Ingrediente pentru o porţie mare: ton în apă (file-uri) – două cutii; ceapă obişnuită – 1/2; capere mari, în saramură – vreo zece; sos de soia – patru linguriţe; sos Worchestershire – două linguriţe; ulei de măsline extravirgin – 3 linguriţe; piper proaspăt măcinat; sucul de la o lămâie; salată verde – câteva frunze din mijloc; câteva felii de roşie gustoasă.

Pasul 1. Am scurs biune tonul din cutii şi l-am răsfirat pe o farfurie. L-am mai scurs de vreo două ori până la final. Ingredientele cu care l-am amestecat sunt, în mare parte, umede. N-am vrut ca, la final, tonul să mustească şi să lase mult lichid pe farfurie.

Pasul 2. Am curăţat ceapa şi am tăiat-o foarte mărunt. Am pus-o peste ton. Am adăugat două linguriţe din sosul de soia, tot uleiul d emăsline, sosul Worchestershire, piperul. N-am pus deloc sare pentru că sosul de soia este deja sărat, iar caperele, pe care le-am adăugat la pasul următor, stătuseră şi ele în saramură.

Pasul 3. Am tăiat mărunt caperele şi le-am adăugat peste ton.

Pasul 4. Am spălat frunzele de salată şi le-am tăiat în fâşii subţiri. Am ales frunze din interiorul căpăţânii pentru că sunt mai tari, mai crocante şi mai gustoase. Am amestecat jumătate din cantitatea de salată cu tonul şi restul ingredientelor. Tot acum am pu sşi sucul de lămâie, am amestecat bine şi am lăsat puţin compoziţia să se odihnească şi aromele să pătrundă în carnea de ton.

Pasul 5. Am aşezat tonul în mijlocul farfuriei cu ajutorul unui inel “de montaj”, din oţel inoxidabil. Aşa am reuşit să-i dau forma pe care o vedeţi mai jos. Am aşezat restul de salată în jurul turnuleţului, iar din ceapă, roşii şi pătrunjel am făcut decorul minimalist pe care-l puteţi observa

Bun? “Copiii” de la bucătărie au zis că e bun. Înclin să cred că nu doar din politeţe, că n-a rămas nimic pe farfurie .)

Ingrediente pentru trei sau patru porţii: cartofi – 6-7 bucăţi; un strop de unt; carne tocată (amestec de porc şi vită, cu vita în avantaj, ca de obicei) – 500 g; ceapă verde – 3-4 fire; usturoi verde (sau nu) – 3 fire sau doi căţei; ardei capia – o bucată; kaiser afumat – 50 g; cimbru uscat – o jumătate de linguriţă; piper proaspăt măcinat; sos Worchestershire – o linguriţă; pastă de roşii – o lingură plină, dizolvată cu puţină apă; foarte puţină sare; pătrunjel proaspăt; puţin pesmet. Bucata de caşcaval avea o misiune în capul meu, dar am renunţat la ea până la final.

Pasul 1. Am curăţat bine cartofii, i-am spălat şi i-am tăiat cubuleţe. I-am pus la fiert într-o cratiţă cu multă apă.

Pasul 2. Am curăţat şi am spălat legumele. Am adunat totul la îndemână, ca să nu pierd timp şi atenţie căutându-le prin cămară sau prin frigider. Am desfăcut pasta de tomate cu puţină apă, obţinând un suc destul de gros.

Pasul 3. Am tăiat mărunt ceapa, usturoiul, ardeiul capia şi bucata de kaiser afumat de pe care am scos şoriciul. Am încălzit bine tigaia antiaderentă şi am topit bucăţelele de kaiser. N-am păstrat decât un sfert din grăsimea adunată în tigaie. Am călit în ea ceapa, usturoiul şi ardeiul capia, adăugând două linguri de apă în tigaie. A durat doar vreo două-trei minute până ce legumele s-au înmuiat şi au lăsat o parte din sevă în tigaie. De prisos să vă spun că aroma afumată a bucăţelelor de kaiser au adus o notă parfumată întregii poveşti.

Pasul 4. Am răsfirat carnea tocată în tigaie şi am călit-o împreună cu restul ingredientelor din tigaie până şi-a schimbat culoarea. Din roz roşiatic a devenit mai închisă la culoare. Acum am pus cimbrul, sosul Worchestershire, piperul zdrobit şi un strop de sare. Am mai călit amestecând, nu mai mult de un minut. Am pus pasta de roşii dizolvată cu puţină apă şi am dat focul mic. Am lăsat să fiarbă cu clocote foarte mici cât timp am preparat piureul de cartofi.

Pasul 5. Am scurs bine cartofii şi i-am pasat cu furculiţa. Nu voiam un piure foarte fin, deci furculiţa a fost perfectă. Oricum, e bine să evitaţi să pasaţi cartofii pentru piure cu blenderul electric pentru că, la final, veţi obţine consistenţa gumei de mestecat Am pus un strop de unt, sare şi piper.

Pasul 6. Am folosit forme din ceramică emailată, rezistente şi la temperatura din cuptor. Merg şi cele din sticlă termorezistentă sau din porţelan gros. Le-am uns cu puţin ulei şi le-am tapetat cu puţin pesmet. Am aşezat pe fundul vasului un prim strat de piure de cartofi, încercând să acopăr bine toată suprafaţa. Puteţi să aşezaţi primul strat de piure aşa cum puneţi aluatul pentru tarte, inclusiv pe pereţii vasului.

Pasul 7. Am continuat cu un strat de compoziţie cu carne. Grosimea straturilor nu trebuie să respecte nişte standarde. Ţine doar de ochiul şi de preferinţele voastre cât de multă carne sau cât de mult piure vreţi să găsiţi de la un strat la celălalt. Am alternat de două ori cele două tipuri de straturi. Inclusiv ultimul strat e la alegerea fiecăruia. Eu am făcut toată treaba în trei vase, două având la suprafaţă un strat de carne şi unul cu piure.

În cazul celor cu carne deasupra am pus câteva felii de roşie proaspătă care, în timpul coacerii, s-au rumenit frumos şi au lăsat sucuri bune în suprafaţa pe care au stat.

Pasul 8. Au stat la cuptor, la foc puternic, douăzeci de minute şi bine-au făcut S-au copt frumos, s-au rumenit la suprafaţă, iar în interior au împrumutat între straturi arome şi savori inegalabile. Îmi place mie să mănânc destul de fierbinte, dar temperaturile dezvoltate în interiorul straturilor parfumate m-au ţinut departe de ele pentru câteva minute.

Ce să vă mai spun? Sper să nu-mi sară în cap nici turcii, nici irlandezii De gust sper să vă convingeţi singuri. Merge de minune puţin busuioc proaspăt în compoziţia cu carne, dar eu de data asta nu am avut aşa ceva. Ba se potrivesc multe alte consimente în compoziţia sosului, însă vă las pe voi să alegeţi ceea ce vă place şi vă tentează mai mult.

Ingrediente pentru vreo patru papanaşi mari: urdă proaspătă, nesărată – aprox. 400 g; ouă – 2; zahăr vanilat – vreo cinci pacheţele; zahăr pudră – o lingură sau două; griş – maximum două linguri scuturate şi încă o cantitate mică pentru tăvălit papanaşii cruzi; ulei pentru uns tava; smântână obişnuită; dulceaţă de vişine (în cantităţi moderate, dacă nu vă e cu supărare).

Pasul 1. Am scos urda pe o farfurie, ca să-i pot face poza asta apetisantă De la o vreme, într-unul dintre magazinele din zona în care locuiesc găsesc o urdă care seamănă perfect cu ricotta şi probabil chiar e făcută după o reţetă din ţara prietenă. Are grăsime în cantităţi de bun simţ, e afânată şi gustoasă. Sugestia mea e să găsiţi urdă sau brânză dulce care să nu aibă gust de tencuială jilavă, să fie gustoasă chiar dacă e slabă şi nesărată.

Pasul 2. Am pasat toată brânza cu o furculiţă şi am amestecat în ea ouăle. Nu am pu smai multe pentru că mai apoi, la coacere, papanaşii nu ar mai fi fost prea fragezi, iar consistenţa aluatului ar fi fost prea lichidă, greu de modelat.

Pasul 3. Am pus zahărul vanilat, zahărul pudră, un strop de sare. Am amestecat bine, cu o spatulă curată. Puteţi face asta la fel de bine şi cu mâna.

Pasul 4. Am pus apoi în aluat grişul. Eu am pus cam mult, adică vreo trei linguri pline. E posibil să vă placă şi aşa, dar mie la final parcă să zic că mi s-au părut cam prea păstoşi. Nu foarte, dar cred că mi i-aş fi dorit de o consistenţă în care brânza să predomine. De aceea v-am recomandat în paragraful cu ingrediente o cantitate mai mică. Grişul leagă compoziţia, o ajută să devină maleabilă. După ce l-am amestecat bine, am lăsat compoziţia la rece o jumătate de oră, cât să se umfle grişul şi să se topească bine zahărul.

Pasul 5. Am pus pe fundul unui vas termorezistent o bucată de hârtie de copt. Am uns-o cu puţin ulei. Am modelat apoi papanaşii din compoziţia care, după ce a stat la rece, a devenit puţin mai tare, mai uşor de mânuit. I-am tăvălit puţin prin griş uscat înainte de a-i pune în tavă. Am avut loc pentru trei, dar în castron a mai rămas destulă compoziţie pentru al patrulea.

Pasul 6. Au stat la cuptor aproximativ 40 de minute, la foc puternic. Ca să fiţi siguri că nu se ard, nu uitaţi de ei în cuptor, mai vizitaţi-i din când în când, ca să-i puteţi opri la momentul oportun. Mi-a plăcut că s-au crăpat în mai multe locuri, pe toată suprafaţa lor. Cu vreo cinci minute înainte de a-i scoate, am presărat puţin zahăr brun şi l-am lăsat să se topească uşor, în crăpături. Sunt cam frumuşei, nu-i aşa?

Pasul 7. Încă fierbinţi, i-am “botezat” cu smântână şi dulceaţă, ambele reci, prima din frigider şi a doua din cămară. Consistenţă uşoară, delicată, gust vanilat de brânză bună, completat cu personalitate de sosul lacto-dulceag al ingredientelor de la final. Eu unul mă declar mulţumit. Mă întreb cum vi se vor părea vouă. Sunt departe de ceea ce ne-au învăţat proastele obiceiuri că sunt papanaşii, e clar că unora dintre voi li se vor părea mai mult decât ciudaţi, dar eu sint convins că îi voi repeta din când în când.

Bonus. Când i-am scos din cuptor, papanaşii mei erau umflaţi şi îngâmfaţi. Au dat înapoi pe măsură ce s-au răcit, dar m-am bucurat să văd că, în secţiune, erau copţi. Interiorul n-a rămas deloc umed. Azi dimineaţă, reci fiind, mi s-au părut chiar mai buni.

Truisme. Nu poţi oferi celorlalţi o experienţă memorabilă dacă tru însuţi nu te dai în vânt după aşa ceva. Pe lângă multe alte neajunsuri, serviciile româneşti au o mare problemă: sunt prestate de oameni care nu au apucat să fie, la rândul lor, clienţi şi utilizatori de servicii, care nu au o cultură bine cristalizată a ceea ce ar trebui să reprezinte un serviciu şi habar n-au care sunt nevoile primordiale ale clientului.

Azi începem să vorbim mai serios despre „Kopel’s”, restaurantul. Kopel’s este un punct firesc pe drumul dezvoltării mele în contextul marketing-business-bucătărie. Nici pe departe un deznodământ, ci o etapă. Kopel’s este primul proiect consistent în care voi colabora cu fratele meu, Mărgărit Bănuţă. Pe cuvânt că suntem fraţi chiar dacă nu ne cheamă la fel. Hazardul a făcut să avem taţi diferiţi. Eu port numele mamei şi bunicului din partea ei graţie unei banale tehnicalităţi. El poartă numele tatălui său dintr-o raţiune similară.

Eu ştiu să gătesc şi să adun oameni de bună calitate în jurul a ceea ce fac. El va administra. Kopel’s va fi deschis în zona Hotelului J.W. Marriott, la doar câţiva paşi de acesta. Încă nu vă pot spune adresa exactă pentru că mai avem de lucru şi doar ştiţi că nimănui nu-i place să fie surprins în cabina de probă. Nu mai durează mult până voi reuşi să vă fac prima invitaţie.

Ce vrei să mănânci? Aş vrea să pot pune întrebarea asta fiecăruia dintre aceia care vor călca pragul lui Kopel’s. Sigur că vom avea un meniu tipărit (vorbim imediat şi despre el), dar m-aş bucura ca, împreună cu mine, oaspeţii mei să-şi dea seama ce anume i-ar face să zâmbească atunci când vor primi o farfurie cu mâncare. Îmi doresc să le pot face sugestiile perfecte şi să pot afla de la ei cât mai exact care le erau poftele în momentul în care au decis să pornească spre noi.

Meniul. Am decis să punem pe masă un meniu de prânz schimbat zilnic. Câteva feluri de mâncare, majoritatea gătite, nu preparate pe loc, care să poată fi combinate între ele pentru o masă de prânz sănătoasă, consistentă, la preţ fix. Două feluri I (supe şi gustări), două feluri principale (mâncare gătită), o garnitură şi ceva de băut. Sigur că va exista şi meniul „mare”, din care oaspeţii vor putea comanda absolut orice, dar zău că nu ne propunem să fim unul dintre multele restaurante în care poţi mânca ciorbă d eburtă la orice oră din zi şi din noapte.

Mâncarea de prînz va fi gătită zilnic, înainte de ora la care vom deschide pentru public. Exact aşa cum o fac şi acasă: încet, pe aragaz sau în cuptor, la foc mic, cât să se facă bine şi să aibă gust bun. Mă aştept ca unii dintre oaspeţii noştri să nu recunoască gustul mâncării cu care au fost obişnuiţi în alte părţi pentru că la Kopel’s prafurile şi cuburile concentrate vor lipsi cu desăvârşire. În afară de meniul fix şi de eventualele comenzi a la carte din meniul general, intenţionez ca în fiecare zi să pregătesc un „today’s spacial”, pe care uneori să-l servesc sau chiar să-l pregătesc la vedere, în salonul principal din restaurant.

Apropo de saloane: restaurantul este împărţit în trei camere. Două separeuri şi un salon central, aproximativ patruzeci de locuri la mese. Am găsit şi un posibil set-up pentru bufet, ocazie cu care vom putea primi aproximativ 70 de persoane. Avem şi terasă. Aproximativ douăzeci şi cinci de locuri pe care sperăm să le putem folosi cât mai curând, în ciuda iernii capricioase.

Seara vom repune în drepturi meniul general, însă intenţionez să deschid în fiecare zi o pagină de propuneri pentru a doua zi. Mecanismul ăsta poate funcţiona în ambele sensuri: fie vă anunţ azi că mâine voi avea X porţii dintr-un anume preparat de pe „Prânzul…” şi vă invit să faceţi rezervări, fie îmi spuneţi voi azi ce aşi vrea să mâncaţi mâine şi pentru câte persoane trebuie să gătesc. Sunt convins că, la cină, vom găsi o modalitate simplă prin care să puteţi, în sfârşit, să vă bucuraţi de propunerile pe care le-am (de)scris până acum pe site.

Evenimentele. Dimensiunile lui Kopel’s îl fac foarte tentant pentru petreceri private de dimensiuni medii, zile de naştere, botezuri sau alte ocazii la care numărul invitaţilor pendulează între 20 şi 40 de oameni. În funcţie de programări şi de tipul evenimentului, putem rezerva întregul spaţiu chiar şi pentru douăzeci de persoane. Important este să ne anunţaţi din timp şi să discutăm în detaliu despre ceea ce putem face pentru voi.

Altfel? Facem un restaurant în care cât mai multe treburi să se întâmple aşa cum ne-ar plăcea nouă să fim trataţi. Şi eu şi fratele meu suntem turişti suficient de pasionaţi şi gurmanzi destul de nărăvaşi. Sunt câteva amănunte pe care noi le-am apreciat prin alte părţi:

• Mâncare bine făcută, gustoasă, fără ingrediente chimice şi cât mai potrivită pentru starea de spirit a momentului. La un preţ corect;
• Un serviciu decent, prestat de oameni simpatici, care să ştie să muncească pentru propriul bacşiş după cum se pricepe fiecare – unii prin corectitudinea servirii, alţii mai degrabă printr-o prezenţă agreabilă;
• Un loc curat, în care să miroasă a mâncare bună şi a oameni care fac duş zilnic;
• O bucătărie pe care să-mi pot permite în orice clipă s-o arăt, măcar din prag (din motive sanitare) oricăruia dintre oaspeţii restaurantului.

Sigur, mai sunt multe alte principii de care vom ţine cont, dar astea mi se par cele mai importante. Accept cu mare drag propunerile voastre suplimentare. Aştept cu şi mai mult interes întrebările voastre sau sugestiile menite să adapteze ceea ce noi putem face la dorinţele şi aşteptările voastre. Este doar un prim capitol despre Kopel’s şi vă mărturisesc că-l scriu cu destulă emoţie. Când vom deschide pentru prima oară pentru voi uşile restaurantului, sper să reuşesc să stau în două picioare.

Până una-alta, aveţi cuvântul.

Ingrediente: îngheţată, făină, zahăr vanilat, ouă, ulei pentru prăjit.

Principiul. Înainte de cei câţiva paşi deloc laborioşi ai unei îngheţate prăjite, să vă explic puţin care e treaba cu jucăria asta. O biluţă de îngheţată tăvălită prin ingredientele obişnuite ale unui înveliş pentru “pane”, apoi prăjite rapid, în baie de ulei (da, de data asta am comis-o, dar am făcut-o doar de dragul experimentului) foarte fierbinte, fără ca îngheţata să se scurgă din “gogoaşa” exterioară. Nu e simplu, jur!

Pasul 1. Am răcit bine îngheţata. Ca să-ţi micşorezi considerabil şansele ca îngheţata să se topească în timpul prăjirii, e bine să alegi o îngheţată cu consistenţă cât mai dură după încheţare. Sigur, trebuie să fie gustoasă, plăcută, dar cu cât mai tare, cu atât mai bine. Eu am avut o îngheţată cremoasă, cu rom şi stafide, care la primul test mi-a făcut probleme.

Pasul 2. Am pus câteva ouă într-un castron şi le-am bătut cu puţin zahăr vanilat. Şi ouăle trebuie să fie foarte reci. De fapt, în afară de tigaia cu ulei cât mai fierbinte, totul ar trebui să fie foarte rece în etapa de modelare. Poate chiar încercaţi să faceţi toată treaba în frigider Într-un alt castron am pus făină.

Pasul 3. Am pus ulei la încins într-o tigaie. Aveţi nevoie de ulei cu punctul de ardere la temperatură cât mai înaltă. Uleiul de palmier, care are şi marele avantaj de a nu împrumuta preparatului absolut niciun gust sau miros, se arde mai greu decât alte tipuri de ulei. Cert este că trebuie încins cât mai tare. De ce? Pentru că învelişul din ou şi făină din jurul bilei de îngheţată trebuie să se prăjească înainte ca îngheţata să înceapă să se topească. Weird, ha?

Pasul 4. Prepararea. Asta e, de fapt, cea mai simplă treabă. Poţi alege două variante: să faci un aluat subţire, din ouă, făină şi arome, prin care bila de îngheţată este tăvălită o singură dată, sau să păstrezi ingredientele separat şi să ai nevoie de repetarea trecerii îngheţatei prin cele două straturi. Aşa am făcut şi eu, dar sigur voi încerca cealaltă variantă data viitoare.

Aşa că am scos îngheţata cu o lingură din cutie şi am tăvălit-o prin făină, apoi prin ou, apoi din nou prin făină, prin ou şi din nou prin făină. La prima porţie uleiul nu era suficient încins, aşa că, până s-a prăjit exteriorul, toată îngheţata s-a topit în tigaie, stricând uleiul. L-am schimbat şi am repetat povestea. De data asta am lăsat să se încingă bine (nu am avut ulei de palmier, ci de floarea soarelui, adică ÎN NICIUN CAZ! ) şi a ieşit cât de cât o treabă interesantă. Cert este că învelişul a fost rumen în timp ce îngheţata a rămas întreagă, înăuntru. Rezultatul e în imaginea de mai jos.

Nu voi face niciodată aşa ceva în cantitate mare, dar cu siguranţă voi mai încerca acest desert până voi fi mulţumit de rezultat. Paradoxul şi provocarea mi se par atât de interesante, încât chiar vreau să văd dacă voi reuşi vreodată să obţin porţia perfectă de “îngheţată prăjită”. Dacă aţi încercat aşa ceva până acum sau dacă vă decideţi să vă puneţi mintea cu ea, vă aştept cu propriile poveşti şi experienţe.

Ingrediente pentru patru rulouri: piept de pui – două bucăţi întregi, fasonate – am tăiat urmele de grăsime şi de os pe care le-am găsit pe la margini şi am despicat diecare piept în două bucăţi; marinata: usturoi verde – un fir; ceapă verde – un fir; boabe de piper roşu – 5; ulei de măsline – o liungură; sos de soia – două linguriţe; salsa – roşii gustoase – vreo patru-cinci; ardei capia – o bucată; usturoi verde – 3 fire; ceapă verde – 3 fire; ulei de măsline – o lingură; ulei de porumb – două linguriţe; sare, piper. Opţional: ardei iute.

Pasul 1. Am bătut jumătăţile de piept de pui între straturid e folie de plastic. aproape le-am dublat dimensiunea, având grijă să nu le găuresc sau să le rup. Am aprins cuptorul.

Pasul 2. Am pus toate ingredientele pentru marinată în mojar şi le-am zdrobit până le-am trasnformat într-o pastă destul de fluidă.

Pasul 3. Am uns bucăţile de piept de pui cu marinata folosind o pensulă pe care o utilizez doar în bucătărie. Am pus pieptul de pui pe o farfurie, am acoperit cu folie de plastic şi am pus farfuria în frigider cât m-am ocupat de salsa. În acest răstimp, aromele marinatei au timp să intre în carne.

Pasul 4. Am ales legumele cele mai proaspete şi mai sănătoase pentru salsa. Am avut noroc să găsesc la o tarabă de pe 13 Septembrie nişte roşii absolut fabuloase! Gustoase, mai mari decât clasicele cherry, dar tot pe ciorchine. Puţin ţuguiată către capătul de jos. O minunăţie. Am spălat şi am curăţat toate legumele.

Pasul 5. Am tocat mărunt ceapa, usturoiul, ardeiul capia şi roşiile. E bine să aveţi un cuţit bine ascuţit pentru treaba asta. Dacă nu reuşiţi întotdeauna să le mărunţiţi suficient cu mişcarea clasică a cuţitului (înainte şi înapoi, de sus în jos), puteţi oricând să vă folosiţi ambele mâini: ţineţi cuţitul de mâner cu mâna dreaptă şi de vârf, din partea de sus, cu mâna stângă. Ţineţi-l paralel cu linia corpului şi “ghilotinaţi” de sus în jos legumele de pe tocător. Nu vă recomand să folosiţi la tăiatul legumelor moi (ca acestea) un cuţit cu lamă zimţată, ci unul clasic, “al bucătarului”, cu lama lată şi bine ascuţită.

Pasul 6. Am amestecat repede legumele cu cele două feluri de ulei, am dres de sare (nu prea multă, marinata e deja sărată de la sosul de soia!) şi am început să întind mici cantităţi de salsa pe suprafaţa bucăţilor de piept de pui. Cu grijă, dacă e prea multă compoziţie, vă va fi mult mai gtreu să rulaţi după aceea.

Pasul 7. Am rulat strâns fiecare bucată de piept de pui umplută cu salsa şi le-am legat strâns cu bucăţi de sfoară udate în prealabil. Nu vă pot da o metodă anume pentru a lega pieptul de pui. Important e să le legaţi strâns. Cum? Treaba voastră!

Pasul 8. Am pus toate cele patru rulouri într-un vas termorezistent uns cu puţin ulei de măsline. Am pus restul de salsa deasupra, distribuit pe toate rulourile. Am pus tava în cuptorul încins şi am copt totul aproximativ 40 de minute la foc mediu spre puternic. Din când în când, am adunat cu lingura sos din vas (o nebunie curată!) şi l-am turnat peste rulouri.

Victorie! Legumele din interior s-au păstrat moi şi gustoase, iar carnea a tras din seva lor şi din aromele cu care o combinasem în marinată şi în salsa. Carne fragedă, umedă, rozalie şi gustoasă. Salsa de deasupra s-a rumenit puţin, iar sosul care a rămas în vasul de sticlă s-a aşezat confortabil în interiorul rulourilor, după ce le-am desfăcut sforile şi le-am tăiat transversal. Garnitură? Fiţi serioşi! Cine a mai avut timp sau nevoie de aşa ceva?

Noroc cu Cristi Roman, care în rândurile de mai jos vă aruncă o mănuşă a duelului cinstit şi, mai ales, relaxant şi aducător de prieteni. Sunt mai mult decât încântat să vă încurajez să daţi curs provocării lui Cristi, ba chiar aş încerca să vă şi ajut în bucătărie, atunci când voi putea, fără a avantaja pe vreunul dintre “combatanţi”. Dacă povestea vi sae va părea suficient de tentantă, voi fi bucuros să vă asigur aici spaţiul pentru “testimoniale”, tabela de scor şi alte detalii tehnice. La final, voi să-mi spuneţi doar ce vreţi să mâncaţi şi să beţi, că promit să mă descurc. Cristi, ai legătura!

Articolul de săptămâna trecută scris de Viorel pentru Foodblog, plus pasiunea mea nebună pentru vizionarea a cel puțin 6-7 emisiuni culinare diferite în fiecare săptămână pe canalele britanice sau irlandeze de televiziune, mă fac astăzi să vin în fața voastră cu o propunere, care e o joacă de-a gătitul, una însă serioasă și cu miză. Veți vedea.

Curioși?

Bun atunci. Înțeleg că dacă sunteți cititori constanți ai lui Viorel și ai Prânzului atunci asta înseamnă că sunteți pasionati de gătit, sau cel puțin de universul ăsta atât de important din viața noastră de zi cu zi. Și atunci cred, și sper în același timp, că propunerea mea vă va gâdila orgoliul, vă va seta pentru concurs, vă va ascuți gusturile și simțurile culinare, vă va educa și mai mult fără să vă dați seama. Vă va aduce bucurie, negreșit.

E important pentru propunerea care urmează (deja fierbeți, este?) să aveți un cerc de prieteni, măcar 4 în total aș recomanda. Singuri, cupluri, nu contează, important e să fiți măcar 4 echipe în acest joc. Ei bine, propunerea mea pentru voi este inspirată din populara emisiune britanică Come Dine With Me, în care 4 sau 5 bucătari amatori, oameni normali adică, se întrec pentru un premiu, după ce fiecare găzduiește acasă pentru ceilalți câte o masă în care gătește tot, cu propriile idei, inspirații și propriul talent. Se dau note, pe ascuns, de la 1 la 10 (notele sunt știute doar de către echipa TV), care țin de calitatea și ineditul mâncării servite, de atmosfera creată de gazdă în jurul mesei, a preparatelor si a oaspeților. Câștigătorul primește o sumă de bani.

Asta e emisiunea din Marea Britanie, care e extraordinară, eu vă propun astăzi următorul lucru, prin care veți putea îmbina gătitul acasă cu ieșitul în oraș. Vă propun așa:

• Adunați-vă patru sau cinci oameni, prieteni (singuri sau cupluri, nu contează), important e să fiți 4 sau 5 echipe diferite; dacă nu aveți în cercul vostru de prieteni atâția oameni pasionați de gătit atunci poate îi găsiți aici, pe blogul lui Viorel. Iată cum puteți găsi noi prieteni cu interese comune!
• Organizați, funcție de timpul și de disponibilitatea fiecăruia, cum să vă vedeți, pe rând, acasă la cate una dintre echipe: cred că o dată la câteva zile e ok, adică luni acasă la primul membru, apoi joi la al doilea, duminică la al treilea, miercuri la al patrulea. Dar puteți face și săptămânal;
• Gătiți pentru oaspeți proaspăt, din ce aveți în casă sau cumpărat local și proaspăt, un meniu care constă în gustare, fel principal și desert. E simțul vostru în joc cum veți asorta băuturile!
• Oaspeții, să zicem cei 3 dacă concursul va fi organizat în 4, vor acorda note (dar știute doar de ei, deconspirate la final) în funcție de factorii prezentați mai sus (mâncare, calitate, gust + atmosfera creată), de la 1 la 10. Cred că e bine ca notele să fie date după ultima masă, iar fiecare membru să dea în același timp notele, să le aibă deja pregătite pe toate în momentul în care veți deschide plicurile de pe masă, după ultima seară a concursului. Faceți punctajul simplu și membru/echipa care a acumulat cea mai mare notă, atunci acela/aceasta este câștigătoare!
• Ei bine, câștigătorul va primi din partea celorlalți nu direct o sumă de bani, nu cred că are rost așa ceva, nu mi-au plăcut niciodată lucrurile de acest gen, fiindcă pot duce la multe rele, ci va primi o masă la restaurant, suportată de ceilalți. Condiția e însă ca toți membrii concursului să participe la această masă în restaurant (alegeți-l cu toții, nu trebuie ales de câștigător neapărat) în care câștigătorul nu va plăti nimic, ci ceilalți membri ai concursului! E momentul în care, la un pahar de vin și la o masă bună, în care toată lumea se relaxează și nu mai gătește nimeni, să vedeți ce n-a mers în timpul concursului, să faceți schimburi de rețete, să puneți la cale etapele viitoare, etc. E bucuria tuturor, e masa cea mai relaxată dintre toate, fiți cu zâmbetul pe buze!

Din ce-am observat și din ce m-am gândit, vă spun sincer că cea mai bună metodă e să dați note corect, să nu încercați să dați special note mici tuturor pentru ca să vă sporiți șansele proprii de câștig, fiindcă e posibil ca fiecare să facă atunci același lucru. Dați 4 dacă masa a fost un dezastru culinar, cu batoane de pește congelate de la magazine aruncat în cuptor, dați 9/10 dacă masa a fost foarte bună, v-a plăcut, mâncarea a fost preparată în casă, proaspăt, și tot așa. E doar un simplu joc, n-re rost să vă păcăliți unii pe alții. Mă rog, am făcut doar o paranteză, fiindcă nu cred că va apela cineva la astfel de lucruri. Ar fi păcat, fiindcă prietenia cea mai valoroasă e cea sinceră, iar viața cea mai liniștită, cu somn plăcut noaptea, e cea corectă! Oricum, nu uitați absolut deloc că e doar un joc!

Puteți ține concursul timp de o lună, cu masa în restaurant pentru câștigător în ultimul weekend al lunii, puteți la câteva zile, nu știu. Depinde de cum vă organizați, de posibilitățile materiale, depinde de mulți factori. Dacă faceți concursul lunar, gândiți-vă la un premiu mare la final de an pentru membrul/echipa care are cele mai multe luni câștigate din cele 12! Nu sună bine?

Gândiți-vă scurt: vă propun practic să gătiți în casă între prieteni, să vă simțiți bine, să aprofundați prietenia, să învățați secrete culinare unii de la alții, să descoperiți preparate noi, să mâncați fără aditivi. Și vă propun în același timp să mâncați și în restaurant în același timp. Iată cum împăcăm ambele tabere sau moduri de a servi masa! De ce nu, poate chiar vă veți vedea pentru masa câștigătorului în restaurantul lui Viorel! Dacă Viorel va fi de acord să găzduiască așa ceva, sunt convins că va crea și el pentru voi un scenariu cald, va da o notă aparte acestui lucru . Poate chiar va crea o zonă/masa specială pentru câștigători, sau chiar un panou de onoare în restaurant pentru aceștia! Dar el știe mai bine, cu siguranță, în calitate de deținător al localului care va găzdui membrii concursurilor. Forțez, Viorel ?

Și dacă veți pune în aplicare propunerea mea, atunci când vă veți întâlni între prieteni și veți găti, m-aș bucura să mă pomeniți măcar două secunde și să ciocniți un pahar de bucurie și în cinstea mea!

Dragi prieteni, vă spun sincer că stă în fața voastră o joacă serioasă care vă va aduce numai beneficii, de la ordin moral la cel culinar! Organizați-vă un pic, din toate punctele de vedere (regulament notare, data întâlnirilor, etc) și bucurați-vă de viață între prieteni! Lăsați politica, lăsați abuzul de TV, lăsați lucrurile care vă aduc pierdere de timp și de nervi. Gătiți cu zâmbetul pe buze, pentru o miză serioasă și pentru conceptul de prietenie!

Ingrediente pentru două porţii: macaroni – un snop cu diametrul de 5-6 centimetri; fileuri de anşoa – 5-6 bucăţi; ceapă verde – 4-5 fire; usturoi – doi căţei; ardei capia copt – 60-70 de grame; roşii proaspete – 2 bucăţi nu prea mari; vin roşu dulce – 70-100  ml; suc de roşii – 100 ml; rozmarin – câteva ace; ardei iute mic uscat (piri piri) – după posibilităţi; ulei de măsline; cimbru uscat; boabe de coriandru proaspăt măcinate.

Pasul 1. Mi-am adunat toate ingredientele. Am curăţat ceapa şi usturoiul. Le-am tăiat mărunt. Am scurs bine file-urile de ansoa de uleiul din borcan. Le-am tăiat în jumătăţi. Am tăiat ardeii copţi în bucăţi nu prea mari. Am tăiat roşiile cuburi. Nu am folosit suc de roşii, ci passata pe care am diluat-o cu puţină apă. Am pus amă la fiert pentru paste, de care m-am ocupat în paralel cu sosul. Am încălzit tigaia şi am pus o lingură de ulei de măsline. Când s-a încălzit uleiul, am pus în tigaie ceapa, usturoiul şi bucăţile de anşoa. Am pus şi două şinguri de apă şi am sotat totul vreo două minute, pe foc puternic.

Pasul 2. Am adăugat în tigaie bucăţile de ardei copt. Au adus sosului o aromă uşor afumată. Le-am călit împreună cu celelalte ingrediente, amestecând mereu cu o spatulă de lemn. Vreo două minute. În această fază, sosul îmbină aroma sărată a file-urilor de anşoa cu aceea afumat-acrişoară a ardeilor copţi.

Pasul 3. Cât am călit ardeii copţi, amestecul din tigaie a secat şi a început să sfârâie. Am stins totul cu vin bun, dulce. Am avut o sticlă de “Lacrima lui Ovidiu” roşu, desfăcută încă din weekend, când prietenii noştri au fost nevoiţi să plece intempestiv, cu mult înainte de a fi terminat licoarea parfumată. Am micţorat focul şi am lăsat totul să fiarbă cu clocote mici, până ce mare parte din vin s-a evaporat, iar sosul a rămas destul de gros. Între timp clocotea apa pentru paste, am pus sare, am adus din nou la fierbere, am pus macaroni, le-am amestecat puţin şi le-am lăsat să fiarbă.

Pasul 4. Când sosul a fost suficient de gros, am pus roşiile proaspete, tăiate cuburi, şi sucul de roşii. Am amestecat din nou şi, tot pe foc nu prea puternic, am lăsat să fiarbă şi să scadă bine. La final am adăugat un vârf de linguriţă de cimbru uscat, strivit între degete, ca să-i stârnesc aroma. Am pus şi câteva boabe de coriandru proaspăt măcinat.

Pasul 5. Când pastele au fost gata, fierte al dente, le-am scurs bine într-o strecurătoare. Le-am răsturnat într-o cratiţă mai adîncă şi am turnat sosul fierbinte peste ele. Le-am amestecat bine, scuturând cratiţa şi permiţând sosului să pătrundă peste tot.

La final, în bolurile în care le-am împărţit în două porţii, am împrăştiat şi cele câteva ace de rozmarin. Porţia mea a avut piri-piri din plin, mi-am dat realmente foc întregii existenţe pentru un sfert de oră. Cealaltă porţie a primit o ploaie de parmezan ras proaspăt şi, din câte mi s-a povestit, a fost foarte bună. Recapitulând pe scurt povestea sosului, hai să vedem care sunt aromele din care a fost compus: usturoi, sevă proaspătă de ceapă verde şi aroma sărată, marină, a file-urilor de anşoa. Afumat-acrişor de la ardeii copţi. Dulceag-nobil-fructat de la vinul bun. Dulce-acrişor-blând d ela roşii şi passata. Iute-focos de la piri-piri. Crezi că eşti destul de puternic să încerci asta?

Ingrediente pentru o porţie: caşcaval pane (acel caşcaval care vă place vouă, dar e important să nu fie foarte moale, să se poată tăia în felii cu grosimea de o jumătate de deget; dacă găsiţi şi un sortiment cu un procent mai scăzut de grăsime, cu atât mai bine, veţi vedea mai jos de ce spun asta); pesmet – 150 g; ouă – 2; piper.

Pasul 1. Am aprins cuptorul. Am tăiat feliile de caşcaval. Afumat. Parfumat. De la nişte sibieni cu tarabă în “minishoppingcenter” .)

Pasul 2. Am ales două recipiente potrivite pentru a bate ouăle şi pentru a aşeza pesmetul. E bine să folosiţi vase încăpătoare, în care să nu îndoiţi felia de caşcaval în timp ce o tăvăliţi prin ingrediente. Am pus în pesmet puţin piper. Pentru o aromă şi mai plăcută, puteţi amesteca în pesmet oregano sau busuioc uscat, chimen sau alte mirodenii parfumate.

Pasul 3. Am dat întâi felia de caşcaval prin oul bătut.

Pasul 4. Apoi prin pesmet. Şi din nou prin ou, pesmet, iar ou şi iar pesmet. Adică de trei ori prin fiecare.

Pasul 5. Îmbrăcămintea din ou şi pesmet de pe fiecare felie de caşcaval trebuie să fie destul de groasă. Fiecare felie trecută prin ou trebuie bine impregnată cu pesmet, astfel încât învelişul să devină suficient de consistent. În plus, în cazul unui înveliş suficient de consistent şi de umed, căldura va ajunge mai târziu la felia de caşcaval şi o va topi mai încet.

Pasul 6. Am aşezat o bucată de hârtie de copt pe fundul unui vas termorezistent, am pus feliile de caşcaval pane crud. Cuptorul, aprins încă de când mă apucasem de treabă, era bine încins când am terminat treaba. Am copt caşcavalul pane în cuptor, aproximativ un sfert de oră.

Am scăpat, în timpul coacerii, de mai bine de jumătate din grăsimea din caşcaval. E drept, s-a topit şi o parte din masa lactată, dar sunt convins că, în comparaţie cu metoda clasică, de prăjire în baie de ulei, am comis “o crimă” de proporţii mai mici. Desigur, toată povestea asta ţine loc de “dacă nu puteţi să vă abţineţi” şi de “în caz de poftă majoră”. Altfel, puteţi să vă opriţi la cele câteva frunze de salată pe care le-am pus eu în farfurie, pentru contrast. Nu, nu mă refer neapărat la contrastul cromatic

Ingrediente pentru un pui întreg: un pui, sare grunjoasă – 3 kg; oua – 4; fructe (seminţe) de fenicul – un pumn; apă călduţă – 100 ml; buchet de ierburi aromate (pătrunjel, mărar, busuioc sau rozmarin, măghiran…); coaja de la o jumătate de lămâie; sucul de la o jumătate de lămâie; usturoi – trei căţei mari; ulei de măsline – 50 ml; piper proaspăt măcinat; două linguriţe de chimen. (nu puneţi seminţe de fenicul în compoziţia pentru masajul puiului, sunt amare!)

Pasul 1. Am pregătit sarea: am răsturant pungile de sare într-un castron şi am amestecat cu apa, ouăle şi seminţele de fenicul.

Pasul 2. Am pregătit ingredientele pentru masajul puiului.

Pasul 3. Am pisat toate ingredientele pentru masajul puiului într-un mojar de piatră.

Pasul 4. Am masat puiul pe toate părţile cu sucul şi ierburile din mojar. Pe toate părţile, pe dinăuntru şi pe dinafară. Am pus un şomoiog de ierburi şi arome în interiorul puiului.

Pasul 5. Am aşezat pe fundul tăvii un prim strat de sare (nivelat) şi am pus puiul pe spate.

Pasul 6. Am acoperit puiul complet, cu restul de sare. Am lăsat afară doar segmentele de aripă şi capetele pulpelor. Am lăsat un mic orificiu neacoperit de sare în zona pieptului şi un altul la bază, pe una dintre pulpe.

Pasul 7. Am copt puiul la foc puternic, aproximativ o oră şi jumătate. Puteţi afla dacă puiul e gata în mai multe feluri. Dacă segmentele de aripă lăsate neacoperite se desprind uşor, probabil că puiul mai poate sta în cuptor aproximativ o jumătate de oră. Dacă aţi lăsat acele spaţii neacoperite de sare, despre care aminteam mai sus, puteţi înfige un cuţit sau o furculiţă în carne. Dacă lichidul nu conţine sânge, e ok. Dacă lichidul e foarte puţin, probabil că nu mai trebuie ţinut mai multe de un sfert de oră. Dacă sarea de la bază şi de pe vârful “muntelui” este rumenită, sunteţi aproape gata.

Pasul 8. Am spart crusta de sare cu un ciocan. Vă spun foarte serios că e cea mai potrivită unealtă pentru această operaţiune.

.

Mai departe, imaginile cred că sunt grăitoare. Carnea s-a copt perfect, dar a rămas suculentă. Toată grăsimea a fost complet absorbită de sare. Carnea nu s-a sărat mai mult decât era nevoie. Pentru fibrele din interior, e foarte posibil să aveţi nevoie de un strop de sare în plus. Înlăturaţi straturile exterioare, care au stat în contact cu sarea.

Drept garnitură, vă recomand un piure de cartofi ceva mai gros şi un sos de hrean cu smântână, dar făcut în casă, nu cumpărat gata făcut, la borcan. E mult mai bun cel făcut de voi, cu hrean ras, puţină sare şi smântână obişnuită.