paseze răspunderea – care pe prefecturi, care pe primării, că nu s-au organizat local. Aceasta este o veche tradiție a instituțiilor publice din România, din păcate – fiecare încearcă să facă cât mai puțin, dacă se poate nimic, și să lase pe alții în față, la încasare.

În sectorul 3, de pildă, primarul de sector a venit în curtea liceului unde așteptau sute de oameni ca să predea documente și, în condiții de urgență, a cerut să li se aducă apă și mâncare. Unii găsiseră un pic de umbră sub un copac, alții se băgaseră sunb un tobogan. Când l-au văzut pe Robert Negoiță, au început să-l huiduie.

În sectorul 2, primarul Radu Mihaiu a admis că sala în care se înghesuiseră șefii de secție și asistenții lor avea un singur aparat de aer condiționat, iar acela “nu eera calibrat”, orice-ar însemna asta.
Președintele Autorității Electorale Permanente. Toni Greblă, nu a putut fi contactat pentru a da explicații. Aseară, însă, procesul de predare a sacilor cu buletine de vot și a verificării proceselor verbale a fost suspendat în 22 de județe, din cauza epuizării oamenilor, iar voturile sunt păzite acum de poliție. E ceva imposibil de înțeles, așa o dezorganizare e un scandal, în mai mult de jumătate din județele țării lucrurile nu merg cum ar trebui. Cine e vinovat? Nu credeți că ar trebui dați afară niște responsabili?

Problema e că toată această structură de stat care trebuie să organizeze o procedură crucială pentru funcționarea României nu este deloc conștientă pentru cine lucrează, de fapt – adică nu pentru birocrația statului, nu pentru arhive și pentru dosarele ce trebuie umplute cu hârtii, ci pentru oameni, pentru cetățenii care votează și pentru cetățenii care sunt implicați direct în procesul de votare. Nu se gândește nimeni – măi, dar ce se întâmpă dacă… cum ne pregătim noi pentru… cum facem să fie cât mai simplu… Uitați-vă doar la ce mizerie de site este site-ul public al Autorității Electorale, de unde nu poți înțelege nimic când vine vorba de rezultatul votării – că trebuie să vină ONG-uri precum Code 4 Romania să ia datele și să le transforme în formule grafice inteligibile. Iar asta se întâmplă cu imensa majoritate a site-urilor instituțiilor publice, începând cu faimosul – sau infamul – spațiu privat virtual, care pare făcut pentru niște specialiști cu minți întortocheate rămași în secolul trecut, nu pentru cetățenii cărora ar trebui să le fie cât mai ușor să plătească taxele și impozitele.

Modernizarea României trebuie să înceapă de la acest principiu simplu: instituțiile publice funcționează pentru cetățeni și în interesul lor, nu invers.

Răspunsul instinctiv este „înainte”, nu? Sau, cel puțin, așa sper 😜

Răspunsul corect este, însă, „privesc încotro vreau să ajung” – cu excepția momentelor în care mă asigur ca să nu mă lovească alt vehicul.

Privim înainte când vrem să mergem înainte, la dreapta sau la stânga când virăm la dreapta sau la stânga, înapoi când dăm în marșarier.

De asemenea, când suntem în trafic, privim mai departe de bara mașinii din față, dacă știm să conducem preventiv.

Cu alte cuvinte, ne stabilim instinctiv, în mod reflex, o țintă dinamică spre care ne îndreptăm făcând manevrele necesare ca să ajungem în siguranță acolo (cei mai mulți dintre noi). În plus, rămânem mereu atenți și la ce se întâmplă în jurul nostru și ne adaptăm în fiecare clipă la un mediu în permanentă schimbare, așa cum e traficul auto.

Așa ar trebui să facem și în viață, nu?

O mulțime de obiective ni se par îndepărtate, atunci când ne imaginăm prima dată cum ar fi să le atingem. Propriul apartament; o casă pe pământ; o călătorie în jurul lumii; o facultate pe care s-o faci pentru tine, nu pentru că te-au bătut la cap părinții; motocicleta visurilor; nunta tuturor visurilor; afacerea ta, după ideea ta etc – nu există limite în ceea ce ne dorim și putem obține, dacă avem un plan, dacă rămânem concentrați pe obiectiv și dacă știm să facem alegerile inteligente pe parcurs.

Și fiecare alegere bună are la bază o decizie financiară inteligentă, luată la momentul potrivit.

Eu am căutat 7 ani o casă cu grădină în care să mă mut. Am știut că asta vreau, mi-am adaptat așteptările la prețurile de pe piață (adică am redus așteptările, practic), apoi am umblat cu răbdare prin jumătate de București și pe la marginile lui, ani la rând, căutând ceva care să se potrivească. Am știut că, la fel ca-n inginerie, nu există o soluție perfectă – ce câștigi pe-o parte, pierzi pe alta – dar mi-am imaginat și proiectat soluția de compromis mulțumitor pe care urma s-o accept ca deznodământ al căutării. Iar când am găsit locul ce corespundea criteriilor, aveam deja soluțiile de finanțare necesare, că doar așteptasem atâția ani să-mi adun avansul și garanțiile pentru credit.

Nu totul poate fi anticipat în viață (ce plictiseală ar fi, nu?); când mi-am înmatriculat firma, acum mai bine de 20 de ani, am făcut-o mai mult de gura unui fost șef, fără prea mare convingere. Dar să ai firma ta îți deschide oportunități de producție și câștig pe care nu le ai ca simplu angajat. Și așa cum înveți să faci limonadă când viața-ți dă lămâi, așa înveți, de plăcere-de nevoie, și noi abilități când ai de plătit taxele lunare ale unei firme.

Mai există o asemănare între felul în care șofăm și felul în care trăim.

Atât ca să conduci o mașină către destinație, cât și ca să-ți urmărești obiectivul în viață, ai nevoie de resurse. Carburant, revizii, asigurări în cazul mașinii, adăpost, mâncare, utilități șamd în cazul trăirii propriu zise. Îți trebuie banii pe care să-i poți transforma în combustibilul deplasării tale către țintă.

Banii pot veni din multe surse, dar aproape întotdeauna sunt limitați (ceea ce e una dintre marile tragedii ale omenirii și un cimitir al multor dorințe). Pentru depășirea acestui obstacol atât de neplăcut s-au inventat băncile și creditele. Acestea sunt instrumente pentru atingerea unor obiective.

Ca orice instrument, și creditul trebuie folosit cu atenție și conform instrucțiunilor. Cine crede că banii de la bancă sunt un venit se frige rău.

Creditul – dacă-mi permiteți o parafrază – este un slujitor bun, dar un stăpân îngrozitor, așa că trebuie să înțelegi, înainte de orice, pentru ce nevoie vrei să-l angajezi și cum vei putea să-l menții sub control cât timp va locui în portofelul tău. Abia după aceea poți să-ncepi căutarea celei mai bune oferte din nenumăratele care există pe piață.

În acest context, vă semnalez produsele-vedetă ale BCR din această perioadă, care sunt și încadrate într-o campanie cu premii frumușele.

Vreți să vă spun care este obiectivul meu pe termen lung, la care lucrez de niște ani? Ceea ce se numește, neceremonios și foarte potrivit, The FU Money, sau, mai politicos, independența financiară permanentă. Mai am puțin 😜

Declarația a fost făcută în timpul unei reuniuni dedicate împlinirii a două decenii de la aderarea României la NATO.

În același discurs, președintele României a mai cerut și revitalizarea industriei naționale de apărare și modernizarea infrastructurii naționale de transport.

Pentru cei care se întreabă de ce a fost menționată infrastructura de transport, ei bine, să notăm că o evaluare recentă a militarilor occidentali arăta că, dacă s-ar întâmpla ca România să fie atacată din Est, aliații noștri ar avea mari dificultăți să ne trimită tehnică de luptă grea, pentru simplul fapt că țara noastră nu are suficiente poduri care să reziste la traversarea cu tancuri; de asemenea, nu avem autostrăzi care să meargă de la vest la est iar rețeaua feroviară este într-o stare îngrozitor de proastă – așadar, chiar dacă avem aliați puternici, aceștia ar avea dificultăți mari să ne ajute, și nu din vina lor – în fond, în 3 decenii de după Revoluție guvernele succesive ale României n-au fost interesate să finalizeze nici măcar o autostradă completă, ca să nu mai vorbim de alte lucrări noi de infrastructură de transport.

Indolența politicienilor pune acum în pericol letal țara noastră.

Cât despre cererea președintelui, ca să fie intensificate eforturile pentru a consolida rezerva de personal militar, am văzut că multe redacții au interpretat această declarație ca pe o solicitare prezidențială de a fi reintrodus serviciul militar obligatoriu.

Sunt de altă părere.

România are acum o armată profesionistă, compusă din aproximativ 80.000 de militari activi, și o rezervă compusă din puțin peste 50.000 de rezerviști, doar că despre această rezervă șeful Armatei, generalul Vlad Gheorghiță, a spus recent într-un interviu pentru Europa Liberă că „este foarte îmbătrânită pentru luptă. Imaginați-vă o persoană la 50 de ani, cu un sac de spate, o raniță, cum este cunoscut popular, de 80 de litri în spinare și cu o vestă de 7-10 kilograme, cu muniția aferentă, cu vesta antiglonț, cu casca de kevlar și cu toate celelalte echipamente subsidiare echipamentului.”

Este adevărat că armata are un program de recrutare și antrenament pentru voluntari, doar că oferta financiară este atât de puțin atractivă încât practic niciodată nu reușește să-și completeze cifrele vizate – plus că e vorba de cifre foarte mici, de ordinul a câtorva mii de militari.

În mai anul trecut, de pildă, armata încerca să recruteze 2187 de rezerviști voluntari, cărora le oferea câte 3000 de lei pe lună cu toate sporurile pe durata instrucției, și câte 1500 de lei pe durata rezervei.

Nu e de mirare că interesul e foarte scăzut. Reprezentanții armatei, în general foarte discreți și rezervați în declarații publice, au avertizat de mai multe ori în ultimii ani că situația nu e deloc bună și trebuie făcut ceva repede, altfel vom plăti, cu toții, foarte scump această pasivitate față de pericolul mortal care crește dinspre Rusia.

Dar penuria de rezerviști nu e singura problemă de personal a armatei române.

Din cauza salariilor mici, din armată se pleacă masiv. Mii de cadre militare renunță în fiecare an la uniformă. Potrivit unor date adunate Europa Liberă, în ultimii doi ani din armată au plecat 13.000 de angajați, iar deficitul de personal este de zeci de procente.

Un fost parașutist militar a explicat că salariul lui de încadrare era de numai 1.100 de lei, și abia reușea să-l dubleze din salturile cu parașuta și alte sporuri.

Când plătești parașutiști militari, adică trupe de elită, cu 2.200 de lei pe lună, nu cred că te poți aștepta la vreun mare interes pentru înrolare. Pentru majoritatea gradaților și subofițerilor armatei române, un salariu de 4.000 de lei pe lună, bani în mână, pare de neatins.

Iar dacă auziți cumva vreun domn ministru că se scuză, cum că n-ar fi bani pentru salarii mai mari pentru armată, ei bine, cred că e cazul să-i priviți cu neîncredere, pentru că partidele de la putere au găsit fără probleme bani pentru plata unor salarii uriașe pentru sinecuriștii din clientela de partid, de ordinul miilor sau zecilor de mii de euro.

Dar nu cred că aceștia se vor duce în linia întâi, dacă, Doamne ferește, România noastră fără autostrăzi, fără poduri și fără căi ferate va fi cumva atacată.

Cât despre revelația dlui Iohannis, este extraordinară – extraordinar de întârziată, vreau să zic. Rusia a invadat Ucraina în 2014, atunci a început de fapt războiul, o dată cu anexarea ilegală a Crimeii și cu invadarea Donbasului de către trupele ruse. Era clar ce urmează și au existat toate avertismentele necesare. Țara noastră – noi! – am pierdut un deceniu pentru construirea unei apărări solide. Se spune că mai bine mai târziu ca niciodată, dar, uneori, mai târziu înseamnă și prea târziu.

Sper din toată inima că mă înșel.

Locul se numește Piazza del Teatro di Pompeo, cu referire la primul teatru al Romei antice, construit de un politician populist până-n măduva oaselor: Gnaeus Pompeius Magnus.

La jumătatea primului secol î.Hr., Teatrul Mare era o structură splendidă și, pe măsura finanțatorului, mai mare decât oricare altul din lumea cunoscută de antici – sursele istorice descriu o construcție care ar fi fost cât jumătate din Colosseumul de mai târziu și care putea primi până la 17.000 de spectatori. Teatrul lui Pompei a fost gata în numai 6 ani, fiind ridicat între 61-55 î.Hr. Gigantismul arhitectonic și lucrul în viteză nu incomodau deloc constructorii romani, care aveau la dispoziție cantități practic nelimitate de suferință umană sub formă de sclavi ca să o transforme în monumente glorioase.

Micuța Piazza del Teatro di Pompeo nu sugerează nimic din toate acestea, și nici în stânga și-n dreapta, dacă privești, nu vezi nici urmă din trecuta măreție, chiar dacă străzile, în sine, urmează conturul semicircular al hemiciclului original. Ruinele sunt însă dedesubt și, cu puțină documentare – sau noroc – poți să vezi câte ceva din ele dacă te-oprești prin apropiere la vreo cârciumă cu pivniță, cum ar fi, de pildă, Pancrazio, care ocupă parterul și subsolul unui loc ce era, acum 2000 de ani, o parte din Teatrul Mare.

La Pancrazio, fețele de masă au imprimate, bilingv, o scurtă descriere a Teatrului Mare al lui Pompei și un plan-releveu al structurii. La subsol găsești chiar resturi din zidurile originale, câte un fragment de frescă și, la pièce de résistance, partea inferioară a unei coloane de marmură, pe ale cărei caneluri au lăsat urme trecerea secolelor și zecile de mii de romani care s-au frecat de ele intrând și ieșind din clădire.

În primul secol î.Hr., Republica Romană încă interzicea, formal, edificarea teatrelor din zidărie permanentă. Teatrele erau considerate locuri unde nu se puteau desfășura decât evenimente religioase ocazionale, ca atare nu erau permise decât teatre făcute din lemn și pânză, care puteau fi instalate temporar lângă diverse temple – și, oricum, în republica unde gravitas conta atât de mult, frivolitatea lumii artistice nu era privită cu ochi buni de establishmentul patricienilor.

Dar, cum (aproape) nicio demnitate nu rezistă în fața poftei de divertisment, nici această interdicție n-a rezistat în fața unei vedete politice fără scrupule. Pompei era atât de hotărât să cucerească puterea (și) prin adulația poporului încât a comis, netulburat, o fraudă imobiliară gigantică pentru asta.

Inițial, Pompei a pretextat că finanțează construcția unui templu, doar că unul… foarte mare, în formă de, ce să vezi, amfiteatru. Așa că din templul dedicat lui Venus Victrix a crescut, cu impertinență, un uriaș hemiciclu de inspirație grecească, dar și o mare curte interioară terminată, viclean, cu un spațiu elegant, nou-nouț, în care, de ce nu, stimați senatori? vă puteți întâlni dacă Senatul trebuie renovat, dacă înțelegeți aluzia. Și, pentru că acest loc trebuia să poarte un nume, i-a spus, simplu, Curia Pompeii, că n-a avut altă idee.

Teatrul lui Pompei, reconstrucție 3D

Să remarcăm, totuși, că populismul antic se finanța cu bani personali, nu publici, ca acum: Pompei a plătit din averea lui formidabila construcție, o avere altfel fabuloasă, pe care o acumulase conducând personal armatele romane și învingând în diverse războaie de jaf și cucerire.

În teatru s-au jucat nenumărate piese ale autorilor în vogă de la vremea respectivă, s-au organizat curse de care, vânători de animale exotice și diverse evenimente sportive. Cicero spune că Pompei a coborât și el în scenă, ca actor, cel puțin o dată, când a jucat rolurile lui Alexandru cel Mare și Agamemnon (cum altfel), cu ocazia rememorării unuia dintre triumfurile sale.

Dar, vai, sic transit gloria mundi! La numai 6 ani de la glorioasa inaugurare a Teatrului Mare, Cezar a aruncat zarul, trecând Rubiconul, și a declanșat războiul civil care avea să se sfârșească cu asasinarea ignobilă a lui Pompei în timpul fugii sale în Egipt. Se spune că Cezar a plâns la aflarea veștii, dar asta nu l-a împiedicat să folosească tocmai Marele Teatru construit de adversarul său ca să-și celebreze triumful asupra acestuia, pentru că nicio victorie antică nu era completă fără umilirea ritualică a adversarului înfrânt.

Dar istoria are felurile sale de a se răzbuna: la 4 ani după moartea lui Pompei, Cezar a fost asasinat, la rândul lui, chiar în Curia Pompeiană din Teatrul Mare, în timpul unei reuniuni senatoriale.

Teatrul s-a ruinat după căderea Imperiului și a dispărut în Evul Mediu, dar ironia continuă peste milenii: singura figură istorică reprezentată în pivnița de la Pancrazio nu este Pompei, constructorul căruia i se datorează ruinele propriu zise, ci Cezar, cel de la care i s-a tras ctitorului sfârșitul. Un bust al ultimului dictator al Republicii Romane se află pe scara ce duce către subsol. Este, cu siguranță, doar o copie a unei statui antice, dar faptul rămâne.

Poate că Pancrazio nu e chiar cea mai bună cârciumă din Roma, dar aici poți găsi ceva nu chiar atât de des întâlnit în meniurile centrului istorico-turistic: rigatoni con la pajata (adică paste cu intestine de vițel neînțărcat) sau trippa a la romana (adică burtă de vacă în sos tomat picant). Ambele rețete fac parte din așa-numita cucina povera, bucătăria savuroasă construită pe doar câteva ingrediente ieftine, pe care bogații le aruncă, la început, și după care ajung să se dea în vânt mai târziu. Așa că aici poți încerca mâncarea săracilor chiar printre ruinele ce-ți amintesc de unii dintre cei mai puternici și bogați oameni ai istoriei. Astfel, mâncarea nu va avea doar gust și aromă, ci și tâlc.

Printre aceste ținte erau – și încă sunt – multe de mediu, țara noastră fiind una dintre cele mai poluate din fostul est comunist.

Până în 2020, de pildă, România trebuia să ajungă la 50% rată de reciclare, dar ținta a fost ratată de departe: rata de reciclare a deșeurilor municipale ajunsese atunci abia la 11%. 3 ani mai târziu, în toamna lui 2023, țara noastră ajunsese la o rată de colectare separată a deșeurilor de numai 13%, ceea ce plasa România pe unul dintre ultimele locuri în UE din acest punct de vedere.

Avem o țară frumoasă, dar nu prea se vede din spatele gunoaielor, nu?

Enter Sistemul de Garanție-Returnare, care a inițiat o veritabilă „horă a reciclării”, deocamdată în privința ambalajelor de băuturi (plastic, aluminiu, sticlă, cu volume între 100 ml și 3 litri). La trei luni de la lansarea sistemului (pe 30 noiembrie 2023), SGR a atins deja jumătate din această rată de colectare la nivel național, în privința ambalajelor de băuturi.

Sintetic, bilanțul primelor 3 luni de SGR arată așa:

SGR este abia la început și, de aceea, cu toții suntem încă într-o perioadă de adaptare, de învățare a felului în care funcționează sistemul și, desigur, de corectare a ceea ce șchioapătă sau nu funcționează corect – spun că ne privește pe toți pentru că în această „horă a reciclării” s-au prins producătorii/distribuitorii, comercianții și noi toți, clienții finali.

Obiectivele SGR sunt ambițioase și ele ar trebui puse în balanță cu ce a reușit până acum România în privința colectării selective și reciclării deșeurilor. Mai țineți minte datele de la începutul articolului? 13% rată de reciclare la nivel național în 2023, după 16 ani de eforturi. Ei bine, obiectivele SGR sunt ca, până în 2026, să ajungă la o rată de colectare între 85%-90% pentru ambalajele de băuturi comercializate în țara noastră. E fezabil? În alte țări europene care au implementat acest sistem (14 la număr), rata de colectare a ajuns la 90% în 2-3 ani.

Deci, de ce nu?

Când mi-a venit rândul, am vârât sticlele și am primit în schimb nu unul, ci două vouchere de la automatul magazinului: unul cu valoarea sticlelor predate, altul cu reduceri suplimentare pentru anumite produse, adică o ofertă specială a supermarketului respectiv, ceea ce mi s-a părut o metodă de promovare interesantă. Le-am pus în portofel pe amândouă, cu gândul să strâng o sumă mai mare înainte de a le folosi.

Din punctul meu de vedere, tot procesul a fost simplu și fără sughițuri, iar faptul că eram mai mulți la rând, la RVM, mi s-a părut încurajator. Înseamnă că sistemul de garanție-returnare crește.

E adevărat că încă n-am încercat să returnez ceva la un mic comerciant care face colectare manuală, nu cu RVM. Acolo presupun că interacțiunea va fi semnificativ diferită.

Deși au trecut deja mai bine de trei luni de când SGR a devenit obligatoriu prin lege pentru toți producătorii/distribuitorii/comercianții din țara noastră, micii comercianți sunt în urmă cu semnarea efectivă a contractelor cu RetuRO și cu implementarea procedurilor. Cei care încă nu sunt în sistem riscă amenzi mari, care pot ajunge la 50.000 de lei, și suspendarea activității. Deocamdată, autoritățile manifestă o indulgență de înțeles, pentru că SGR e încă la început, dar, la un moment dat, această perioadă de grație se va termina.

Pe baza informațiilor oferite de RetuRO, care este compania ce administrează SGR (Sistemul de Garanție-Returnare), am compilat lista pașilor pe care îi au de făcut comercianții ca să intre în sistem și să evite amenzile prevăzute de lege.

 Deci, dacă ai un magazin unde se vând băuturi în ambalaje de plastic, la doză sau la sticlă, citește informațiile de mai jos – iar dacă știi pe cineva care are un magazin, fă-i un bine și dă-i să citească: 

La call-center-ul RetuRO (asaltat de telefoane în ultimele luni), comercianții au adresat o mulțime de întrebări. Dintre acestea și cum era de așteptat, cele referitoare la decontare și plata facturilor sunt printre cel mai des întâlnite. Așadar:

Așadar, dacă sistemul funcționează corect, se creează un flux circular de bani care însoțește ambalajele puse în circuit, folosite, recuperate și reciclate.

Cmercianții care sună la call-center mai au o întrebare concretă, care are enorm de multă importanță pentru ei: când își primesc banii de la RetuRO? Ei bine, iată:

RetuRO a comunicat că a generat primele facturi pentru colectările din decembrie 2023 în luna ianuarie iar acestea au fost plătite în termen, până la data de 25 ianuarie. Pentru luna februarie, facturile vor fi plătite până la data limită de 25 martie. De asemenea, RetuRO insistă că respectă cu rigurozitate termenele de plată și nicio factură nu a fost achitată cu întârziere.

La jumătatea lunii martie, două treimi dintre comercianții din România erau înscriși în SGR. Cei mai bine organizați sunt marii retaileri, care acum recuperează majoritatea ambalajelor SGR din piață. Una peste alta, ceva mai mult de o treime dintre comercianți (37,5%) pot implementa deja SGR și pot organiza puncte de returnare.

Trebuie să ne întrebăm ce ascunde această opțiune.

Dl. Cîrstoiu este, fără îndoială, un medic foarte bun, cu experiență de management (este și directorul Spitalului Universitar), cu o carieră universitară solidă (este profesor și decan la Facultatea de Medicină), cu interese în medicina privată (este acționar la mai multe clinici), cu venit excelent și cu o istorie personală de învingător (cine-l cunoaște, știe).

Dar dl. doctor nu și-a exprimat niciodată, în niciun fel – public, adică – interesul pentru administrarea orașului. Nu a avut și nu are vreo propunere, vreun plan sau vreo idee pentru dezvoltarea Bucureștiului, nu știm să aibă o ierarhie a priorităților și problemelor Capitalei, nu am auzit de la dânsul vreo critică sau vreo laudă pentru felul în care a fost condus vreodată cel mai mare oraș al țării – și, de altfel, nici măcar nu mai locuiește în București (chiar așa, ce părere o avea dânsul despre felul mafiot în care este organizată și exploatată zona metropolitană a Capitalei?)

La prima vedere, alianța PSDPNL a pus carul înaintea boilor: a ales un candidat înainte să se-ntrebe care e legătura candidatului cu subiectul competiției.

Asta expune și felul în care aceste două partide se raportează la administrarea Bucureștiul: mai întâi să ocupăm funcția și vedem noi dup-aia ce facem. Este exact pe dos decât cum ar trebui făcut, de fapt, dacă ar fi pus pe primul loc interesul cetățenilor, nu al politicienilor. Principiul corect este că vrei să devii primar pentru că ai un plan de îmbunătățire a vieții celor din jurul tău și vrei să-ți servești comunitatea. La dl. Cîrstoiu nu se verifică.

Și atunci, de ce-și asumă PSDPNL acest dublu handicap, adică și lipsa notorietății, și lipsa preocupării candidatului pentru poziția pe care o vizează?

Pentru că, atât în PSD, cât și în PNL, adevărații candidați au trebuit jugulați ca nu carecumva să amenințe poziția liderilor, prin creșterea vizibilității și (poate) prin ocuparea unei funcții atât de puternice.

De aceea celor două partide le-a rămas doar varianta jocului la ricoșeu, a loviturii cu manta.

Nimeni nu-i atât de naiv în PSDPNL încât să creadă că dl. Cîrstoiu poate câștiga primăria mare în competiție cu doi candidați precum Nicușor Dan și Piedone.

Dar cum ar fi, de pildă, ca dl. Cîrstoiu să-l încurce cât poate pe dl. Nicușor Dan, nu mult, ci doar atâta cât trebuie ca să iasă dl. Piedone pe primul loc?

Iar dacă va avea nevoie, dl. Piedone va putea fi chiar sprijinit pe sub radar, la vot, de organizațiile celor două partide. E o procedură încercată și verificată – în fond, se știe prea bine că UDMR a beneficiat de voturi oferite, discret, de PSD, așa cum s-a procedat și în cazul Elenei Băsescu, la un moment dat, care candida ca independent, fără șanse, dar s-a ales în cele din urmă europarlamentar cu sprijinul nu chiar atât de subtil al PDL.

De ce ar vrea PSDPNL să iasă Piedone primar general?

Păi, în primul rând, „pentru că-i de-al nostru, tovarăși, e ca noi”.

Piedone se integrează natural în aglomerația de impostori din aceste partide. Sunt convins că dl. Ciolacu și dl. Piedone vor avea o conversație reciproc înțelegătoare, chiar dacă nu neapărat și cursivă, despre avantajele începerii și terminării (cumva) a studiilor la vârsta maturității, despre certificate de revoluționar și despre permise de conducere.*

Apoi, o dată în funcție, dl. Piedone va avea nevoie de votul consilierilor municipali, care vor fi, se presupune, în majoritate PSDPNL. Simțiți, aici, potențial de negociere reciproc avantajoasă?

Cât despre zestrea electorală a dlui Piedone, susținerea trustului media al dlui Dan Voiculescu vi se pare atractivă?

Urmează, deci, un scrutin organizat pe principiul „iuțeala de mână și nebăgarea de seamă fac primar din a noastră poamă”.

*Dl. Cristi „Piedone” Popescu a absolvit liceul la 32 de ani și și-a luat permisul de conducere fraudulos, la Pitești, la 5 categorii într-o singură zi. Despre dl. Marcel Ciolacu nu știm când a terminat liceul, dar știm că a urmat cursuri la o facultate privată neautorizată, pe care nu știm când a absolvit-o, pentru că a dat examen de licență la un deceniu după începerea studiilor. Dl. Ciolacu are certificat de revoluționar în Buzău, dar i-a fost respinsă cererea de a fi declarat luptător cu merite deosebite. Secretarul de stat care a respins această cerere a fost ulterior dat afară.

Oricum, în discursul și programul său electoral pentru candidatura la șefia NATO, dl Iohannis insistă pe obiectivul ca fiecare țară NATO să îndeplinească condiția de a aloca minimum 2% din PIB pentru cheltuieli de apărare, un obiectiv asumat de membrii NATO încă de acum un deceniu și care, în contextul de acum, cu o Rusie-agresor care-și invadează vecinii și amenință țările democratice cu anihilarea, este mai mult decât necesar.

În acest context, să observăm că oficialii români se laudă oricui are timp să-i asculte că România a prevăzut în buget 2% din PIB încă din 2017, și că acest procent a crescut până la 2,5% anul acesta.

Ar fi bine, dacă socoteala de-acasă s-ar potrivi cu cea din târg.

Problema este că, în ultimii 3 ani, cheltuielile efective cu apărarea din bugetul României au scăzut constant, în loc să crească.

Deși pe hârtie s-au alocat banii, ei n-au mai fost și cheltuiți – pe înzestrare și pregătire și dezvoltare a armatei, adică, pentru că sigur au fost sparți de guvernele PSD/PNL pe giugele cu mai mare atractivitate electorală.

Ultimul raport NATO (pe care-l găsiți aici, alături de o mulțime de alte documente similare din anii precedenți) arată cum au involuat cheltuielile efective pentru apărare în România începând din 2020:

Am avut un procent de 2,01% în 2020.

În 2021, procentul a scăzut la 1,85%.

În 2022, a mai coborât un pic, până la 1,72%.

Iar în 2023, cheltuielile efective cu apărarea au reprezentat 1,60% din PIB în loc de cei 2% asumați public.

Adică una vorbim și alta fumăm.

Ne furăm singuri căciula.

Sigur, se mai întâmplă ca un buget să nu poată fi cheltuit integral, dar aici avem de-a face cu o tendință, nu cu o întâmplare: 3 ani la rând, bugetul cheltuit efectiv a tot scăzut. Iar diferențele, deși par mici, înseamnă sute de milioane de euro anual, bani care ar trebui să meargă pentru pregătirea României în fața unei posibile agresiuni (din partea Rusiei). Să iei fonduri de la bugetul apărării ca să dai sporuri și prime pe la clientela de partid este o crimă, în contextul de acum.

Este adevărat că în ultimii ani România a făcut, în sfârșit, achiziții serioase de armament, dar mai este enorm de mult de lucru – mai ales că pentru genul de război barbar, de uzură și distrugere completă pe care-l duce regimul lui Putin, câteva sisteme de rachete de mare precizie nu sunt suficiente, nici măcar pentru descurajarea unei eventuale agresiuni. Poate vă amintiți că șeful armatei, gral Gheorghiță Vlad, își exprima recent speranța că militarii români vor primi anul viitor bocanci pe care să-i și poată folosi la marșuri. Aici suntem.

Și, apropo, deși s-au făcut achiziții, același raport NATO arată că, din bugetul apărării, cea mai mare parte e cheltuită cu personalul, iar achizițiile reprezintă de trei ori mai puțin. Adică România cheltuie aproape 60% din bugetul Apărării cu personalul, iar această proporție este în creștere (era 55% în 2022). Doar Italia și Muntenegru alocă un procent mai mare. În același timp, doar 22% din bugetul românesc al apărării este folosit pentru achiziții majore de armament.

Guvernul trebuie să se trezească, măcar în al 12-lea ceas, și să înțeleagă ce momente istorice cumplite vom trăi dacă vor sifona bani de la înzestrarea și dezvoltarea corectă a apărării României.

Mai puțin homo sapiens.

Pe noi, ritmurile naturale ne provoacă să le contrazicem. Vrem căpșune în decembrie, să schiem pe zăpadă în deșert, trei recolte pe an de pe același teren, lumină după apus, tomate crescute din apă, nu din pământ, schimburi de noapte la muncă, să nu cumpărăm decât fructe și legume frumoase și lucioase, viață lungă în ciuda a tot ce ne-o scurtează.

Probabil că starea aceasta de nemulțumre permanentă, dorința de a supune tot ce pare (sau e!) mai presus de noi este ceea ne-a făcut ce suntem azi: specia dominantă a planetei, mereu gata să sculptăm realitatea, să transformăm, după voința noastră, tot ce vine în contact cu noi.

Reversul medaliei? Am obținut supremația, dar am pierdut naturalețea.

Iată o nouă provocare, deci: cum să obții ce-i mai bun de la natură fără a o mai contrazice în vreun fel?

Undeva, în Dobrogea, oameni pasionați au reluat această nouă veche cale, aplicând principiile agriculturii biodinamice pentru a produce vin sub marca Domeniul Bogdan. Asta înseamnă că vinicultorii de aici abordează integrat, holistic, producția vinului, urmărind mereu echilibrul între plantele din vie (nu doar vița!), animalele ce trăiesc pe podgorie, compoziția solului și evoluția mediului înconjurător. Nu sunt folosite insecticide sau pesticide sintetice, ci doar naturale, ceea ce oferă, fără discuție, o producție mai curată și mai sănătoasă, atât pentru sol și mediu, cât și pentru noi, cei care ne bucurăm de rezultatele acestei munci. În plus, oamenii de la Domeniul Bogdan își programează activitățile în vie și în funcție de așa-numitul calendar biodinamic, ceea ce înseamnă că plantarea, fertilizarea, recoltarea șamd sunt făcute în funcție de fazele Lunii (și nu numai) – pentru că, dacă știm că oceanele planetei sunt influențate de aceste faze, de ce n-ar fi și plantele din jurul nostru?

De fapt, vinicultorii de la Domeniul Bogdan fac vin ca la începuturi, ascultând natura și urmându-i ritmurile, dar cu tehnologie modernă.

Pentru a urma calea străveche cu mijloace contemporane e nevoie de ghizi cu totul speciali: enologi care nu doar să înțeleagă, ci să și accepte ce-i de învățat de la natura înconjurătoare, specialiști pentru care vinicultura este atât vin, dar și cultură în sensul intelectual al cuvântului, ca sinteză a unei acumulări vaste de cunoștințe și valori pe baza cărora omul devine ființă creatoare.

În 2019, Domeniul Bogdan l-a întâlnit pe Philippe Cambie, unul dintre cei mai buni enologi ai lumii. Din această reunire au rezultat mai multe vinuri excepționale, reunite în gama Primordial – le recunoașteți după eticheta care, nu întâmplător, poartă un simbol format din literele grecești stilizate Α și Ω – începutul și sfârșitul, adică totalitatea.

Philippe Cambie, supranumit și „enologul de 1500 de puncte Parker”, deoarece a obținut scorul Parker perfect pentru 15 dintre vinurile sale, înțelegea perfect accentul pe cultură în producția vinului: „Vinul nu este un aliment, ci o pagină culturală din civilizaţia şi din istoria noastră, o cultură care se construieşte nu doar pe parcursul unei vieţi de oenolog, ci şi pe parcursul generaţiilor viitoare”¹. El era² mai întâi de toate un bun ascultător: „Avea o abordare foarte intuitivă a meșteșugului său. În primul rând încerca să înțeleagă oamenii care voiau să producă un vin mai bun. Cea mai mare bucurie a lui era să ajute vinicultorii să iasă din anonimat prin crearea unor vinuri excepționale. Iar experiența lui de enolog nu era depășită decât de generozitatea inimii sale.”³ Cumva, monsieur Cambie era ilustrarea monumentală a crezului că viața te iubește și te așează acolo unde ți-e locul meritat, dar pentru asta trebuie să te asculți și să te înțelegi mai întâi pe tine însuți. Putea să fi fost inginer, deoarece a făcut un colegiu tehnic. Putea să fi devenit antrenor de rugby, pentru că a jucat în ligile regionale franceze. Dar a fost atras de lumea vinului, potrivit propriilor sale cuvinte, „datorită culturii, plăcerii, utilității, și datorită întâlnirilor pe care vinul le prilejuiește”.⁴

A fost, de asemenea, un susținător pasionat al viniculturii organice – poate și pentru că era un bun ascultător nu doar de oameni, ci și de natură și pentru că, atunci când încerci să înțelegi ritmurile care animă producătorii de vinuri, nu le poți ignora pe cele ale terroir-ului, care se transformă cu anotimpurile și anii.

Printr-o stranie întorsătură a soartei, ultimul vin semnat de Philippe Cambie pentru Domeniul Bogdan este și primul său Merlot. Iată ce oglindire astrală a acestei colaborări fastuoase în eticheta de pe sticlă: alfa și omega, începutul și sfârșitul, totalitatea – dăruite nouă de „acest tip mai mare decât viața însăși”, după cum îl descriu unii dintre cei care l-au cunoscut.

Am participat la lansarea acestui vin formidabil, lăsat moștenire nouă de monsieur Cambie. Numele lui oficial: Merlot Primordial Elogium. Un merlot din recolta 2020, cu o culoare sângeriu-violacee intensă, maturat parțial în butoaie de stejar franțuzesc, cu tanini catifelați, arome de fructe negre de pădure și magiun de prune, nuanțe de vanilie. Eticheta este una dintre cele mai rafinate pe care le-am văzut la un vin românesc, sobră, elegantă, cu accentul perfect al cuprului în relief pentru logo-ul caracteristic.

Băut alături de prieteni, Elogium deschide conversații, încurajează convivialitatea și potențează gastronomia fină alături de care e bine să-l așezăm.

N-au fost produse decât 10.500 de sticle⁵, dar în fiecare picătură din acestea sunt sublimate pasiunea și harul unui om dedicat culturii vinului.

Iar peste ani, când, într-o altă întâlnire magică din lumea vinului, ultimul pahar de Elogium se va fi terminat, Monsieur Philippe Cambie își va fi împlinit destinul său de om creator care a înțeles și urmat ritmurile primordiale din noi și din tot ce ne înconjoară: va dispărea materialitatea, va rămâne amintirea.

2) Philippe Cambie a murit pe neașteptate în decembrie 2021, la domiciliul său din Châteauneuf-du-Pape. Avea 59 de ani.
5) la ora la care scriu acest text, Merlot Primordial Elogium încă se mai găsește pe site-ul Domeniul Bogdan.

Asta, mie îmi insultă inteligența și mă face să cred că-s luat de prost.

Sunt multe lucruri care nu merg bine în țara asta, așa cum sunt și unele care merg mai bine decât ar fi de așteptat. Dar aș aprecia în primul rând onestitatea, în această privință. Onestitatea este însă rezervată numai marilor oameni politici. Doar aceștia au curajul de a spune națiunii adevărul, oricât de neplăcut ar fi acesta, de a-și asuma nemulțumirea electoratului și de a ști cum să repare ce-i stricat pentru a recâștiga simpatia oamenilor, și chiar și mai mult respect.

Politicienii mediocri, fără viziune și viitor, nu pot decât să mintă, că nu știu cum să repare ce-i stricat și le e frică să nu carecumva să fie considerați responsabili de ceva.

În acest context, mărturisesc că mă scot din sărite declarațiile triumfaliste ale premierului Marcel Ciolacu privind presupusul mare succes al plafonării prețurilor.

Dânsul a scris recent, pe Facebook, „Peste 1.100 de lei în fiecare lună! Atât ar fi plătit în plus milioane de familii dacă nu am fi plafonat preţurile la energie, gaze şi alimentele de bază! Aceste măsuri esenţiale impuse de PSD la guvernare au reprezentat un sprijin vital pentru gospodăriile românilor în ultimii doi ani, aceasta este concluzia unui studiu realizat de fundaţia Friedrich-Ebert-Stiftung România. Este încă o confirmare clară a faptului că am acţionat corect şi am apărat nivelul de trai al populaţiei şi în special al celor cu venituri reduse.”

Aici am două comentarii.

Mai întâi de toate: plafonarea prețurilor la energie înseamnă că statul a plătit furnizorilor diferența. Odată cu creșterea prețurilor la energie, producătorii au avut profituri din ce în ce mai mari. Poate că dl Ciolacu ar trebui să observe că producătorii sunt de stat, deci principalul câștigător al scumpirii energiei a fost statul.

Apoi, apropo de plafonare – banii de compensații nu pică din cer – ei au trebuit luați de undeva sau, mai bine zis, produși prin inflație, ceea ce a dus la sărăcirea populației.

Este adevărat că, fără plafonarea prețurilor la consumatori, am fi plătit facturi uriașe la gaz, dar înțelegem asta, așa cum înțelegem și care sunt costurile generale, nu e nevoie să ni se spună că a inventat cineva gaura din covrig.

Cât despre plafonarea adaosului comercial la unele alimente, am mai vorbit despre efectele nocive pe care această măsură le-a avut asupra prețurilor, în general – am explicat și așa-numitul efect al saltelei cu apă: te-așezi pe-n colț, se ridică restul, adică atunci când guvernul a blocat creșterea unor anumite prețuri, retailerii s-au văzut nevoiți să-și reducă pierderile mărind prețurile la alte produse. Ce-am economisit pe mere am dat pe pere.

„Ştiu că marii apărători ai pieţei libere vor vărsa din nou lacrimi amare, dar cred cu tărie în continuare că în perioadele de criză rolul statului este să intervină în apărarea celor mulţi!”, a mai afirmat dl. Ciolacu.

Păi atunci, dle prim-ministru, de ce nu impuneți prețuri fixe la tot? Readuceți mercurialul și să spună statul cu cât se poate vinde orice în țara asta, că e criză și trebuie apărați cei mulți, nu? Și, apropo, măriți și salariul minim la 5000 de euro pe lună, dacă tot stabiliți din pix, administrativ și fără nicio explicație, aceste valori. Să fie prețuri mici și salarii mari prin hotărâre de guvern, nu? Să fie bogăție prin lege.

De fapt, ce trebuie să înțelegem cu toții este că scumpirile sunt un simptom al unei economii bolnave, ineficiente, în care statul cheltuiește mult, mult mai mult decât ar trebui.

Și cu asta vin la al doilea comentariu – cel privind rezultatele studiului pe care-l citează, triumfalist, dl Ciolacu: „Aceste măsuri esenţiale impuse de PSD la guvernare au reprezentat un sprijin vital pentru gospodăriile românilor în ultimii doi ani, aceasta este concluzia unui studiu realizat de fundaţia Friedrich-Ebert-Stiftung România”, spune dânsul.

Fundația aceasta există și este foarte serioasă. De aceea, și studiul invocat este serios și merită citit pe îndelete. Ei bine, ce spune acest document – și ce văd că ignoră dl Ciolacu – este că, în 2024, coșul de consum pentru un trai minim decent este 40% mai scump decât în urmă cu trei ani.

Mai mult, între septembrie 2020 și decembrie 2023, cheltuielile cu întreținerea locuinței, în care sunt incluse și cele cu energia, au avut cea mai mare creștere – aproape 58%, arată același studiu din care d Ciolacu citează selectiv, doar ce-i convine. Adică, în ciuda măsurilor de reglementare a prețurilor la energie și alimente, coșul de consum pentru un trai minim decent este acum cu 40% mai scump decât în urmă cu trei ani, arată autorul studiului făcut pentru fundaţia Friedrich-Ebert-Stiftung România, Ștefan Guga.

Separat, o analiză a publicației Curs de Guvernare arată că, în plus, scumpirile provin și din faptul că, importând multe alimente, importăm și inflația (chiar și în euro) din țările de proveniență a mărfii. Luate caz cu caz, multe mărfuri – și nu doar alimentare (detergenții, de pildă), și-au dublat prețurile în ultimii ani.

Și, bomboana pe colivă – deși părea să scadă, inflația s-a reinflamat în țara noastră și a fost în ianuarie cea mai mare din Uniunea Europeană – asta în condițiile în care, în ciuda tuturor avertismentelor economiștilor, guvernul continuă să crească cheltuielile publice și să angajeze personal cu miile, într-o economie care are un deficit bugetar de peste 6%.

Deocamdată, singura decizie pe care a înțeles s-o ia guvernul Ciolacu ca să mai aducă bani la buget a fost să crească taxele și impozitele pentru economia reală – dar, așa cum poate explica orice economist, în această țară unde a ajuns să se câștige la stat cu 20% mai mult ca la privat, aceste măsuri vor avea efect contrar și dezechilibrele economice și fiscale se vor accentua.

Suma aceasta este de peste 20 de ori mai mare decât ce a cheltuit statul pentru amenajarea vilei de protocol a precedentului președinte, Traian Băsescu (300.000 de euro).

De data aceasta, va fi reconfigurat un fost sediu de partid (!!!), de pe bulevardul Aviatorilor din Capitală, ca locuință unifamilială.

Ancheta Recorder este aici:

Acuma… se impun niște comentarii și niște observații.

Toate semnele și informațiile neoficiale arată că palatul împăratului, așa cum i se spune deja, este pregătit pentru Klaus Iohannis.

Este adevărat că legea prevede ca, pentru foștii președinți, regia Protocolului de Stat să asigure o reședință oficială, la terminarea mandatului, plus un anumit dispozitiv de securitate.

Dar care e limita, totuși? Nu e puțin cam impertinent să spargi atâtea milioane de euro din bani publici pentru o reședință a unui fost președinte? Nu credeți că ar trebui să existe niște praguri de bun simț, aici, mai ales într-o țară în care oamenii au, în ultimul timp, dificultăți majore să-și asigure traiul de zi cu zi?

Adică… dressing de 67 de metri pătrați, pe bune?

Nu e un semn de foarte acută proastă creștere să te ciocoiești așa la lux personal din bani publici?
Că nu se-ntreabă nimeni cum locuiește Ion Țiriac, de pildă, că o face din banii lui, privați. Dar în cazul unui fost președinte, care trebuie întreținut pe bani publici după încheierea mandatului, s-ar impune niște limite de bun simț, zic eu.

Apoi, poate că ar trebui să purtăm o discuție serioasă despre meschinăria asta cu casele pentru președinți. De fiecare dată când se schimbă locatarul de la Cotroceni, începe cotileala asta penibilă după câte o viloacă prin Primăverii ca să aibă prim-pensionarul națiunii pe unde să-și târșâie papucii. Piața imobiliară e liberă, sunt diverse cartiere exclusiviste, foarte confortabile, președintele, dacă n-are, poate să-și cumpere o casă foarte bună cu veniturile sale – de ce trebuie s-atârne la protocolul de stat, care să cheltuiască sute de mii – sau milioane de euro – ca să-i amenajeze o locuință?

Nu e ca și cum dl Iohannis ar avea vreo problemă locativă, totuși – are destule proprietăți, n-am uitat, nu?

Eu cred că ar trebui să facem și noi, în România, cum fac americanii, sau britanicii, sau alte democrații consolidate: sediul președinției să fie și reședința familiei prezidențiale pe durata mandatului.

Se poate aloca un buget rezonabil pentru zugrăvirea și mobilarea corectă a unui apartament prezidențial în Palatul Cotroceni, la începutul mandatului – așa cum președintele american locuiește la Casa Albă și prim ministrul britanic la Downing Street 10, și președintele României poate locui la Cotroceni cât durează mandatul, iar la terminarea acestuia, cred că se poate descurca, nu e nevoie să-i plătim din taxele românilor palate de 9 milioane de euro ca să-și țină izmenele în dressinguri de câte 67 de metri pătrați, nu?

E plăcerea ta să fii ciocoi? N-ai decât, dar măcar fii pe banii tăi, nu pe ai contribuabililor.

Așadar, iată: de la jumătatea acestui an, toate ambalajele de băuturi produse în România și eligibile SGR* vor purta logo-ul specific „ambalaj cu garanție”, deci vor fi purtătoare de garanție și returnabile.

Asta înseamnă că prin SGR vor circula 7 miliarde de ambalaje anual.

Opriți-vă o clipă și cântăriți cifra aceasta – 7 miliarde de ambalaje care vor fi gestionate în SGR.

Dacă nu vi se pare suficient de complicat, adăugați ca factor de variație și faptul că sunt 35.000 de tipuri diferite de ambalaje în acest maelstrom al reciclării, și că fiecare dintre ele trebuie identificat corect și urmărit cu precizie, deoarece fiecare este purtător al unei valori financiare clare, adică garanția de 50 de bani care se reține, se returnează sau se transferă, în funcție de situația fiecăruia, sume care trebuie evidențiate în contabilitatea comercianților.

Stați, că mai am: plus 80.000 de retaileri, dintre care cel puțin jumătate sunt mici comercianți, în zone urbane sau rurale, plus sute de producători, plus, evident, noi, adică milioane de clienți finali, care vom cumpăra, goli și readuce în sistem aceste miliarde de ambalaje.

Abia acum putem începe să înțelegem ce înseamnă, de fapt, „cel mai mare proiect de economie circulară din România” – dar numai dacă nu pierdem din vedere care este obiectivul final al acestui sistem: să ne construim cu toții, zi de zi și ambalaj cu ambalaj, o țară mai curată și o societate mai civilizată.

SGR a fost lansat la finalul lunii noiembrie 2023 și deocamdată nu e la potențialul maxim. Oamenii au încă destule nelămuriri și, dacă în general producătorii și marii retaileri s-au adaptat, micii comercianți sunt încă în urmă cu semnarea contractelor cu RetuRO, ceea ce-i expune unor amenzi semnificative, de zeci de mii de lei, și chiar suspendarea activității.

Pentru toți cei care mai au întrebări – clienți sau comercianți – pun aici discuția mea cu Anca Marinescu, CA & Communications manager RetuRO, care răspunde, cred eu, tuturor nelămuririlor.

Apropo de apelul de final al Ancăi, eu spun că trebuie nu doar să avem răbdare, ci să și contribuim activ, fiecare dintre noi, la funcționarea sistemului, ca o investiție în propriul nostru viitor.

• adică: ambalaje de plastic, sticlă, metal, pentru sucuri, nectaruri, băuturi răcoritoare, apă plată, minerală sau cu arome, bere, mixuri de bere, vin, cidru, spirtoase, mixuri de băuturi alcoolice, cu volume cuprinse între 0,1 și 3 litri.

Pe aceste anunțuri scrie așa (text scris cu majuscule, Times New Roman, corp 70-80): „Căutăm medici specialiști UPU-SMURD / SJU Târgoviște” – și, mai jos, clasicul call to action – „relații la telefon… sau la SJU Târgoviște” – adică la Spitalul Județean de Urgență Târgoviște.

Nu credeți că acesta este nu doar un semn de disperare, ci și o descriere foarte bună a crizei profunde de organizare în care se află sistemul sanitar din țara noastră?

Cheltuielile statului pentru sănătate au crescut puternic în ultimele decenii – sunt acum de 5 ori mai mari ca în urmă cu 20 de ani, asta în condițiile în care numărul de pacienți a scăzut.

Dar spitale noi practic nu s-au construit iar dotările, în foarte multe unități medicale, sunt deplorabile – s-au mai făcut modernizări, există și spitale unde sunt secții noi, foarte bine dotate, dar mi-e teamă că astea sunt în continuare mai degrabă excepții – sau, măcar, cazuri mai puține decât cele negative.

Cât despre numărul de medici – ei bine, în ciuda a ceea ce am putea crede, România nu are, de fapt, un deficit de medici, ci doar o distribuție complet nefuncțională a acestora. Iată ce declară pentru Hotnews Președintele Colegiului Medicilor, dr. Daniel Coriu:

„Practic, noi, în ansamblu, nu avem un deficit de medici. Poate că ar mai fi nevoie de câteva mii. Dar faptul că ei sunt concentrați doar în câteva județe, acest dezechilibru, repartiția medicilor este marea problemă. Acest dezechilibru este dramatic.”

Adică dintre cei aproximativ 55.000 de medici din România, mai mult de jumătate sunt concentrați în București. Apoi 17.000 sunt în județe precum Cluj, Timișoara, Târgu Mureș și Iași. 36 de județe își împart ce mai rămâne – adică aproximativ jumătate dintre medicii României, 27.000 de medici.

Bucureștiul are, deci, medici, cât au 36 de județe împreună. E adevărat că Bucureștiul e cel mai mare oraș al țării, de 10 ori mai mare, ca populație, decât următorul de pe listă, dar, orișicât, 36 de județe – ce spune asta despre cum funcționează sistemul sanitar în țara noastră?

La Târgoviște, deficitul e atât de acut încât, iată, spitalul județean caută medici pe stâlpii din București. La numărul de telefon din anunț răspunde directorul de îngrijiri medicale al spitalului, Florin Gheorghe, care spune că, deși s-au mai organizat concursuri în trecut, nu s-a prezentat nimeni. E nevoie de cel puțin 8 medici aici.

De ce nu vin?

Nu vin din același motiv pentru care mulți emigrează. Nu vin nu neapărat din cauza salariului, și nici măcar din cauza faptului că medicii n-ar vrea să lucreze într-un oraș mai mic. Motivul este explicat foarte bine tot de către președintele Colegiului Medicilor:

„Medicul dorește să aibă la îndemână echipamente performante, dorește să practice așa cum a învățat în rezidențiat. În absența acestora nu există, din nefericire, condițiile practicării unui act medical în siguranță. Este foarte important, pentru că medicul este blamat (dacă nu-și poate face meseria – n.m.).”

Adică nu vin pentru că nu au cu ce să lucreze și, dacă se-ntâmplă ceva, sunt făcuți praf de opinia publică (și organe).

Și cu asta, ne întoarcem la politicile publice falimentare, clientelare, corupte prin care a fost și este guvernat sistemul sanitar din România, de zeci de ani. Degeaba pompează statul zeci și zeci de miliarde de lei anual în sistem dacă banii aceștia se scurg printr-un miliard de găuri de șperțuială, furt și incompetență. Mai mulți bani pe cap de pacient, în acest sistem, nu înseamnă și condiții mai bune de tratare a pacienților și, iată, nu înseamnă nici măcar medici suficienți în toate județele.

Dacă spun că sistemul are nevoie disperată de reformă sunt imprecis: de fapt, noi, cetățenii, avem disperată nevoie de reformarea sistemului sanitar.

Cum?

Statul este un foarte prost administrator a orice, inclusiv a sistemului de sănătate. Prin lege, statul ne ia 10% din ce câștigăm, ca să finanțeze sănătatea din România – dar și, după cum descoperim periodic, toată liota de căpușe, șperțuitori și atârnători politici care parazitează sistemul.

Cred că trebuie să avem dreptul de a alege unde plătim, totuși, această contribuție obligatorie – adică măcar pentru o parte a ei, dacă nu pentru toată (cumva, ca la Pilonul II de pensii; în cazul contribuției pentru pensii, statul ia peste 95% din sumele plătite de români și plătește pensii de mizerie, iar câteva fonduri administrate privat reușesc, cu încasări mult mai mici și garanții foarte solide, să ofere randamente excepționale acelorași contributori).

Partidele-sistem urăsc Pilonul II și se împotrivesc cu îndârjire și ideii de a permite cetățenilor să aleagă unde vor să-și cheltuiască contribuțiile obligatorii de sănătate, la stat la la asiguratori privați. De ce? Pentru că asta înseamnă reducerea dependenței cetățenilor de stat și micșorarea fondurilor pentru întreținerea clientelei.

1. Unirea Principatelor a fost rezultatul viziunii unei generații extraordinare. Ea a fost formată din oameni politici în adevăratul sens al cuvântului, cu viziune și putere de sacrificiu, care au luptat ani la rând, uneori chiar și cu arma în mână, pentru a scoate țările românești (ca termen generic) din feudalismul pe stil otoman în care erau împotmolite de secole și a le transforma într-o țară modernă (în sensul vremurilor), bazată pe drepturile omului și pe puterea legii – o țară europeană!

2. În egală măsură, Unirea Principatelor a fost un proiect occidental (francez, în primul rând) de stăvilire a expansiunii dezlănțuite a Imperiului Țarist. De altfel, rușii au ținut sub ocupație militară provinciile românești până cu doar câțiva ani înainte de unire. Iar în acest context ar trebui să nu uităm că a existat și o mișcare anti-unionistă susținută atât de ruși, cât și de otomani, căreia i s-au raliat destule cozi de topor autohtone, politicieni meschini care luptau împotriva țării pentru niște sinecuri vremelnice. Iar asta ar trebui să fie o lecție pentru noi și azi, că avem și acum, în politica noastră, diverși scandalagii antinaționali care fac din vorbe alegătorii naivi.

Petre Carp zicea, faimos: „România are atâta noroc încât nu-i mai trebuie politicieni”. Poate că a venit timpul să nu ne mai bazăm atâta pe șansă.

Recent, Consiliul Superior al Medicilor Legiști (CSML) a explicat că testele rapide antidrog folosite de poliție sunt la fel de imprecise ca testele rapide pentru depistarea infecției covid.

Diferența – aș adăuga eu – este că nu-ți face nimeni dosar penal dacă ieși pozitiv la un test rapid covid.

Mai mult, CSML precizează că testele folosite de poliție pot da reacții fals-pozitive la o sumedenie de medicamente uzuale, cum ar fi „medicamente pentru diabet, antiemetice, antibiotice, antialergice; cannabinoizi: antiinflamatorii, antivirale; barbiturice: antiinflamatorii sau opiacee: antitusive (multe medicamente utilizate pentru răceală şi gripă conţinând codeină, care pozitivează testele rapide), antibiotice, antialergice, antiepileptice, vasodilatatoare.”

Este adevărat că, în cazul unora dintre aceste medicamente, scrie în prospect că se recomandă să nu se conducă autovehicule după administrarea lor, dar din asta nu se înțelege că riști un dosar penal din cauza lor.

Cazurile fals-pozitive se numără cu sutele sau miile.

În 2022, din 3.312 teste antidrog făcute șoferilor de către Poliția Rutieră, s-au confirmat ulterior numai 2.616. Adică 696 de șoferi au fost acuzați penal, pe nedrept, că s-ar fi drogat și ar fi șofat drogați.

În 2023, din 3009 teste antidrog, s-au confirmat ulterior numai 1858. 38% dintre rezultate au fost greșite. Cu alte cuvinte, în 2023 abuzul s-a agravat major – de data aceasta, au fost 1151 de persoane care au fost acuzate că șofează sub influența drogurilor, pentru ca această acuzație să se dovedească, ulterior, nefondată, prin analize oficiale, cerute de lege, la IML.

Vă reamintesc: în cazul în care un șofer are un test pozitiv antidrog, în trafic, i se face dosar penal pe loc și i se suspendă permisul.

Este scandalos că statul român – că Ministerul de Interne perpetuează, netulburat, această situație îngrozitoare.

După cum ați văzut, potrivit datelor publice, oficiale, comunicate chiar de către Consiliul Superior al Medicilor Legiști, vorbim nu de unul, nu de zece, ci de sute și chiar peste o mie de erori de acest gen într-un singur an – iar fiecare astfel de caz înseamnă o traumă teribilă pentru cei învinovățiți pe nedrept.

Totuși, nu-și asumă nimeni răspunderea în MAI pentru porcăria asta care continuă, netulburată, de ani de zile? Cei răspunzători își iau în continuare salariile și sporurile, fără nicio anchetă, fără nicio sancțiune? Despăgubiri, scuze, vreo declarație publică de rușine a oficialilor din MAI pentru această mizerie care dă erori cu miile?

A luat cineva șpagă, parandărăt, ca să impună un asemenea sistem?

Nu de alta, dar, cumva, par să se fi aliniat toate planetele politice și economice pentru un an al tuturor alegerilor și deciziilor cruciale. Și e foarte posibil ca, peste un an, ziua de 8 ianuarie 2024, adică asta de azi, să ni se pară una în care încă trăiam cu speranța unui viitor mai bun.

Sau poate că-s eu prea pesimist, nu știu ce să zic.

Totuși: 2024 este anul în care vor avea loc alegeri cruciale într-un număr foarte mare de țări – țări foarte populate și foarte puternice, sau care, doar prin simpla lor apartenență și influență în organisme politice și economice internaționale, pot schimba în bine – sau în rău – o mulțime de lucruri.

Și, cum planeta a devenit foarte mică și totul este atât de strâns interconectat, exact ca-n teoria efectului fluture, un vot la extremă într-un loc ar putea dezechilibra sisteme întregi din partea cealaltă a globului.

Spuneam că 2024 pare a fi anul tuturor alegerilor. Este deja descris ca fiind anul celor mai multe alegeri din istorie. Jumătate din populația globului va vota în diferite scrutine, în țări care, împreună, dețin aproape două treimi din produsul economic global.

Desigur, unele sunt alegeri doar cu numele – cum ar fi în Coreea de Nord, de pildă, sau în Federația Rusă, unde regimul Putin arestează sau scoate din cursă de zor orice posibil contracandidat al dictatorului.

Dar vor avea loc alegeri și în India, cea mai populată țară de pe glob și cea mai mare democrație a lumii – iar aici, democrația a suferit un proces constant de eroziune în ultimii 10 ani,de când la putere se află același partid și același prim ministru. Vecina Indiei și arhi-rivala acesteia, Pakistanul, are programate de asemenea alegeri, care vor fi ținute într-un context tensionat, marcat de intimidarea și hărțuirea partidelor de opoziție. Ambele țări sunt puteri nucleară și, ocazional, trec prin incidente armate la graniță.

Vor avea loc alegeri și în Taiwan, insula pe care China o consideră parte a teritoriului național, dar care își revendică independența. China a investit sume literalmente astronomice în dezvoltarea și modernizarea armatei, iar liderul autoritar de la Beijing, Xi Jinping, folosește un ton din ce în ce mai belicos față de Taiwanul susținut masiv de Statele Unite ale Americii. Există temeri că alegerea unui președinte ostil Chinei la Taipei ar putea fi interpretată de Beijing ca o provocare imposibil de trecut cu vederea. Relațiile din acest triunghi geopolitic – China-Taiwan-Statele Unite – reprezintă unul dintre punctele incandescente cruciale pentru securitatea planetei.

Mai sunt alegeri în cea mai mare – și singura, de altfel – democrație musulmană a lumii, Indonezia, unde favoritul pentru câștigarea cursei prezidențiale se confruntă cu acuzații de corupție, abuz și chiar răpire a unor membri ai opoziției. Nu e o perspectivă prea bună pentru democrație.

Mai sunt alegeri în diverse țări africane – aici președintele Iohannis e primul interesat, cred – în țări din America Latină, în alte țări asiatice, dar, pentru noi, cele mai importante vor avea loc în Uniunea Europeană și Statele Unite.

La începutul verii vor fi alegeri europarlamentare în țările Uniunii Europene, pe fondul creșterii în popularitate a mișcărilor extremiste, suveraniste. Și noi ne confruntăm cu acest flagel, care erodează democrațiile occidentale zeci de ani de zile, deja – uite că ne modernizăm și noi, nu? Pentru România, problema este însă acută anul acesta, deoarece noi vom avea toate alegerile posibile – nu doar europarlamentare, ci și locale, paramentare și, desigur, prezidențiale, și o victorie a formațiunilor de extremă în aceste alegeri ar fi realmente un dezastru pentru România, a cărei prosperitate, atâta câtă e, depinde esențialmente de apartenența și bunele relații cu Uniunea Europeană. Trebuie spus că economia României a crescut fulminant după primirea țării în UE, datorită accesului la cea mai bogată piață comună a lumii, a fondurilor europene primite – 60 d emiliarde de euro net de la aderare – a adoptării legislației europene. De altfel, nivelul de trai al românilor a crescut de la 20% din media europeană, în urmă cu 20 de ani, la 76% din media europeană acum. Vrem și mai bine, dar, în funcție de cum vom vota, vom avea mai bine sau mai rău, depinde de noi.

Iar în Statele Unite vor avea loc în noiembrie anul acesta alegerile care vor avea un imact major asupra lumii întregi, nu doar asupra Europei sau României. Dacă Donald Trump va reuși să depășească problemele sale legale, va candida și va reuși, cumva, să câștige Casa Albă, ne putem aștepta cu toții la vremuri foarte dificile în această parte a lumii, unde garanția de securitate militară și politică oferită de Statele Unite este crucială în vecinătatea unui imperiu agresiv care poartă un război îngrozitor în Europa – mă refer la Rusia lui Vladimir Putin, desigur. Cu Trump câștigător, ajutorul militar american pentru Ucraina se va opri probabil cu totul, Ucraina va pierde războiul iar pentru Kremlin va urma Moldova. Ce va face România când Moldova va redeveni o colonie rusească, poate chiar sub ocupație militară rusească? Apropo, și în Moldova vor fi alegeri anul acesta – care sunt deja percepute, în contextul în care se desfășoară, drept un veritabil referendum pro sau contra integrării europene.

Așadar, să fim atenți la ce ne înconjoară și la ce se întâmplă anul acesta, și să luăm deciziile corecte, responsabile, cu înțelegerea corectă a trecutului și cu gândul la viitor.

Acum ceva mai bine de 15 ani am făcut și eu un cucui de toată frumusețea, cu un credit de nevoi personale de 15K EUR. Era epoca împrumuturilor cu buletinul. Cineva m-a invitat să particip la o investiție imobiliară – pentru că, da, era și epoca bulei imobiliare. Am pierdut banii, evident. M-am mocăit apoi ani de zile să returnez împrumutul. Am făcut-o înainte de termen, totuși – am strâns punga cât am putut, de teamă să nu mai apară vreo altă încurcătură și să-mi fie executate garanțiile.

A fost una dintre cele mai costisitoare lecții din viața mea – dar și momentul în care am început să mă preocup ceva mai mult de propria-mi educație financiară, cât și de diversificarea surselor de venit. Tot răul spre bine, până la urmă.

Din păcate, în privința educației financiare noi, românii, stăm cam la fel de prost ca în cazul educației generale, așa cum este evaluată de testele PISA – și poate că lucrurile sunt și legate, nu credeți?

Cel mai nou Eurobarometru plasează România pe ultimul loc în UE când vine vorba de cunoștințe elementare de educație financiară:

Același Eurobarometru arată (din nou) că românii, deși nu știu mare lucru despre domeniul financiar, sunt cei mai convinși din UE că știu foarte multe: România s-a plasat pe primul loc în această privință între toate țările UE (întreg studiul poate fi găsit aici).

Un cocktail foarte prost: când n-ai habar, dar ești convins că ești expert, nu doar că-i greu s-accepți că trebuie să-nveți, dar ești și predispus la decizii greșite, care provoacă, în acest caz, pierderi financiare personale semnificative.

Întâlnesc adesea oameni nemulțumiți de bănci, cărora le reproșează o mulțime de lucruri, printre care și condițiile neprietenoase de creditare. Stând de vorbă pe-ndelete cu ei, aflu că unii n-au habar de faptul că băncile îți calculează un așa-numit scor de credit atunci când le ceri să te-mprumute. Nu e singurul criteriu luat în calcul, dar un scor de credit prost e un factor hotărâtor: fie cererea îți e respinsă cu totul, fie ți se oferă condiții mai stricte de returnare a creditului. Băncile sunt instituții fricoase, care vor să se asigure mereu că-și vor primi banii înapoi, evident, cu profit.

Cum se calculează acest scor de credit? Pe baza algoritmului FICO.

Biroul de Credit din România folosește așa-numitul „algoritm FICO” – o abreviere a Fair Isaac Corporation, o companie care a pus la punct, la jumătatea secolului trecut, o metodă analitică de evaluare a bonității și riscului financiar al creditorilor (mai multe explicații, aici).

Agoritmul FICO este, de altfel, una dintre cele mai răspândite metode de calculare a riscului financiar de creditare, cu peste o sută de miliarde de interogări de la apariție. Metodologia FICO încearcă să anticipeze, de fapt, comportamentul solicitantului de credit pe baza unor anumite informații. Printre acestea: istoricul de plată al altor împrumuturi, datoria curentă, durata conturilor de credit și tipul acestora, vârsta solicitantului și, foarte important, numărul de interogări din ultimul timp (voi reveni la acest aspect).

Valoarea rezultată – „scorul” – variază între 300-850 de puncte. Cu cât mai mic scorul, cu atât mai mare posibilitatea ca solicitantul să aibă dificultăți de rambursare – și, în consecință, cu atât mai mari rezervele băncii în acordarea unui împrumut.

Acum, explicații cu privire la influența numărului de interogări asupra scorului FICO: în cazul unor bănci, interogarea poate să scadă valoarea scorului, deoarece se va considera că s-a aplicat pentru un împrumut, iar clientul nu a îndeplinit condițiile necesare pentru ca acesta să îi fie acordat.

Și atunci, cum îți poți afla propriul scor de credit înainte de a cere băncii un împrumut, ca să nu riști scăderea scorului prin simpla interogare la Biroul de Credit?

UPDATE: Șiiii… câștigătorii celor două premii de câte 500 de lei de la Volt sunt:

1. Iulian C., cu cel mai mare scor FICO: 809 (cum ai făcut, frățioare?)

2. Tras la sorți dintre toți comentatorii: Mircea, cu comentariul nr. 7 (scor FICO 757).

Felicitări! O să vă caute pe mail agenția zilele următoare (aveți puțintică răbdare, totuși, e perioada cu vacanțe/sărbători).

Tariful era de 15.000 de euro ca să te angajezi ca asistent medical la acest spital. Șpaga aproape s-a dublat în ultimii 5 de ani – că era 8000 de euro în 2018, spun procurorii.

Să mai spună cineva că n-a crescut nivelul de trai în România.

Pentru un un post de muncitor, îngrijitor, brancardier, prețul varia între 2.000 – 5.000 de euro.
Angajările erau făcute, potrivit surselor G4Media.ro, în funcție de cine oferea cei mai mulți bani și avea cea mai tare pilă.

Deci licitație și selecție naturală – inclusiv a pacienților, ulterior. Câți nepricepuți și neaveniți au intrat în sistem?

Dar cei care băgau – și încă mai bagă în sistemul de sănătate astfel de nechemați, pe șpăgi, nu se tem că vor ajunge ei înșiși, sau cei dragi ai lor, pe mâinile unor șpăguitori similari din alte spitale?
Cum funcționa rețeaua?

Se dădea, potrivit legii, examen scris – la asistenți, că nu cred că și la brancardieri – și candidatul-șpăguitor trebuia să ia minimum nota 7, adică nota minimă de trecere, că lucrarea rămânea la dosar. După care se regla din așa-zisul examen oral și din proba practică.

Nu știi să pui o perfuzie? Nu-i nimic, se iartă pentru suma potrivită – și mai dă-i dracului pe nenorociții care vor fi dup-aia victimele tale prin saloane.

Altfel, să observăm că Spitalul Județean din Botoșani este cel în care, în august anul acesta, a murit sub tortură tânăra aceea însărcinată care a fost lăsată să agonizeze ore în șir, fără să răspundă cineva la cererile ei de ajutor. Femeia care a murit scriind ultimul mesaj disperat, pe când aripa morții o îmbrățișa deja: „nu am aer”.

Oare câți dintre ticăloșii care i-au ignorat agonia fuseseră angajați pe șpagă?

Perchezițiile DNA au fost făcute inclusiv acasă la președinta Consiliului Județean, Doina Federovici – Consiliul este instituția de care aparține spitalul, dar și la PSD Botoșani.

Doamna Fedorovici a spus că nu are nicio legătură cu șpăgile date pentru angajările de la spitalul județean.

Desigur, orice astfel de acuzație va trebui dovedită în instanță. E treaba procurorilor.

Dar eu nu pot pricepe cum oare, care o fi motivul real pentru care șefa CJ Botoșani a putut numi ca șef la spitalul județean un fost lăcătuș mecanic, o persoană care a reușit să termine o facultate abia la 41 de ani și care, când a fost întrebat ce-l califică să fie șef de spital județean, a rostit următoarea frază de Gâgă: „am o expertiză acumulată prin prisma experienței în diferite funcții”.

Vorbesc, desigur, despre dl. Angel Iulian Călin, care era director când a murit femeia însărcinată, în luna august.

Cum să numești așa o nulitate ca șef de spital județean? Ce ascunde această numire, dna Federovici?

Tragedia este că astfel de cazuri nu se întâmplă doar la Botoșani. O documentare făcută de G4Media ne reamintește de cazuri similare, de numiri făcute pe șpăgi de mii sau zeci de mii de euro, la spitale din Arad, Dâmbovița, Prahova, Bihor, Argeș și să nu uităm, desigur, de mizerabilul caz Plută, șeful adjunct de la Spitalele Bucureștene, care a fost prins când lua 20.000 de euro ca să aranjeze numirea unui manager la Spitalul Clinic Colentina.

E un fenomen generalizat, o jecmănire înspăimântătoare a sistemului sanitar. Noi, cetățenii, contribuim cu o grămadă de taxe la funcționarea sistemului, care este parazitat din toate părțile. Cum să nu fim furioși?

După ce a reușit performanța de a da burse de merit elevilor cu note de 2 și 3, dna Deca a ajuns să felicite elevii și profesorii pentru „reziliență” în obținerea ultimelor rezultate ale testelor PISA* pentru profesorii români – teste care plasează țara noastră pe penultimul loc în UE, doar înaintea Bulgariei. Rezultatele acestor teste nu fac decât să reconfirme reziliența mediocrității din învățământul românesc, care produce acum mai mulți analfabeți funcționali decât absolvenți cu cunoștințe măcar consistente, dacă nu excepționale.

Este așa o răsucire de logică și bun-simț, încât Times New Roman a taxat-o imediat: „Ligia Deca și-a luat un robot aspirator care o laudă când e mizerie în casă”

Peste toate, dna ministru este și beneficiara unui efort completamente ridicol de tămâiere, pe pagina ei de Facebook.

Dânsa a făcut o postare auto-laudativă față de rezultatele dezastruoase ale testelor PISA – iar în secțiunea de comentarii au apărut imediat zeci de comentarii tălâmb-lingușitoare, care provin de la conturi false, create doar ca să promoveze pseudo-știri despre liderii PNL.

Mă îndoiesc că-i o întâmplare: însăși dna ministru declară că e atât de deranjată de comentariile negative din online încât, „dacă n-apucă colegii mei să le șteargă suficient de repede, mă încarc negativ. Am o zi proastă!” sursa

Aceste „comentarii” par scrise de niște boți de calculator, pentru că toate seamănă între ele și conțin formulări pe care nimeni nu le folosește, de fapt, atunci când vrea să lase un comentariu pe Fb.

Iată câteva exemple:

Băi, mă lași? Cine vorbește/scrie așa?

Iată o descriere foarte bună a dezastrului în care se află Educația în România: chiar și când rezultatele catastrofale ale sistemului de învățământ sunt evidențiate cât se poate de clar, sistemul le vopsește-n succese și încearcă să înece criticile într-un torent de laude ridicole, produse încă cu boți programați tot de mediocrități profesionale.

• Găsiți aici modele de teste PISA, dacă vreți să vedeți cam ce anume provoacă dificultăți atât de mari elevilor români.

În copilărie, ni se-ntâmplă toate răcelile posibile și imposibile, plus julituri și capete sparte.

În adolescență vin entorsele, luxațiile și accidentele provocate de sporturile pe care le facem crezând că suntem viitori campioni.

Majoratul și anii de după aduc imprudenților problemele acelea despre care nu vorbești decât cu medicul, privind în jos.

Maturitatea este perioada în care corpul începe să se răzbune pentru tot ce i-am făcut până acum. Este și o veste bună aici: asta ne face atenți, în sfârșit, la ceea ce este, de fapt, calea cea mai eficientă către o stare de sănătate bună: mișcare, alimentație corectă, dar și prevenția, monitorizarea și intervenția din timp asupra oricărei probleme care ar putea apărea.

Asta înseamnă analize și întâlniri periodice cu medicul, și nu doar când se ivește vreun necaz. Incendiile-s mai ușor de stins când sunt abia la început, iar cele mai bune sunt cele care nici măcar nu izbucnesc.

Marți seară, pe Arena Națională, mai mulți spectatori la meciul României cu Elveția au avut o surpriză: scaunele pe care urmau să se așeze fuseseră modificate astfel încât să fie – intenționat! – neconfortabile.

De ce? Pentru a replica sentimentul de neliniște, incapacitatea de a sta relaxat și disconfortul asemănător cu simptomele incipiente ale cancerului de prostată. Un mod foarte direct de a le aminti celor care s-au nimerit pe aceste locuri că acesta este unul dintre cele mai frecvente tipuri de cancer la bărbați, iar riscul crește o dată cu vârsta (în România, cancerul la prostată este a doua cea mai frecventă afecțiune malignă pentru bărbați – sursa).

Momentul a fost filmat:

Una bună și una rea, acum:

Cea rea: adesea, cancerul de prostată în faza timpurie nu prezintă deloc simptome. Cu alte cuvinte, cineva poate avea cancer de prostată și să nu-și dea seama, uneori ani la rând, că în corpul lui crește un dușman nemilos.

Cea bună (important, mai ales dacă n-ai avut răbdare să vezi filmul): o simplă analiză de sânge, cunoscută sub numele de testul PSA, poate ajuta la depistarea timpurie a bolii, iar acesta este un beneficiu vital, deoarece tratamentul are astfel șanse de succes mult mai mari.

Testul PSA se poate face practic în orice laborator unde se recoltează analize.

PSA este abrevierea de la „prostate-specific antigen”; analiza măsoară nivelul acestui antigen în sânge și corelează valorile cu riscul de afecțiuni ale prostatei – inclusiv cu riscul de cancer. Variațiile valorilor pot semnala o problemă.

Pentru pacient, principalul avantaj al testului PSA este că-i simplu de făcut și poate fi inclus în setul analizelor anuale de sânge (evident, interpretarea rezultatelor trebuie făcută de medic). În funcție de istoricul și antecedentele familiale, medicul de familie poate stabili care e vârsta recomandată pentru începerea acestei monitorizări.

Care sunt semnele de avertizare ale cancerului de prostată? În general, următoarele:

• Dificultăți în urinare: problemele în începerea sau oprirea urinării pot indica o problemă cu prostata.
• Frecvența crescută a urinării, în special noaptea: nevoia frecventă de a urina poate fi un semn de prostată mărită sau de cancer.
• Disconfort sau durere: durerea în timpul urinării sau ejaculării poate indica o problemă cu prostată.
• Sânge în urină sau spermă: apariția sângelui în urină sau spermă trebuie investigată imediat.

De câțiva ani, și eu fac testul PSA la fiecare set de analize anuale de sânge și, ocazional, cer și câte o ecografie, ca să fiu sigur că totul e ok. După 50 de ani, atitudinea mea față de sănătatea personală a devenit una de conștientizare și acțiune preventivă. Planul e să sting orice posibil incendiu înainte s-apară.

Am luat acasă, pentru câteva zile, un Suzuki Jimny – versiunea utilitară (adică cu două locuri și un portbagaj de 377 litri), o mașină pe care mi-am dorit s-o încerc încă de la lansare; are un je ne sais quoi indiscutabil. Formele clasice, aerul robust, accentele retro și lipsa farafastâcurilor cosmetice, în locul cărora găsești doar elemente spartane, cu utilitate certă, toate transmit mesajul că ai de-a face cu vehicul pe care te poți baza.

Nu e greu de ghicit că Jimny nu se simte bine pe asfalt, unde protestează zgomotos când te-apropii de 90 km/h și amenință că leșină în orice viraj mai strâns decât curbura pământului. Dar scoate-l de pe șosea și, deodată, ai cu totul altă dihanie la pedală. Un șasiu „scară”, punți rigide față și spate, tracțiune integrală nepermanentă dublată de un reductor 4L, unghiuri de atac și degajare excepționale, hill hold control, hill descent control și un motor aspirat de 102 CP pentru o mașină de 1000 kg fac din Jimny un partener de nădejde pentru munca în aer liber, sub orice fel de cer, și de hobby-uri serioase, care presupun șanțuri, pante și neapărat noroi.

Doar să n-ai mai mult de 1.75 înălțime.

Mi-a plăcut? Da, dar cum am 1.87, cum munca mea e în birouri și nici off-roader, vânător și pescar nu sunt, l-am dus înapoi, mulțumit însă de interacțiunea cu un autovehicul care nu minte, nu pretinde c-ar fi altceva decât e și face perfect ceea se presupune că trebuie să facă.

Nu degeaba Jimny are un strămoș numit Samurai.

• oficial, „Kinetic Yellow”.

Mai întâi:

Multe spitale publice din România au rămas fără bani suficienți pentru a susține chiar și activitatea curentă, darmite investițiile, cercetarea, dezvoltarea. Cauzele care au dus la această situație sunt, pe de o parte, subestimarea bugetului la început de an, lipsa unei rectificări bugetare și întârzierile majore în decontarea plăților de către Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS). De pildă, managerul Spitalului Clinic de Urgență “Bagdasar Arseni” din Capitală a transmis că mai are în buget 300 de lei, dintr-un necesar de circa 21 milioane lei, potrivit Digi24. Un alt mare spital din București, Institutul „Marius Nasta”, nu mai are bani de salarii. Conducerea Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Arad a avertizat recent că riscă să intre în incapacitate de plată în următoarele două-trei săptămâni. Și așa mai departe.

Dar și:

Guvernul a adoptat, cu un oarecare scandal, un proiect de lege care prevede creșterea pensiilor cu 40%, ceea ce ar implica un cost suplimentar de 10 miliarde de lei anul viitor și încă 30 în plus în 2025. De unde ar urma să vină acești bani este imposibil de imaginat, în condițiile în care guvernul face eforturi să reducă actualul deficit bugetar și să acopere o gaură de 45 de miliarde de lei.

Dar guvernului nu-i pasă. PSD și PNL s-au înțeles, frățește, să amorseze încă o bombă în bugetul României. Interesant că reflexul inițial al PNL pe acest subiect a fost cel corect: ministrul Finanțelor, Boloș, de la PNL, a intrat în conflict cu premierul Ciolacu, de la PSD, când proiectul a ajuns în ședința cabinetului. Mai întâi, Boloș s-a opus, Ciolacu l-a somat pe Boloș să dea aviz favorabil iar acesta s-a supus, însă cu obiecții: în 2025 deficitul bugetar ar urma să urce la 6,1% din PIB din cauza creșterii pensiilor cu 40%.

Îmbățoșarea a durat doar câteva zile. A-nceput cu declarații belicoase și s-a terminat flasc, prin – din nou – înmuierea liberalilor. Ieri, dnii Ciolacu și Ciucă au „pupat toți piața endependenții”, anunțând, fiecare pe pagina lui de Facebook, că „toate aspectele legate de Legea pensiilor, inclusiv cele privitoare la sursele de finanțare, au fost clarificate în ședința Coaliției din această după-amiază” – Marcel Ciolacu – și „totodată, au fost clarificate toate elementele legate de sustenabilitatea finanțării măsurilor cuprinse în noua lege a pensiilor” – Nicolae Ciucă.

E naiv cel care înțelege din aceste declarații că PSD și PNL au găsit cumva, miraculos, niște zeci de miliarde de lei uitate pe undeva printr-un dulap, la Guvern – adică miliarde nefurate până acum, zic.

Banii aceștia nu există și nici nu pot apărea fără măsuri foarte dure de taxare suplimentară, care ar trebui să privească, de data asta, întreaga societate, nu doar firmele private, că de la ele nu se mai pot strânge, suplimentar, încă 40-50 de miliarde de lei. De pildă, economistul Cristian Păun crede că guvernul va mări TVA cu 5-6 puncte, pentru că e singura cale de a scoate repede de la populație atâtea zeci de miliarde în plus. Efectele asupra economiei și societății vor fi, însă, foarte dure: nu doar că prețurile vor crește imediat, ceea ce va anula, în esență, și creșterea pensiilor, dar măsura va distruge și o bună parte din veniturile și economiile cetățenilor.

Ca de obicei, singurii care vor rămâne netulburați de creșterea taxelor vor fi evazioniștii, iar guvernul va obține, pe de o parte, slăbirea și descurajarea oamenilor cinstiți, și întărirea șmecherilor și combinagiilor, de cealaltă parte.

Sincer, nu cred că PSD/PNL vor și aplica legea asta de creștere masivă a pensiilor, lege pe care au decis s-o adopte practic fără nicio dezbatere publică – proiectul intră azi, formal, în comisii la Senat și urmează să fie și adoptat până diseară: o bătaie de joc caracteristică unui stat oligarhic, nu unei țări democratice, membră UE. Presupun că va fi aplicată indexarea de 13% din ianuarie, care va fi mulsă electoral până la greață, după care o frumoasă campanie de propagandă împotriva multinaționalelor hrăpărețe (care nu plătesc cât ar merita) va justifica o prorogare a următoarei creșteri, „că noi am vrut, dar hoții de capitaliști au furat bănișorii poporului”.

Este dezgustător disprețul pe care-l manifestă aceste două partide față de proprii alegători, pe care-i tratează ca pe o turmă de dobitoace ce trebuie ținute mereu în dependență față de stăpân.

Dar, nu vă supărați, nici alegătorii lor nu-s chiar fără nicio vină. În atâtea decenii, trucurile electoraliste ale partidelor pe care ei le tot votează nu mai au niciun secret.

Compania s-a pregătit pentru noi recorduri de vânzări, așa cum s-a întâmplat în fiecare din cele 12 ediții de până acum. eMAG a investit 43 de milioane de euro în centrul logistic de la Joița, în Giurgiu, ceea ce a crescut capacitatea de procesare a comenzilor cu 20%. De asemenea, datorită extinderii masive a infrastructurii de curierat și a rețelei easybox (peste 3.900 de unități),  eMAG estimează că, anul acesta, va putea livra toate comenzile făcute de Black Friday până pe 24 noiembrie. 

Ca de obicei, pe eMAG vom putea găsi o listă lungă de produse disponibile la reducere, la cel mai bun preț din an – electronice și electrocasnice, desigur, dar și pachete turistice, de înfrumusețare, produse fashion și de lux, mașini, motociclete, bărci cu motor, lingouri de aur etc – toate la prețuri promoționale, evident). Compania mi-a comunicat câteva articole care, vineri, vor avea reduceri mari – puteți da click pe linkuri acum, ca să le vedeți, iar dacă vă interesează și vreți să încercați să le luați la reducere, puneți-le în favorite, doar că știți regula: vineri dimineață, când începe Black Friday (ora nu se comunică niciodată) acționați rapid, că ofertele bune se termină foarte repede.  Anul trecut, de pildă, clienții au comandat 306 articole pe secundă (!) și, în primele 10 minute, 184.000 de articole. 

Așadar, produse de urmărit vineri, de Black Friday eMAG:

1. Laptop Lenovo V15 G4 AMN cu procesor AMD Ryzen™
2. Fossil, Ceas de otel inoxidabil, Argintiu, Auriu
3. Scaun de birou ergonomic Kring Fit, Mesh
4. Pachet chiuveta granit Pyramis Bellissima + Baterie

Plus nenumărate altele, evident. Vă reamintesc și ce ar trebui să faceți ca să aveți rapiditate la cumpărare (nu uitați: 306 comenzi pe secundă!):

• de actualizat aplicația eMAG la ultima versiune
• de activat notificările
• de salvat cardul bancar în aplicație
• de selectat easybox-ul de livrare
• de actualizat și completat lista de produse favorite

Spor la cumpărături!

Mai simplu spus, sticlele, pet-urile și dozele (sticlă, plastic, metal) cu capacitate între 0,1 și 3 litri, de apă, băuturi răcoritoare, bere, cidru, vin, băuturi spirtoase șamd, vor fi vândute cu o garanție de 50 de bani/bucata. Banii vor putea fi recuperați când vom duce înapoi aceste ambalaje la orice magazin, nu doar de la cel de unde le-am cumpărat, și nu va fi nevoie de bonul fiscal sau de alte formalități.

Acesta este cel mai mare proiect de economie circulară implementat vreodată în România.

Se estimează că, anual, vor fi reciclate în țara noastră, prin acest Sistem de Garanție-Returnare (SGR), aproximativ 7 miliarde de ambalaje – în sensul că ele vor fi transformate în ambalaje noi, și nu doar spălate și reutilizate (slavă Cerului, că unii-și mai amintesc și azi berea cu gust de ulei rânced din sticlele refolosite în România comunistă).

Cum vom ști dacă un ambalaj este acceptat în SGR? Pe ele va fi imprimat un logo special, care va arăta așa (și poate și în alte culori):

În plus, alte informații vor fi incluse în codul de bare al fiecărui ambalaj.

Dar, chiar dacă SGR va începe să funcționeze de pe 30 noiembrie, va dura probabil un timp până își va atinge potențialul maxim, deoarece producătorii și comercianții au stocuri semnificative de ambalaje fără acest logo. Asta e și o veste bună, pentru că toți actorii implicați vor avea timp să se adapteze la noile cerințe.

Întregul proces este de o complexitate deosebită. La el participă numeroși actori, într-un lanț circular care arată astfel: de la producătorul băuturilor, marfa ajunge la distribuitor, care o vinde comercianților, adică magazinelor. Aici vin cumpărătorii obișnuiți, ca fiecare dintre noi, și tot aici vom aduce înapoi ambalajele goale – neturtite și cu eticheta intactă! – ca să primim garanția. Pentru asta, vom folosi fie sisteme automate de preluare (care vor fi instalate mai ales în marile magazine) sau le vom da vânzătorilor, care le vor depozita fizic într-un loc anume. De la aceste puncte de returnare operatorii de transport vor ridica apoi ambalajele, pe care le vor duce la centrele de numărare și sortare. Aici, ele vor fi verificate și pregătite, iar cele selectate vor fi trimise reciclatorilor.

Dar, din moment ce vom putea returna ambalajele goale și primi garanția înapoi la orice magazin, nu doar la cel de unde am cumpărat băuturile, de unde vor avea acești comercianți banii necesari?

Adică dacă eu cumpăr de la magazinul din dreapta străzii, care-mi reține garanția de 50 de bani/ambalaj, și returnez la cel din stânga, de unde ar trebui să-mi primesc cei 50 de bani înapoi, care va fi fluxul financiar?

Evident, va fi nevoie să se facă decontări pe baza cantităților și distribuției ambalajelor care trec prin sistem. (Și) asta va fi responsabilitatea administratorului SGR, adică RetuRO.

RetuRO se va ocupa de implementarea, gestionarea, operarea și asigurarea finanțării SGR pe întreg teritoriul României. Este o companie not-for-profit – în sensul că orice profit, dacă există, se reinvestește obligatoriu în dezvoltarea sistemului – din care fac parte asociațiile reprezentative ale producătorilor de băuturi și ale comercianților, dar și statul român, cu o cotă de 20%. RetuRO are, astfel, o responsabilitate uriașă – să administreze un proiect care va educa și curăța la propriu România, reducând cantitatea de deșeuri, poluarea, risipa.

Iar acum, ar trebui să ne întrebăm, fiecare, ce vom face: vom duce ambalajele înapoi, nu doar ca să ne recuperăm garanția (totuși, 0,50 lei/ambalaj nu-i chiar puțin când începi s-aduni), ci și ca să contribuim la construirea, zi de zi, a unei Românii mai curate? Sau vom lăsa aceste ambalaje – goale, neturtite, cu eticheta intactă – la îndemâna celor care le vor aduna de peste tot, făcând un serviciu public remunerat, în esență, în locul nostru?

Oricum ar fi, cu ajutorul acestui proiect, vom avea un mediu mai curat și mai verde și vom atinge și țintele de colectare și reciclare impuse la nivel european prin noul pachet pentru economie circulară al Uniunii Europene. Vom deveni mai europeni, deci mai civilizați, trăind într-o țară mai curată și mai responsabilă.

*) Principiul sistemului de garanție și retur a fost stabilit prin OUG 9/2016 (link)

Evident, nu e treaba mea să justific ce face Guvernul, dar pot măcar să contribui la discuția publică cu informații verificate și puse în context – mai jos, veți găsi explicații despre costurile folosirii atât a cardurilor bancare cât și a banilor gheață.

Mai întâi de toate: cred că oricine trebuie să aibă libertatea de a alege, în continuare, unde și cum vrea să-și țină banii, la bancă sau la saltea, și să-i folosească așa cum dorește, cash sau cu cardul. Fiecare sistem are avantaje și dezavantaje.

Mai cred și că nu e doar datoria autorităților să combată evaziunea fiscală, ci și a fiecărui membru al societății. În fond, dacă o companie plătește, corect, taxe, iar o altă companie, care-i face concurență, nu plătește taxe, asta oferă evazioniștilor un avantaj competitiv nemeritat, care, în final, ajunge să ne coste pe toți: cu cât mai puțini plătitori de taxe, cu atât mai mult efort pe seama celor corecți de a susține, totuși, servicii publice esențiale pentru funcționarea societății.

Mai simplu spus, nu știu de ar trebui să fi eu fraierul care plătește taxe în timp ce alții n-o fac. Așa cum nu sunt de acord cu pensiile speciale, nu sunt de acord nici cu ne-taxarea specială.

Revenind la chestiunea limitării plăților cash, n-am văzut pe nimeni să reamintească faptul că acum s-a aplicat doar o limitare suplimentară, deoarece că existau anumite praguri și până acum. Încă din 2015 (Legea 70) statul a impus limite la plățile în numerar. Toate pragurile ce vor intra în vigoare la 11 noiembrie existau și până acum, doar că erau mai sus – practic, de 5 ori mai sus.

În fapt,

În opinia mea, singurii care au motive întemeiate de nemulțumire pentru coborârea drastică a acestor limite sunt micii comercianți din mediul rural, care încasează mai ales numerar și care se aprovizionează cu aceste sume de la magazinele cash&carry.

Guvernul, populat de birocrați care n-au în general nicio experiență de viață și muncă în economia reală, a creat o problemă aproape insurmontabilă pentru mii de mici comercianți.

Pentru ei, pragul de 2000 de lei pentru plăți cash, într-o zi, e foarte jos. Rezultă că ar trebui să plătească electronic la aprovizionare – deci ar trebui să depună încasările în bancă mult mai des. Poate că ei nici nu s-ar împotrivi plăților on-line, care, să recunoaștem adevărul, sunt mult mai comode, mai ales la sume mai mari, dar problema e, în sine, practică, cu aceste depuneri: în multe localități nu există nicio filială bancară, iar dacă există, plățile la ghișeu sunt de obicei imposibile, pentru că băncile au desființat acest serviciu (de ce, vedem mai jos). Ca atare, depunerile trebuie făcute în bancomatele multifuncționale care acceptă și depuneri de numerar – dar, din nou, aceste bancomate sunt destul de rare (de exemplu, la mine, în Corbeanca, o comună supra-populată din marginea Capitalei, nu e nicio bancă și nu-i niciun bancomat multifuncțional). Comercianții ar trebui, deci, să umble brambura pe drumuri cu gențile cu banii încasați peste zi, în căutarea unui bancomat multifuncțional unde să poată depune banii, pentru ca apoi să meargă la cash&carry cu cardul ca să facă achiziția de mărfuri pentru a doua zi.

Ca atare, pentru mii (probabil) de mici comercianți rurali, guvernul, populat de birocrați care n-au în general nicio experiență de viață și muncă în economia reală, a creat o problemă aproape insurmontabilă, care nu doar că era ușor de anticipat, dar a fost și reclamată din timp, de când se purta dezbaterea publică pe acest subiect (l-am auzit pe ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene, Adrian Câciu (PSD), ricanând că „90% dintre români câștigă sub 4.000 de lei pe lună și noi dezbatem despre 5.000 de lei cheltuiți la un comerciant”. Declarația este o nouă probă de țâfnă guvernamentală față de contribuabili, că nu despre cât își permit cetățenii să cumpere de la magazin e vorba aici, ci despre cum magazinele mici nu au cum să respecte regula care le-a fost impusă cu atâta obtuzitate. Apropo, dl. Câciu e acel fost ministru de Finanțe care a dat-o de gard cu bugetul de stat, supraestimând veniturile și subestimând cheltuielile, și lui i se datorează măcar parțial toată harababura asta fiscal-financiară din ultimele luni. Mai multă demisie și mai puțină impertinență nu i-ar strica).

Acum, cineva ar putea observa că modul cel mai simplu – și legal! – prin care micii comercianți ar putea evita limitarea plăților cash ar fi să treacă la încasări prin POS. Asta ar rezolva problema cu alergătura după bancomate, cu banii-n geantă, nu? De ce n-o fac?

Eu cred că întrebarea corectă e de ce n-au făcut-o încă și cum ar putea fi încurajați s-o facă.

N-o să vorbesc despre problemele tehnice – principala, dar cred că și foarte rară, fiind accesul dificil la internet/semnal, pentru plata prin POS: acoperirea cu semnal și internet e totuși foarte bună în România. De asemenea, nu există, realmente, niciun fel de probleme practice de securitate a tranzacțiilor (spre deosebire de plățile în numerar, care sunt mereu susceptibile de jaf/furt). Cardurile cu chip, 3D Secure, beneficiază de o criptare deocamdată infailibilă, și singura cale prin care se pot frauda bani de pe un astfel de card e prin neatenția utilizatorului (furt de PIN, phishing etc, nu mai reiau) – prin comparație, portofelele și borsetele burdușite cu bancnote se fură cu regularitate, iar în cele mai multe cazuri banii respectivi nici nu mai sunt recuperați vreodată.

Cu asta, am ajuns la partea de comisionare a tranzacțiilor cu cardul, pe care mulți o invocă drept motiv serios de rezervă – și chiar este, în unele cazuri.

Cum se comisionează tranzacțiile cu cardurile bancare?

În primul rând, să lămurim un fapt: în România (și nu doar), cu excepția unor cazuri aparte, rar întâlnite și prevăzute contractual, plățile cu cardul sunt gratuite. Adică tu, când faci o plată cu cardul la un comerciant, nu dai mai mult decât prețul afișat. Comisioanele se aplică la încasare, deci sunt achitate de comerciantul care încasează prețul respectiv prin POS.

Comisioanele acestea variază destul de mult. Ele pot fi – și sunt! – chiar și zero în cazul comercianților mari și foarte mari, dar pot ajunge chiar și la 3% în cazul comercianților mici, cu puține tranzacții. De regulă, o cumpărătură cu cardul la un magazin mic, din mediul rural, va fi comisionată mai mult decât una la un hypermarket dintr-un mall, care are un vad excepțional.

Dar tu, cumpărătorul, simți această comisionare? Răspunsul cinstit e că depinde și că doar comerciantul îți poate spune dacă prețul e mai mare, ca să acopere și costul cu comisionul, sau prețul e la fel iar comerciantul își scade acest cost din profitul lui. Unii pot include acest comision în adaosul comercial, alții n-o fac. Un fapt interesant aici: în cazul în care comerciantul a mărit prețul ca să acopere comisionul de la plata cu cardul, cei care cumpără cu bancnote și monede vor plăti și pentru un serviciu pe care ei nu-l folosesc, de fapt, că nu există în magazine diferențe de preț la plata cu cardul sau cash (e interzis prin lege, de fapt, să ai diferențe de preț cash/card).

Comisionul încasat pentru folosirea cardului este, în esență, costul unui serviciu foarte complex. Un amic se plângea zilele trecute, pe X (fostul Twitter), că aceste costuri ar fi prea mari pentru ceva complet automatizat. Ei bine, nu e chiar așa.

Sistemul de plată cu cardul trebuie să respecte fără greș anumite reguli:

• să fie super-securizat
• să fie instantaneu (sau cvasi-instantaneu)
• să funcționeze fără eroare, permanent, în țara emitentă și în multe alte țări

Iar toate acestea costă – cine nu crede, poate-ncerca că facă el unul mai ieftin.

Adevărul este că folosirea banilor gheață este întotdeauna mai scumpă decât plățile electronice, chiar și cu toate costurile impuse de mentenanța și securizarea sistemului.

Comisionul propriu-zis e alcătuit din mai multe părți.

Mai întâi este un cost de interconectare impus de companiile internaționale de carduri – la noi, asta înseamnă, în imensa majoritate a cazurilor, Mastercard și VISA. Niciuna dintre ele nu emite carduri propriu-zise, ci doar asigură tranzacționarea și transferul electronic de fonduri în toată lumea: este vorba de sute de miliarde de tranzacții anual, care trebui să se desfășoare fără eroare. Pentru accesul la acest sistem global de tranzacții financiare electronice, atât Mastercard cât și VISA (și oricare altă companie similară, până la urmă) percep, în UE, un comision de 0,2% din valoarea tranzacției pentru carduri de debit. Băncile care emit cardurile acestea de debit nici măcar nu văd banii respectivi – sumele sunt virate direct la BNR, de unde Mastercard și VISA și le extrag când doresc.

Apoi intervin costurile propriu-zise ale băncii emitente cu operațiunile respective, de procesare, care variază în funcție de produsul utilizat (card de debit, de credit, carduri business etc).

Există un cost pentru decontarea interbancară, unul care acoperă riscul financiar (încasatorul, adică comerciantul, va primi întotdeauna banii pe ce a vândut, dacă tranzacția a fost autorizată, chiar dacă cel care plătește nu mai are suficienți bani în cont), există costuri propriu-zise de operare a sistemului (servere, comunicații, salarii pentru angajați etc). Sunt costuri cu securitatea tranzacțiilor, pentru blocarea oricărei tentative de fraudă; mai sunt și costuri cu îndeplinirea cerințelor de reglementare – auditări, verificări, raportări etc; și, evident, sunt și costuri cu rambursările în urma disputelor legate de tranzacții, când plățile sunt revocate sau contestate. Mai sunt și cheltuieli semnificative cu asistență tehnică, mentenanța și înlocuirea POS-urilor – când mergeți data viitoare la magazin și apropiați cardul (sau smartphone-ul, sau smartwatch-ul) de POS, uitați-vă o clipă la el: costă între 150-200 de euro și are o durată maximă de viață de 3 ani. POS-urile sunt înlocuite atât de des mai ales nu neapărat din cauza uzurii fizice, cât datorită actualizării și evoluției permanente a sistemelor de siguranță încorporate. Fiecare generație de POS-uri trebuie verificată și acceptată de VISA și Mastercard înainte să poată fi distribuită. Acum gândiți-vă la un magazin care face doar o singură tranzacție pe zi cu acest POS. Cum pot fi acoperite costurile cu el? (Apropo, aplicațiile de POS pe mobil nu sunt mai ieftin de folosit, ci dimpotrivă, deoarece nu vin din ecosistemul băncilor clasice, deci trebuie să plătească asigurări mai mari, de exemplu, pentru garantarea tranzacțiilor și accesul în sistem).

Băncile își acoperă aceste costuri din comisionarea tranzacțiilor, iar aceste comisioane pot ajunge uneori la 3% din valoarea tranzacției, deși plaja uzuală este între 0,8-2%.

Cum obțin unii comercianți comisioane subunitare, ba chiar zero?

Prin negociere, evident, și prin volum. Banca poate oferi un contract super-avantajos de comisionare la plata cu cardul unui agent economic complex, important, care cumpără o listă mai lungă de servicii bancare. Unii dintre acești mari comercianți au o forță de negociere atât de mare încât lansează cereri de ofertă pentru serviciile bancare, iar băncile concurează, unele cu celelalte, pentru a câștiga un astfel de client.

Oricum, e complicat să determini un bancher să-ți spună care e profitul băncii din această comisionare. Tot ce am putut să aflu este că, în anii 2000, când plățile cu cardul erau încă abia la început, una dintre cele mai mari bănci din țara noastră obținea o marjă de numai 0,2% după acoperirea tuturor cheltuielilor cu sistemul.

Cineva ar putea întreba acum, „păi dacă sistemul acesta e atât de complex și presupune atâtea cheltuieli, de ce nu rămânem la cash? Nu e mai simplu cu bani gheață? N-ai nevoie de servere, taxe de interchange, mentenanță la POS-uri șamd, nu?”

Păi, nu. Adevărul este că folosirea banilor gheață este întotdeauna mai scumpă decât plățile electronice, chiar și cu toate costurile impuse de mentenanța și securizarea sistemului.

Bancnotele trebuie tipărite (iar monedele, bătute), distribuite fizic, colectate, depuse la bănci, unde sunt numărate, sortate și verificate. Cele distruse trebuie identificate și înlocuite, iar restul trebuie depuse în condiții de securitate deosebită, pentru ca apoi să fie din nou distribuite fizic – din nou, cu mașini blindate – celor care urmează să le folosească. Toate aceste operațiuni implică manipulare propriu-zisă, infrastructură fizică, ore de muncă, salarii șamd. În plus, numerarul e mereu susceptibil să fie furat – cu cât mai mult la un loc, cu atât riscurile sunt mai mari. Fluxurile financiare digitale, oricât de complexe, vor fi mereu mai ieftine decât cele de numerar – ba, chiar, în mod paradoxal, cu cât tranzacțiile online sunt mai multe, cu atât costul lor/operațiune scade, ceea ce nu e valabil la tranzacțiile cu numerar (ba dimpotrivă).

Numerarul costă mai mult decât banii digitali, dar costurile nu sunt, toate, directe, adică plătite de cei care utilizează banii cash – majoritatea aparțin băncilor, iar băncile și le recuperează ulterior prin diverse taxe și comisioane suplimentare. Nimic nu se pierde, totul se transformă.

Și atunci, dacă e mai ieftin, mai sigur, mai simplu, mai rapid și mai eficient să folosim plăți cu cardul în loc de cash, cum facem cu micii comercianți care au prea puțini clienți pentru a obține comisioane mai mici – acei comercianți cu doar câteva tranzacții pe zi, la care nu se poate acoperi nici măcar costul POS-ului?

Calea mai bună ar fi fost, probabil, cea adoptată de Polonia, în urmă cu mai mulți ani, când guvernul de la Varșovia a ales să încurajeze adopția plăților electronice prin subvenționarea comisioanelor percepute la tranzacții și distribuția gratuită a POS-urilor, în cazul comercianților mici.

Evident, singura cale este înmulțirea numărului de tranzacții – cum spuneam mai sus, aceasta este una dintre particularitățile sistemului: mai multe tranzacții implică costuri mai mici.

Cum se poate face asta? Inteligent sau cu forța.

Din păcate, guvernul a ales forța. Prin coborârea dramatică a pragului acceptat de tranzacții cu numerar, autoritățile forțează, implicit, adoptarea plăților cu cardul și în locuri în care acestea sunt acum doar întâmplătoare sau, pur și simplu, încă imposibile (magazine fără POS).

Va funcționa? Sincer, nu știu și nici nu cred că aceasta este calea corectă. Chiar dacă susțin plățile electronice, nu pot să nu observ că există condiții obiective care împiedică extinderea sistemului, iar forțarea lor nu schimbă realitatea, ci numai provoacă probleme, nemulțumire și neîncredere.

Calea mai bună ar fi fost, probabil, cea adoptată de Polonia, în urmă cu mai mulți ani, când guvernul de la Varșovia a ales să încurajeze adopția plăților electronice prin subvenționarea comisioanelor percepute la tranzacții și distribuția gratuită a POS-urilor, în cazul comercianților mici. Rezultatul: 300.000 de POS-uri instalate în numai prima fază a programului Cashless Poland. Penetrarea plăților cu cardul, în Polonia, e acum una dintre cele mai ridicate din Europa iar gradul de fiscalizare este, evident, și el, foarte ridicat. Aceasta este o atitudine responsabilă, de guvern european, care urmărește dezvoltarea corectă a națiunii, ceea ce duce, automat, și la încasări mai mari din comerț. Ai noștri, înapoiați în abordări, ca de obicei, merg pe calea autoritarismului de reglementare care nu face decât să creeze opoziție indignată și, în cele din urmă, mai degrabă pierderi decât câștig.

Singularitatea tehnologică actuală, care a dat peste cap atâta lume¹, e un moment fără precedent în istorie (da, știu, există dintre cei care nu cred asta și aduc în discuție alte momente critice din trecut. Pot oferi echivalentul electronic al unei ridicări din umeri. Aprecierea asta nu e mea, care-s un oarecare trăitor, ci a unor oameni mult mai deștepți și mai citiți. Dacă vă simțiți mai inteligenți, mai citiți și mai experți decât Stephen Hawking, John Maynard Smith sau Yuval Noah Harari, contraziceți-i pe ei). Ea a rupt specia în două părți inegale, care nu prea mai au multe în comun² dar care sunt silite să locuiască pe aceeași planetă. Ce e de făcut?

───── ⋆⋅☆⋅⋆ ─────

Două note de parcurs:

¹) Nu tehnologia în sine are aceste efecte, și nici artefactele luate în izolare. 99%+ dintre noi habar n-avem cum funcționează exact telefonul mobil dar le folosim cu succes; iar un membru al unui trib protejat din jungla amazoniană n-ar avea probleme majore să tragă cu un Barrett M82 .50 după un pic de antrenament, chiar dacă nu știe cum anume își doboară cina. Nu, nu tehnologia, ci efectele sociale cumulative ale multor tehnologii însumate, care ne schimbă lumea până la a nu mai recunoaște nimic din ea, au acest rezultat. „Singularitate tehnologică” este doar un termen-umbrelă pentru un purcoi de tehnologii, schimbări și efecte psihosociale interconectate.

²) „Da’ cine ejti tu bă, să zici asta?? Ui’ că io vorbesc bine-mersi cu văr’miu din State!” Pe subiecte periferice, n-am nici o îndoială. Pe subiectele centrale (iar alegerile politice sunt centrale pentru că derivă direct din (a) setul de valori personale, ceva extrem de intim și (b) din complexul emoțional creat în jurul identității sociale, care e parte importantă a sensului identității personale), însă, dialogul se rupe. Cum poți „discuta” cu un adept a Pământului plat? Sau al celebrelor tuneluri dacice de sub Bucegi?

Pentru un minim dialog este nevoie sine qua non ca părțile implicate să cadă de acord asupra unui set comun de reguli și definiții: ce e ‘fapt’ și ce ‘opinie’, ce anume informație este adevărată prin consens, cum definești ‘argument’ și ce tip de logică folosești etc. Cum una dintre părți, în cazul nostru, a divorțat de realitate și preferă să aleagă emoțional ce e ‘fapt’ și ce nu, indiferent de cum arată realitatea obiectivă, dialogul se rupe înainte de a începe.

───── ⋆⋅☆⋅⋆ ─────

În istoria speciei există nenumărate momente de confuzie, stagnare sau chiar inversiune a tendinței istorice de „progres” (pun între ghilimele pentru că, din nou, sunt nevoit să înghesui o realitate complexă și foarte amestecată în câteva cuvinte simple). Prin asta înțeleg două tendințe istorice:

• creșterea cvasi-permanentă a arealului și forței drepturilor individului și a contribuției comune la administrarea „trebilor cetății” paralel cu diminuarea importanței și efectelor forței brute
• expansiunea aplicării drepturilor și libertăților individuale în din ce în ce mai multe domenii și includerea din ce în ce mai multor grupuri.

Evident, mersul istoric e departe de a fi liniar și crescător în oricare domeniu, dar în general cam într-acolo se îndreaptă specia. Așa stând lucrurile, se pare că partea de omenire mai numeroasă (cam 2/3+ la ora asta) care își dorește menținerea acestor două tendințe (reunite sub umbrela „progres social”) se situează cumva „de partea corectă a istoriei” (metaforă, metaforă…), iar treimea potențial sau efectiv reacționară, cea care vrea să întoarcă roata istoriei, mai degrabă nu.

Deși eu sunt ultra-progresist, iar grupul progresiștilor e în general aliniat cu trendurile istorice, nu vreau să spun că „progresist = bun, conservator = rău, reacționar = demon”. Așa gândesc copiii de grădiniță, iar după clasa a II-a deja învață nuanțe și discriminări fine. Balansul progresist – conservator a asigurat stabilitatea, câtă a fost, de-a lungul istoriei noastre; dacă lucrurile s-ar mișca așa cum vreau eu multă lume ar avea probleme de adaptare la ritm – nu de înțelegere, ci de adaptare. Și am face multe greșeli, înainte de a găsi calea cea bună. Precauția, testarea soluțiilor înainte de generalizare, păstrarea tradițiilor și instituțiilor, caracteristici ale conservatorilor, au contribuit semnificativ la progres, de exemplu.

În plus, nici unul dintre grupuri nu e omogen. Între progresiști există destui capsomani și exaltați, până la autoritarianism (numeric mai puțini decât reacționarii, dar nu zero). Între conservatori există deosebiri, uneori flagrante, de poziții. Iar între reacționari… există și acolo o caracteristică esențială care ne poate ajuta să identificăm niște căi de a supraviețui împreună.

Lumea științifică încă nu a identificat la ora asta vreo soluție; există însă niște direcții în care psihologii și sociologii lucrează. Înclinația spre autoritarianism (ceea ce Karen Stenner numește propensiune spre „oneness and sameness”) este latentă (se exprimă doar în anumite condiții). Mai exact, este activată de sentimentul de frică generat de ceea ce tot Karen Stenner numește „normative threat”: o amenințare la adresa „ordinii naturale” (din categoria ierarhiilor de tipul „omul și femeia lui”, cum se spune pe la țară).

Această trăsătură este exploatată fără scrupule de cinici și de politicieni. „Companiile străine” care „repatriază ilegal profitul”, „ungurii” sau mai recent „ucrainenii”, „imigranții” care „ne strică sângele pur geto-dac” la noi, „naziștii banderiști din Ucraina” la ruși sau „coloanele de imigranți” și „frontierele deschise” din teleologia maga privind „declinul măreței Americi” sunt exemple de amenințări normative folosite de politicieni și actori de media care întețesc sentimentele de frică ale reacționarilor pentru scopuri strict individuale.

Interesant, deși reacționarii împart foarte tăios lumea în „noi” și „ceilalți”, definițiile acestor grupuri sunt ajustabile – un „dușman” a întregii țări îi poate aduce alături de oameni pe care în mod normal i-ar demoniza în condiții de securitate națională sporită.

Aceste două caracteristici oferă două căi de explorat. Prima, diminuarea temerilor specifice legate de transformările prin care trece lumea – mesajele publice ale celor sănătoși la cap ar merita regândite (eu sunt mândru să susțin egalitatea tuturor în fața legii prin adoptarea unei forme de uniune civilă pentru persoanele de același sex, de exemplu, dar în discuții cu reacționari prefer să mă concentrez pe subiectele în care avem totuși ceva în comun – securitatea națională, viitorul comun etc).

A doua, pentru că aceste caracteristici sunt doar aproximativ 50% moștenite genetic, avem nevoie de un fel diferit de educație, pentru că cea formală nu dă rezultate, dimpotrivă. Gândirea critică (care are o definiție foarte clară și nu înseamnă să crezi toate prostiile conspiraționiste doar pentru că n-ai încredere în „autorități”) este o abilitate dezvoltabilă; avem nevoie să învățăm copiii acest tip de analiză a lumii.

Există, în mod sigur, mult mai multe abordări ale situației actuale, dincolo de asta psihoneurologică a mea: prin prisma culturilor naționale, a calității sistemelor educaționale, a inechităților flagrante din societate (cum ar fi cele cuprinse în indexul GINI) etc. Multe, foarte multe puncte de vedere diferite care se completează reciproc, pentru că societatea umană e cam cel mai complex fenomen care există actualmente (poate vremea să fie mai complexă, deși nu sunt sigur…). Dar eu la asta mă pricep ceva mai bine, la psihoneurologie. Aștept ca specialiști în alte domenii să completeze cât se poate tabloul general al unei specii fracturate și care nu mai e așa sigură de viitorul ei.

Nu vi se pare fascinant felul în care guvernanții se comportă când sunt ajutați de opinia publică să realizeze ce efecte au dandanalele pe care le fac? E mereu o întârziere în reacție și aproape că poți vizualiza cum stă pitit sub birou câte un ministru autor de pocinog, așteptând, sperând că poate o să treacă scandalul, c-o să uite lumea?

Uite-așa și cu beleaua cu bursele de merit de câte 450 de lei pentru elevii de nota 2. De zile întregi toată lumea țipă de indignare că așa ceva a devenit posibil după ce ministerul Educației a schimbat regulile de acordare a acestor… premii, în fapt, că o bursă de merit ar trebui să premieze… meritul, nu contra-performanța. Că doar meritul este o însușire remarcabilă care face pe cineva demn de laudă, de stimă, de răsplată.

Dar dna minstru Ligia Deca, direct răspunzătoare pentru această nerozie, a tăcut chitic în păpușoi, sperând să treacă. Nu doar că n-a trecut, dar s-a și intensificat. Nouă ni s-a părut că o medie de 4.59 pentru bursă de merit, caz despre care am vorbit la începutul săptămânii, era o aberație singulară, dar în ultimele zile au apărut o grămadă de știri despre cazuri chiar mai grave, în multe județe – deci confirmarea faptului că problema vine din felul în care a fost proiectat mecanismul, nu dintr-un accident de parcurs.

Abia ieri a Ministerul Educației a decis să reacționeze: „Ministerul a solicitat Inspectoratelor şcolare să transmită până luni situaţia pe fiecare categorie de bursă, urmând ca, după analizarea acestor date, să se facă propuneri de modificare a unor prevederi din Legea învăţământului preuniversitar care au dus la apariţia unor anomalii”, a declarat joi, pentru AGERPRES, secretarul de stat Florian Lixandru.

„Apariția unor anomalii” – din cer. Anomaliile se vor fi materializat miraculos, mature, din spuma mării, ca Afrodita. Ni s-au teleportat anomaliile peste scăfârlii, fraților.

Nu, aceste anomalii sunt consecința directă a Ordinului ministrului Educaţiei nr 6.238 din 8 septembrie 2023 privind acordarea burselor de merit, care prevede că 30% din numărul de elevi ai fiecărei clase beneficiază de bursă de merit.

Dna Deca a mers înainte cu această idee în ciuda tuturor protestelor și avertismentelor că nu e în regulă.

Acum, e momentul să-și asume rezultatele.

Dar prima declarație a dânsei arată ca scuza elevului căruia i-a mâncat câinele tema.

„Problema nu este neapărat bursa de merit, ci cum ajung copiii la clasa a IX-a să fie repartizați cu medii sub o nota de trecere”, a declarat dna Deca pentru Antena 1.

Deci problema nu e că nu stă-n picioare, problema e gravitația.

Ce mirare, ca să vezi cum merge școala în România, cine-ar fi crezut, domnule?

Mmm, ia uite ce chestie, se intră la liceu cu medii sub 5, da’ ce curios? Nu e ca și cum eu, ministrul Educației, care am fost consilier prezidențial pe probleme de Educație ani la rând, aș fi avut de unde să știu asta. De ce nu mi-a zis și mie cineva cum e realitatea?

Vă dați seama cum toată birocrația statului a funcționat somnambulic lunile acestea, strângând hârtii și făcând plăți de zeci de mii sau sute de mii de lei pentru burse de merit unor copii cu note sub 5, 4, 3 și chiar 2, fără să tresară pe undeva cineva că nu-i în regulă, până n-a publicat un ziarist un articol și a explodat scandalul.

Și nu pot să nu mă-ntreb cam ce-o fi și în mintea copiilor care încasează bursă de merit pentru medii de admitere de 2, 3, 4. Cam cum înțeleg ei școala, sistemul de evaluare, viitorul lor în această societate.

Pe de altă parte, cumva – și profund ironic – tot acest bucluc cu burse de merit acordate unora care nu merită deloc nu face decât să copieze sistemul mult mai larg și mai dăunător de recompensare cu funcții în stat a unora care, la fel, n-au niciun merit și nicio calificare pentru funcțiile respective. Căci ce altceva sunt numirile politice ale unor incompetenți perfecți în mii și mii de posturi din administrația de stat?

Iată cum idiocrația a făcut cercul complet și s-a-ntors să-i muște de cur chiar pe cei care au inițiat acest sistem infailibil de falimentare a orice.

România educată s-a transformat în România loazelor la putere.

Cuvânt înainte: aceste rânduri sunt concluzii personale, rezultate din doar o mică parte a documentării mele din ultimii zece ani pe subiecte diferite de, dar înrudite cu, acesta. Nu pretind că reprezintă adevărul absolut; acum 10 – 15 ani aș fi zis că ele pot fi un punct de plecare într-o discuție mai largă, dar monomania în creștere accelerată din social media și polarizarea absolut cretină de genul „Îmi plac bananele”/”Aha, deci arunci la gunoi merele, tradițiile și strămoșii noștri care au vărsat sânge pentru pământul ăst’ sfânt, huo trotinetist haștagist” m-au determinat să renunț la speranța că o astfel de discuție, pe idei, ar mai fi posibilă online. De aceea nu mă mai uit la comentarii, nu mai dau surse și în general mi se rupe dacă „publicului cititor” îi place sau nu, e de acord sau nu, înțelege sau nu. Lectură plăcută, așadar.

───── ⋆⋅☆⋅⋆ ─────

Pe scurt: din cauza dez-adaptării biologiei umane la mediul tehnologic actual, și în circumstanțe fără precedent în istoria speciei, umanitatea s-a rupt în două. Una dintre părți, mai numeroasă și mai diversă, încearcă să meargă mai departe pe calea evoluției, către o structură globală bazată (cât se poate) pe reguli și legi, în ideea că o societate care asigură previzibilitate asigură și creșterea nivelului de trai pentru toată lumea. Cealaltă parte, mai puțin numeroasă dar vocală și violentă, caută întoarcerea roții istoriei într-un trecut în care pumnul tare și gașca mare fac legea, un trecut violent și sângeros de care abia ce am început a ne separa.

───── ⋆⋅☆⋅⋆ ─────

Cred că expresia consacrată e „lumea asta a înnebunit”. Ucraina, Kosovo, Taiwan, Israel, Africa centrală… plus câte-or mai fi prin alte părți ale lumii. De la zeci până la milioane de vieți pierdute. Și, până la urmă, de ce? Pentru ce? Cum se explică nebunia asta genocidară?

Să facem un pas (mare) înapoi, ca să privim un pic situația în ansamblu – istoric și social.

Dacă luai un om de pe la anul 5000 î.e.n. și-l parașutai la 100 î.e.n. s-ar fi descurcat. Poate un pic mirat de niște chestii noi făcute din metale pe care el nu le știe, poate uimit de căruțe sau de drumuri (dacă se nimerea pe la romani), dar mari diferențe n-ar fi găsit. La fel, dacă luai un om de la 100 e.n. și-l parașutai pe la 1000 e.n. Armuri mai șmechere, olărit, ritualuri. Nimic neapărat revoluționar. Lumea evolua încet, transformările erau minime, traiul – cam același.

Dacă ai putea lua, însă, un om din anii 1950 să-l aduci în 2023… probabil s-ar simți ca răpit de extratereștri. Foarte puține dintre lucrurile și rutinele cu care e învățat se mai regăsesc azi. Autoturismele, echipamentele pentru lucru, până și banalul aragaz sunt altfel. Dar cea mai puternică deosebire vine din tehnologia care a impregnat obiceiurile mărunte, zilnice, până la a face viața irecognoscibilă. N-ar înțelege de ce stăm cu ochii în chestiile mici cu ecrane mari și fără butoane, cum poți vorbi cu o bucată de plastic și să-ți vină mâncarea caldă la ușă, cum bați în butoane și ești plătit regește… stilul de viață i-ar fi la fel de străin precum stilul anilor ’50 i-ar fi unui dac de pe vremea lui Zamolxis.

Trăim ceea ce din ce în ce mai mulți oameni de știință denumesc „singularitate tehnologică” – o dezvoltare atât de intensă, rapidă și cvasi-incontrolabilă a tehnologiei intim împletite cu viața de zi cu zi a omului încât nu mai vorbim de evoluție, ci de salt evolutiv. Paralela cea mai apropiată probabil că e epoca istorică în care maimuțele au fost împinse din junglă în savana africană și forțate, pentru a supraviețui, să evolueze în Homo Sapiens.

Această tornadă tehnologică a antrenat schimbări profunde și în alte domenii: economie – globalizată, cu lanțuri logistice lungi și complexe care funcționează în sistem „just-in-time”; societate – din ce în ce mai mult caracterizată de diversitate, migrație intra și inter-regiuni, refuzul rolurilor sociale impuse (roluri de gen, roluri profesionale, roluri generale), legături instantanee între locuri geografic diametral opuse pe glob; comunitate – în alegerea căreia criteriul apropierii geografice este înlocuit de cel al apropierii psiho-sociale; individual – pentru că avem de-a face cu insularizare si izolare individuală care duc la dependențe chimice sau de proces (dependențele de jocuri de noroc, internet, pornografie etc). Firul roșu al tuturor acestor schimbări este o interdependență rece psihologic, fără echivalent până acum: depindem de foarte mulți alți oameni pentru a putea trăi, dar cunoaștem spre zero dintre aceștia (uitați-vă în jur și vedeți câte obiecte aveți, dacă o fi vreunul, care să fie produs cap-coadă de un singur om; nu mai există așa ceva).

Cam așa arată momentul actual: un mediu fizic hipertehnologizat, în care soluțiile tehnologice sunt create pentru a stimula instinctele de bază, într-o țesătură de cooperări și interdependențe pe care nu le mai simțim, dar care sunt din ce în ce mai puternice. Un mediu complet nou, pentru care specia nu este pregătită de nici o culoare.

Care sunt consecințele?

Prima, și cea mai profundă: flexibilitatea adaptivă în gândire este o resursă limitată și complexitatea lumii actuale depășește, în cazul destulor oameni, limita de suportabilitate. Și atunci caută un refugiu, o zonă de confort psihologic, de multe ori în dauna contactului cu realitatea. Cam o treime dintre noi se află în situația asta, relativ egal răspândiți între regiuni și culturi. Iar coagularea acestei mișcări reacționare este facilitată de tehnologie.

A doua, cea mai dramatică: acești oameni, care nu mai înțeleg nimic din lumea înconjurătoare, sunt rămași în urmă din punct de vedere evolutiv la modul cel mai practic cu putință. Și dacă vi se pare că chestia asta sună arogant, doar vi se pare. „Evoluție” înseamnă schimbare în caracteristicile biologice transferabile ereditar pentru adaptarea mai bună la mediu. Dintre toate grupurile de ființe umane, aceștia sunt de departe cel mai puțin adaptați la noul mediu tehnologic.

(„Bine, bă, da’ de-ăștia există de când lumea! Te găsiși tu acu’ să-i remarci, deșteptule.”)

Da, așa e; ce e nou este posibilitatea – dată de internet/social media/actori de rea-credință – de a se coagula și a-și coordona mișcările într-un fel care le era imposibil înainte. I-am mai descris; una dintre caracteristicile lor este disciplina naturală fără egal, dată de frica profundă în care-și trăiesc viața și care îi face să se refugieze în lumea memelor liniștitoare. Lume virtuală dar pe care o doresc materializată, scop pentru care nu se dau înapoi de la violență.

V-am făcut cunoștință cu scala RWA – Right Wing Authoritarianism, tendința naturală de supunere în fața autorității absolute și dorința de uniformitate socială – care caracterizează acest grup, al reacționarilor. E momentul să introduc în discuție o altă scală caracteristică lor: SDO, Social Dominance Orientation, dimensiune psihologică ce descrie tendința de a căuta, sprijini și gândi în termeni de ierarhie socială rigidă, bazată în primul rând pe dominarea grupurilor percepute ca având statut social inferior și pe supunerea fără crâcnire față de grupurile percepute ca având statut social superior.

Explozia maga pe scena publică virtuală a fost însoțită de un val de uimire la adresa răutății manifeste și gratuite a multor maga față de alte grupuri, cu osebire față de concetățenii aflați în dificultate – oameni pe care de obicei ne străduim să îi ajutăm, nu să le apăsăm bocancul pe gât dacă tot sunt căzuți la pământ. Expresia consacrată în social media anglofonă este „cruelty is the point” – și perfect adevărată. Pentru cei cu scor SDO mare cruzimea gratuită este parte integrantă a viziunii lor despre lume – cum altfel să marcheze statutul lor, superior, dacă nu prin cruzime și violență?

De altfel, cruzimea și violența ca strategii de expresie publică se văd cu grețoasă tărie și în alte părți, de exemplu în acțiunile „armatei” ruse în Ucraina sau în violența teroriștilor Hamas în Israel (din aceeași vână cu decapitările la care s-au dedat ISIS și AQ). Reacționarii se delectează cu suferința produsă, fie ea fizică (terorism de stat sau instituțional) ori psihologică (bullying, piling-on etc). Cele două caracteristici, RWA și SDO, sunt transmise ereditar în proporție de cam 50%, restul depinzând de mediu („educație”, dar nu în sensul comun de educație școlară formală).

(Da’ ce vrei să spui, bă dejteptu’ lu’ pejte, că toți rușii sunt reacționari de-ăștia, de-ai tăi??)

Ah, nu, în nici un caz. Luați individual, în condiții normale, foarte mulți ruși probabil că ar fi niște tipi cu care poți bea o bere și râde ca-ntre prieteni. La fel și cu teroriștii Hamas: individual, pot fi băieți ok. Dar. Căci există și un „dar”.

Nu trăim individual, în vid. Suntem, vrând-nevrând, parte a multor grupuri simultan: suntem familiști, suntem vecini, suntem locuitori ai urbei / satului, suntem colegi, suntem parte a unei națiuni. În fiecare caz în parte există un liant care ține împreună membrii fiecărui grup; trecem de la un liant la altul natural, fluid, fără sincope, dar mai niciodată nu conștientizăm existența lui.

Ce este acest liant? Un set de meme. Că tot suntem în epoca social media, liantul e câte un set de meme virale. Vă miră?

Tim Urban, în seria de articole „The Story Of Us”, vorbește despre „poveștile care ne aduc împreună” – o poveste „cu lipici la om”, care apasă butoanele potrivite în creier, se instalează ca „realitate” chiar și (sau mai ales dacă) realitatea-realitate e neplăcută. Dar funcționează la fel de bine și în vremuri bune.

Descrierea lui Tim Urban se așează bine pe conceptul de Left Brain Interpreter, un construct neurologic identificat și examinat de Michael Gazzaniga în peste o jumătate de veac de muncă de cercetare.

În esență, creierul (din cauza felului în care e construit să asigure supraviețuirea organismului pe care-l conduce) are nevoie să integreze, clipă de clipă, experiența prin care trecem într-o poveste cu logică internă. Povestea nu e nevoie să fie adevărată, completă sau exactă – doar să aibă cap, coadă și consistență logică internă.

Acum un milion de ani, când a apărut acest construct, erorile din poveste nu aveau mari consecințe.

Azi, însă, funcționarea necontrolată a acestui construct a permis apariția acestui grup rămas în urmă, intens practicant al „epistemologiei emoțiilor”: ‘fapt’ e ceea ce-mi justifică emoțiile, tot restul e ‘fake news’, objective reality be damned. Spre deosebire de restul omenirii, care practică în mare măsură epistemologia faptelor: ‘faptele’ sunt independent verificabile, iar starea internă (emoții, concluzii, atitudini) se modifică dacă informațiile obiectiv verificabile se modifică.

De la nivel individual la nivel de grup saltul e cantitativ, nu calitativ. Fiecare grup cât de cât sudat are povestea-liant, organizată în jurul unuia sau câtorva puncte cu impact emoțional: echipa de fotbal preferată, activitatea de voluntariat aleasă, națiunea căreia îi aparțin membrii etc. Definiția „națiunii” este factor determinant. Pentru unii, ea înseamnă „cei născuți în limitele geografice”; pentru alții, „cine simte și iubește ca mine”, de exemplu. De aceea există grupuri de cetățeni, strident patriotice, care au obiective complet diferite pentru țară: definițiile în jurul cărora s-au construit poveștile sunt diametral opuse.

De-a lungul istoriei „povestea națională” s-a transmis mai degrabă oral, din generație în generație și a folosit, printre altele, și pentru a oferi baza răspunsului la întrebarea „cine sunt eu?” Identitatea socială (sunt ardelean, sunt om bun, sunt antreprenor) e parte integrantă a conceptului mai larg de „Eu” și de aceea e și foarte importantă pentru sănătatea mentală a omului. Și pentru ancorarea lui în realitate.

Asta, până la apariția singularității tehnologice. Într-o clipită („clipită” la nivel istoric) sursa de identitate socială s-a dezintegrat într-o multitudine de fragmente; alegerea uneia e un proces dificil, riscant („dacă nu nimeresc identitatea potrivită? Renunțarea/re-alegerea e un proces dureros”). Pentru reacționari, care și așa au, de la mama natură, „cilindreea cognitivă” redusă (pot fi brilianți pe domenii înguste; dau însă chix la prelucrarea cognitivă a complexității – iar lumea noastră actuală e hiper-complexă), asta înseamnă un „pain point” suplimentar și cu mare greutate psihologică.

Ca și cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, democratizarea accesului la internet și apariția social media comerciale, deci orientate profit, a bătut proverbialul ultim cui în coșciugul speranțelor de evoluție a reacționarilor tributari epistemologiei emoțiilor. Pentru că actori cinici, care-și urmăresc propriul interes, însoțiți de actori statali interesați de înlocuirea fragilei ordini mondiale bazate pe reguli și legi (câtă am putut construi în ultimii cincizeci de ani) cu o nouă ordine mondială, bazată pe legea pumnului, folosesc din plin debusolarea memetică a treimii rămase în urmă a omenirii pentru a submina democrația – așa subțire și palidă cum e ea la ora actuală – și a instaura legea pumnului de la vlădică până la opincă. De la cartiere până la nivel global. Iar pentru asta inundă spațiul public virtual cu „povești”/meme gândite să-i atragă pe cei care nu mai fac față lumii, promițându-le un loc ordonat, cu linii puține și clare, cu ierarhie socială strictă și delegarea dificilului proces de gândire către un Tătuc care ar urma să aibă grijă de toți și de toate.

Dacă ați observat, toți neo-fasciștii de rit tehnologic, teocrații și cristofasciștii (putiniștii, maga, evanghelicii de rit apocaliptic, jihadiștii de orice denominațiune) se erijează în „păstrători ai tradiției” tocmai pentru că știu că această treime de rămași în urmă, care pun în pericol întreaga specie, visează la o lume simplă, clară, fără ambiguități, în care ei sunt miezul din fanta. Iar fabricile de meme-uri antiumane le livrează, conform epistemologiei emoțiilor, ceea ce ei își doresc.

(„Da’ ce, n-au mai fost de-ăștia pe lume??”)

Ba da, evident. Minciuna, propaganda, exaltarea apartenenței la un anume grup (națiune, religie) au fost mereu parte integrantă din viața socială. Ce n-am mai avut până acum este posibilitatea de raliere și coordonare globală instantanee, cvasi-gratuită și accesibilă oricui, a unui grup definit eminamente prin disciplină și înclinare spre violență. Așa ceva n-a mai existat. Încercările sovietice (ruse, de fapt, dar ăsta e alt subiect) de utilizare și lărgire a fisurilor naturale din societățile democratice („verzii”, „antinuclearii” etc) din secolul trecut par, prin comparație, muncă de amatori pe lângă reach-ul și engagement-ul pe care social media și mesageria instantanee (Whatsapp, Signal, Telegram) le asigură actorilor rău-intenționați – și, cu asta, și impact supradimensionat.

───── ⋆⋅☆⋅⋆ ─────

Cam astea sunt cele două părți în care omenirea s-a scindat brutal în ultimii o sută de ani, poate chiar mai puțin: două treimi care, de bine de rău, se străduiesc să rămână cu picioarele pe pământ și cu inima deschisă către semenii lor și o treime închisă la minte, înclinată spre violență și a cărei valoare supremă e cruzimea la adresa semenilor mai puțin norocoși.

Situația geopolitică actuală (octombrie 2023) este reflectarea fidelă a acestei falii: Axa Răului Rusia–Iran–China și vasalii lor dau foc intenționat globului. De aici… fiecare dintre noi ar merita să-și consulte conștiința și să decidă de ce parte se situează.

(Disclaimer obișnuit și din ce în ce mai inutil: nu toți sunt la fel, trăsăturile psihoneurologice sunt de fapt un spectru continuu iar poziția fiecăruia pe spectru variază zilnic, eu am efectuat grupări discrete din cauza spațiului limitat, aceste trăsături sunt parțial educabile etc. Cum însă 99% dintre cititori nu vin să citească ce am scris eu, ci ce vor ei să citească pentru a-și scărpina obsesiile, disclaimerul ăsta e inutil. Dar eu trebuie să-l pun.)

Pentru cine e curios și caută pe net:
– RWA / SDO: Karen Stenner, Bob Altemeyer, Theodor Adorno, Jim Sidanius, Felicia Pratto
– LBI: Michael Gazzaniga, Chris Niebauer
– problematica generală a conștiinței: Anil Seth

Mă rog, astea sunt acuzațiile, urmează să fie probate sau nu în instanță.

Se râde pe-nfundate de situația dlui primar – o rușine, un pesedist prins când dădea șpaga înapoi, cine-a mai auzit așa ceva. Chiar și el, realizând în ce situație ridicolă s-a vârât singur, a declarat că dacă știa cine l-a denunțat, îl acuza el primul pe acesta de dare de mită.

Leapșa cu șpaga, cum ar veni.

Interesant că necazurile penale ale dlui primar PSD din Mioveni au determinat o manifestare de solidaritate a colegilor săi de partid. Astfel, organizația PSD Mioveni și-a exprimat „susținerea totală” față de primarul orașului, Ion Georgescu, reținut de DNA și a consideră „pripită și fără fundament” decizia de excludere a acestuia din partid.

Susținerea aceasta totală a organizației PSD față de un coleg prins în flagrant nu este o noutate – nu la PSD și în niciun caz în județul Argeș. Citind comunicatul organizației locale nu poți să nu-ți amintești, imediat, de marea manifestație de solidaritate organizată de PSD, la Pitești, față de fostul baron local Constantin Nicolescu.

În anii 2000, dl. Nicolescu era tăticul, stăpânul și baronul roșu al județului, atât de hrăpăreț încât, în cele din urmă, prin 2010-2011, a căzut în plasa procurorilor anticorupție, care l-au acuzat în mai multe dosare, de luare de mită, de fraudă cu fonduri europene, de trafic de influență, abuz în serviciu ș.a.m.d. După multe temporizări și șmecherii avocățești, Nicolescu a fost condamnat în 2015 la aproape 8 ani de închisoare cu executare.

Dar între aceste momente – adică arestarea lui și condamnarea lui – PSD a organizat în spațiul public acțiuni furibunde de susținere a baronului roșu de Argeș, acțiuni care au fost, în egală măsură, și tentative străvezii de intimidare a judecătorilor și Justiției. Iar cea mai zdrobitoare dovadă în acest sens este o manifestație publică de susținere a lui Nicolescu, care a avut loc în ianuarie 2011 la sediul PSD Argeș, manifestație la care au participat câteva sute de pesediști, în frunte cu liderii partidului de la vremea respectivă. În imaginile transmise de la fața locului, și care pot fi găsite în memoria internetului, pot fi văzuți Adrian Năstase, Adrian Severin, Victor Hrebenciuc, Marian Vanghelie, Tudor Pendiuc și alții – adică alți infractori, care erau deja sau urma să fie cercetați în diverse dosare de corupție și care au ajuns, la rândul lor, în spatele gratiilor.

În fapt, acolo a avut loc o manifestație de solidaritate infracțională, o scenă înspăimântătoare având în vedere funcțiile pe care le dețineau atunci la vârful statului român aceste persoane, care au fost ulterior dovedite vinovate în instanță și trimise în închisoare.

Au trecut de-atunci aproape 10 ani, credeam că am depășit faza aceea, dar uite că manifestația de solidaritate a membrilor PSD Mioveni cu șeful lor prins cu șpaga ne arată că oamenii poate că și-au schimbat discursul, dar năravul, ba.

Ultimul exemplu, planul de a interzice cumulul pensiei cu salariul în cazul angajaților din administrația publică.

Presa scrie sistematic despre cazurile revoltătoare ale pensionarilor speciali, care ies formal la pensie, la 45-50 de ani, cu pensii uriașe, și se angajează imediat după aceea practic pe aceleași poziții, sau unele asemănătoare cu cele din care tocmai s-au pensionat, tot la stat.

Sau e vorba de pensionari speciali care încasează zeci de mii de lei și care sunt numiți apoi politic în funcții de unde iau alte zeci de mii de lei lunar, dar acum ca salariu.

Iar la toate acestea se mai adaugă și diverse sporuri inventate pentru, chipurile, condiții vătămătoare de lucru – și cum aceste sporuri se calculează în proporție cu salariul, și de aici mai vin alte sume amețitoare.

Așa că, în urma protestelor și indignării generale, în sfârșit, la începutul acestui an, Guvernul a anunțat că va interzice cumulul pensiei cu salariul la stat.

După care au început să apară excepțiile.

Mai întâi, de la această prevedere au fost exceptați cei aleși prin vot popular – adică deputații, senatorii, primarii, viceprimarii, președinții sau vicepreședinții de CJ-uri, europarlamentarii și președintele României.

Apoi s-au mai adăugat niște categorii: membrii Curții de Conturi, judecătorii CCR, Avocatul Poporului și membrii CSM.

Că tot se făceau liste cu excepții, au fost trecuți și membrii Academiei Române.

Dup-aia, când legea era prin comisiile parlamentare, au mai fost adăugate noi categorii de excepționali: cadre didactice, personal medical sau persoane cu venituri din drepturi de autor.

În fine, atunci când s-a votat legea, adică la finalul lunii iunie, parlamentarii majorității au mai strecurat pe listă noi categorii, cum ar fii angajații Autorității de Supraveghere Financiară, Autorității Naționale pentru Reglementare în Energie, Autorității Naționale pentru Reglementare în Comunicații și cei ai Băncii Naționale.

Ziare.com observă că la BNR, de pildă, șase din cei nouă membri ai Consiliul de administrație încasează și salariu și pensie, ajungând astfel la venituri uriașe. În 2022, Mugur Isărescu a încasat din salariu 1 milion de lei și din pensie alt sfert de milion de lei. Viceguvernatorul Florin Georgescu a avut salariu de 80.000 de lei pe lună și pensie de 19.000 de lei pe lună.

La ASF, prim-vicepreședintele Doina Dascălu a încasat în 2022 830.000 de lei din salariu și 142.000 de lei pensie.

Și tot așa.

Majoritatea acestor angajați excepționali primesc și diverse sporuri la salariu din cauza condițiilor îngrozitoare în care muncesc, sacrficându-se pentru patrie. De pildă, la CCR, președintele Marian Enache mai primește în plus 4.449 de lei lunar ca spor pentru condiții vătămătoare de lucru. Dânsul cumulează, de fapt, două pensii speciale și un salariu – adică pensia specială de fost judecător la CCR, pensia specială de fost parlamentar și salariul de judecător actual și președinte al CCR. Asta e situația cu dânsul, că domnul judecător s-a apucat târziu de judecat la Curtea Constituțională, că la început a fost ocupat cu politica. Între 1990 și 2016 a fost la 5 partide: FSN, PDSR, ApR, PC și UNPR, și un pic independent.Dar în 2016, gata cu politica, a fost numit la propunerea PSD ca judecător la CCR și de-atunci judecă fără parti-pris politic, sunt convins, pe un venit de 1 milion de lei anual.

Una peste alta, sporurile plătite în România pentru stres, condiții vătămătoare, radiații de calculator, risc de hemoroizi și altele asemenea ajung la suma totală de 27 de miliarde de lei anual, au aflat colegii de la Newsweek.

Deficitul bugetar din cauza căruia se cresc taxele, dacă ați uitat, e de 45 de miliarde de lei.

Noi să fim sănătoși, că excepționali avem destui.