Respectivul articol nu este scris fara o baza – astfel ca exista un studiu, o analiza a ce s-a scris pe Twitter si despre cine. Dupa cum se vede si din titlu s-ar parea ca oamenii tind sa scrie mai mult despre lucruri (marci, branduri etc.) care ii nemultumesc.

Si-asa imi aduc aminte de un fapt: despre ceva bun se povesteste celor din cercul de prieteni, despre lucrurile rele… se spune tututor.

Merg si mai departe si ma uit si eu pe Twitter. Vad si multe initiative frumoase promovate si vesti bune date – dar vad si multe informatii (si RTuri la acestea) legate de anumite dezamagiri, de modul rau in care se comporta o marca sau alta, despre cat de putin bun a fost un produs sau altul.

Nu am facut o cercetare – asa ca nu am date concrete – dar… va intreb pe voi: despre ce scrieti: lucruri de bine sau nu? Si la ce dati mai degraba RT?

Dar stau lucrurile astfel?

Pentru a putea oferi un raspuns la aceasta intrebare ar trebui sa definim termenii – in speta sa precizam ce este acela un jurnal. Dincolo de sensul de publicatie periodica se remarca faptul ca jurnalul are si intelesul de insemnari zilnice ale cuiva despre ceea ce se intampla in viata sa. De fapt, insemnarile pot fi zilnice, insa desigur ca pot fi si pauze in functie de moment si situatie.

Insa… un jurnal este – cel putin de principiu, privat. Da, exista chiar jurnale ale unor mari personalitati – culturale in mare parte, dar nu numai – care au vazut lumina tiparului. Insa nu in timpul vietii lor – si oricum nu stim ce parere ar fi avut despre aceasta tiparire.

Un jurnal insa e un loc in care o persoana isi prezinta gandurile, trairile si intamplarile. De cele mai multe ori insa exista chiar o frica de descoperirea jurnalului: nimeni nu trebuie sa cunoasca secretele impartasite in paginile jurnalului. Sunt povesti de dragoste infatisate, sunt temeri si cine mai stie cate altele scrise acolo. In timp o persoana poate vedea cum s-a schimbat de la o perioada la alta, cum gandea si cum a ajuns sa gandeasca, poate constata daca a avut dreptate sau nu in anumite imprejurari. Dar jurnalul este, in esenta, ceva personal, ceva ce trebuie ferit de ochii lumii.

Si-atunci de ce-ar fi un blog un jurnal? In sensul de povestire a unor ganduri, trairi, calatorii si asa mai departe desigur ca nu e gresita utilizarea termenului. Dar atunci cand scrii ceva online – unde e aproape (daca nu sigur) imposibil sa ramai anonim (chiar si atunci cand folosesti pseudonime) – nu se mai poate vorbi despre o scriitura pe care sa o cunosti doar tu.

Exista desigur bloguri si bloguri – si nu ma lansez aici in a prezenta tipologia lor intrucat sunt altii care au realizat acest lucru si au facut-o foarte bine. Vin insa si spun ca pe de o parte oricine scrie trebuie sa fie atent la ce spune – si, pe de alta parte, sa nu uite ca lucrurile scrise  raman in arhiva, ca pot fi oricand amintite. Cei ce isi prezinta viata de zi cu zi trebuie sa se astepte ca altii sa stie ce au facut in fiecare clipa – daca sunt cititori ai blogului. Parintii pot afla ce fac copiii, elevii ce fac profesorii  si tot asa. La fel de adevarat este si faptul ca lucrurile spuse pe un blog nu inseamna ca sunt si crezute de o persoana sau alta. Multe se fac pentru imagine, din joaca etc. Eu nu am mers pe un astfel de blog – unul personal in care sa spun lumii ce fac in fiecare minut – si nu dezvalui foarte multe despre mine. Separ ceea ce e public de ceea ce ramane cunoscut doar de cei foarte apropiati. Fiecare cu alegerea sa – si aici clar nu vorbim de alegeri eronate.

Acum vin si adaug ca nu stiu daca sunt neaparat principii, dar imi place sa cred ca pun zi de zi in practica tot ceea ce urmeaza.

Sunt obiectiva sau cel putin incerc sa fiu: cu mine si cu ceilalti. Obiectivitatea nu inseamna ca nu exista sentimente, dar aduce un plus intrucat imi dau seama de anumite situatii mult mai bine decat altii. Ah da, si cu aceasta obiectivitate stiu de exemplu ca n-as fi niciodata o buna cantareata (asa ca nu particip nici macar la karaoke).

Incerc sa ii inteleg pe ceilalti – aici probabil ca ar fi un alt cuvant: empatie. Din pacate constat ca putini sunt cei educati sa fie empatici – si la fel, putini si cei ce vor sa devina. A incerca sa intelegi insa de unde vine pozitia celuilalt, sa-i intelegi perspectiva te poate ajuta insa pe tine: iti poti da seama ce nu a inteles, sau poti recunoaste unde ar avea dreptate.

Pun suflet in tot ceea ce fac. Daca imi place ceva, ma implic – si acest lucru se vede. Daca pun pasiune si lucrurile ies mai repede si mai bine. Ma bucur sa ma numar printre cei ce fac ceea ce le place.

Incerc ca tot ce fac sa fie cat mai bine realizat, cat mai aproape de perfect pentru acel moment, cu resursele disponibile atunci. Nu-mi place sa fac lucrurile de mantuiala. Prefer sa nu fac ceva, decat sa fac ca sa fie facut.

Sunt eu insami. Am mai avut si aici insemnari despre natural, despre masti si multe altele. Asa cum am mai spus si in interviuri, da, poate ca uneori ai o mina mai fericita (pentru suprafata in acea clipa) dar consider ca e important sa iti poti permite sa fii tu insuti mereu.

Sunt corecta si nu imi place incorectitudinea. Si cu asta am spus tot – si considerati ca incorectitudinea are o palarie mare.

Incerc sa schimb in bine lucrurile din jurul meu – oricat de mic ar fi ceea ce fac, daca vreau sa fie bine pun mana si fac ceva. De aceea nu ma dau in vant dupa cei care se plang dar nu fac niciodata nimic.

Nu uit ca nu suntem singuri. Da, exista si animalute si multe alte fiinte in jurul nostru. Urasc violenta – de orice fel.

Ce tie nu-ti place altuia nu-i face. Apare deja de cateva ori acest proverb la mine pe blog – pentru ca intr-adevar e o linie directoare a mea. E chestie de respect si bun simt! Si ca tot am ajuns aici nu consider ca respectul se impune sau ca dainuie pentru totdeauna: el se castiga si se pastreaza.

Nu stiu daca s-au adunat zece reguli de viata – si nici nu ma apuc sa numar. Ar mai fi cateva – dar… le las pe acestea acum. Cred ca nu v-am spun insa nimic nou fata de ce ati citit si pana acum pe blog – pentru ca da, cred ca principiilor trebuie sa le ramai fidel chiar si atunci cand e greu. Se numeste constanta, coloana vertebrala! Daca are cineva chef sa mai spuna diverse reguli de viata leapsa ramane deschisa.

later edit: cum am uitat eu de nosce te ipsum – care se leaga insa si de obiectivitate si de multe altele din cele spuse mai sus.

Numarul nu imi era cunoscut – era cu un 031 in fata…

Acum… de obicei cand sunt sunata si nu apuc sa raspund – sau nu pot in acea clipa – incerc sa sun inapoi. Da, nu imi iese intotdeauna pentru ca apar mai multe telefoane sau urgente, dar incerc.

Asa ca… acum fac acelasi lucru.

Sun. Suna. Apoi o o voce masculina nesuava imi spune ca aceasta convorbire poate fi inregistrata si evident ca daca imi continuu apelul sunt de acord cu asta. Fascinant. Nu imi spune insa UNDE am sunat – adica la ce firma.

Dar ma gandesc: lasa, ca o sa spuna persoana care va raspunde.

Raspunde o tanti – care imi spune cum o cheama: Sunt X cu ce va pot ajuta?

Da, e X dar NU spune de unde. Fascinant!

Dar stati, ca mai e!

Ii spun cum ma cheama si ca am fost sunata de pe acel numar dar nu am apucat sa raspund asa ca am revenit cu telefon. O rog sa imi spuna unde am sunat – pentru ca nu mi s-a spus.

Ea: Cum va cheama?

Ii mai spun o data numele.

Ea: Stati sa intreb colegii sa vad cine v-a sunat.

Si inainte sa mai spun ceva ma si pusese pe hold.

Astept putin si ea revine.

Ea: Imi pare rau nu stiu cine v-a sunat.

Din nefericire pentru ea acesta a fost momentul in care a respirat. Asa ca am intrebat si eu imediat totusi ce firma sunt – poate imi dau seama de ce ma sunasera.

Ea: Cand v-a sunat?

Eu ii spus ca in urma cu nici doua minute.

Ea: Pai presupun ca daca v-a sunat de la noi, cine v-a sunat o sa revina.

Eu insist si o intreb ce firma e.

Ea: Poate doar sa aveti ceva la noi in service.

De care service evident ca NU a precizat.

Apoi imi ureaza o zi buna si asta a fost.

Evident ca mi-am adus aminte de insemnarea Oanei Stoica-Mujea apropo de telefoane.

Evident insa ca dincolo de un amuzament cu care pot privi situatia nu pot sa nu ma ingrozesc de o asemenea politica de afaceri. Este inadmisibil ca astfel sa se comporte unii in 2010! Si totusi…

Calea aleasa? In functie de posibilitati, dorinte si preferinte.

Pe de o parte ii avem pe freelanceri - persoane ce lucreaza pe cont propriu si se implica in diverse proiecte. Stiu chiar si in PR freelanceri care au cativa clienti sau doar unul mai mare – insa care le ocupa suficient timp si le aduc banii necesari lunar.

De cealalta parte ii avem pe cei ce au o afacere proprie, fie ca au inceput ca freelanceri si au dezvoltat ulterior afacerea, fie ca s-au lansat de la bun incep ca un business de sine statator.

A venit insa criza.

Aceasta a fost de la bun inceput – sau ulterior pe parcursul lui 2009 – un punct de cotitura pentru afaceri. Asa se face ca unele companii au decis internalizarea anumitor operatiuni ce erau externalizate in alti ani (inclusiv PRul in unele firme). Consecinta fireasca este aceea ca unii au ramas fara sau cu mai putini clienti.

Criza (dar nu doar ea) a adus si intarzieri [mai mari] in realizarea platilor. Stiu caz in care o firma trebuia sa dea la furnizori 18 000 euro si avea de primit de la client 20 000 euro. Numai ca din pacate clientul n-a platit (e proces pe rol) iar acea firma nu a avut ce bani sa dea furnizorilor si ca atare s-a creat un intreg lant al slabiciunilor… pardon platilor.  Acea firma a mai avut si altii care au uitat sa plateasca – de tot sau la timp – asa ca… lucrurile nu stau foarte bine. Anul acesta proprietarul firmei s-a vazut in situatia de a-i opri functionarea. Nu mai avea nici bani de acasa de adus – si pana nu se rezolva cu acele procese… lucrurile nu sunt deloc roz.

Acesta este desigur doar un exemplu – pentru ca sunt multe cele pe care le vad in jurul meu. Cunosc si freelanceri care aveau 1-2 clienti si care acum au ajuns in postura de a nu avea niciun ban.

Solutia?

Cel putin in cazul freelancerului de care aminteam anterior solutia e reangajarea. De altfel el isi cauta de zor un loc de munca.

Nu e o persoana fericita la acest gand. Stie de ce a ales sa plece pe cont propriu si isi da seama ca postura de acum nu e deloc una fericita sau care sa il avantajeze. Faptul ca a plecat dar a dat gres (asa e privit) le ofera angajatorilor un soi de atu in negociere (da, i s-a spus acest lucru). Cumva cu substratul “vezi ca tot ai nevoie de un loc de munca”. Norocul lui e ca nu a plecat cu scandal si ca nu a vorbit niciodata de rau fostul loc de munca. De asemenea cei de acolo nu au avut nimic cu el si nu i-au pus bete in roate de vreun fel.

Nu este insa doar cazul acelei persoane. Sunt multi cei ce acum isi cauta loc undeva dupa ce au vrut sa fie singuri sau stapani. Reacomodarea la pozitia de angajat ce are sefi iarasi nu e una usoara (uneori pentru nicuna dintre parti).

Altii isi unesc afacerile. Frati sau cunostinte ce aveau afaceri separate si care acum nu mai merg la fel de bine aleg sa le uneasca sub o umbrela – platind astfel dari la stat doar pentru o companie si adunand mai multe arii de experienta si mai multi clienti potentiali si cu care s-a colaborat in timp. Aici iarasi exista anumite riscuri intrucat vorbim de oameni, de interese si de bani (si stiti cum e… uneori e totul pana la bani). Solutia pare potrivita acum – ramane ca viitorul sa arate daca a fost inspirata sau nu pentru fiecare caz in parte (da, exista diferente firesti ce tin de oameni, domenii etc.).

Cei cu afaceri si carora acum nu le mai merge bine trec de la postura de manager cu x angajati la postura de freelancer – in incercarea de a-si pastra totusi independenta. Desigur aceasta migrare presupune si noi responsabilitati asumate.

Iata asadar trasee posibile. Cert ramane un lucru: dorinta si urarea de succes in afaceri!

O primavara minunata va doresc si eu tuturor, plina de fericire si voie buna! Primiti in dar ca martisor aceasta felicitare

Iubitorii sportului – mai cu seama ai celui alb – nu au ratat aceste jocuri. Si poate si altii s-au mai uitat – in functie de sporturile preferate. Si am avut ce vedea: de la momente remarcabile si pana la clipe de suspans si teama pentru vreun participant si “aterizarea” sa. De altfel pe Eurosport s-au difuzat anumite colaje de astfel de momente bine realizate si cu un fundal sonoar inspirat ales.

La Jocurile Olimpice de iarna de la Vancouver, Canada au participat si sportivi romani. Ce ai simtit insa atunci cand i-ai vazut evoluand? Te-a bucurat si ti-a dat speranta evolutia lor? I-ai apreciat mai ales atunci cand reusita lor a fost peste a unora din tari cotate mult mai bine (vezi retragerile din cursa de bob masculin de 4)? Te-au lasat toate nepasator?

Eu recunosc ca m-am bucurat sa aud de rezultatele promitatoare ale romanilor. Da, desigur ca imi pare rau ca nu suntem printre natiunile cu cele mai multe medalii de aur – chiar la un astfel de eveniment conteaza participarea, cum se spune? Insa nu m-a lasat indiferenta prezenta romanilor. Mi-a parut rau, desigur, de fiecare data cand a aparut o problema, dar m-au bucurat si rezultatele bune. M-am bucurat si cand am vazut un grup de suporteri cu steagul Romaniei in tribune (si n-a fost doar unul sau doar la un sport).

Da, poate ca pentru a pretinde/spera la rezultate mult mai bune ar trebui sa fie si incurajat si sprijinit sportul de performanta – nu pot sa nu imi aduc aminte de partiile de bob amenajate dar lasate in paragina in unele zone ale tarii si vazute de oricine merge cu masina la munte. Poate ca aceia care decid vor tine seama si de aceste elemente. Poate pe viitor vom avea si mai multe motive pentru a ne bucura de participarile sportivilor romani la diverse competitii.

Playtech.ro dă milităria jos din pod şi o aduce la Battlefield Party, primul eveniment din România în cadrul căruia fanii unui joc au ocazia de a sărbători apariţia unui nou titlu.

PRwave si Playtech.ro va invita la concurs. Premiu: 3 invitatii la eveniment! Concursul se desfasoara pana pe 3 martie.

În cadrul evenimentului Battlefield Party, va avea loc o competiţie de două ore player versus player, cu jocuri video ca premii. Distracţia va continua cu petrecerea tematică, la care invitaţii vor trebui sa respecte stilul vestimentar army pentru a intra mai bine în atmosfera party-ului, iar cea mai inspirată costumaţie va fi, de asemenea, premiată. Atmosfera incendiară va fi presărată cu organizarea unor tombole diverse, pentru care vor fi acordate premii de tot felul: jocuri, console, voucher-e Airsoft, bere…

Întreaga petrecere se va afla ”sub comanda” lui DJ Raul, care va avea grijă ca nimeni să nu iasă din linia plutonului înainte de orele dimineţii.

Va asteptam asadar la concurs pentru a va trimite sa va distrati

Voi ce credeti? Se poate intampla asa ceva?

S-ar putea ca acesta sa fie un lucru amuzant – insa nu este deloc asa atunci cand se depaseste o anumita limita. Dar care ar fi acea limita m-ati putea intreba. Iata un fragment dintr-un articol aparut in cadrul The Telegraph.

“Office workers are being “bewildered” by colleagues telling them to “bite the reality sandwich” or “touch base offline”, according to research into business jargon. (…) Among the most bizarre expressions identified was “I’m coming into this with an open kimono” – which means proposing an idea but being open to criticism. Other staff complained of managers demanding “we need the right pin numbers”, when all they were really requesting was for something to work.

“Touching base offline” has become a term for a simple face to face meeting with a colleague or client, researchers for the recruitment firm Office Angels discovered. (…)

The study found that workers also now talk about feeling “stressurised” (a mixture of pressure and stress) and often wanted to “flag” problems. ” Puteti citi intregul material – si chiar va invit sa faceti acest lucru – aici.

Foarte bine se subliniaza si in material faptul ca in afaceri este de dorit ca mesajul sa fie transmis foarte clar catre toate tipurile de public relevante. Si-atunci de unde aceasta masacrare a limbajului de business in favoarea unui jargon putin accesibil?

E amuzanta – si se poate intelege semnificatia – unei expresii precum: “Expecting the moon on a stick: (when clients have ridiculous expectations) ” – chiar si fara precizare. Insa… cat de mult utilizezi si cu cine acest jargon?

Mi-aduc aminte si de inceputurile advertisingului si ale PRului si la noi. Cei ce erau din afara si intrau intr-o agentie nu intelegeau mai nimic. De la termeni ce tin de modul de personalizare a unor materiale si pana la mai simplul “target” toti erau ca o limba straina pentru multi.

In continuare aud verbe cretine (care macelaresc limba romana in mod nepermis) precum “sa managerieze” o situatie (sigur ca da, “a gestiona” e desuet, nu e de nasul lor), am auzit si verbul “a plicui” si multe altele.

Iata insa ca acel studiu amintit in articolul din The Telegraph trage un semnal de alarma – pe care ar trebui sa nu il auda doar vorbitorii de limba engleza ci si altii, din intreaga lume si, desigur, si din Romania.

Uneori iti pare ca lucrurile se intampla doar in afara, sunt prezente doar in carti ori la stiri. Si totusi situatia e alta.

Stii persoane care iti lasa impresia ca ar gandi pentru ele. Sunt oameni care iau decizii pe care apoi si le asuma (sau nu uneori). Sunt unii care ajung sa faca un lucru pentru ca isi doresc chiar si atunci cand toti cei din jur le demonstreaza ca nu le va fibine. Din punctul ultimilor de vedere e prietenie, dovada de sinceritate si incercare de ajutor, din punctul celor ce vor sa faca acel lucru se numeste incapatanare, siguranta pe deciziile lor si asa mai departe.

Firesc orice persoana trebuie sa respecte alegerea celuilalt, chiar daca aceasta nu ii e pe plac. Uneori e semn de maturitate. Alteori semn de incapatanare si poti sta acolo pentru a-i fi de ajutor prietenului in caz de nevoie (atunci cand se va lovi de prag). Alteori diferentele sunt ireconciliabile, oamenii se despart. Nimic mai firesc – pentru ca in viata fiecaruia se perinda diversi indivizi. Viata merge insa mai departe.

Apar insa uneori niste relatii personale in care persoana ce pana atunci gandea singura ajunge sa preia ideile celuilalt. E firesc sa preiei de la cei din jur idei bune, modalitati de a face anumite lucruri sau moduri de a rezolva probleme – si orice altceva ce te ajuta in viata. Dar cand ajunge acea persoana sa iti conduca gandurile? La unii se da o adevarata lupta de dominare. Altii nici macar nu ajung in acest stadiu – e doar ceva firesc. Gandurile proprii sunt abandonate intrucat celalalt stie mai bine! Si-asa poti ajunge sa vezi persoane care pareau a gandi pentru ele cum preiau ideile noului venit. Uneori persoanele ce au realizat diverse actiuni in trecut spunand ca asa e mai bine ajung sa nu mai faca acel lucru, sa spuna ca e gresit si sa repete masinal anumite idei spuse la vremea lor de prieteni dar ignorate, acum oferite de noua persoana si imediat adoptate.

Concluzia? Mai degraba un indemn: ganditi voi pentru voi, nu altii pentru voi! Indiferent de cat de apropiata va e o persoana (poate fi prieten sau dimpotriva vedeta ori simplu cunoscut), nu preluati ganduri/idei fara a le trece prin filtrul propriei gandiri!

Ce reprezinta insa acest deadline?

In mod normal termenul-limita este momentul PANA la care se poate face/trimite ceva. Cu alte cuvinte NU este momentul la care trebuie trimis – ci cum s-ar spune ceasul al 12-lea, momentul cel mai tarziu pana la care un lucru trebuie realizat.

Sa luam exemple concrete: un proiect ce trebuie livrat in data de…. NU trebuie scris cu o zi inainte si trimis fix la termenul limita. O persoana ce vrea sa realizeze lucrurile in mod constiincios va termina proiectul inainte astfel incat sa aiba vreme si de unele completari suplimentare ce ar putea fi necesare.

Daca insa prin facultate se mai trece cum se mai trece, la serviciu deadlineul e deadline. Daca un jurnalist trimite niste intrebari si solicita un raspuns pana in data de… la ora …, atunci e recomandat sa dai raspunsurile INAINTE tocmai pentru ca daca reprezentantul mass-media mai are nevoie de clarificari sa fie vreme pentru a le oferi.

Sunt insa unii care nu sunt in stare sa respecte termenele-limita pe care altfel si le asuma. Ce se intampla in astfel de cazuri? De cele mai multe ori un termen depasit de cineva provoaca un adevarat lant de intarzieri. Sa dau iarasi un exemplu: un client a solicitat sa spunem niste materiale. A vorbit cu agentia de PR cu care lucreaza si consultantii in relatii publice i-au facut recomandari, s-a ales ceva, s-a dat BT catre terti si urmeaza livrarea in data de comun acord stabilita. Daca acei ce trebuie sa le realizeze nu le livreaza la timp agentia la randul ei intarzie in fata clientului care poate trebuia sa trimita acele materiale undeva – sa zicem intr-o alta tara la un sediu unde erau necesare pentru un curs. Finalul? Cursul din acea tara incepe fara materialele necesare urmand ca acestea sa ajunga…. candva. Si da, situatia e reala, am vazut-o la o companie anul trecut.

O potentiala solutie? Oferiti-le subcontractantilor termene-limita care sa fie cu ceva timp inaintea deadlineului vostru mai departe. Concret: daca un jurnalist v-a cerut raspunsul peste 3 zile la ora… atunci mai bine rugati clientul sa aiba raspunsul gata a doua zi seara – ca sa il puteti da mai departe la timp. La fel, daca voi sunteti in situatia de a livra materiale – sa zicem niste mape de presa – peste trei saptamani oferiti-i tipografiei un deadline mai scurt – de pilda doua saptamani – si tot asa. Luati-va o marja de eroare si va asigur ca nu veti regreta! La PRwave punem in practica acest principiu si nu am dat gres niciodata

Se pare ca sunt din ce in ce mai putini oamenii constiinciosi. Si totusi am marea bucurie de a-i intalni pe cei existenti si de a reusi sa lucrez cu ei. Si da, sunt oameni de toate varstele.

Dar ce se intampla cand vine vorba de evenimente care ii au in centru pe ambii? Ca tot e blog ce se ocupa si de imagine, hai sa vedem ce tipuri de oameni intalnim in functie de acest criteriu diferit.

Ziua in care v-ati cunoscut, ziua casatoriei, Craciun si alte sarbatori sunt practic sarbatori pentru ambii (daca ne gandim la un cuplu). Si totusi cand vine vorba de aniversari, unii se gandesc la faptul ca primesc mai presus de orice.

Ce spune despre tine modul in care te vezi de sarbatori? Zic eu ca multe. In primul rand arata nota de egoism si de asemenea daruirea in relatie. O persoana ce se gandeste la a oferi in primul rand este mai darnica, mai deschisa si poate fi considerata mai buna. Cea care se gandeste la a primi si la a da e undeva la mijloc. Cea care se gandeste doar la a primi si reuseste sa spuna cu muuult timp inainte ce vrea si de unde se poate spune ca este materialista, egoista, concentrata mai mult asupra sa. Desigur ca mergand mai departe se pot face analize si cu privire la cum sunt persoanele in viata de zi cu zi – in familie sau la serviciu.

Ceea ce am remarcat e ca aproape niciodata oamenii nu se schimba. Cei orientati spre a darui vor ramane altruisti in timp ce aceia care se gandesc doar la a primi vor ramane la fel (in cel mai bun caz) sau li se va adanci aceasta trasatura.

Radacinile sunt in noi sau in educatie? Cred ca omul e bun de la natura (dupa cum zicea Rousseau candva) si conteaza foarte mult experienta si educatia. Fireste sunt altii ce au alte pareri.

Partea cu cerutul sau oferitul se regaseste si in afaceri – si ajung aici si in zona de PR. Sunt multi cei ce considera ca au dreptul doar la a primi – aparitii in presa, cadouri etc. – insa ca nu trebuie niciodata sa ofere (nu e cazul sa faca vreun eveniment pentru jurnalisti sau macar sa trimita un cadou de Craciun si asa mai departe). Si as putea duce analiza de cerut si oferit mult mai departe – ajungand pana la parteneriatele in care unii se asteapta sa munceasca altii dar ei sa culeaga laudele si banii si asa mai departe.

Asadar tu ce fel de om esti? Ceri sau oferi?

Ca mica paranteza o sa zic ca ajunge acest comunicat de presa in categoria Greseli de PR sa fie precum castravetele in sceneta interpretata de Florin Piersic. Sa revin insa.

Un comunicat se trimite o singura data de o singura persoana desemnata. Este un element de bun simt si respect si pentru jurnalisti. Se poate retrimite – cu mentiunea ca e retrimitere – daca:

• s-au strecurat greseli (un nume scris gresit, date incorecte etc.) – se mentioneaza ca e erata/comunicat retrimis si se subliniaza eroarea pentru a fi usor de corectat;
• s-au primit emailuri de la mai multi destinatari care sa precizeze ca nu au putut deschide documentul – se precizeaza ca e retrimitere intrucat mai multe persoane au semnalat probleme in deschiderea fisierelor atasate.

In colaborarea agentie-client se alege cu grija cine trimite comunicatul si doar acea parte trimite, o singura data. Nu se trimite acelasi material si de agentie si de client. Daca se stabileste ca de trimiterea comunicatelor se ocupa clientul, atunci doar el trimite; daca agentia e aleasa pentru diseminarea informatiei, doar ea trimite. In niciun caz nu trimit amandoi si la ore diferite. Pe termen lung cineva pierde: cel ce trimite informatia a doua oara, mai ales daca face acest lucru in mod constant, va pierde. Dupa cateva astfel de retrimiteri, jurnalistul nu va mai citi ce trimite acea persoana/agentie/companie. Nu conteaza daca o data trimite compania comunicatul si alta data clientul. Chiar nu conteaza – daca un comunicat e trimis o singura data.

Un caz particular al situatiei de mai sus se intalneste atunci cand agentia are o baza de date si clientul spune ca are alta – dar nicio parte nu e de acord sa o dea celeilalte parti. In acest caz recomand totusi sa se treaca peste orgolii si alte asemenea si baza de date sa fie compilata – sau macar sa se ajunga in situatia in care clientul spune exact cui trimite el – macar publicatii – astfel incat agentia sa nu mai trimita la acea publicatie si sa evite astfel duplicarea informatiei.

In interiorul unei agentii/unui departament al unei companii se desemneaza clar persoana ce trimite un anumit comunicat. Este inadmisibil ca un comunicat sa vina la ore diferite si de la persoane diferite (mai ales cand se stie ca nu au fost probleme la trimiterea initiala). Este nu doar un semn de lipsa a respectului pentru timpul jurnalistului ci si un semn de intrebare ridicat cu privire la eficienta acelei agentii. Se presupune ca in interior se comunica si se alege clar cine de ce se ocupa.

Recunosc ca si acest post este scris in urma constatarii acestei greseli de relatii publice la mai multe companii si agentii. Nu e o situatie singulara si pot doar sa va spun ca am intalnit greseala de PR si la firme/agentii mai mici dar si la nume mari, cu pretentii. Un pic de atentie nu strica.

Poate ca primul lucru pe care il faci cand incepi e sa iti alegi lista de oameni pe care sa ii urmaresti. Desigur ai cercul prietenilor dupa care urmeaza cei din domeniul de activitate si apoi cei ce au pasiuni comune cu a ta (poti de exemplu cauta fotografi daca te pasioneaza fotografia).

Din randul celor din domeniul de activitate probabil ca directia fireasca e sa mergi la cei de top – chiar daca ii cunosti personal sau nu – si la cei pe care ii cunosti.

Si-apoi incepe distractia. Discuti si vezi ce spun ceilalti. Poate ca in paralel iti imbogatesti lista (celor ce li se pare ca lucrurile pe care le spui sunt interesante te vor urmari – si poti alege sa ii urmezi si tu sau nu, sau mai gasesti la cei pe care ii urmaresti alti oameni interesanti, care iti place ce spun sau ale caror tweeturi te intereseaza).

Poti sa descoperi insa ca unii nu spun lucruri interesante. Si-atunci vei da unfollow. Si chiar daca e o optiune personala, modul in care se da unfollow ridica unele semne de intrebare.

Intai sa vedem de ce ai inceta sa urmaresti pe cineva:

• nu ofera tweeturi interesante – poate ca linkurile pe care le recomanda le vezi si tu deja in feedurile RSS sau sunt ale unor siteuri pe care le citesti oricum etc.;
• spun doar lucruri personale – s-ar putea sa nu te intereseze cine e cu pianul pe scari (oricum nu urmaresti momentul live si cu greu poate cineva sa ii egaleze pe Stan si Bran), poate nu te intereseaza ce mananca, cu ce se imbraca, daca le e rau sau unde sunt in acea clipa. Nu ai timp de pierdut.
• consideri ca da prea multe tweeturi;
• nu iti place modul in care interactioneaza cu ceialti – poate nu iti place cum vorbesc, daca dau sau nu RT etc.

Modul in care se da unfollow:

• unii inceteaza sa te urmareasca. Nimic mai firesc – e alegerea lor. Pana la urma si tu poate ai dat sau vei da unfollow;
• unii daca vad ca nu ii urmaresti inceteaza sa te urmeze la randul lor – sunt unii care ii adauga pe altii doar ca sa castige noi followeri. Ba uneori ii sterg dupa o anumita perioada pe cei ce au decis sa ii urmeze.
• unii ies dupa ce tin mortis sa le spuna celorlalti ce i-a deranjat la cel pe care aleg sa nu il mai urmareasca. Aici avem insa de-a face cu mult subiectivism: s-ar putea ca lucrurile care nu iti plac tie sa le placa altora si tot asa. Mai mult s-ar putea sa faci mai mult rau: nu toti cei ce te urmaresc s-ar putea sa fie si urmaritori ai celui/celei pe care alegi sa nu o mai urmaresti. Si-atunci? Daca nu e vorba de un spammer si daca acea persoana continua sa aiba urmaritori – care e problema? Tu dai click si faci ce doresti si gata – iar altii fac si ei la fel.

Evident ca in final totul e chestiune de alegere. A da unfollow nu e insa un lucru grav (stiu oameni care mai au probleme cand dau unfollow si se intreaba ce or crede cei carora le dau unfollow despre ei); a ti se da unfollow nu e grav de asemenea. Aici atentie insa la cata lume da unfollow si la cum iti construiesti strategia de comunicare pe twitter (pentru ca daca vei alege doar sa te promovezi clar nu o sa te urmareasca lumea sau nu pe termen lung) – dar aici intram in alte povesti.

Dupa ceva timp blogul a beneficiat de un redesign. Si da, recunosc, noua tema imi place mai mult. Interactiunea cu Dragos a continuat – online, intrucat el nu e din Bucuresti. Dar am descoperit o persoana care stie sa vorbeasca, un tanar ce nu cauta fitele ci isi urmeaza pasiunea: fotografia.

Va invit asadar astazi sa il cunoasteti si voi pe Dragos Asaftei un om ce nici nu zici ca are doar 16 ani! Desigur va invit sa ii vizitati si blogul si sa il urmariti pe Twitter.

• Dacă ar fi să începem cu începutul… care ar fi acesta?

Începutul în fotografie bănuiesc, nu ? În fotografie am fost introdus de un simplu apus fascinant. Aveam atunci un aparat compact şi am fotografiat apusul fără a avea nicio intenţie, fără a avea gânduri de a evolua în fotografie. Când am vazut rezultatul am rămas uimit, nu-mi închipuiam cum am putut realiza eu aşa ceva. Apoi, cu acelaşi aparat au mai apărut alte peisaje, alte apusuri, ajungând încet, încet a dedica tot mai mult timp acestui hobby.

• Fotografia – pasiune sau meserie?

Fotografia pentru mine este o pasiune deocamdată, şi aşa va rămâne cu siguranţă. În cazul în care voi avea ocazia de a câştiga bani din această pasiune ar fi perfect, însă nu astă este scopul meu. Îmi doresc să obţin calitate, nu cantitate, să ofer privitorilor imagini frumoase şi să fiu apreciat pentru ceea ce fac.

• Ce tip de fotografie îţi place cel mai mult? De ce?

Datorită zonei în care trăiesc am practicat toate genurile aproape, însă cel mai mult m-au încântat fotografiile conceptuale şi cele din natură, dar în special cele în care originalitatea este în primplan. De aceea, fotografiile conceptuale îmi vor fi întotdeauna la inimă. Cu o astfel de fotografie am reuşit să iau locul 2 la două concursuri, lucru care ma ambiţionat, punând din ce în ce mai mult preţ pe acest gen.

• Cum e viaţa de fotograf? Ce îţi place cel mai mult? Ce îţi displace în mod deosebit?

Viaţa de fotograf, combinată cu viaţa de elev, e o viaţă destul de ciudată, în sensul că tot timpul e ceva de făcut, tot timpul se iveşte ceva de fotografiat. Îmi place mult faptul că prin fotografie reuşesc să-mi umplu timpul liber şi să ma exteriorizez, îmi place că am reuşit să-mi creez un renume în zonă dar şi în online (nu prea mult) datorită blogului. De multe ori prin intermediul fotografiei am reuşit să am acces în locuri interzise pentru “privitorii de rând”, luând contact cu persoane destul de importante atât din jurul meu cât şi din media. Nu există foarte multe lucruri care să mă deranjeze din domeniul fotografiei, eventual doar faptul că mulţi cred că este o pierdere de timp, deşi nu e aşa.

• Eşti fanul unei mărci anume de aparate foto şi accesorii?

DA ! În momentul în care am evoluat de la un aparat compact la un D-SLR, am ales Nikonul. Mă documentasem săptămâni întregi pe internet, comparasem preţuri, mă uitam la filmuleţe, ştiam vreo 20 de aparate pe de rost (meniu, funcţionare, etc.), însă am ales Nikonul datorită raportului preţ:calitate destul de bun.

• Cum ar fi pentru tine aparatul de fotografiat perfect? Ce lipseşte aparatelor de acum şi ţi-ar plăcea să existe în viitor? Au şi opţiuni inutile aparatele acum?

Mulţi producători de aparate foto din întreaga lume se concentrează pe numărul de megapixeli şi pe diferite opţiuni care să “ia ochii lumii”. Din păcate mulţi sunt păcăliţi astfel şi aleg aparatele de fotografiat DOAR în funcţie de mici opţiuni ce cred ei că sunt folositoare. Aparatul perfect pentru mine ar trebui să fie unul standard şi de calitate. Nu vreau liveview, nu vreau alte opţiuni moderne care să îmi îmbunătăţească singure fotografiile. Vreau doar  să fie un D-SLR cu posibilitatea de a regla principalele setări cu uşurinţă. În schimbul celorlalte opţiuni aş dori ca totul să se concentreze lucrurilor esenţiale care te pot ajuta în realizarea unei fotografii.

• Îţi place în mod special un fotograf anume din lume? Dar de la noi? De ce?

Dintre fotografii cu renume internaţional îl admir foarte mult pe Dave Nitsche (http://www.davenitsche.com/) datorită stilului pe care îl abordează. Este pasionat de fotografiile conceptual, având nişte idei absolute superbe. Recomand tuturor să îi vizitaţi galeria. De la noi ar fi Narcis Virgiliu, fotograf ale cărui idei sunt unele dintre cele mai bune din întreaga Europă. Ideile sale sunt combinate cu fotografiile de model, rezultatele sale fiind demne de apreciat.

Ai ajuns la 200 de însemnări pe blog. Cum a fost drumul?
Da, în sfârşit am depăşit şi acest prag. Drumul a fost unul destul de lung şi greuţ, ţinând cont de faptul că pentru fiecare însemnare trebuie realizată măcar o fotografie, deci trebuie ieşit, căutat, apoi scris text corelat cu poza, şi tot aşa, timp de 200 de ori până acum. Cel mai mult de muncă a fost la fotoreportaje. Interviuri, multe poze, texte obiective. Mi-a fost relative greu la început, însă acum cuvintele vin de la sine, ideile la fel, şi aşa reuşesc să obţin câteva articole chiar interesante.

• Şi evolutia blogului?

Blogul a evoluat destul de repede zic eu, însă e o părere strict subiectivă. Prin bine mă refer că am reuşit să obţin o medie de 100 de vizitatori unici pe zi, şi aproape 1500 de comentarii în 6-7 luni. De la început am fost hotărât să aduc lucruri noi pe blog, originale, care să nu fie găsite la “concurenţă”. Astfel, am reuşit să creez pe blog pagina DIY (soluţii inventive şi ieftine), Wallpapere (pachete cu fotografii la rezoluţie mare), Media/Evenimente (lista cu toate fotoreportajele şi apariţiile mele), şi ultima “creaţie”, dar nu cea din urmă, Ghidurile fotografice. Cu ajutorul acestor 5 pagini am reuşit să acaparez o mulţime de cititori care au revenit de foarte multe ori, feedback-ul fiind unul pozitiv.

• De unde a venit ideea de ghiduri fotografice? Ţi-au sugerat-o cititorii tăi sau…?

Ideea cu ghidurile mi-a venit în a treia zi de Crăciun, când m-am hotărât să aduc ceva nou pe blog, dar nu ştiam ce. Astfel, în 1 lună şi jumătate am reuşit să creez 9 ghiduri, şi urmează, ca în momentul în care ajung la 15-20 să lansez un e-book care sper să fie foarte folositor pasionaţilor de fotografie.

• Ce urmează? Ce ţi-ar mai plăcea să faci?

Mi-ar plăcea să reuşesc să menţin ritmul în care am scris articole pe blog, şi să reuşesc să vin în permanenţă cu ceva nou. Astfel, doresc să îmi fie cunoscut “tiparul” fotografiilor şi al blogului, creând un oarecare “renume” în lumea photoblogurilor din România.

• Dacă tot vin din zona promovării şi a PR-ului hai să întreb şi de aici ceva: cum te-ai promovat? Cum au ajuns oamenii să te aleagă pe tine? Şi… cum e cu social media – te ajută, te încurcă?

În primele 3-4 luni de blogging promovarea s-a realizat doar prin fotoreportaje trimise la diferite siteuri şi prin înscrieri în directoare. (standard SEO) Apoi am descoperit twitterul. M-am gândit că voi avea de la început un număr mare de vizitatori dacă voi posta în continuu link-uri, însă mi-am dat seama că nu este aşa. Încet, încet, pn circa 4 luni am reuşit să ajung la un număr de 600 followeri, lucru care a început a mă ajuta foarte mult în promovarea mea ca şi fotograf, dar mai ales în promovarea blogului, fără a posta eu multe linkuri. Datorită prezenţei mele la evenimente, în reţelele de socializare, şi diferite forumuri am reuşit să atrag din ce în ce mai mulţi cititori, majoritatea pasionaţi de această artă.

• Hai sa incercam şi o întrebare mai clasică: 3 cuvinte care te-ar defini?

Hmm, mi-ar plăcea să spună alţii despre mine, dar dacă trebuie zic eu :calm, isteţ, descurcăreţ

• Dacă ai fi o fotografie, cum ar arăta aceasta?

Dacă aş fi o fotografie, în ea, toate elementele ar fi focalizate (importante), expuse bine(atât calităţi cât şi defecate), fiecare având o mare semnificaţie în mesajul transmis de aceasta.

Cred că aş fi un peisaj datorită complexităţii şi transparenţei pe care o asigură.

Ce-ati face daca ati fi scapati de grija banilor?

Sunt oameni care au bani si tot ce vor. Vin pe lume in familii cu bani si ca atare sunt obisnuiti de mici cu luxul, cu banii. Nu cunosc saracia si lipsurile. Da, desigur, putem duce o lunga discutie despre cum sunt sau nu invatati sa aprecieze banii, sa inteleaga valoarea lor, dar mai bine mergem mai departe cu analiza.

Sunt oameni ce traiesc intr-o saracie lucie. Si aici ii intalnim pe cei care, indiferent ca au muncit o viata si au ajuns din diverse motive sa nu aiba nici paine cu ce sa cumpere, pe cei nascuti in familii sarace, pe cei loviti de diverse catastrofe naturale (si poate nu numai) si desigur pe cei din tarile sarace. Unii au sansa ca in timp sa ajunga sa le fie mai bine, altii din pacate nu.

Aproape toti muncesc pentru a avea cu ce trai. Da, evident ca un actor din SUa primeste mai mult decat unul din Romania si fireste ca sunt diferente cat cuprinde intre noi si alte tari. Dar de principiu oamenii muncesc pentru a face niste bani din care sa traiarasca.

Scopul final ar fi sa ai mai multi bani – nu doar pentru plata facturilor la timp. Da, nu e cazul nici sa stai si sa muncesti 15-20 de ore pe zi si nici toata viata (de la 19-20 de ani pana la 80 de ani). La fel scopul in viata nu trebuie sau nu ar trebui sa fie acela de a avea la timp bani de facturi. Ar trebui sa poti – daca vrei – sa ajuti pe cineva sa o poti face (de exemplu daca as vrea acum sa ii dau toti banii necesari operatiei lui Daniel Raduta sa pot face acest lucru nu sa donez doar o suma mica si asemenea lui daniel sunt multi cei ce au nevoie de ajutor). Ar trebui ca daca vreau sa pot ajuta ursii panda sa o pot face – sau cainii dintr-un adapost sau mai multe. Ar trebui ca daca vreau ca maine sa plec intr-o croaziera sa mi-o pot permite. Ar trebui ca daca vreau sa imi cumpar o casa si nu sa stau cu chirie sa pot face acest lucru. Si lista continua.

Trebuie sa vedem dincolo de cercul nostru mic. Sunt oameni care nu traiesc ca noi. Sunt unii mai saraci si unii mai bogati. Sunt unii ce nu isi cumpara ani de zile haine pentru ca nu au cu ce. Sunt altii ce poarta o haina pana se rupe si chiar si atunci o mai folosesc pentru ca nu isi pot lua alta. Sunt si unii – ca tot vazusem stire recent – care dau 25 000 euro pe haine de copil mic pe luna. Pana la urma da, am sari sa condamnam vedeta pentru ca arunca acei bani. Da, si eu ma revolt vazand suma si neputand fi de acord cu a da atat de mult pe niste haine pentru un copil mic. Dar pana la urma… fiecare cu banii sai si cu alegerile sale, nu?

Insa daca noi facem sa zicem 1000 de euro pe luna nu inseamna ca la toti e la fel. Sunt oameni ce au muncit si 20 si 30 de ani si care poate au 1000 de lei sau 2000 de lei si de a caror munca depindem toti sau de rezultatele muncii lor ne bucuram toti. Inegalitatile? Exista. Le vedem zilnic. Nu toti au Mercedes – sunt unii doar cu Logan si multi, foarte multi, cei ce merg cu mijloacele de transport in comun si care au abandonat de mult visul unei masini. Ca sa ii observam trebuie doar sa ne uitam in jur. Dar trebuie sa ne pese, sa nu fim nesimtiti – asta ca sa ma intorc putin la ce ziceam in acest interviu si la discutia avuta cu Lucille in cadrul comentariilor de aici.

Dar cum ar fi viata daca aceasta grija a banilor ar disparea? Ce v-ar placea sa faceti?

Eu recunosc ca mi-as pastra proiectele de suflet si as continua sa mai lucrez. Da, mi-ar placea sa mai pot delega din sarcini unor persoane care sa simta aceeasi pasiune si sa aiba chef sa aloce un pic din timpul lor pentru ele.

Mi-ar placea – ca tot ziceam mai sus – sa am o casa aici si una in inca o tara. Bunuri materiale – stiu – dar cumva esentiale. Daca as avea suficienti bani atunci sigur as putea ajuta daca ar avea cineva nevoie – vreo asociatie sau persoana. Mi-ar placea sa pot calatori mai mult si lista cu ce mi-ar placea mai continua.

Dar cum ar fi daca nimeni n-ar mai avea grija banilor? Iata o dilema. Oare cum ar fi lumea? Dupa ce ar mai alerga toti daca banii nu ar mai putea constitui un scop? Si cum ai avea putere – mai multa – daca toti ar fi oarecum la fel? Si… si multe perspective apar. Iata poate chiar subiect de carte. Dar si de discutie. Voi cum credeti ca ar fi lumea daca grija banilor n-ar mai exista? Dar voi, voi ce credeti, v-ati schimba daca ati avea dintr-o data toti banii necesari si multi pe deasupra? Ce-ati face cu ei?

Desigur ca atunci cand esti in postura de consultant, cand ai o agentie ajungi sa vorbesti cu multe persoane, unele fiind potentiali clienti. Toate bune si frumoase. Ai intalniri in care incerci sa vezi daca ati putea lucra impreuna si urmezi pasii firesti in astfel ce cazuri.

La unele dintre aceste intalniri eu am avut parte de niste surprize deloc frumoase. Si-apoi am aflat ca si alti prieteni ai mei au trecut prin situatii similare. Fara a da nume – asa cum v-am obisnuit – va invit sa discutam mai jos despre PR si mai ales despre relatia cu presa.

Pentru unii nu exista nimic altceva decat aparitia in presa. Si iti spun asta in mod sincer, poate chiar in primele minute ale discutiei unei potentiale colaborari. Scopul lor in viata e sa fie in ziare, in reviste, sa fie pretutindeni, sa ii stie lumea, pe ei, pe ale lor produse si servicii. Acum nu ma intelegeti gresit va rog: nu condamn aici dorinta de a aparea in presa, si deseori media ajuta enorm o companie sau un produs/serviciu sa aiba succes sau dimpotriva. Dar a aparea in presa NU e un scop in sine in PR.

Unde-i strategia? Pe unii mai infipti si siguri ca aparitia in presa e singurul lucru ce se poate face mai faci greseala de a-i intreba: bun, dar strategia? Nu de putine ori mi s-a intamplat sa primesc unul dintre urmatoarele 2 raspunsuri:

• da ce-mi trebuie strategie ca sa fiu in presa?
• ce-i aia?

Mai are sens sa va spun ca nu stiu ce e aia strategie de PR si ca trebuie sa ai si o strategie media – ca nu faci lucrurile de-a valma, dintr-o data si asa mai departe?

In presa sunt reflectate rezultatele unor actiuni/activitati etc. Nu apari in presa din neant. Ai facut ceva – ca atare meriti atentia jurnalistilor. Poate ai lansat ceva interesant; poate ai o campanie deosebita; poate ai niste rezultate remarcabile si asa mai departe. La fel nu apari peste tot intr-o zi sau saptamana – pierzi din efect si cate si mai cate sunt cele nestiute de cei ce vor sa apara in presa si care pretind a le cunoaste pe toate!

In presa nu apari cu minciuni! Am avut mai demult o intalnire cu un potential client. El imi spunea ca vrea neaparat aparitii lunare insemnate in media diverse. La nevoie era dispus sa si minta numai sa apara. La care eu am crezut ca nu am inteles bine. Dar nu, mi-a repetat. Da, ar putea da si minciuni numai sa atraga si sa iasa totul bine, sa apara el si nu altii. I-am explicat eu cum e cu etica si cu principiile. I-am spus si ca dincolo de pierderile lui de imagine si eu ca agentie as pierde enorm – pentru ca daca un jurnalist afla ca am mintit imi pierd credibilitatea, nu mi se vor mai prelua stiri. Si i-am spus ca asa nu pot lucra. La care el ce credeti ca spune? Pai… nu-i nimic. Daca doriti nu va spun cand mint! Si asa nu o sa stiti. Si nu o sa mai aveti probleme de etica. Da, evident ca nu lucrez cu acea persoana.

Nimeni nu se naste invatat! Si la fel, nimeni nu ajunge sa le stie pe toate. E clar ca pentru ca lucrurile sa mearga bine ai nevoie de ajutor – deseori. E de dorit ca atunci sa accepti ca persoana cu care vorbesti sau colaborezi stie mai multe decat tine pe segmentul ei. Pana la urma de aceea colaborati: acea persoana te completeaza, te ajuta. De aceea e consultant: sa iti ofere sfaturi, sa iti puna expertiza sa la dispozitie. De aceea lucrezi cu o agentie: sa te ajute sa iti indeplinesti obiectivele.

Desigur ca daca nu le stii pe toate le poti rafina – chiar si pe ele, obiectivele – alaturi de cei cu care lucrezi. Din nou nimic iesit din comun. Insa cu tot respectul, aparitiile media nu constituie un obiectiv de PR unic pentru o companie.

Am povestit exemple mai putin fericite. Trebuie sa fiu corecta si sa spun ca am avut desigur si exemple pozitive: oameni care chiar daca nu stiau mecanismul in sine, cel putin nu in intregime, au ajuns dupa cateva discutii si explicatii la care au fost deschisi sa inteleaga ce poate face PRul pentru o companie, cum poate ajuta un consultant, ce poate face o agentie pentru un client si cum trebuie sa fie o strategie de PR. Si pe termen lung rezultatele nu s-au lasat asteptate (si n-au lipsit nici aparitiile in presa ).

Personal nu o cunosc – dar iata ca Internetul face uneori minuni: ajungi sa cunosti oameni deosebiti pe care altfel poate nu i-ai fi intalnit. O urmaresc pe Ancuta in proiectele sale – si la Radio Medeea si pe IasulMonden.ro si descopar in fiecare zi o tanara talentata.

Ei… dar uneori vorba lunga saracia omului…. asa ca mai bine va dau eu link direct la interviu. Il puteti citi in intregime pe IasulMonden.ro aici. Ancuta a scris si ea la ea pe blog despre interviu aici.

Mie mi-a placut discutia – a stiut sa ma provoace. Voua?

Ne bucuram ca PRwave si Editura Tritonic continua seria de concursuri bilunare.

Noul concurs – ce se desfasoara in perioada 2-20 februarie 2010 – are ca premiu un pachet de carti alcatuit din volumele:

- Somalia, Mon Amour, Bogdan Hrib, Sofia Matei si
- Current trends in international public relations, Adela Rogojinaru, Sue Wolstenholme.

Pentru a putea participa la concurs nu trebuie decat sa ne raspundeti la trei intrebari pe care le aflati de pe site, in topicul de concurs.

Ca de obicei va asteptam pe toti cu mare drag! si va uram desigur tuturor mult succes!