blog personal

„Frumusetea va salva lumea!”

2020-12-30T11:43:00.006-08:00

Sunt destule momente în care imaginile iau locul cuvintelor. Cred că anul 2020 a fost pentru mulţi un an cum nu ne-am aşteptat. În perioada stării de urgenţă, poate cea mai importantă lecţie a fost că frumuseţea e chiar în jurul nostru, acolo unde trăim. Desigur, am dus dorul peisajelor şi mă gândeam la multe alte locuri de vizitat în care nu apucasem să ajung, dar m-am bucurat să privesc lucrurile de lângă mine, poate cu mai multă atenţie şi bucurie.

Nu ştim ce ne va rezerva 2021, însă sperăm să rămânem sănătoşi, optimişti şi să ne păstrăm nădejdea că vor urma vremuri mai bune pentru noi toţi!

La mulţi ani! Să avem un an nou mai bun!

P.S.: Am făcut pozele în perioada stării de urgenţă, fiind o parte din cele postate şi pe reţelele de socializare.

Foto: Ovidiu Neagoe, 2020

Alegerile locale în vremuri de încercare

2020-08-30T01:06:00.009-07:00

În vremuri normale, alegerile ar fi avut loc la începutul verii, înainte de perioada vacanţelor şi cu gândul la concediile care vor fi urmat.

Contextul în care trăim a modificat starea de fapt cunoscută, iar pe cale de consecinţă nici campania pentru alegerile locale nu mai este cea ştiută. Pe lângă problemele de zi cu zi, cele cunoscute atât de cetăţeni,cât şi de competitorii politici, ne confruntăm cu noi probleme pentru care rezolvările sunt încă necunoscute.

Cum vor funcţiona şcoliile la început de an? Când şi în ce condiţii îşi vor relua activitatea instituţiile şi firmele private care până acum s-au văzut nevoite să găsească soluţii temporare? Ce se va întâmpla cu sistemul de învăţământ universitar? Şi nu în ultimul rând, cât de pregătit este sistemul medical pentru a putea face faţă unor provocări mult mai mari decât cele cunoscute până în prezent?

Sunt momente în destinul unei naţiuni, poate a unei lumi întregi, când nu mai ajunge să spunem că o problemă cu care se confruntă cineva nu îi afectează pe ceilalţi. Tot ce se întâmplă de câteva luni ne-a demonstrat că nu putem să trăim singuri, că individualitatea are limitele ei, iar în clipele de cumpănă, doar prin dialog, consens şi angajamente comune putem să găsim alternative pentru ca lumea în care trăim să îşi regăsească încrederea şi speranţa.

Este greu de spus cum va fi această competiţie electorală, în contextul în care zilnic apar noi cazuri, iar pe lângă cei care boicotau constant alegerile, acum sunt şi o categorie importantă de oameni care se tem să meargă la vot. În acest caz, poate cel mai bine ar fi ca de data aceasta, alegerile să depăşească vechile dispute binecunoscute. Fără încredere, fără respect va fi greu, iar în aceste zile cu toţii trebuie să ne regăsim încredere în noi înşine şi în cei de lângă noi.

Cu toţii avem de ales. Fie că rămânem acasă şi privim competiţia de la distanţă sau încercăm să înţelegem că fiecare putem face binele acolo unde trăim şi sunt cei dragi. De la cele mai îndepărtate sate, comune până la marile oraşe, odată cu aceste alegeri locale poate ar fi bine să discutăm mai mult despre comunităţi, oameni, încredere.

Sursă foto

Gânduri pentru zile mai bune

2020-03-07T02:04:00.002-08:00

Citind media şi privind spre ecranele posturilor de televiziune, lumea zilelor noastre pare din nou încercată. Poate mai mult ca oricând, în aceste zile e bine să revenim la lucrurile simple, la micile bucurii din jurul nostru. Suntem oameni, trăim cu temerea inevitabilului final de viaţă, dar avem şi datoria de a încerca să facem, acolo unde suntem, câte ceva din puţinul care ne ajută pe noi toţi să trăim într-o lume departe de a fi perfectă, dar mai bună pentru fiecare dintre noi.

Trăim într-o lume în care oamenii au depăşit graniţele, iar lucrul acesta înseamnă şi că în momentele de încercare trebuie să fim cu toţii solidari. Suspiciunile, etichetările şi rezervele faţă de oamenii din locurile mai greu încercate nu ajută pe nimeni. Prevenţia şi asumarea unor reguli nu e ceva uşor de acceptat, dar este ceea ce autoriţăţile statului ne cer, iar între a da crezare opiniilor neargumentate şi a credita comunicările unor oameni aflaţi în slujba binelui comun, avem nădejde în autorităţile publice.

Recent, mama mea îmi povestea un moment de la slujba de duminică. La predică, părintele le-a spus oamenilor că poate pentru prima dată se temuse că biserica va fi goală în acea zi. Privind spre anumite posturi de televiziune sau citind site-urile de ştiri, probabil că au fost oameni care s-au temut, dar cu toate acestea răspunsul lor a fost acela de a umple biserica la slujbă de duminică. Independent de cine suntem, de locul în care ne aflăm, de studii sau de statul social, credinţa, deşi greu încercată, este cea care ne dă curajul de a înfrânge temerile. Iar lucrul acesta îl simţim în momentele în care fiecare dintre noi e încercat şi de experienţele personale.

Nu ştim ce va urma şi nici nu putem spune de pe acum dacă reacţiile noastre vor fi pe măsura dorinţei de a ne opune temerilor inevitabile ale vieţii, însă dacă înţelegem că viaţa fiecăruia dintre noi are momentele ei mai grele, ne vom accepta asa cum suntem, cu bune şi rele. Poate aşa ne vom bucura mai mult de acele lucruri care ne aduc linişte şi împăcare cu noi înşine, dar şi cu lumea din jurul nostru.

Să avem gânduri bune!

Sursă foto

Poveştile de la gura sobei

2019-10-24T12:53:00.000-07:00

În nopţile lungi de toamnă spre iarnă, adormeam la focul de la sobă cu poveştile bunicilor, iar mai târziu citind câte o carte la ceas de seară. Cu tot confortul caselor de la oraşe, cele de la ţară încă păstrează acel farmec al copilăriei de altădată...

Astăzi, atunci când mergem la ţară, ne readucem aminte de vremuri care par, uneori, dintr-o altă lume. Pâinea făcută la foc, mâncarea gătită de casă ne reîntoarce în timp, fie şi pentru o scurtă perioadă, la micile bucurii ale vieţii de zi cu zi.

Dacă veşnicia s-a născut la sat, tot acolo regăsim simplitatea. O simplitate care nu e uşor de găsit în micile sau marile oraşe în care trăim şi muncim. Deşi lumea satului nu mai e cea cunoscută de către bunicii şi părinţii noştri, iar mulţi dintre cei cu care am copilărit şi-au găsit un rost în viaţă prin alte părţi ale globului, amintirile sunt cele care ne readuc, iar şi iar, pe aceleaşi drumuri, uneori greu de parcurs, dar motivaţi de bucuria omului care are sentimentul că se reîntoarce acasă.

Lumea satului, aşa cum am cunoscut-o noi, cu toate greutăţile ei şi ale celor care trăiesc acolo, departe de a fi perfectă, ne aduce aminte fiecăruia dintre noi că un om care are o casă, o masă şi un loc de dormit este un om liniştit. Iar tot lumea satului, cu amintirile oamenilor lângă care am crescut, ne readuce aminte că un om sănătos sufleteşte şi fizic se poate considera un om fericit.

Poate că şi acum, toţi cei plecaţi de lângă noi se bucură de fiecare dată când revenim şi continuăm tradiţia acelor mici bucurii şi a simplităţii vieţii, aşa cum am cunoscut-o şi noi. Şi poate că, la rândul nostru, o să le povestim celor care ne vor urma câte ceva despre oamenii unei lumi a satului în care, seară de seară, la focul sobei, cei din familie mâncau şi povesteau cum le-a fost ziua care abia se încheiase.

Toamna zilele noastre

2019-10-03T11:17:00.001-07:00

Finalul lui septembrie şi începutul de octombrie aduce poate cele mai liniştite zile de toamnă. Bucuria strugurilor culeşi, dealurile care îşi schimbă culorile şi soarele blând la apus transmite cumva sentimentul că deşi au fost perioade de timp mai bune şi mai grele în toţi aceşti ani, unele lucruri simple, dar importante din viaţă, rămân neschimbate.

Cumva, poate că toamnă este un anotimp al încercării de a căuta liniştea sufletească, cea fără de care cu greu un om poate să se bucure de viata de zi cu zi, de răsărit, de apus, de fiecare zi din viaţa sa, care, în cele din urmă, poate e un cadou primit. Dincolo de grijile cotidine, de nemulţumiri, de probleme, probabil că avem nevoie de bucuria unor lucruri simple, indiferent de locurile în care trăim, fie că este un oraş sau un sat înşirat pe un deal sau în depărtarea munţilor. Frumuseţea peisajelor o regăsim peste tot, poate doar că uneori suntem prea preocupaţi de cotidian şi nu observăm culorile din jurul nostru care se schimbă sau frumuseţea unui apus de toamnă. Mai mult decât cuvintele mele scrise, fotografiile unor peisaje vorbesc de la sine despre simplitatea şi frumuseţea unor locuri care îmi readuc aminte, de fiecare dată, că acolo sunt rădăcinile.

În decursul timpului, poate că avem tendinţa de a ne schimba, vedem viaţa din diferite perspective în funcţie de experienţele trăite, însă cred că, indiferent de drumul nostru prin viaţă, este important să ştim de unde am plecat şi unde putem să ne întoarcem pentru a ne aduce aminte de locurile copilăriei sau de cei dragi, pierduţi între timp.

Pentru fiecare dintre noi, ziua de mâine poate fi o zi a bucuriei, a necazului sau pur şi simplu a cotidianului, însă, la finalul ei, ne îndreptăm gândurile la acel refugiu din interior, acolo unde păstrăm amintirile unor locuri, amintirile unor oameni şi acea linişte sufletească, importantă pentru fiecare om.

Foto: Ovidiu Neagoe, Veleşti, 2019.

Mai, 33

2019-05-31T11:39:00.001-07:00

Revenind la vechiul blog, observ că a trecut ceva timp de la ultima postare. Deşi cuvintele scrise au rostul lor, în ultimul timp am ales să privesc mai degrabă lumea din jur prin intermediul postărilor foto.

Cu toate problemele, cu toată suferinţa oamenilor şi cu toate grijile noastre, lumea din jurul ne oferă an de an, lună de luna, zi de zi, adevărate lecţii de viaţă. De la nostalgia anotimpului de toamnă, la încercările celui de iarnă şi la speranţa regăsirii culorilor de primăvară şi vară, avem mereu ceva de învăţat de la natură.

Antrenaţi în problemele cotidiene, ne bucurăm poate prea puţin de simplele bucurii ale vieţii, de ceea ce îi liniştea şi pe înaintaşii noştri şi, desigur, de ceea ce ne-a fericit şi nouă copilăria. Răsăritul zilei, apusul, fructele din grădină sau legumele proaspăt culese ori bucuria de a merge desculţi pe iarbă din curtea casei.

Cu toate schimbările care apar la fiecare dintre noi şi independent de parcursul pe care îl avem în viaţa personală sau în cea profesională, lumea din jurul nostru are frumuseţea ei. Probabil că vor rămâne multe locuri în care nu vom ajunge să le vedem sau vom spune "mi-aş fi dorit să trăiesc în X loc", dar poate vom înţelege, mai devreme sau mai târziu, că suntem datori să vedem frumuseţea locurilor în care am crescut şi ne-am găsit un rost în viaţă.

E ultima zi de mai. Nu ştiu când o să mai revin la scris, dar sper că aceste cuvinte să ajungă la cei care cred că lumea din jurul lor este cu adevărat frumoasă, iar viaţa, cu perioadele ei bune şi cu cele grele, e un miracol pentru fiecare om care înţelege asta.

Foto: Ovidiu Neagoe, mai 2019.

Pentru noul an

2018-12-31T03:08:00.001-08:00

Ultima zi din 2018 ne duce cu gândul la ceea ce va urma în 2019. La trecerea dintre ani ne aducem aminte şi de momentele bune, dar şi de cele grele. Încercăm să înţelegem că nimeni nu poate să aibă doar fericirea căutată, cum nici suferinţa nu este o stare permanentă. Nu ştim ce ne va aduce noul an, dar dacă ne găsim acasă, cu familia, ne revedem prietenii sau suntem aproape de persoanele dragi, cred că vom putea spune că a fost un an bun, liniştit.

Cu toate că în urările noastre de sărbători vorbim de sănătate, poate cu trecerea timpului sau când suntem puşi în faţa unor evenimente extreme înţelegem că un om sănătos la suflet şi la trup are cele mai importante lucruri în viaţă. Deşi ne dorim oportunităţi mai bune, câştiguri mai mari, vrem să călătorim şi să cumpărăm ceea ce vedem în magazine, ne ia timp să realizăm cât de important este că putem merge pe picioarele noastre, că vedem apusul unor zile de vară sau că ascultăm la radio o melodie care ne place.

Sper să ne regăsim în 2019 poate mai împăcaţi cu noi înşine şi cu cei din jurul nostru. Societatea în care trăim cu toţii, cu părţile ei bune şi rele, depinde în mare măsură de atitudinea pe care o avem fiecare dintre noi. Putem să încercăm să avem o atitudine bună, cât mai corectă şi poate vom avea sentimentul că lucrurile se pot schimba în direcţia potrivită sau putem să fim asemenea celor tentaţi de drumul resemnării. Alegerea e la fiecare dintre noi.

Dumnezeu să ne ajute! La mulţi ani! :)

Octombrie, 17

2018-10-17T10:56:00.001-07:00

Despre bunicul meu, tataia Ion, am mai scris, dar cred că mereu rămân multe lucruri de spus. Soarta, viaţa a făcut ca să deschid ochii pe bunicul meu, un om rămas fără un picior, dar cu o mare voinţă. Cu timpul am înţeles că era mai mult decât atât, pentru că în pofida pierderilor suferite în decursul timpului, decesul fiului său cel mare şi moartea bunicii mele, era un om împăcat cu viaţa trăită.

Deşi avem tendinţa de a ne căuta repere în societate, în persoanele publice, cred că putem să îi găsim pe cei care ne inspiră chiar lângă noi. Nu sunt persoane cunoscute, biografiile lor nu vor fi publicate în cărţi şi nici nu se vor face filme despre ei, dar sunt oamenii care au încercat să răzbată vremurilor şi ne-au lăsat în urmă o amintire peste care nu se aşterne uitarea.

Uneori mă gândesc la bunicul şi fratele meu, amândoi plecaţi într-o zi de 17, bunicul în octombrie, iar fratele, 3 ani mai târziu, în mai. Revin la amintirile din anii trecuţi, când bunicul meu îl învăţa pe Dragoş să altoiască pomii de la ţără sau când fratele meu, cu răbădarea şi priceperea pe care eu nu o aveam, îl tundea pe tataie Ion. Gândindu-mă la toate acestea, nu îmi pot imaginea ideea de Rai fără revederea, reîntâlnirea familiei mele.

Nu ştiu dacă până la finalul vieţii o să pot ajunge la starea împăcare cu sinele a bunicului meu. Este o cale lungă şi un drum cu multe greutăţi. În unele privinţe, legat de problemele medicale, la adolescenţă bunicului îi era tăiat piciorul, iar tot la adolescenţă au început şi problemele mele medicale. Acel medic care îmi promisese că nu voi mai avea probleme la mers, mi-a zis, înainte de ultima intervenţie, că este posibil să mă trezesc cu piciorul tăiat. Nu am ajuns la acest lucru, însă problemele s-au agravat şi a urmat o perioadă dificilă.

Ca şi bunicul meu, am mersul încet, dar am înţeles că există speranţă atâta timp cât paşii nu se opresc.

Ca şi tataia Ion, cred că, independent de toate greutăţile cu care suntem împovoraţi, există mereu loc de nădejde într-o nouă zi.

Treburile cetăţii

2018-09-30T03:34:00.001-07:00

Poate de cele mai multe ori este bine să ne căutăm şi să ne găsim, în cele din urmă, un refugiu. Fie că este vorba de un loc, o pasiune pentru un anumit domeniu sau pur şi simplu lucrurile mărunte de zi cu zi. Cu toate acestea, trăim într-o lume cu bune şi cu grele, iar implicaţi sau nu, deciziile care se iau cu privire la treburile cetăţii ne privesc şi ne afectează pe toţi. Nu putem ignora ceea ce, mai devreme sau mai târziu, va deveni o realitate.

În primii ani de studenţie, aspiram către o carieră în politică. Pe lângă ideea unui loc de muncă, mă gândeam că având toate aceste probleme medicale, cumva, aş fi putut ajuta la schimbarea situaţiei în bine a celor cu care soarta nu a fost şi nu este deloc blândă. Mă gândeam la oamenii pentru care tot universul lor este o cameră de spital sau camera de zi cu zi, poate şi pentru că o anumită perioadă de timp fusesem în situaţia lor. După ce a murit fratele meu, realitatea lumii în care trăim mi-a părut şi mai dură. Într-una din serile în care priveam ştirile de la postul naţional, am văzut numărul de victime al accidentelor rutiere din 2009. Şi mă gândeam că în acea statistică se afla şi fratele meu. Miile de victime ale accidentelor rutiere cauzate de ignoranţa participanţilor la trafic, dar şi de incapacitatea statului de a avea o infrastructură rutieră capabilă să evite atât de multă suferinţă. După ceva timp am înţeles că lucrurile nu aveau cum să se schimbe. Cel puţin nu curând... Nu îmi e clar dacă din lipsă de voinţă sau pur şi simplu, în România, oamenii implicaţi în politică consideră că sunt altele priorităţile de pe agenda publică.

În ultimii ani am ales să urmăresc mai puţin ştirile politice. Nu cred că din ignoranţă, ci pentru că am început să realizez valoarea timpului şi a modului în care fiecare dintre noi îl gestionează. Monologurile, atacurile şi antagonizarea celor care au alte opinii decât noi nu pot aduce niciun beneficiu societăţii în care trăim. Respectul şi buna-credinţă ar fi avut şansa lor la un dialog care să unească oamenii, dar cine mai are timp de cumpătare? Cine mai vrea să reflecteze şi să vadă ce nu merge şi ce se poate face pentru ca lucrurile să funcţioneze corect?

Privesc la modul în care este abordat subiectul referendumului de peste o săptămână. Ambele tabere au recurs la atacuri, dar nu am văzut în spaţiul public un dialog veridic. Mesaje care fac trimitere la furtul copiilor sau cele care spun că iubirea nu se votează au fost promovate în spaţiul public fără ca măcar cineva să se gândească la impactul celor spuse. Vorbim despre un exerciţiu democratic iniţiat de un număr de oameni. Vorbim despre alţi oameni care nu sunt de acord cu tema referendumului. Vorbim despre alegeri, credinţe, valori naţionale, valori universale, nu doar despre mesaje de propagandă.

Cu ce rămânem după toate acestea? Ne retragem tot mai mult spre refugii sau încercăm să citim mai multe opinii, să ne documentăm şi să alegem ceea ce conştiinta noastră ne spune să facem? Sunt întrebările care aşteaptă răspunsurile fiecăruia dintre noi.

Sursă foto

Restart

2018-09-23T03:10:00.000-07:00

Se spune că cele mai mari lupte nu le ducem cu ceilalţi, ci cu noi înşine. Cu ceea ce avem la interior, cu încercările noastre de a ne împăca cu noi înşine şi, chiar fără să le-o spunem, cu semenii noştri. Nu avem posibilitatea de a şterge amintirile care ne-au lăsat urme, nici nu putem alunga dorul din inimi ori de câte ori resimţim anumite goluri. Pentru că suntem martorii faptelor şi gândurilor noastre, seară de seară adormim şi cu gândul la ziua care s-a încheiat. Ce am făcut bine şi ce nu, ce am reuşit să ducem la capăt din tot ce ne propusesem sau ceea ce am amânat ori am lăsat neîncheiat.

E toamna, septembrie şi mă gândesc la vara care a trecut. Dacă atunci când eram copil asociam toamna cu începutul unui nou an şcolar, ulterior am început să privesc acest anotimp ca pe unul al momentelor de linişite. Rămân mereu fascinat de natură, de tot spectacolul frunzelor care îşi schimbă culorile, cad, dar nu se dau bătute, probabil stiind că pomii vor înflori din nou la primăvară. Cred că atunci când avem îndoieli sau ne gândim la golurile noastre, cumva trebuie să privim spre natură. Poate aşa înţelegem că viaţa e făcută din momente de bucurie, din tristeţe, pierderi umane, din optimism şi îndoieli. Dar dincolo de toate acestea, cred că natura încearcă să ne spună un lucru cât se poate de simplu şi important: viaţa înseamnă speranţă.

Cumva, cred că tainele unui sat nu se găsesc neapărat în interiorul satului, acolo unde oamenii se confruntă cu problemele de zi cu zi, ci pe lângă sat, în natură. Tainele satului din care vin ai mei le caut pe dealurile şi câmpiile sale. Sunt locurile pe care au mers şi au lucrat bunicii, părinţii şi toţi cunoscuţii de acolo. Încerc să îmi dau seama de câtă putere şi tărie de caracter a avut bunicul din partea tatălui meu, cu piciorul tăiat la adolescenţă, care urca şi cobora aceste dealuri fără să-şi fi spus că drumurile sunt prea grele.

Aşa că încerc să revin în oraş cu gândul că deşi, uneori, mai sunt momente de îndoială, viaţa trebuie să meargă înainte, iar atunci când lucrurile nu merg într-o direcţie bună, poate e nevoie de o reconfigurare a traseului. Acasă, oriunde ar fi acel loc pentru fiecare dintre noi, ne aşteaptă nu doar cărţile ce aşteaptă să fie citite şi agenda cu lucrurile care trebuie realizate sau planurile pentru locurile în care încă nu am ajuns. Acasă ne aşteaptă speranţele noastre şi gândul că la finalul zilei vom putea spune că deşi paşii au fost mărunţi, nu ne-am oprit din drum.

Foto: Ovidiu Neagoe, satul Veleşti, septembrie 2018.

Cine suntem şi cum vrem să fim percepuţi?

2018-09-16T07:07:00.001-07:00

Folosim des reţelele sociale, iar asta nu mai e un secret pentru nimeni. Alegem, de cele mai multe ori, discuţiile de chat în locul deja clasicelor întâlniri faţă în faţă, iar când se întâmplă acest lucru suntem mai tentaţi la ceea ce vedem în telefon decât la oamenii din jurul nostru sau la locurile pe care le vizităm.

Sunt chestiunile de care ne lovim, poate şi pentru că vrem să fim într-o permanentă legătură cu ceea ce se întâmplă în lumea în care trăim. Citim atât de des ştirile, încât la un moment dat ne oboseşte actualitatea. Cumva, simţim că ceva nu e tocmai în regulă nici cu modul în care alegem să comunicăm şi nici cu felul în care suntem prinşi într-un cotidian permanent.

Cineva spunea, mai în glumă, mai în serios, că absenţa de pe reţelele sociale este un act de curaj. Dar de ce am vrea să lipsim dintr-o lume a informaţiei actualizate, a discuţiilor cu prietenii noştri, fosţi colegi sau alte cunoştinţe?

Cu toate că există tentaţia de a ne lăsa duşi de val şi vrem să ne încadrăm în standardele de bunătate, frumuseţe şi importanţă a statutului social, o privire atentă spre interior ne mai trezeşte la realitate. Avem defecte. Şi nu sunt puţine. Avem perioade mai bune şi mai grele. Pentru unii suntem buni, iar pentru alţii suntem dificili. Nu putem să fim într-o permanentă campanie virtuală, în care statutul social să fie validat prin apecierile şi comentariile de la postări.

Şi atunci apar perioadele în care tăcerea ne ajută. Sunt acele momente în care realizăm cât de puţine sunt lucrurile care contează cu adevărat în viaţă. Sunt acele clipe în care realizăm că sunt puţini cei care ne vor fi aproape cu o vorbă de încurajare sau cu o mustrare atunci când greşim. Ne reevaluăm exteriorizările din online şi începem să credem că nu trebuie să expunem nici bucuria peste măsură, dar nici necazul de care ne-am lovit cu toţii. În cel mai bun caz, dacă tot alegem să ne exteriorizăm, sperăm să fie pentru ceva ce credem că e benefic, fie că este un cadru dintr-un peisaj, o carte bună sau un film, etc.

Privind în urmă, zâmbesc când îmi aduc aminte de o discuţie cu o fostă prietenă. Pentru că trecuse ceva timp de când ieşeam, iar atunci era perioada afişării relaţiei, a apărut şi întrebarea: tu de ce nu ai modificat? Dacă ne referim la o relaţie asumată, da, cred că este o alegere şi aceasta, dar dacă ajungem să avem relaţii cu alţi oameni doar pentru a ne valida un statut social pe reţelele sociale, probabil că ceva nu este chiar în regulă cu acea situaţie.

Ştiu că au fost momente în care şi eu am greşit exteriorizând anumite stări personale. Nu sunt singurul care are motive de bucurie şi nici primul care a avut motive de suferinţă. În cel mai bun sau rău caz, încerc să înţeleg câte ceva din viaţa aceasta. Tot sper că până la final, când va fi acel moment, să fiu cât mai aproape de a putea spune că am înţeles ceva din viaţă.

Dacă despre iubire se spune că nu se laudă şi nu se trufeşte, poate acelaşi lucru l-am putea încerca şi noi în lumea virtuală, în care suntem tot mai mulţi. Până la urmă, răspunsurile sunt individuale, dar în urma noastră nu vor rămâne atât intenţiile, cât mai ales cuvintele şi faptele care o vorbească de la sine despre ce fel de oameni am fost şi cum ne-am dorit să fim percepuţi.

Sursă

Împăcaţi cu noi înşine

2018-09-08T05:21:00.001-07:00

Cred că încercările de a fi împăcaţi cu noi înşine nu sunt uşoare, dar sunt necesare pentru liniştea sufletească de care aveam atâta nevoie. Sunt multe momente în care greşim, cu sau fără voia noastră, însă o nouă zi ne dă mereu şansa de a îndrepta ceea ce nu facem bine. Cumva, poate şi pentru că viaţa este imprevizibilă, ne suntem datori nouă înşine să lăsăm dacă nu amintirea unor oameni buni, cel puţin a unor oameni care au ales să nu profite de necazul semenilor.

Uneori, dorinţa noastră de a fi fericiţi riscă să îi facă pe alţi oameni nefericiţi, iar când se întâmplă asta, poate că trebuie să ne reevaluăm cuvintele şi acţiunile. Nimeni nu se poate bucura de necazul celui care a pierdut, cum niciunul dintre noi nu se poate bucura privind tristeţea din jurul său.

Cei mai în vârstă ca noi – părinţi sau bunici- ne-au vorbit deseori despre măsură. Să avem măsură în toate. În ceea ce spunem. În ceea ce facem. Cu toate acestea, de multe ori ne dovedim lipsiţi de măsură. Ajungem să ne consumăm energiile şi banii pe lucruri care nu ne fac mai fericiţi şi ne fixăm obiective de carieră care costa un timp ce nu mai poate fi recuperat, iar de aici încolo apar întrebările. Multe întrebări şi prea puţine răspunsuri...

Probabil că e în firea noastră să ne dorim tot mai mult, mai mult decât avem nevoie, dar tot de noi depinde să ştim ce anume ne este de folos şi ce nu. Trebuie să ştim pentru ce merită investită energia şi pentru ce nu. Trebuie să ştim când să continuăm un drum şi când să renunţăm. Trebuie să ştim când să insistăm pe o cale sau când să îi felicităm pe cei care au avut câştig de cauză.

Deşi ni se vorbeşte de multe ori despre victorii, câştiguri, cred că din când în când trebuie să apară cineva care să ne povestească şi despre cum a pierdut. Fie că au fost pierderi umane, spirituale, materiale, cumva lecţia pierderilor trebuie să o învăţăm cu toţii. Este ceva atât de inevitabil, încât tot ce rămâne este să sperăm că putem avea o atitudine cât mai demnă şi corectă.

Pentru că fără să ştim cum să pierdem, nu vom putea nici să ne bucurăm cu măsura cuvenită şi nici să fim mai împăcaţi cu noi înşine.

Sursă foto

Fericiţi cei diferiţi

2018-08-27T12:34:00.002-07:00

Așa cum doi frați nu pot fi la fel, nici noi nu suntem asemenea semenilor noștri. Ne naștem în familii diferite, în locuri diferite, primim educația pe care și-o pot permite părinții noștri să ne-o asigure, iar pe parcusul vieții începem să simțim tot mai mult diferențele lumii în care trăim. De cele mai multe ori, cele care ne schimbă perspectivele sunt chiar experiențele de viață. Evenimente resimțite, o boală sau pierderea cuiva drag sunt doar câteva dintre chestiunile care ne prezintă o altă față a lucrurilor.

După un timp, înțelegem că suntem diferiți față de cei care eram înainte. Nu știm dacă schimbarea este în bine sau nu sau dacă acțiunile vor duce către un drum mai clar, însă avem deja în minte acel gând care ne spune că ceva s-a schimbat cu noi.

Cu toate că în anumite momente ale vieții ne-am fi dorit să avem ceea ce ne lipsea, înțelegem că și acestea ne-au ajutat să devenim ceea ce suntem, cu bune și rele. Îmi aduc aminte de o iarnă, în luna noiembrie, când aveam 12-13 ani și eram imobilizat pe patul spitalului județean din Craiova, într-un salon de la etajul 6. De la geam vedeam copiii care se jucau fotbal în curtea spitalului. În acele momente, afară ningea și tot ce voiam era să fiu acolo jos, cu ei. Îmi doream să fiu ca ei, iar mulţi ani după aceea m-am întrebat de ce nu am putut să fiu ca toţi ceilalţi... Mă gândeam la şansa oamenilor sănătoşi de a putea face tot ce îşi doresc şi credeam că poate dacă eram sănătos, aş fi putut să îmi îndeplinesc visul copilăriei, acela de a juca fotbal. Mi-au trebuit mulţi ani să înţeleg că viaţa continuă, iar adevăratele drame nu sunt când anumite vise nu se îndeplinesc, pentru că există o lege a compensaţiei pentru toate pierderile. Astăzi nu ştiu dacă aş fi făcut din pasiunea pentru fotbal o profesie sau ar fi fost doar o mare pasiune, însă mă bucur că soarta mi-a oferit un alt curs, am descoperit noi pasiuni şi alte chestiuni frumoase care îmi spun că viaţa trebuie trăită cu gândul că mereu va urma o nouă zi, un nou început.

În zilele noastre, reţelele sociale au un rol tot mai important în alegerile noastre de zi cu zi. Ne dorim să fim asemenea celor pe care îi admiram, le urmărim postările, le apreciem cuvintele sau acţiunile pe care ei le promovează. Uneori ne gândim că între noi şi ei sunt mari diferenţe şi ne gândim că sunt oameni care ajung în locuri despre care noi doar citim sau le vedem în fotografii. Poate de aceea riscăm să vedem perfecţiunea la alţii, în loc să privim către noi înşine, către locurile în care trăim şi să ne bucurăm că familia e sănătoasă, iar noi suntem cu ei.

Sunt multe argumente pentre care şi eu cred în aceste cuvinte găsite pe o cutie de carton. Diferenţele ne pot ajuta să înţelegem că nu întotdeauna avem dreptate şi că mai există şi alte perspective asupra lumii în care trăim cu toţii. Şi, mai important de atât, oamenii diferiţi ne arată că niciodată nu trebuie să generalizăm, independent de pierderile pe care le avem. Mai des sau mai rar, avem mereu şansa să întâlnim acei oameni care ne vor face să înţelegem că viaţa nu este doar o competiţie pentru binele personal şi că fericirea interioară nu se clădeşte pe nefericirea semenilor.

Sursă foto: Ovidiu Neagoe, august 2018

Gânduri pentru zile grele

2018-08-11T06:49:00.000-07:00

Într-un an în care ar fi trebuit să privim mai mult către ceea ce suntem, la o sută de ani de la Marea Unire, devine din ce în ce mai tristă imaginea de ansamblu. Dacă conducerille liderilor politici sunt vremelnice, iar guvernările au limitele lor date de votul oamenilor, idealurile României trebuie să rămână aproape de toţi românii.

Discursurile agresive, violenţa şi dezbinarea nu vor aduce niciun beneficiu ţării noastre. În asemenea momente, liderii politici şi societatea trebuie să dovedească maturitatea necesară de a purta dialoguri, nu doar monologuri pentru simpatizanţi.

Din "89, tot construim ziduri ideologice, ne separăm de cei care au alte opinii decât noi, dar nu găsim sau, în cel mai bun caz, cu greu avem soluţii pentru problemele de fond ale României.

Poate e timpul să ne măsurăm patriotismul şi prin ceea ce suntem noi, nu doar prin ceea ce pretindem la cei de lângă.

Dumnezeu să ne ajute!

Sursa foto

Prietenilor noştri

2018-07-30T11:47:00.002-07:00

Despre prietenie s-au scris şi spus multe lucruri, încât nu cred că pot aduce ceva nou în ceea ce urmează. În cel mai fericit caz, cred că pot să reconfirm câte ceva din ce ştim toţi.

De ce să ne repetăm ceea ce ştim deja? Poate şi pentru că viaţa de zi cu zi, cotidianul din jurul nostru, plata facturilor, grija zilelor ce urmează, ne îndepărtează de multe dintre bucuriile simple ale vieţii, iar una dintre aceste bucurii este de a avea prieteni.

Suntem oamenii lumii în care trăim, cu bune şi rele. Cu momentele de fericire şi cu tragediile prin care suntem nevoiţi să trecem. Şi e mare lucru, ca atât la fericire, cât şi la nevoie, să nu fim singuri. Fie că vorbim despre prietenii din copilărie, de cei din primii ani de şcoală, liceu, facultate sau colegii de serviciu care ne-au devenit prieteni, fie că vorbim despre prietenii pe care îi vedem des sau de cei plecaţi în alte părţi ale lumii, legăturile umane de durată se găsesc şi regăsesc de fiecare dată, cu aceeaşi bucurie.

Poate că uneori avem discuţii şi puncte de vedere diferite cu prietenii noştri. Poate că mai sunt şi certuri pe tot felul de subiecte, dar în timp dăm uitare la tot ce nu este de ţinut minte şi păstrăm doar ceea ce face bine prieteniei.

Ca orice bucurie, avem parte de tristeţe când prietenii noştri sunt în nevoie sau când pleacă dintre noi. Tragediile sunt la tot pasul, iar de multe ori ne gândim că inevitabilul se va produce şi nu uităm să ne repetăm că însăşi viaţa noastră va avea un final. În faţa inevitabilului, poate tot ce vom putea spune este să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru familia şi prietenii pe care i-am avut.

În momentele în care prietenii fratelui meu îi plângeau plecarea dintre noi, am înţeles că îşi plângeau un prieten lângă care se vedeau îmbătrânind. Eu stiu că atunci nu mi-am pierdut doar un frate, ci şi un prieten, ce are grijă să îmi scoată în cale alţi prieteni, parcă spunându-mi să continui să cred că viaţa are multe de oferit celor care cred că binele urmează după multe zile şi nopţi de încercare.

Să aveţi multe momente bune alături de prietenii voştri! La mulţi ani!

Sursă foto

Noi vs. Ei

2018-06-08T10:40:00.001-07:00

Suntem diferiţi ca oameni şi avem opţiuni distincte faţă de semenii noştri, însă este imposibil de crezut că nu putem să regăsim acele puncte comune care să ne facă să ne gândim că suntem o singură naţiune. Lumea în care trăim este într-o continuă schimbare, iar în faţa subiectelor internaţionale majore, liderii noştri încă rămân prizonieri ai disputelor personale şi/sau de grup. Desigur, democraţia presupune guvernământul şi opoziţia, însă atâta timp cât ambele părţi pun accentul doar pe răul pe care îl fac ceialţi şi nu pe binele pe care îl pot face ei înşisi, atunci ar fi timpul să ne întrebăm ce este în neregulă şi de ce lucrurile merg aşa şi nu mai bine.

Pe site-ul Radio România Cultural a fost publicat zilele trecute articolul Imoralitatea politică. Autoarea menţionează contextul politic al Primului Război Mondial şi situaţia în care se afla clasa politică românească în timpul perioadei cât capitala era sub ocupaţie, iar Parlamentul fusese mutat la Iaşi. Asemenea articole, cât şi memoriile din perioada respectivă prezintă o imagine mai clară faţă de ceea ce noi sărbătorim în 2018.

Centenarul Marii Uniri nu înseamnă doar o serie de spectacole şi evenimente. În lipsa sentimentului apartenenţei naţionale şi la idealurile oamenilor de la 1918, riscăm să fim în situaţia în care sărbătorim prin necunoaştere.

Ce pot face liderii politici de astăzi? În primul rând, să se respecte. Să fie capabili să poarte dialoguri, nu să aibă monologuri. Să aibă alternative, nu doar acuze la greşelile celorlalţi. Să nu mai pună etichete în lipsa unor judecăţi corecte şi a unor hotărâri care să aibă putere de aplicare.

Cei care merg pe idei simpliste de genul cu noi sau împotriva noastră sunt oamenii care pot face cel mai mult rău ţării şi lumii în care trăim. Dacă ceva e greşit, atunci trebuie spus, dar nu putem generaliza la infinit şi nici nu e cazul să căutăm figuri de eroi atunci şi acolo unde nu e cazul.

România este stat membru al Uniunii Europene şi parte a NATO. Angajamentul ţării a fost probat în tot acest timp şi nu încape îndoială că nu va fi respectat. În acelaşi timp, ca stat modern, parte a lumii în care trăim, ţara noastră trebuie să fie capabilă să discute cu toate statele cu care poate să aibă interese comune şi este datoare să condamne ceea ce e greşit faţă de lumea în care trăim, atunci când se întâmplă astfel de evenimente.

La un secol de la Marea Unire, România are nevoie de un sistem de educaţie solid, un sistem sanitar în care oamenii să aibă încredere, instituţii care să funcţioneze corect, drumuri pe care să nu mai moară mii de oameni şi, mai ales, lideri care să militeze pentru idealuri.

În lipsa acestor lucruri, ideea de Noi vs. Ei este una simplistă. Îi putem rămâne captivi sau putem avea mintea deschisă şi păstra căile de dialog cu toţi cei care înţeleg că punctele de vedere diferite nu trebuie să ridice ziduri între noi, ci suntem datori să construim punţi de legătură pentru binele comun.

Sursă foto

Ziua Veteranilor de Război

2018-04-29T10:01:00.003-07:00

În 29 aprilie este marcată Ziua Veteranilor de Război, o rememorare a sacrificiilor care au stat la baza constiturii României moderne, aşa cum a fost după Marea Unire din 1918 şi aşa cum o ştim noi, în prezent. Părinţi sau bunici, veteranii de război din familiile noastre au venit de pe front cu poveştile lor, uneori spuse, alteori nerostite.

Este greu de imaginat ce au simţit când se aflau pe frontul de luptă, cei care se gândeau dacă se vor mai reîntoarce sau nu acasă. În urmă cu mai mulţi ani, am avut şansa de a sta de vorba, în câteva rânduri, cu un veteran de război, combatant în cel de-Al Doilea Război Mondial. Cred că a fost o compensaţie pentru poveştile de pe front, pe care nu le-am mai apucat de la bunicul din partea mamei. Ai o stare de reflecţie când îi auzi pe oameni povestindu-ţi vieţile. Sunt momente în care tot ce poţi să faci e să încerci să înţelegi dramatismul evenimentelor, să te gândeşti la toate trăirile lor - de curaj sau de teamă - sau la momentele în care familiile i-au răvăzut după mulţi ani, în care îi credeau pierduţi. Sunt poveşti care spun despre pomenile ce se făceau unor tineri despre care ai lor nu mai ştiau dacă sunt sau nu în viaţă, iar după război, reveniţi acasă, vorbeau despre mirosul de mâncare pe care îl simţeau în traşee, deşi în jurul lor nu se afla nimic.

În zilele noastre ne bucurăm de pace în ţara noastră. Avem probleme care ţin de ceea ce se poate mai bine şi nădăjduim că timpul schimbărilor în bine nu este trecut. Încă e timp pentru ca oamenii cu bună-credinţă să fie parte a lucrurilor bune din jurul lor, acolo unde studiază sau lucrează ori în locurile în care trăiesc.

Este de sperat că la vremuri de încercare vom avea şi noi curajul înaitaşilor.

Dumnezeu să îi odihnească în pace pe toţi cei care au luptat sub steagul ţării noastre. Glorie eternă memoriei lor!

Sursă foto

Săptămâna Patimilor

2018-04-02T11:50:00.000-07:00

Deşi, poate de multe ori, suntem tentaţi să asociem sărbătorile cu un nou prilej de vacanţă, zile libere ori ne gândim la timpul pierdut la cumpărăturile pe care le lasăm pe ultimele zile, sărbătoarea Învierii ne aduce aminte că viaţa este un miracol şi o căutare continuă a speranţei.

Poate că uneori avem bunăvoinţă să postim. Poate că alteori eşuăm în încercările noastre. Uneori sperăm să avem să avem o atitudine mai bună, alteori ne lăsăm duşi de valul discuţiilor şi al evenimentelor cotidiene. Cu toate acestea, simţim că suntem datori să ne gândim că tot ceea ce ni se întâmplă înseamnă mai mult decât casa pe care o avem, maşina pe care o conducem sau locul de muncă ce ne asigură plata facturilor ori a cheltuielilor de zi cu zi.

De sărbătoarea Învierii gândurile merg la toţi cei plecaţi şi la speranţa că rugăciunile noastre şi lumănările aprinse îi vor aduce la lumina. Mă gândesc la toţi cei plecaţi şi la amintirea fratelui, cu bucuria gândului că am avut un frate, dar cu tristeţe că, în curând, vor fi deja 9 ani de când nu mai e printre noi.

Ne gândim la suferinţele noastre zilnice, cele fizice, cele interioare. Dar dincolo de suferinţe, în Săptămâna Patimilor, suntem datori să ne gândim la speranţa Învierii pe care noi cu toţii o primim de la Mântuitorul nostru.

Dumnezeu să ne ajute să avem gândul cel bun şi pacea sufletească!

Sursă foto

"Love is not an easy feeling to put into words"

2018-02-14T04:25:00.001-08:00

"Love is not an easy feeling to put into words. Nor is loyalty, or trust, or joy."

(Edward Kennedy)

Foto: Ovidiu Neagoe

Centenarul: istoria povestită a neamului nostru

2018-02-11T03:32:00.000-08:00

Vocaţia de povestitori a profesorilor de istorie a fost cea care ne-a ajutat pe fiecare din noi să înţelegem că istoria neamului nostru nu este doar o înşiruire de date cronologice, ci posibilitatea de a înţelege trecutul ţării în care ne-am născut şi contextul lumii în care trăim.

Mergând pe această idee, poate că nu putem celebra Centenarul fără să povestim despre sacrificiile oamenilor din Primul Război Mondial, despre cele aproximativ 500.000 de suflete româneşti care au pierit şi despre împlinirea idealului de secole al tuturor românilor: Marea Unire.

Aproape în fiecare localitate din ţara noastră stă mărturie un monument care menţionează preţul plătit pentru unitatea ţării. Un preţ mult prea pentru a putea fi uitat de generaţiile următoare. Aşadar, cred că şi generaţia noastră are datoria de a continua să spună povestea unirii românilor.

Deşi România anului 2018 este o ţară parte a Uniunii Europene şi NATO, iar foarte mulţi români îşi caută, tot mai des, un viitor în afară, povestea României de la 1918 încearcă să ne spună că, şi în cele mai grele momente, au fost oameni care au crezut într-un ideal ce părea pierdut. Poate aşa şi noi avem datoria de a crede că România este o ţară ce merită să fie iubită. Poate că aşteptările pe care le avem de la politicienii aleşi dezamăgesc de cele mai multe ori, dar poate că nu de la ei trebuie să avem aşteptări, ci de la noi înşine. Aşteptări în sensul celor care ne spun să fim deja parte a unei schimbări pe care ne-o dorim la cei de lângă noi sau la cei pe care îi trimitem să ne reprezinte în instituţiile de decizie ale administraţiei locale, centrale sau europene.

Sunt cunoscute cuvintele din urmă cu un secol spuse de către liderul conservator, P.P. Carp: „România are prea mult noroc pentru a avea nevoie de politicieni”. Astăzi, mai mult decât noroc, România are nevoie de oameni care să ţină la ea şi de politicieni care să vadă dincolo de vremelnicia funcţiilor şi satisfacerea unor interese de moment. România are nevoie de oameni care să continue să-i spună povestea şi să fie parte a ei.

Foto: Monument din curtea Bisericii din satul Rupturile, comuna Murgaşi, judeţul Dolj

Peisajele de la ţară şi pasiunea pentru fotografie

2018-02-04T01:45:00.001-08:00

Cred că nu greşesc când spun că pasiunea pentru fotografie a început cu pozele de la ţară. Când încă era perioada aparatelor foto cu film, am avut neşansa, la o aniversare, să îmi pierd multe poze. Aşa ca atunci părinţii s-au hotârât să ne cumpere un alt aparat, care a costat destul de mult la vremea aceea.

Câţiva ani la rând a fost timpul pozelor cu telefonul, în care, drept să zic, nu acordam prea multă atenţie unor detalii legate de încadrare şi perspective diferite. După ce am început lucrul la muzeu, am încercat să fiu mai atent să fiu mai atent la îndrumările unor colegi pasionaţi de fotografie. Uneori ma bucur de ceea ce văd în poze, alteori lucrurile nu ies aşa cum îmi doresc, dar mă gândesc că e o încercare de a surprinde momente din viaţă. Uneori mai inspirat, alteori mai puţin.

Privind în urmă, la pozele mai vechi sau mai noi cu peisajele de la ţară, îmi aduc aminte de cuvintele lui Antoine de Saint-Exupery, din Micul Prinţ, cel care spunea că limpede vezi doar cu inima. Şi înteleg că nu pot să văd altfel dealurile de la Veleşti fără să mă gândesc că acelea sunt locurile prin care au mers paşii din anii copilăriei, paşii părinţilor, ai bunicilor şi ai tuturor celor dinaintea noastră.

Un sat de ţară, la aproximativ 40 de kilometri de Craiova, poate nu spune prea multe oamenilor din afară. Drumul nu e uşor, iar oamenii din sat se confruntă cu probleme care rămân din generaţie în generaţie. Resemnarea, pesimismul, neîncrederea se resimt şi aici. Cu toate acestea, Veleştiul este locul de rădicină, atât pentru cei rămaşi acolo, dar şi pentru cei plecaţi care ştu că, independent de ce le-a rezervat viaţa, au unde să revină: la o casă părintească sau la locurile de veci în care odihnesc toţi cei adormiţi, acolo unde merg să aprindă o lumânare sau să aducă flori.

Cu siguranţă că lumea din jurul nostru oferă peisaje spectaculoase, locuri în care oamenii au mai puţine griji, dar ataşamentul fiecăruia dintre noi faţă de locurile natale nu ţine de cât de uşor sau de greu ne este, ci de ceea ce simţim pentru aceste locuri. Şi dacă ne simţim liniştiţi şi suntem împăcaţi sufleteşte cu noi înşine, atunci putem spune că avem mereu un loc de refugiu în care putem să revenim.

Încă e iarnă, început de februarie, iar eu mă gândesc la verdele crud din luna lui mai.

Despre amintirile lui 2017 şi speranţele pentru 2018

2017-12-30T09:24:00.002-08:00

Privesc anul care se încheie prin pozele pe care le-am făcut în 2017. Unele sunt postate pe Facebook şi/sau Instagram, altele le ţin pentru arhiva personală. Îmi aduc aminte de fiecare moment în care am încercat să privesc un răsărit, un apus, un peisaj sau oamenii din jurul meu. Îi revăd pe părinţii mei, îmi revăd prietenii şi colegii. În poze sunt pisicii şi câinele. Şi tot în aceste poze sunt trăirile mele, de bucurie sau de melancolie, de nădejde sau de încercare de a căuta speranţa. Nu pot spune de care poze sunt mai ataşat, pentru că fiecare din ele a însemnat ceva în acel moment.

Mă gândesc că fotografia, aşa cum o înţeleg eu, este o pasiune care poate vindeca sufletul, privind către frumosul lumii în care trăim cu toţii. De curând, cineva a văzut o grădină cu flori dintr-o zonă industrială şi a rămas surprinsă când i-am spus că multe fotografii erau din acel loc.

Cred că în jurul nostru sunt multe chestiuni frumoase, dar care trebuie văzute cu ochii inimii. Sunt oamenii dragi, sunt animăluţele noastre sau florile din grădina casei. Sunt peisajele locurilor lângă care am copilărit şi, cu siguranţă, sunt multe locuri frumoase de văzut în lume.

În 2017 am trecut în cel de-al 31-lea an din viaţă. Este şi al 8-lea an fără fratele meu Dragoş. Sunt ani care trec parcă prea repede şi, cumva, sunt momente care parcă au fost ieri. Prin credinţă am nădejdea că fratele meu veghează şi, în momentele grele sau când apare îndoiala, cineva acolo Sus se roagă.

Zilele trecute mi-am adus aminte de un moment de cumpănă din urmă cu câţiva ani. Nu mai reţin ce am simţit atunci: teama sau gândul la suferinţa care ar fi putut urma. Din fericire, a fost doar o sperietură. Dar seara, ajuns acasă, am realizat că tot ce avem se poate pierde într-o clipă. M-am gândit la lucrurile pe care nu le-am făcut, la amânări şi la gândul că fiecare zi trăită este un motiv de bucurie.

Pentru 2018 îmi doresc ce vreau şi pentru anii care vor urma: să am familia sănătoasă, să fac binele care îmi stă în putinţă, să mă bucur atunci când privesc lumea în mijlocul căreia trăiesc şi sa am inspiraţie.

La mulţi ani! Să aveţi un an bun! :)

Aproape de Centenarul Marii Uniri

2017-11-30T04:09:00.002-08:00

Cu puţin timp înainte de a intra în ultimul an dinaintea Centenarului Marii Uniri, cred că mai mult ca oricând, pe lângă motivele de celebrare, Ziua Naţională a României trebuie să ne ducă cu gândul lucrurile care mai sunt de realizat pentru ca România de azi să aducă mai multe motive de bucurie şi demnitate pentru românii de mâine.

Deşi momentele de sărbătoare cer festivităţi, bucurie şi optimism, un secol de la Marea Unire înseamnă şi un moment al bilanţului, al întrebărilor.

Cu toţii ne dorim o Românie de care să fim mândri, o Românie prosperă, cu perspective bune pentru tineri şi cu siguranţă pentru cei în vârstă, cu o clasă de mijloc stabilă. Cât avem din ceea ce ne dorim şi care e contribuţia fiecăruia dintre noi la bunul mers al lucrurilor? Cât de mult înţeleg decidenţii problemele României de azi şi ce pot face pentru a îndrepta lucrurile care nu merg?

Fără a avea pretenţia de a cuprinde în acest scurt text toate problemele ţării noastre - infrastructura pe care circulăm, şcolilele în care studiem, spitalele în care suntem nevoiţi să ajungem - sunt poate principalele subiecte de discuţie pe care le regăsim cu toţii în spaţiul public. De prea puţine ori lucrurile funcţionează bine şi prea mulţi oameni suferă de pe urma unor măsuri luate poate nu din rea-voinţă, dar poate de cele mai multe ori din nepricepere şi nepăsare.

La aproape 100 de ani de la Marea Unire, între vechile provincii româneşti, nu există drumuri rapide şi sigure, iar an de an titlurile ziarelor numără mii de victime ale accidentelor rutiere. Sunt lucruri care se pot realiza. Sunt vieţi care pot fi salvate.

Cât priveşte imaginea României de azi, cred că ea depinde într-o mare măsură de încercările fiecăruia dintre noi, de atitudinea pe care o avem şi de modul în care învăţăm, lucrăm sau vorbim despre ţara noastră. Greşeli sunt, lucruri de îndreptat rămân, dar câtă vreme există bună-credinţă şi nădejde, atunci poate că România fiecăruia dintre noi se va ridica la nivelul aşteptărilor pe care le avem de la România tuturor românilor.

Închei cu gândul că trebuie să avem memoria trecutului, să ne aducem aminte de sacrificiile celor care au crezut în urmă cu un secol în capacitatea României unite, într-o perioadă a războiului şi a multor sacrficicii. Încrederea şi speranţa oamenilor de atunci să ne ghideze acum şi în toate vremurile care vor urma, indiferent de cât de grele vor fi.

La mulţi ani, România!

Sursă foto

Ultimele zile din septembrie

2017-09-25T10:13:00.002-07:00

Poate că toamnă este melancolică, iar frigul zilelor din septembrie aminteşte de iarna care o să vină, însă este un anotimp potrivit pentru gândurile care s-au aşternut în mintea noastră de-a lungul anului.

Privind în urmă, acesta era începutul unui nou an şcolar, după a anului universitar, iar acum este o perioadă a amintirilor.

Revăd cu nostalgie pozele din primăvară, verdele crud al câmpiilor şi dealurilor de la ţară. Culorile florilor de vară. Imagini care îmi readuc aminte că, în pofida tuturor greutăţilor din viaţa fiecăruia, trăim într-o lume frumoasă.

De fiecare dată când revin la ţară, merg în livada cu pomi, acolo unde am şi un loc preferat pentru citit şi, uneori, tot aici încerc să găsesc inspiraţie pentru cuvintele scrise. Este locul din care privesc cum se schimbă culorile dealurilor din depărtare. Verdele drag începe uşor să dispară lăsând loc culorilor de toamnă. Mă gândesc că încă avem multe de învăţat de la natură. Natura ştie să moară cu demnitate şi reînvie cu speranţa unui nou început.

Cred că atâta vreme cât suntem în viaţă, încă avem şansa de a ne bucura de un nou anotimp, de o nouă speranţă.

Amintirile începutului de an şcolar

2017-09-17T01:59:00.001-07:00

Fiecare început de an şcolar cred că readuce în mintea fiecăruia amintirile primelor zile. Copii cu buchete de flori, însotiţi de părinţi, bunici sau fraţi mai mari, ei sunt copiii care eram şi noi cândva.

Pentru că este toamnă şi nostalgia e mai prezentă ca oricând, mi-am adus aminte de primele zile de şcoală. Entuziasmul serii de dinainte, poate şi neliniştea somnului şi gândul la ce va urma. Acestea au fost o parte din stările mele de atunci. Stări pe care le-am regăsit ulterior pe parcursul anilor de studii.

Drumul spre şcoală, discursul din careul în care ne găseam cu toţii, cei la început de drum şi cei care erau deja parte a Şcolii Nr. 14 din Craiova, care avea să poarte numele pictorului Ion Ţuculescu. Am fost înscris la clasa doamnei Staicu, seria C. Peste 4 ani, doamna Staicu avea să-i fie învăţătoare şi lui Dragoş, fratele meu, ca şi mulţi ani profesori pe care îi avusesem. Despre doamna Staicu pot să spun că a fost una din primele persoane care a observat că drumurile mele vor merge către ştiinţele socio-umane.

Cu toate acestea, perioada claselor 5-8 a fost una complicată. Începusem intervenţiile chirugicale. În timp ce colegii mei continuau să înveţe pentru aspiraţiile lor, eu priveam din spitale sau de pe patul de acasă cum suferinţa mă priva de bucuriile pe care mi le doream în acei ani. Dar cu sprijinul familiei, al profesorilor şi al colegilor am reuşit să revin în mijlocul lor şi am încheiat clasa a 8-a cu colegii mei.

Primul an de liceu m-a dus către fizică şi chimie. Nu erau materiile la care aveam aptitudini bune, aşa că tot ce puteam să fac era să plusez la ceea ce ştiam mai bine. La finalul clasei a 9-a m-am mutat la un alt liceu mai aproape de casă. Deşi contabilitatea nu a fost un domeniu de care să fiu aproape, încrederea pe care mi-o acordase directorul instituţiei, în momentul în care a acceptat transferul meu, a fost un moment important.

Au urmat anii de facultate. În cele din urmă, ajunsesem la ştiinţele socio-umane... După decesul fratelui meu, pentru că simţeam că am o datorie faţă de memoria sa, am început să urmez cursurile Facultăţii de Drept. La final m-a liniştit gândul că poate, acolo unde se află acum, s-a bucurat şi el şi am reuşit pentru el ceea ce ar fi urmat la finalul clasei a 12-a.

Privind în urmă, despre perioada anilor de şcoală, nu pot să vorbesc de reuşite la olimpiade sau concursuri ori multe distincţii. Uneori m-am gândit că poate mă voi pierde pe drum, alteori că nu o să reuşesc să ajung la capătul unui drum. Totuşi, acum pot să scriu cu credinţa sinceră că rostul educaţiei nu este doar de a ne face să căutăm reuşite, ci de a ne ajuta să rezistăm şi să avem speranţă chiar şi în cele mai grele momente.

Sper ca cei care se află la început de drum să aibă ani de şcoală liniştiţi, să descopere rostul educaţiei şi să ajungă oamenii care pot face din lumea în care trăim un loc mai bun.

Sursă foto