Lorina si casele “Eu nu vulgarizez lucrurile la care tin…”

lorina“Eu nu vulgarizez lucrurile la care tin…”
Lorina este una din rarele femei care stiu sa creeze atmosfera in orice spatiu. Are o relatie speciala cu obiectele din jurul ei, si ele o asculta cu piosenie si supunere, se muta din loc in loc, se impaca si se imprietenesc, chiar daca legile dure ale castelor si stilului le-ar fi permis alta data sa strimbe din nas unele la altele. Daca vrea Lorina, le dreseaza si vor sta cuminti alaturi toluri tesute de casa, mobile baroce si vaze orientale si nici nu vor cricni, chiar se vor simti privilegiate una de vecinatatea alteia.

– Am o atitudine deosebita, o perceptie deosebita pentru case. Casa pentru mine inseamna statornicie, chiar vesnicie. Poate, de aceea sint atit de instabila si de agitata, pentru ca toata vremea caut un loc. Caut ceva, un spatiu, o cochilie, in care sa pot sa intru si sa ma linistesc.

Nu am fost in toate casele in care (am vrut sa zic de-a lungul timpurilor) a locuit, cochiliile temporare, dar stiu ca niciodata nu a locuit in case noi. Betonul nu emana senzatia de vesnicie? Carevasazica, nu. Pentru ca, zice ea, tot ce s-a construit in ultimii cincizeci de ani s-a construit prost. „Dintr-un dor de normalitate, am incercat sa sarim peste anii acestia si ne-am aliat cu arhitectii din perioada interbelica. In anii douazeci-treizeci, la Chisinau s-a construit mult. Era si o viata mai buna, iar cei care aveau bani nu construiau hodoronc-tronc, ci angajau arhitecti. Nu puteam trece indiferenta pe linga vreo casa frumoasa, bateam la usa, voiam sa vad cine sta acolo, iar cind s-a demolat un intreg cartier din zona spitalului de urgenta, imi venea sa opresc buldozerele.

Acum fiecare moldovean (in cazul dat nu e vorba de apartenenta nationala, ci teritoriala) se crede Gaudi in combinatie cu Le Corbusier. Ceea ce se si vede in plin centrul Chisinaului. In rastimpul cind nu construieste, nu restaureaza, Lorina da friu liber tendintelor ei iluministe. Prin anii nouazeci chiar a facut si o emisiune despre case, unde erau pusi cu vehementa la stilpul infamiei nenorocitii carora nu le dadea in cap ca mai exista stiluri in afara de „ca la cumatrul Vasile”. Exagerez cu stilpul infamiei, dar saracii gospodari cu case cu „suba” si coloane pareau tare pusi pe ginduri de lectiile de arhitectura ale Lorinei. A mai existat un proiect iluminist, cel al revistei de arhitectura si design Arcada, dar ideea se nascuse prea devreme, cind piata nu era inca pregatita pentru un soc estetic.

– Eu nu am scoala, dar sint ca motanul, simt foarte bine. De un lucru sint foarte sigura, de intuitia mea. Am calatorit atita, atitea reviste am rasfoit si atitea carti am citit, incit nimic nu mi se mai pare nou si nimic nu mi se pare imposibil.

Poate, de aceea actioneaza fara frica. Melanjul de stiluri pe care il practica, eclectismul delicat, cu un pic de libertinaj stilistic de boema frantuzeasca, ea il gaseste firesc si in deplina armonie cu tendintele mondiale: „Lumea se amesteca, doar nu traim in ghetouri, fiecare vine cu bagajul sau cultural, cu obiectele si modul sau de viata. Stilistii au prelucrat acest eclectism si i-au conferit un aer organizat. Atit. La noi, intr-o societate in care «amestecul» se refera doar la originile «e de la tara – nu e de la tara», melanjul e ceva organic, pentru ca nimeni n-a invatat vreodata ce e puritatea stilului”.

Majoritatea erau incintati atunci cind veneau in ospetie, apoi a venit momentul cind unii au zis: nu vrei sa ne decorezi si noua casa? Fiindca ii cunostea foarte bine pe stapinii caselor pe care le-a decorat, n-a trebuit sa treaca bariere psihologice, totul a decurs in deplina armonie si totala incredere. „Doar nu-ti propui sa le schimbi factura intelectuala, incerci un pic sa-i ghidezi sa nu faca greseli grave.” Si in cazurile cind se afla pur si simplu in ospetie, ochiul vigilent al Lorinei vegheaza. Dar acum actioneaza delicat, sub forma de sugestii: aici ar trebui alta lampa, aici culori mai calde, acest scaun ar putea sa aiba o alta tapiterie etc., etc. „Fii atenta, nu face din mine un mare specialist, e mai degraba un fel de a exista. Am si eu nevoie de placeri, senzatii, de aer sa respir.”

Cu mobilele vechi Lorina are o relatie si mai speciala. Inca de cind Chisinaul era in flamuri rosii si visul de aur al cetateanului era sa aiba o garnitura de mobila „Codru”, dar trebuia sa se multumeasca si cu o „Albina-3”, Lorina cauta mobile de epoca.
– Aveam o garsoniera pe Kogalniceanu, parca era muzeu. Puneam una peste alta tot ce gaseam aruncat in strada. Adica, nu orice gunoi, ci piese de mobilier pe care fostii proprietari nu le mai considerau la moda. Aveam inca de la Moscova si citeva icoane pretioase strinse din strada. Prin toate podurile pe care le-am abandonat trebuie sa mai fie cufere, oglinzi, rame. Apoi am inceput sa adun constient, pentru mine sau pentru altcineva. Frecventam consignatiile, imi facusem un cerc de cunostinte din domeniu. Si intimplarea imi scotea oferte in cale. Odata mergeam cu masina pe Stefan cel Mare si am vazut la un balcon un scaun turcesc in ploaie. Incercam sa ghicesc carei usi ii apartine balconul cu pricina. L-am gasit. Intr-un timp, cind am vazut ca se aduna atit de multe, am inceput sa ma culpabilizez, nu numai ca ma temeam ca va trece intr-o manie, dar aveam si probleme de depozitare, trebuie totusi sa ai grija de aceste obiecte, n-o sa le tii in ploaie. Eu respect foarte mult autenticitatea. Mi-ar placea si mie sa ma culeaga cineva peste ani si sa-mi intinda alta piele, sa ma repare si sa mai traiesc o viata.

Play casino games at casinoranking.ca and win cash prizes. You can use the cash to start a blog similar to punkt.

Valoare afectiva sau financiara?
„Daca un lucru iti vine de la parinti, are o valoare afectiva, daca il cumperi tu de la marche, atunci ajustezi istoria lui la a ta, ii creezi o istorie noua. Daca cumperi un obiect care a apartinut deja cuiva, incerci sa te impaci cu el, sa te racordezi. Nu cred ca amprentele energetice sint atit de puternice incit iti influenteaza intr-un fel viata. Pentru mobile exista restauratori, iar pentru vesela – detergenti, nu? Obiectul, din pacate, e dependent de noi. Il muti, il schimbi, ii innoiesti captuseala, nu el dirijeaza.”

Inca din prag, te invaluie mirosul de casa locuita, e ceva imperceptibil, greu de definit – de la covoare, de la lemn, poate de la busuioc, inaintea placerilor estetice te corup cu delicatete placerile olfactive. In foarte putine case am avut senzatia ca vreau sa intru si sa traiesc acolo. Fara sa vad interiorul. Are viata ei casa aceasta, si din cauza luminii, si din cauza culorilor si a obiectelor de arta.

– A fost o casa veche-veche, cu patru camere, din piatra, la care in anii saptezeci a fost adaugat un apendice. Am stricat tot ce a fost construit in perioada sovietica, am dat jos toata tencuiala in camerele care au supravietuit si am incercat sa valorificam ceea ce ramine din ea. Peretii de piatra au fost cei care au desemnat conturul celorlalte componente. Piatra e un material atit de nobil, incit e pacat sa o acoperi. A fost tratata doar cu o substanta de protectie care impiedica adunarea prafului. Turnul a fost facut ca sa inalte un pic constructia, din cauza ca cele doua case care flancheaza „obiectul” nostru sint mai inalte. Si i-a dat un usor aer de cetate medievala.

Am rugat mesterii sa pastreze si sa curete fiecare caramida din peretii darimati. Pe una din ele era imprimata o talpita. In 1870, un copilas se juca prin lut fara sa stie ca urma lui va fi transformata, peste o suta si ceva de ani, in detaliu artistic. Am gasit si caramizi cu iscalitura mesterului. Si pe acelea tot le-am pastrat.

In general, casa a fost conceputa pentru o familie din citeva generatii, cu copii mari sau cu un mod de viata foarte activ, care primesc foarte des oaspeti. Are doua aripi distincte, cu toate dependintele necesare, astfel nu trebuie sa stea in permanenta cap in cap in acelasi salon, la acelasi televizor. De fapt, majoritatea ideilor bune au reiesit din niste probleme de constructie: trecerea deasupra garajului s-a transformat intr-un salon care poate fi folosit si ca odaie pentru copii, lejanca ce incinta pe toata lumea a aparut din cauza ca baia de peste perete capatase niste dimensiuni prea impunatoare – vreo 30 mp, si desi era conceputa cu dresing, oricum era prea mare.

Partea privata este accesibila doar celor de-ai casei, pentru o intilnire de afaceri nu e obligatoriu sa se treaca prin toate camerele.

Toate usile sint din casa veche. Au fost doar curatate de straturile de vopsea, dar neuniform, ca sa li se pastreze amprenta timpului. Dar, fiindca erau mai multe decit ne trebuiau pentru casa noua, a venit ideea usilor pictate. Pentru mine ideea nu e noua, mai pictasem mobila. Chiar am fost in mod special in nordul Romaniei, pentru a studia traditia.

Sufrageria araba este adusa de la Balti, a fost gasita intimplator, dar e intacta, cu toate cele zece scaune in buna ordine. Bucataria este facuta din niste bufete vechi, le-am taiat jos, am pus o placa de marmura. Bufetul verde e contemporan, romanesc, cumparat la primul salon de mobila romaneasca.

Cea mai pretioasa mobila este in salonul de ceai, gasita intr-o casa vizavi de Cimitirul Armenesc. A stat intr-un sopron din anul ‘46, cineva mi-a spus ca s-ar putea ca vecinii lui sa aiba o mobila. Era acoperita cu paienjenis; din cauza ca a fost foarte uscat in sopron s-a pastrat foarte bine. Este chiar in catalog, are semnatura celui care facut-o si a celui care a restaurat-o inaintea razboiului.

Lustra. Foarte multa lume incearca sa evite lustrele de cristal, ele simbolizind intr-un fel ambitiile burgheziei sovietice. Prietena mea, care era merceolog nu stiu pe unde si avea acces la toate marfurile deficitare, avea tendinta sa-si investeasca salariul in aceste obiecte, pe care nici nu reusea sa le foloseasca. Odata si-a cumparat chiar si o masa de biliard. Avea intr-un garaj adunate obiecte extraordinare. Lustra a stat cuminte in cutie nu se stie citi ani, nici nu stia cum arata. Cum am vazut-o, de la ea am si pornit ideea dormitorului. Nu am instalat-o ca pe o lustra, ci ca pe un decor. Am coborit-o la doi metri si am prins-o cu un lant.

Dormitorul a fost conceput altfel. Patul, jos, in stil japonez, trebuia sa fie in zona de sus, si jos – un salon intim. Unde poti sa bei ceaiul dimineata – si sa admiri gradina prin ferestrele uriase. Dar s-a intimplat asa ca atunci cind s-au mutat in casa, sotia era insarcinata si ar fi fost destul de greu pentru ea sa urce si sa coboare atit de frecvent scara destul de abrupta. De aceea dormitorul acum arata asa cum arata. In locul acestui pat traditional va fi o canapea si doua fotolii, evident, tot de epoca.

Cel mai mult tin la birnele de lemn. Care s-au conservat bine in lut. Dar mi-a placut ideea sa le curat, sa le valorific. Tin foarte mult la faptul ca le-am recuperat pe toate.

Covorul l-am cumparat de la un salon de anticariat, unde fusese o inundatie, Cum am intrat, am simtit ca miroase a covor, am deschis usa unui dulap si l-am vazut, imbibat, prinsese prima floare, dar inca nu era mucegait de tot. Am cumparat solutii speciale de curatat, l-am intins in curte si l-am spalat. Rar covor de o asa vechime si sa nu aiba nici un fir rupt. A fost o achizitie buna, cautam unul cu subiect, pe care sa-l folosesc ca pe o pictura.
Usile au fost pictate de catre Iurie Platon, in partea cu nuduri si de Liliana Platon, in partea mai cu naturi moarte. Iurie Platon este un fel de pictor-fetis pentru Lorina, cred ca are cea mai mare colectie de tablouri de-ale acestui autor.

– Admir foarte mult ceea ce face el, el, la rindul lui, intotdeauna a citit si a inteles foarte bine poezia mea. Sintem prieteni aproape din copilarie. Am facut expozitie impreuna cind au aparut „Cioburile”. El a expus vase de ceramica facute cioburi si lipite din nou, farfurii pe care erau scrise versurile mele; la a treia carte mi-a facut grafica. O cunosc si pe sora lui. Tin foarte mult la Liliana si mi-a placut ideea sa le combin creatia. Seara picturile lumineaza, din cauza fundalului aurit. O sa treaca timpul, ii ziceam noi lui Iurie, casa ar putea sa nu reziste, dar pictura ta – da. Sau daca suferim faliment, o sa vindem usa cu usa si o sa imbogatim la loc. Caci, intre paranteze fie spus, usile sint date in chirie stapinilor acestei case.

Manifest pentru valorile autentice
– Nu tin la lucrurile cu valoare nominala, ci la cele cu valoare sentimentala. E atit de rece si pustiu in jur fara ele. Mai ales ca locuiesc impreuna cu parintii, care au adus cu ei de la tara toate lucrurile la care au tinut. Si eu am carat covorul mamei la Paris.

La surpriza de a o descoperi nici pe departe atit de cosmopolita si neatasata de folclor cum am crezut-o, imi replica aproape taios: va place voua sa cautati demonicul in mine. De fapt, eu lupt cu provincialismul, iar atasamentul meu fata de anumite lucruri este normal si natural. Nu cint inlacrimata Miorita seara cind ma culc, cind spun cuvintul „mama” nu-mi picura o lacrima amara din ochiul sting, nu ma-nchin in fata patrunjelului, il tai pur si simplu in salata. Nu vulgarizez lucrurile la care tin. Am toata incarcatura de om cult, dar nu de provincial, nu de bleg. Sint doua lucruri absolut diferite. La noi s-a depus o crusta de vulgaritate sentimentala pseudoliterara pe tot ce misca. Uneori, cind lipsesc un timp din tara, nici nu inteleg ce se mai vorbeste la televizor. Tu intelegi ceva?

Circumstanţele cu privire la Janeta şi Alexandru

Had a long day working with your colleagues? Read the punkt blog and then play casino real money gambling to unwind. You might win great bonuses.

coperta_nr.6_mareTot pe timpul facultăţii, l-a cunoscut pe Alexandru Tănase, actualul Ministru al Justiţiei. Janeta se angajase ca interpret de română-engleză în cadrul unui proiect al ONU – „Susţinerea şi dezvoltarea reformei  judiciare în Moldova”, iar Alexandru era şeful ei local. De dimineaţă pînă pe la 7 seara avea programul plin. Şi pentru că acest program includea conferinţe, călătorii, cercetări şi alte lucruri interesante – i-a acoperit cumva necesitatea de a participa la evenimentele extra-curriculare din cadrul facultăţii.

De-a lungul proiectului, a reuşit să se împrietenească foarte bine cu Alexandru. Dacă job-ul ei iniţial era doar să ajute la traducerea pledoariilor pentru anumite cazuri, pînă la urmă s-a pomenit implicată în scrierea lor propriu-zisă. Aşa s-a întîmplat în cazul Ilaşcu, iar apoi a urmat cazul Şarban. „Acum nu mă impresionează observaţiile scrise în aceste cazuri. Astăzi le-aş scrie altfel. La acel moment, însă, au fost o experienţă excelentă”.

Apropo de cazul Şarban. În timpul stagierii  pe care a făcut-o la CEDO mai tîrziu, Janeta s-a trezit faţă în faţă cu „roadele propriei munci”: „Chiar atunci cînd a fost făcută publică hotărîrea în cazul Şarban, eram deja la Strasbourg. A fost un moment emoţionant pentru mine. Urma să asist la pronunţarea hotărîrii Curţii, care a examinat chiar lucrul meu”. Probabil că şi acest eveniment a fost marcat cu o buburuză în calendarul Janetei, alături de alte momente importante din cariera ei.

După ce proiectul PNUD a luat sfîrşit, Alexandru i-a propus Janetei să elaboreze împreună un alt proiect la care să lucreze mai departe. Proiectul a fost aprobat de finanţatori şi munca lor comună a continuat. Aşa a prins rădăcini colaborarea care a împlinit de curînd 9 ani.

Janeta nu ştie sigur de ce Alexandru a „ales-o” anume pe ea. Poate pentru că ei chiar îi place să lucreze. „Eram acel fel de tînăr nebun care nu se uită la ceas, atunci cînd este preocupat de munca sa. Lucram la un dosar şi pînă la 4 dimineaţa, pentru că mă interesa”. Şi dosare au fost multe. Timpul Info-Magazin şi Anghel, Megadat, Bucuria S.A., Eugenia şi Doina Duca, Muşuc, Stepuleac – cu toţii contra Republicii Moldova (dar pentru democraţia ei) – sînt doar cîteva dintre cazurile reprezentate la CEDO de Janeta Hanganu în ultimii ani.

Apoi, Janeta şi Alexandru se şi completau profesional. „Mie poate nu-mi ajungea îndrăzneală la începutul carierei mele. Alexandru m-a învăţat să fiu mai sigură pe mine, mai îndrăzneaţă. În schimb, eu am fost întotdeauna foarte pedantă în sensul cum trebuie scrise anumite documente, cum să fie aranjate”. Aceasta a fost deja partea ei de contribuţie la munca lor. În plus, nu s-au aflat niciodată în competiţie şi a existat mereu dorinţa sinceră de a se ajuta reciproc. „Nu s-a întîmplat să spunem – eu nu vreau dosarul asta, ia-l tu. Discuţiile au fost mai degrabă sub forma de: există dosarul acesta, cine se ocupă? Eu pot face asta, iar tu asta”.

În 2007, după administrarea unui alt proiect juridic în calitate de manager, a trecut şi Janeta proba de foc a examenului pentru licenţa de avocat. „În mod logic, a urmat decizia de a crea împreună cu Alexandru un birou asociat de avocaţi, mai ales că oricum lucram împreună şi aveam clienţi comuni pe care îi gestionam împărţind responsabilităţile între noi”.

După ce şi-a înregistrat şi ea statutul de avocat, au apărut şi întrebările gen „nu cumva stai prea în umbră?”. „Mă rog, nu am avut niciodată probleme cu recunoaşterea muncii; clienţii cu care lucram cunoşteau cine şi cu ce parte din lucru se ocupă”. Probabil, însă, lucrurile au devenit foarte clare atunci cînd a reuşit să apară ca avocat distinct de Alexandru.

„După un mic brainstorming între fraţii Tănase şi mine, primii au zis – uite, eşti mai organizată decît noi doi, mai descurcăreaţă la cum să pui pe roate o activitate, aşa că tu trebuie să fii şefa”. De asta, biroul de avocaţi se cheamă „Hanganu, Tănase şi Partenerii”. Un argument în plus la luarea deciziei a fost şi faptul că, după criterii enigmatice, cu toţii au considerat că „HTP” sună mai bine decît „THP”. Şi aşa a rămas pecetluit.

Chiar dacă partea de „Tănase” din denumirea biroului a plecat în funcţia de Ministru al Justiţiei – biroul îşi merită în continuare numele. Celălalt frate Tănase, Constantin junior, este şi el avocat aici.

În plus, Janeta priveşte plecarea lui Alexandru Tănase ca pe un fapt temporar. „Eram pregătită pentru această „dispariţie”. Cred că a fost o evoluţie absolut logică, începînd cu alegerile locale din 2007, apoi cu cele din 2009, cînd Alexandru s-a implicat mai mult în politică, iar eu am preluat tot mai multe din dosare”. Chiar dacă mandatul de deputat sau de ministru o să dureze 4 ani de zile, planurile domnului Tănase sunt să revină înapoi în avocatură.

Plecarea lui a lipsit-o, totuşi, de o persoană cu care să poată face brainstorming în diverse situaţii. „Cînd lucram împreună, brainstorming-ul ne aducea mereu la soluţii foarte interesante. Asta da – chiar îmi lipseşte, pentru că nu pot să-l bat la cap pentru fiecare detaliu”. În schimb, Janeta spune că poate continua acest exerciţiu intelectual cu ceilalţi colegi de birou.

Acum, în jurul Janetei stau în jur de 10 membri ai biroului – avocaţi sau stagiari. „Mă strădui să am o relaţie relaxată cu colegii, dar am exigenţele mele faţă de ei. Vreau ca toate lucrurile să meargă bine, ca fiecare om să-şi facă treaba. Apreciez foarte mult cînd oamenii gîndesc şi nu fac mecanic lucrul care li se solicită, cînd au iniţiative şi cînd încearcă să găsească soluţii de unii singuri”.

Leapșa lui Moni

1. Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ai au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?
Tata și mama erau prea ocupați ca să ne mai dea diminutive, în general ei credeau cu sfințenie că pe copii trebuie să-i iubești doar atunci când dorm, ca să nu-și ia nasul la purtare, așa că în clipele bune (rare, foarte rare) bunica, cu care locuiam în aceeași ogradă, îmi zicea Angeluș. A fost atât de demult, încât îmi pare uneori că mint spunând asta. La școală, într-o clipă inspirată, profesoara noastră de matematică, Veronica Gheorghievna, pe care o iubeam din toată inima de eminentă (avea umor și strungă între dinți) care nu prea iubea matematica (în general efortul academic) luându-mă de mână în timp ce tocmai rezolvasem o problemă la tablă, a zis (nu țin minte intonația, deci optez pentru „ambiguă”): „Simionel pus în picioare!”(era vorba de tata, căruia îi semănam și are un caracter nu tocmai pașnic, adică are ceva de spus exact atunci când nu e momentul și îl apucă simțul dreptății când nimeni în univers nu i-a cerut-o). Din clasa a cincea până într-a zecea, toți colegii nu m-au numit decât Simion sau Sânion (în funcție de notele pe care le aveau). Dat fiind faptul că mai aveam două colege Angela Brașoveanu, tații cărora ambii erau Gheorghe și respectiv în catalog erau Angela Brașoveanu Gheorghievna nr.1 (rămasă și azi Gica) și Angela Brașoveanu Gheorghievna nr.2 (îi ziceam pe ascuns Vaida, ei nu îi plăcea, dar nu țin minte etimologia poreclei), eu, cu Simion, ieșeam din rând, lichidam inflația. Nu mai țin minte cum mă numeau băieții care erau îndrăgostiți de mine, dar presupun că în public, ca să nu se trădeze, tot Simion îmi ziceau. Pe parcursul vieții mele seculare, am avut o grămadă de variante de nume, fiecare – șefi, colegi, prieteni etc se străduiau să-l personalizeze cumva, probabil Angela le suna prea banal, așa că am o colecție întreagă de Angy, Angelica, Angeluș, Gingelea, Angeluța, Angeloiu, Angeloni, Brașoveanca, Brașov, Brasha etc etc, care în fond nu m-au nenorocit, nu m-au traumat și, aș îndrăzni să zic, nici nu m-au prea deranjat. Nu pot să explic de ce. Probabil narcisismul meu sănătos nu a avut de suferit. Și de aceea uneori sunt uimită când unii oameni cad în leșin sau sunt în pragul apoplexiei atunci când li se greșește o literă sau un accent din numele lor.
2. Care este cea mai veche amintire?
Încerc să cred că e o imagine pe care o aveam cu mine din leagăn sub mărul (deja defunct, a făcut puf de ăla alb pe tulpină, care dacă-l apeși cu degetul, sângerează, care omoară copacii și mi-a părut tare rău, că îl iubeam, avea un cuib de hulub sălbatic în el) și în jurul meu mișunînd oameni cu treabă, probabil ungând cu lut casa, dar familia mea (în mod deosebit sor-mea care e mai mică decât mine cu un an juma) mi-a injectat în creier fără drept de apel alt caz crestomatic din măreața-mi copilărie. Sor-mea, fiindcă abia se târa, dar o făcea cu viteză supersonică și reușea să cadă în cele mai neverosimile locuri, era priponită de păretare pe patul de lemn din saraiul bunicii, iar eu, fiind mai mare, umblam deja liberă prin prerii. Și! Atenție, poveste groaznică! Se zice că eu i-am luat odată biberonul lui sor-mea și i-am băut laptele, condamnând bietul prunc la subnutriție și criză identitară! Eu, ca infractor minor, nu țin minte, evident. Nici laptele nu mi-a plăcut așa de tare în copilărie, mai ales pielița, brrr! Dar nu te pui cu folclorul familiei!
3. Dar cea mai frumoasă?
Nu fac topuri, aș fi nedreaptă. Îmi plăcea să mă ascund. Să mă urc în mărul (alt măr, văratec, cu trei crengi și mere care cădeau mălăiețe jos ochind gura omniprezentelor nătăflețe) și să stau acolo până se întuneca și răgușea mama chemându-mă la mâncare (eram igzact de-asupra nasului ei), să mă ascund în tufele de fragă și să fac movilițe de coji albastre până nu mă găsea bunica cu un harag pe spate sau să mă ascund în grădină între bostani și glugi de porumb și să mă uit cum se face cerul galben, verde, 
poi ultramarin, apoi să apară stelele, apoi să născocesc un motiv de ce n-am ieșit la cină și de ce m-au căutat cu toții prin tot satul, până la nana mea din celălalt capăt…
4. Ai avut un animal de companie în copilărie?
O da, am avut ca animale de companie un cârd de gâște ușernice, de la care îți luai privirea o clipă și deja te asurzea urletul Anetei, în păpușoii căreia intrau cu tenacitate, oile, pe care le pierdeam cu regularitate luându-mă cu cititul, buhaiul Florian care mi-a mâncat conspectul la franceză, vaca Florica cu o pată pe ochiul stâng, care o făcea să fugă oarecum asimetric, atunci când, înainte de lecții, făceam rally-ul nostru de un kilometru spre cireadă… Doi câini, unul Bobil, pletos, cu guler alb, care dormea mereu pe zăpadă, nu recunoștea cușca, și pe care l-a luat o apă mare când eram prin clasa a noua. Și altul – Balana, care își făcea vânt și sărea peste poartă, destul de înaltă de altfel. Noi nu aveam atâta dexteritate și nici demnitate, treceam pe dedesubt, julindu-ne burțile. Deci, Balana sărea poarta și mergea cu noi oriunde, ulterior și la școală. După lecții ne întâmpina. Îi plăcea grozav să facă pipi sub nasul câinilor care turbau de lătrat după gard. Apoi am o amintire cu el legat în ograda mătușii mele, deja eram studente. Ce căuta acolo, căci era un câine liber, a ieșit tot timpul din toate lanțurile? A lătrat, apoi ne-a recunoscut. Nu țin minte cum a murit.
5 Cum te vedeau prietenii în copilărie? Eu eram oarecum băiețoasă. Purtam pufoaică, ciubote de cauciuc (cu marginea întoarsă, că era fancy) și căciulă de iepure cu urechile legate la spate. Nu recunoșteam umbrelele și mănușile. Prietena mea Ileana era mai atletică și eu, cu o constituție mai fragilă, încercam să-i semăn, respectiv învârteam în fiecare zi roata șișcorniței mărunțind păpușoi pentru vacă și oi. Căram apă cu două căldări și duceam cu o albie de aluminiu balega la râpă. Verificându-mi mușchii dacă au crescut. La studenție, o prietenă, dorind să mă jignească probabil, (în momentul în care făcusem un salt peste un rând de vie), a zis: tu n-ai nimic feminin în tine! Eu am râs. Nu-mi părea deloc atractiv la anul întâi să umblu cu unghii lungi (ca să pară degetele mai fine) cu tocuri (ca să pară picioarele mai lungi), cu meșe (ca să pară părul mai bogat)… Îmi părea o mare fățărnicie. Toată viața femeilor îmi părea falsă, trebuia mereu să pară ceea ce nu erau, să arate altfel decât erau în realitate, ca să placă. Ha! La anul doi m-am mai răzgândit.
2. Dar vecinii? Vecinii-copii sau vecinii-maturi? Vecinii-copii de obicei îți sunt prieteni, iar de maturi te cam temi, nu știi la ce să te aștepți de la ei. Cum am mai menționat, Aneta m-ar fi rupt picioarele dacă mă ajungea din urmă din cauza gâștelor (și avea o voce pițigăiată că te scotea din minți, respectiv eu visam la același lucru în privința ei), mătușa Ioana nu ne iubea: 1 – ea nu iubea pe nimeni, 2 – pe motiv clasic de împărțire a haturilor, tanti Anastasia nu zicea niciodată nimic, ea venise să le fie mamă celor zece copii la care fugeam noi în permanență. Aveau un dud în ogradă cu dude cât degetul mare și păroase, care te gâdilau în cerul gurii. Mai târziu, avea să se îmbolnăvească de o boală strașnică, care o făcea să-i putrezească carnea de vie, i-a căzut o bucată de limbă când vorbea cu una dintre fiice. Mătușa Vasilița semăna cu sfânta Duminică din poveste, sau cel puțin atunci când citeam povești, anume pe ea mi-o închipuiam. Mică, subțire, cu capra de ață, cu prispă de lut și cu mulți duzi și caiși pe care îi furam de roadă atunci când nu reușeam să ne cerem voie. Uneori alerga cu cârja din urma băieților că-i scârnăvesc grădina, dar în general era iertătoare. Acum îmi dau seama că n-am răspuns la întrebare pentru că nu știu ce atitudine aveau anume față de mine. Poate pentru că mă simțeam parte a hoardei de copii din măhală și nici nu-mi închipuiam că aș fi putut pretinde la o atitudine personalizată. O fi bine? O fi rău?
P.S. Transmit leapșa lui Alex Cosmescu. Să-ți fie de bine :)

Pinot Noir moldovenesc vs franţuzesc

Clubul Hedoniştilor devine tot mai hedonist. Se extinde. Creşte. Membrii lui vechi sînt tot mai plini de iniţiativă, membrii lui noi sînt tot mai entuziaşti. “Ţin să observ că acest Club e o bună trambulină în carieră, zise semi-în-glumă-semi-în-serios Vasile Bumacov, vice-ministru al agriculturii. Din sînul lui (al Clubului) au ieşit un ministru şi trei viceminiştri! Şi acesta e doar un frumos început!” Într-adevăr. Ce vremuri frumoase ne aşteaptă… Alexandru North-Minca, vechi hedonist şi pictor în pauzele dintre şedinţe, ne zise, întorcîndu-se din vacanţă: am adus pentru una din următoarele reuniuni nişte Pinot Noir considerat etalon de calitate în Franţa. Vreau să vedem unde se poziţionează Pinot Noirurile moldoveneşti în raport cu acest vin. Ca să vedem pe ce lume trăim. Zis şi făcut. A fost adunată o mică listă din Pinot-urile din 2006-2007 existente pe piaţă. Sergiu Găluşcă, oenolog şcolit prin Americi, Grecii şi Noi Zeelande, prezidă degustarea.

Un Pinot Noire tipic are următoarele caracteristici: textură catifelată, durată în gust cu o bună memorie, aromă complexă cu nuanţe proaspăte de must de struguri, căpşuni, cireşe, frecvent accentuate de o nuanţă de de scorţişoară, mentă, roşii coapte, ciuperci.

Ca de obicei, degustarea a avut loc prin metoda oarbă, adică sticlele au fost acoperite şi numerotate. Dat fiind faptul că se ştia că totuşi unul dintre vinuri este franţuzesc, degustatorii erau tentaţi să ghicească care anume şi, atenţie, dacă era un vin bun – era asociat imediat cu cel adus, ceea ce ilustrează într-un fel părerea noastră despre propriile vinuri. Iar Arcadie Foşnea, tehnolog şef la Chateau Vartely, a avut mai tîrziu surpriza să afle că vinul pe care l-a caracterizat ca fiind “în degradare, care şi-a trăit deja clipa lui de maximă dezvoltare şi acum dezamăgeşte” era propriul său vin! Se întîmplă de multe ori ca atunci cînd vinul nu este ţinut în condiţii favorabile, să degradeze. De aceea producătorii se interesează întotdeauna de unde am cumpărat vinurile care se dovedesc a fi dezamăgitoare, pentru a verifica apoi condiţiile de la depozitele magazinelor sau ale localurilor. Clubul Hedoniştilor Pinot Noir moldovenesc vs franţuzesc.

1. Pinot Noir 2006 Chateau Vartely, V-style roze sec
Descriere: un roze sec cu o aromă cu nuanţe de căpşună supra-coaptă, simplu în aromă şi gust şi cu postgust sec, scurt. Un vin în descreştere evidentă.
67 puncte

2. Pinot Noir 2004 Acorex Wine Holding, seria Albăstrele, rose sec
Descriere: un roze sec, cu o culoare prea intensă pentru un rose, dar cu arome evidente de prune proaspete şi struguri copţi, cu nuanţe oxidative. Vinule roze se servesc tinere de maxim 2-3 ani, astfel că 6 ani de maturare pentru un roze este mult prea mult.
68 puncte

3. Pinot Noir 2007 Chateau Vartely (locul 1)
Descriere: un roşu sec cu arome fine de fructe de pădure, cireşe negre şi mure, foarte plăcute, puternic pronuntate cu nuanţe fine de vanilie şi puţin condimentat în postgust. Un vin ce poate surprinde pe oricine, bine balansat, cu structură şi gust bun. Cel mai bun vin al serii.
85 puncte

4. Pinot Noir 2006 Purcari (decepţie)
Descriere: un roşu sec cu nuanţe de zmeură simplă, fară complexitate, chiar puţin vegetativ, chiar apos şi cu un postgust scurt.
66 puncte

5. Pinot Noir Confrerie Tasse du vin Bourgogne 2006, Franta (locul 2)
Descriere: un roşu sec cu o aromă complexă de capşuni, cireşe şi mintă, simplu în gust, neacid, postgust mediu de fructe uscate. Un vin mult mai complex în buchet decît vinurile moldoveşti, ceea ce denotă ca francezii utilizează tehnologii în special pentru a obţine vinuri bine aromate. Vinurile Moldovei sînt mai consistente în structură, dar mai simple în aromă.
81 puncte

6. Pinot Noir 2005 Chateau Vartely
Descriere: un rosu sec cu culoare cărămizie şi arome de fragi de pădure, puţin dulceag, dar balansat in gust, postgust cu nuanţe de butoi de stejar.
70 puncte

7. Pinot Noir Rezerva 2005 Chateau Vartely
Descriere: un roşu sec cu arome de piele dubită, pîine şi condimente, gust asimilat pentru un vin vechi, poate prea vechi. Dar orcicum trebuie să apreciem faptul că vinul s-a păstrat bine şi are înca potenţial.
70 puncte

8. Pinot Noir 2005 Acorex Wine Holding, seria Brunetta (locul 3)
Descriere: un roşu sec cu aromă plăcută şi complexă de fructe de pădure cu nuanţe de vin vechi, bine dezvoltat şi echilibrat cu un post gust mediu.
75 puncte

9. Pinot Noir 2003 Acorex Wine Holding, seria Corten
Descriere: un roşu sec cu arome de dulceaţă de fructe, puţin tanic, în gust dezechilibrat.
70 puncte

10. Pinot Noir 1998 Lion Gris
Descriere: un rosu sec prea matur cu nuanţe de oxidare evidentă, dar care trebuie totuşi apreciat pentru virsta şi structură.
60 puncte

Moni. Leapșa a doua. Ridicolul bate sublimul.

1. Povesteşte-ne cea mai incomodă situaţie pe care ai trăit-o la un eveniment public.
Ca un om energic ce sunt, nimeresc în situații incomode, stupide și ridicole cu o periodicitate mai mare decât oamenii mai cumpătați, așa că aș avea o galerie întreagă de momente care ar trebui să mă tortureze zi și noapte și unele chiar reușesc să o facă, până nu mă iau în mâini și le dau de guler afară. Sau le rog frumos, cu închinăciuni și temenele, să părăsească scena craniului meu și să se ducă într-o lume mai bună, adică naibii de aici. Una din primele scene înălțătoare pe care mi-o amintesc e un festival de dans folcloric la care participam prin clasa a șaptea, probabil. Și, așa cum tropăiam noi cu foc înainte și-napoi, la un moment dat, sala a început întâi să chifnească, apoi să râdă cu hohote. Ne era și nouă vesel, dar nu prea mai înțelegeam de ce. Ca, într-un sfârșit, să-mi arunc privirea-mi plină de pasiune în jos și să observ că fusta mea aluneca într-un mod absolut trădător de sub brâul brodat. Am pândit momentul când am ajuns în drept cu cortina, am șters-o împreună cu partenerul meu rușinat și am legat fusta la loc, apoi am ieșit, cu mâinile în sus, să ne continuăm dansul. Momente din astea, când te ia cu nădușeli pe la ceafă, iar picioarele ți se răcesc de la ridicolul momentului (pe unde naiba umblă sublimul? Pe la patetici?) au mai fost și, îndrăznesc să cred, vor mai fi.
2. Când ai avut prima dată senzaţia că oamenii te percep altfel de cum te-ai aştepta?
Se zice că omul este rezultatul obținut din împărțirea imaginii de sine la imaginea pe care o au ceilalți despre el. E o temă care mă pune în gardă și acum (în raport cu mine și ceea ce cred eu despre mine), mă minunează (felul unor oameni de a aprecia alți oameni, criteriile lor și motivele pe care le găsesc ca să se simtă superiori, indiferent dacă au sau nu dreptul, uneori nici stângul) și mă uimește (distanța astronomică a imaginii de sine a unor oameni de ceea ce percep eu a fi, în momentul acela, imaginea lor adevărată). Dar despre mine era vorba, nu? În general, fiind o tipă autoironică, fac tot felul de glumițe, mai mult sau mai puțin nevinovate (dacă le spui tu, nu dor, ești sub anestezia propriului umor) pe seama mea sau povestesc istorii de genul celei de mai sus, pentru mine e o formă de a rămâne oarecum în normalitate, când e bine să nu te iei prea tare în serios. Dar îmi asum deja și consecințele – că vorbele mele vor fi răstălmăcite, interpretate, scoase din context sau aranjate așa, încât noua autoare a poveștii să arate pur și simplu o zeiță a perfecțiunii în raport cu umila mea persoană. Enervant, desigur, dar sunt și de învățat două lecții de aici – sau încetez să fiu autoironică sau să încetez să mă mai mir de interpretări. Lecții pe care încă nu le-am prea învățat. Omul rămâne pentru mine o sursă de uimire continuă.
3. Care a fost momentul de cotitură (plus/minus) al carierei tale?
Atunci când din jurnalist angajat m-am transformat în angajator. Jurnalistul care stătea blazat cu picioarele pe masă și scria un text la două săptămâni, își culegea laudele, apoi stătea iar cu picioarele pe masă până-i venea muza s-a transformat în salahorul poate să muncească zile și nopți, sâmbete și duminici și uneori chiar să-i pară că acesta e cel mai frumos mod în care putea să-și petreacă timpul. Adevărat e că uneori își pune întrebarea sacramentală: dar la ce bun fac eu toate astea? Are cineva nevoie de ceea ce fac? Apoi oftează și salahorisește mai departe.
4. Există un model pe care l-ai urmat, un profesor pe care l-ai ascultat?
Înveți mereu. De la oricine. Cum să scrii. Cum să nu scrii. Cum să gândești. Cum ar fi bine să nu gândești. Dacă te oprești, prinzi la mucegai și, din păcate, mucegaiul uman nu ridică prețul purtătorului, așa ca la brânzeturi.
5. Care ar fi punktul maxim ce poate fi atins de tine?
Un metru șaizeci. L-am atins deja.

Mircea Dinescu, Le-am spus: domnilor, cumparati Basarabia

dinescuMircea Dinescu a venit la Chisinau sa-si aminteasca “ce poet minunat era pe vremuri si ce publicist al dracului a devenit”. in doua zile a reusit sa lanseze cele doua volume de poezie aparute la editura “Cartier”, sa salveze prin prezenta sa un colocviu mai mult bahic decit literar
al Uniunii Scriitorilor, sa acorde citeva interviuri si sa refuze citeva zeci, sa guste si sa-i placa placintele de la Taifas si Traminerul de colectie de la Milestii Mici, sa-si cumpere un portbagaj de ceaiuri “pentru oameni subtiri” si chiar sa gaseasca o jumatate de ora pentru o discutie cu noi. Am cautat sa-l intreb mai intii de toate despre recenta sa indeletnicire – studierea arhivelor Securitatii, subiect dezbatut in dialoguri publice, dar nu si in Parlamentul moldovean.

– Noi, la Chisinau, raminem la o tentativa timida de a discuta despre deconspirare, lustratie. Tot umblam in jurul predictiilor presedintelui Lucinschi, care a spus ca daca deschideti aceasta cutie a Pandorei, o sa ramineti fara de intelectuali. Dvs. ati avut aceasta preocupare inainte de a deschide cutia?

– Imediat dupa ‘90, pentru ca il stiam pe colonelul care se ocupa de Uniunea Scriitorilor, l-am cautat si l-am intrebat daca nu vrea sa scoatem o carte impreuna: un om care a avut de a face cu “baietii” si un colonel de securitate despre lumea literara. Si mi-a spus nu, domnule Dinescu, va fi o mare tragedie pentru cultura romana daca vorbesc, va rog. Si a disparut in ceata. M-am gindit o tira la chestia asta. Stiam inca inainte de ‘89 sa detectez informatorii, urechistii care veneau la Casa Scriitorilor la restaurant. Pe de alta parte, nu banuiam insa ca oameni importanti din cultura romana au cochetat sau au colaborat din greu cu Securitatea. Am avut si eu citeva revelatii studiind acele dosare.

– Dar sinteti un om tare, nu aveti cosmaruri dupa asta?
– Am vazut multe la viata mea si nu ma mai patetizez. Daca vrei, la noi s-a purtat ceea ce s-a numit in Polonia Solidaritate, dar la noi Solidaritatea s-a manifestat mai degraba in zona ticalosilor. Ticalosii sint solidari. Intelectualii de frunte s-au insularizat, s-au nutrit din propriul orgoliu, n-au vrut sa-si puna pielea in saramura pentru colegul lor.

– Si rezistenta prin cultura ce a fost?
– Rezistenta prin cultura a fost o forma lasa de a nu mirii impotriva sistemului. Era o iluzie ca poti sa faci rezistenta prin cultura. Era o teorie care convenea foarte tare Securitatii. Baieti, scrieti voi. Despre ce? Despre intuneric, despre ingeri, despre leguminoase… Dar nu cumva sa spui “Jos comunismul” sau “Jos dictatura”. Intelegi, atita vreme cit traiam in rezervatia de la Casa Scriitorilor, rezervatia de ingeri de la Mogosoaia, rezervatii ce erau bine tinute sub observatie, era perfect. Daca sareai gardul rezervatiei si aratai ce e cu cozile alea, cum e posibil ca Securitatea sa-ti asculte telefonul, de ce trebuie sa te duci cu masina de scris o data pe an la militie, sa bati acolo in fata unui tablagiu, sa vada caracterul de litere… Masina de scris era considerata ca o mitraliera. Cum aveau unii permis de portarma, asa trebuia sa ai permis de masina de scris. Lucruri care pareau de necrezut in Occident, in Romania intrasera deja in banalitate. Or, scriitorul roman, atita timp cit putea sa-si scrie poezica si sa-si faca metafora, putea sa se considere ca facea rezistenta prin cultura. Ei, eu nu am putut sa fac rezistenta numai prin cultura, ma apuca lehamitea, rusinea fata de copii si am strigat ca regele e gol, in interviul acela din Liberation.

– Si totusi, intelectualitatea romana a emanat niste disidenti, a mai zdruncinat un pic aceasta imagine.
– Trebuie sa recunoastem faptul ca dupa ‘89 au aparut unii care s-au dat disidenti. Hai sa fim seriosi. Era o vorba si pe vremea ilegalistilor – putini am fost, multi am ramas. Au aparut multi ilegalisti comunisti dupa 23 august ‘44.

– Ca si revolutionari dupa…
– Da, ca si revolutionarii. Putem sa spunem ca am avut scriitori de geniu, dar nu am avut scriitori care sa faca cu adevarat rezistenta. Nici eu nu cred ca pot sa spun ca am facut ceea ce se cheama o rezistenta. Ma gindesc, de ce nu am strigat cu zece ani inainte, atita vreme cit puteau sa-mi apara cartile? Apropo de rezistenta prin cultura, in clipa in care am vazut ca nu mai pot sa public nimic, dupa ce aveam trei premii ale Uniunii Scriitorilor si premiul Academiei Romane, m-a apucat disperarea si am spus: gata, dau cu caciula de pamint. Daca imi apareau cartile in continuare, cine stie, poate ma apuca si pe mine ‘89 sub plapumioara, linistit, acasa.

– Nu-mi vine sa cred. Intelectualii sau scriitorii in speta se fac responsabili de esecurile politice, de brambureala politica prin care trece tara noastra?
– Da, a fost o greseala a intelectualilor romani, care, imediat dupa ‘89, s-au retras, scirbiti de politica. Si Blandiana, si eu, si inca vreo patru-cinci scriitori, imediat dupa ‘89 eram deja mituri nationale. Si am fi putut ocupa scena politica. De altfel, trebuie sa spun ca Iliescu, inca din primele zile, a vrut s-o numeasca pe Blandiana vicepresedinta a Frontului National. Blandiana s-a recuzat si m-a propus pe mine. Si eu m-am recuzat.

– Si Iliescu va datoreaza propria longevitate…
– Pai, intr-un fel, faptul ca noi ne-am retras (eu m-am retras la Uniunea Scriitorilor) a fost o mare prostie. Cum a fost o mare prostie sa fiu Presedinte al Uniunii Scriitorilor. Am pierdut doi ani din viata. Noroc ca m-am trezit, am trecut la publicistica si am facut Academia Catavencu, primul ziar de satira politica care a devenit ziar national. Unde l-am demitizat tare dupa aia pe Iliescu si a contat, poate. Dar, daca ne bagam in politica de la inceput, Romania ar fi putut sa arate altfel. Pe de alta parte, au fost mari scriitori in politica, si Doinas, si Paleologu, au fost senatori, au fost deputati… A incercat si Manolescu… Sigur ca armele fine ale scriitorilor nu se potrivesc atit de bine cu armele rudimentare ale politicianului. Ca dovada, o buna parte din activistii de partid au fost resapati, aia din esalonul doi, si au facut cariera uluitoare. Faptul ca in 2005 copiii activistilor de partid, nascuti in cartierul Primaverii, sint inca in primele rinduri ale politichiei romanesti demonstreaza ca acea scoala de profesionisti ai puterii, cu un sistem bine pus la punct de adormire a maselor populare, e inca viabila in Romania.

– Daca ar fi sa facem o lista de mari pacate ale scriitorilor, ale politicienilor, ce loc ar ocupa in acest top pacatul stratificarii societatii in care unii se imbogatesc si altii saracesc…
– Aici nu-i problema bogatiei si saraciei. Problema dramatica e ca acesti scriitori, care s-au jucat de-a societatea civila la inceputul anilor ‘90 si care au avut succes, si care au impus un lider cum a fost Emil Constantinescu, au dat chix cu societatea civila. A fost cea mai jalnica guvernare, ca dovada, Iliescu a putut sa revina in forta, desi el nu mai reprezenta nimic la ora aia. Acea societate civila a fost de fapt fericita de sine insasi, a privit mai mult in propriul buric, s-a insularizat, a devenit un club select, drept pentru care si nu mai era, si nu mai este societate civila. Am si scris un articol despre faptul ca manelistii ocupa locul societatii civile, pentru ca mesajele lor, care pot fi de trei surcele, patrund la inima oamenilor. Citam un comunicat al Ministerului Sanatatii unde se spunea ca o treime aproape din cei care muncesc in strainatate, capsunarii romani celebri, se intorc absolut dereglati psihic. Spitalul din Socola e plin de oameni care acuza depresii cumplite. Au plecat de aici gata deprimati si s-au intors si mai darimati. Nu avem atitia psihiatri citi pacienti ne serveste societatea de consum romaneasca. Si aud intr-o zi o manea mai veche: “peste tot unde ma duc, sint roman nefericit, au plecat din a lor tara, stresati de partea financiara”, cam asa ceva. Manelistii inca de acum 4-5 ani pusesera diagnosticul pe care Ministerul Sanatatii l-a pus anul asta. Nu ma mai mira faptul ca, acum o saptamana, la Herastrau, cind au cintat astia, nici nu stiu dracu’ cum ii cheama – Copilul Minune, Copilul de Aur, Fata de Matase – s-au adunat cinci mii de oameni. Atunci am avut revelatia: ba, astia aduna cum aduna Solidaritatea in Polonia, intelegi, oamenii, amaritii. Adu-i pe toti politicienii la un loc, pe Basescu, pe Iliescu, pe Constantinescu sa vorbeasca in parc si nu vin mai mult de 70 de ametiti.

– Si mai are sanse societatea civila adevarata, fara de care Europa nu va accepta?
– Societatea civila are materie prima, ca si biserica ortodoxa. Biserica ortodoxa si-a pierdut o mare sansa de a reprezenta ceva in statul roman. Or, sa ne amintim ce a insemnat biserica catolica in Polonia si ceea ce a putut sa devina biserica ortodoxa in ‘90. Din pacate, biserica a ramas tot cu tamiia pe linga politicieni. Cred ca Iliescu daca moare, nici nu putrezeste la cit fum de tamiie i-au dat astia in decurs de 15 ani.

– Deci, e criza de pastori si in domeniul politic.
– E criza de pastori si in domeniul politic, si in domeniul societatii civile. Scriitorul roman se da de dreapta, el dispretuieste stinga, desi stinga in Occident este foarte puternica in rindul intelectualitatii si in rindul tinerilor. In Romania, orice intelectual este de dreapta. Dar, daca stai de vorba cu el, vezi ca de fapt ar vrea cultura sa fie subventionata, ar vrea sa primeasca salarii mai mari la o revista care nu se vinde… Conceptii de stinga cacalau, numai ca da bine sa fii de dreapta. Eu, care am reusit sa nu fiu umilit in aceasta lume, pentru ca m-am rupt la timp si am devenit patron de ziare, om de televiziune, m-am bagat in agricultura, am devenit producator de vin, pe mine ma bintuie mai degraba, pentru ca nu trebuie sa fii sarac ca sa fii de stinga. E destul de rusinos ca stinga a ramas inca in portofoliul batrinilor activisti de partid, clampanita tot de Iliescu si mozolita cu limba lui de lemn.

– Apropo de preocuparea dvs. pentru sat, cu vesnicia aia care s-a nascut acolo si acolo poate sa moara…
– De ani de zile fac filme cu acea lume, fiindca exista doua Romanii paralele care, evident, nu se intilnesc. Romania in care bintuie societatea de consum si Romania rurala care traieste ca in Evul Mediu si practica de fapt exercitiul supravietuirii. Acei oameni dau brinza contra vin, legume contra ingrasaminte, cal contra varza… Intr-un fel, acea lume practica exercitiul supravietuirii de sute de ani si nu poti sa spui ca nevroza este mai mare in sat decit in oras. Daca cineva a binevoit sa traiasca in saracie cum traieste mormolocul intr-o apa chioara, nu e nici o problema. Si eu provin dintr-un cartier de lumpenproletariat al Sloboziei, si, chiar daca parintii mei erau foarte saraci, nu pot sa zic ca am avut o copilarie nefericita. Traiesti in saracie si nu stii ce e ala tort de ciocolata si banana, motocicleta sau masina, visezi sa-ti iei cel mult o bicicleta… Cum taranul care nu are nimic viseaza sa-si ia o cotiga cu magari. Aveam un prieten care spunea: domnule, mi-i mila cind ii vad pe astia cu cotiga si magar… I-am spus, bai, fii atent, sa nu-ti fie mila ca asta are cotiga si magari. Mai sint in sat o suta care tinjesc sa aiba cotiga cu magari.

– Si ei trebuie scosi din starea asta sau nu?
– Ce te faci, intr-adevar, cu aceasta populatie, care este in Romania in proportie de 40 %? Ii omori pe toti, ca nu vor sa se armonizeze? Ar exista o solutie – convertirea saraciei in ecologie – caci taranul roman si poate taranul basarabean, neavind ingrasaminte chimice, n-a otravit pamintul. Comunitatea Europeana ar trebui sa se gindeasca la genul asta de state, care inca au falie de Ev Mediu, si sa n-o demoleze. Nu au cum sa aiba toti taranii computer si tractor. Si atunci ar trebui sa lase aceste enclave, daca vrei, ale epocii de piatra, sa existe sub o forma bine ghidata, subventionata. Si in Germania se aduc copiii de la scoli la fermele taranilor germani. Numai ca taranul german apasa pe un buton si i se amesteca urluiala, pune vacii muzica de Bach, sa dea lapte mai mult… S-au facut si la noi, dar ajutoarele SAPARD nu s-au dat unor tarani, ci unor milionari. Au devenit proprietarii unor ferme model, unde eu am facut un interviu cu vaci aduse din Franta, care intr-adevar ascultau muzica, ingrijitorii invatati sa le zica ale-ale, sa le vorbeasca frantuzeste, bonjour madame, merci madame, in fine. O crescatorie model intr-un sat prapadit. O chestie picata de pe luna. Taranii aratau ca din epoca de piatra, in schimb vacile erau din secolul XXII.

– Si le chemau Europa, cum au numit-o pe aia pupata de ministru…
– Cu banii aia, cinci milioane de dolari, puteai sa faci 200 de ferme taranesti, care ar fi ridicat cu siguranta satul la un nivel foarte mare. In schimb, au facut acolo aceasta minunatie, in care taranii nu au acces, sa nu imbolnaveasca vacile. Ingrijitorii sint dusi tot timpul sa faca razie, sa nu dea TBC la vaci, pentru ca jumatate din sat are tuberculoza. Intram in Europa, dar nu stiu ce ne facem cu TBC-istii si cu vacile alea analfabete de pe marginea liniei ferate. Am scris odata o poezie, „pascind zeci de ani pe linga linia ferata si tot vazind trenul, au inceput sa se creada locomotive si nu mai dau lapte”. In loc sa munceasca, tiuie ca trenul.

– La final am lasat bomboana de pe coliva… Ce-i cu relatia Romania – Republica Moldova, unde a ajuns, ce diagnostic aveti dvs. pentru relatia asta?
– S-au consumat atitea chintale de patetism cu acele poduri de flori pe care s-a facut bisnita! Au venit tot soiul de smecheri din Romania si au carat cu camioanele televizoare ieftine, aducind incoace carti cu termenul de garantie depasit. S-au facut multe escrocherii. Au aparut multe fundatii romano-basarabene. A fost o treanca-fleanca si in realitate s-au pierdut timpi foarte importanti. Daca Romania ar fi investit in Basarabia si intreprinderile de vin basarabene ar fi fost cumparate de Romania, si nu de Rusia, poate si cultura romano-basarabeana arata ceva mai bine.

– Dar de ce n-au investit?
– De timpiti. Le-am spus atunci: domnilor, vedeti ca e o solutie. Cumparati Basarabia, lasati-o cu patetismul, cu ideologia, cu limba romana. Cumparati fabrici, bagati citeva sute de milioane de dolari in Basarabia si cumparati-o. Dati pretul cel mai bun. Dar politicienilor nostri le placea mai mult sa aiba relatii cu Occidentul, sa intre in NATO. Se poarta chestia asta, stii, in fostele tari estice. E o mica nebunie, vrem sa ne smulgem din aceasta lume, sa parem altceva decit sintem, pe cind in realitate suferim de aceleasi boli si poate ne tratam mai bine impreuna daca eram mai atenti cu noi insine.

– Moldovenii in doua rinduri au votat comunistii, majoritatea se declara moldoveni si nu romani. Asta deranjeaza Bucurestiul?
– Da, din pacate, s-au facut niste sondaje daca romanii vor sa vina basarabenii cu viza sau nu, si marea majoritatea a zis ca da. Mie mi se pare o mare ticalosie sa ceri basarabenilor viza pentru Romania. Poate ca Romania ar fi trebuit sa fie mai atenta ce discuta la Comunitatea Europeana, pentru ca vom deveni un soi de jandarmi ai Europei. Vom sta cu armele indreptate spre Ucraina si Moldova, ceea ce este un lucru destul de dramatic. Trebuia gasita o solutie mai fina, sa tina cont de istoria comuna. Pentru ca e clar ca populatia saraca din Basarabia a fost usor de manevrat politic. Pe de alta parte, nici romanii nu au avut o politica care sa impresioneze, nici dupa Marea Unire din 1918. S-a consumat mult patetism, dar prea putina materie reala, cenusie si economica. N-am stiut sa punem peticul cald, care sa oblojeasca.

– Va simtiti aici un frate mai mare, va simtiti egal intre egali? Ce urmariti acum?
– E ridicol sa te simti un frate mai mare. De obicei, fratele mai mic e mai gogulici, e mai fericit ca fratele mai mare. Eu am fost fratele mai mic in familie si maica-mea a fost mai atenta cu mine. Deci, nu asa se pune problema. Eram curios sa vad ce s-a mai intimplat. Am fost in ‘91 aici, era vremea intunecata rau, mizerie mare. Acuma bintuie si pe aicea, pe unele strazi, un aer european. N-ai crede, vazind amaritii care vind prin Romania, prin piete, cuiele, sticlele de lampa si masinile de tocat, ca in Basarabia, in Chisinau, sint strazi, ca si in orice oras din Europa. E o realitate. Si tineretul, e clar, nu mai traieste cu complexul pe care l-au avut generatiile mai in virsta. Eu cred ca Basarabia va intra si ea in Europa, fiindca e inadmisibil sa nu intre. Ar fi o nedreptate istorica. Si Rusia. E singura solutie sa se spulbere odata si pentru totdeauna chestia asta cu cei doi poli. Atita vreme cit se vor cheltui bani pentru inarmare mai multi decit pentru sanatate si pentru invatamint, planeta e bolnava. E o prostie, americanii si-au facut scuturi atomice, avioane invizibile, submarine nemaipomenite, care s-au dovedit a fi ineficiente in fata terorismului. Vine unul cu rucsac in metroul londonez si se face praf sistemul din Londra cu tot cu detectoarele lor. Cade o cioara aviara pe Parlamentul basarabean si moare Parlamentul intr-o noapte. Deci, ar trebui regindita, dupa parerea mea, lumea in secolul XXI si mutati putin banii in alta parte decit au fost pina acum cheltuiti.

Brand eşti Tu!

Cea mai ușoară cale de a face bani este de a scrie o carte despre cum să cîștigi bani. Cea mai ușoară cale de a-ți face un brand este să scrii despre brandurile altora? Pînă a-și anexa la propriul nume burtiera de analist media și brandmaker, Iulian Comănescu a făcut de toate: a scris texte pentru emisiunile lui Florin Călinescu în zorii ProTV -ului, a făcut ziaristică, a încetat să facă ziaristică, și-a făcut blog, a stat cu ochiul pe fiecare mișcare a presei „clasice” și pe fiecare cifră de afaceri a mogulilor mediatici, a transformat furnica în imaginea psdului ca soluție pentru a-l face pe Băsescu să nu mai rostească sintagma „poporul meu”, a făcut imagine pentru Adina Vălean, parlamentar european și soția lui Crin Antonescu (construcția de imagine s-a limitat doar la statutul de europarlamentar, nu și cel de soție, bineînțeles), a lansat o carte, care de fapt a și servit drept inspirație pentru tema acestui număr – Cum să devii un nimeni. Mecanismele notorietății, branduri personale și piața media din România. L-am prins într-o scurtă trecere prin Chișinău, în drum spre Ungheni, unde realizează stylebook-ul postului de televiziune local.

 
De ce ați scris această carte? Din plăcere, din ciudă, din invidie, din sete de glorie?
Cred că din plăcere… Nu pot să zic că din sete de glorie, doar că aveamla ora aceea o anumită vizibilitate și nu cred că aveam nevoie de mai mult. Nu vreau să fiu celebru.

Ha! De ce?
Nu știu la ce mi-ar folosi.

Nu poți să zici că ai ambiții modeste în timp ce vrei ca mesajul tău să ajungă undeva. Altfel, ți-ai fi făcut jurnal intim și nu blog, apoi carte.Pe un subiect care se presupune a fi cel puțin fierbinte, dacă nu incandescent, dacă e să folosim limbajul otv-ist.
Am început să fac blogul prin 2006. Din cauza că jurnalismul nu-mi mai aducea nici o satisfacție – nici profesională, nici financiară. Ceea ce nu s-a dovedit socoteală chiar grozavă, căci, în afară de cei care mă citesc, și sînt 1500 de oameni care mă citesc zilnic, apar și oameni care mă urăsc. Nu știu exact de ce, n-am înțeles, mai ales la nivelul meu destul demodest de vizibilitate.

Da, în ultimul timp m-am ciocnit și eu cu mahalagismul virtual. Lucrul pe care-l facem în viața reală – ne protejăm, ne creăm o lume confortabilă din punct de vedere psihologic, este cam imposibil pe net. Ești expus. Netul te face vulnerabil.
Am fost și eu șocat la început, dar te obișnuiești. Pe net oricine poate să facă orice. Trebuie să-ți creezi imunitate la acest gen de libertate extremă. E un preț care trebuie plătit. Dar cei care te înjură nu prea au acces și nici trecere la cercurile în care te învîrți. Radu Gîrmacea, redactor de la Humanitas, întîi a fost cititorul meu de pe blog și apoi i-a venit ideea de a-mi propune să fac cartea.

Care e diferența dintre a fi un Nimeni și a fi Cineva?
Am spus în carte că în momentul în care ți se spune că ești un Nimeni, înseamnă că îi fi făcut tu ceva care a meritat, care a trezit invidia. Că eștiCineva. Eterna poveste cu capra vecinului.

Chestia asta cu capra vecinului mi se pare un băț cu două capete: e ușor să zici – oamenii ăștia mă critică pentru că mă invidiază. Înseamnă că te-ai absolvi de orice vină. Nu tu ai greșit sau ai clacat – oamenii sînt răi.
Păi, tocmai vorbeam mai sus de înjurături și critici fără nici un suport real. Aici, dincoace de Prut, sînteți mai normali și mai potoliți. Dar acolo, mai ales în sud, lumea este altfel, mai vocală…

Ce ar însemna asta?
Nu avem vocație constructivă. Sîntem sub vremi, cum ar spune nu știu care din cronicari.

Nu e un fatalism oarecum comod? Vai, noi nu sîntem responsabili de nimic, sîntem sub vremi…
…cu fatalismul vine la pachet și această specie
de cîrteală. Și lipsa unor ierarhii, a unor autorități, adică pot să zic „Ești un nimeni!” oricui. Și aceasta e forma cea mai elegantă de exprimare. De fapt, după 89 în România sîntem foarte mulți „nimeni” pentru că în afară de noul val al cinematografiei, nu văd nici un reper clar.

Dar care e deosebirea dintre brand și imagine sau, cum s-ar zice pe la noi, imigi?
Brandul față de imagine are două diferențe – scopuri lucrative și premeditarea. Cum să exemplific? Pot să spun ce mi s-a întîmplat mie. Eu am părăsit jurnalistica și am făcut un blog, blogul a atras o carte, cartea mă poziționează ca expert, consultant sau analist media. După asta sînt chemat în Moldova, de exemplu, pentru a face un stylebook pentru IREX, iar onorariile devin mari din cauza că țin de vizibilitate. Uite-așa se întinde lanțul.

Cît durează viața unui brand? Cît apare pe sticlă? Florin Călinescu părea veșnic. Cu acel teatral Floriiiiiiin Călineeeeeeescu! ca fundament al unui cult al personalității format post ’89 ce se profila deja destul de clar. A dispărut de la PROT V și a dispărut și din viața noastră. L-am văzut nu demult, în campania voastră electorală, la Realitatea și mi s-a părut foarte incolor, pierdut, în afara subiectului…
Aceștia sînt oameni care au adus bani proteveului… Călinescu a avut o emisiune-burlan în acest sens. Teo, la fel, a fost o persoană foarte creativă și plină de tonus, care a profitat din plin de starsistem-ul PRO, este ultimul mare star pe care l-a născut acest post.

Da, Măruț pare mult mai micuț.
Acum în România formatele sînt foarte proaste. E și o epocă de restriște, m-a mirat cu cîtă atenție îi urmăriți aici. Lucrurile decad. Ora de emisie ajunge să coste o mie de euro, respectiv nu putem vorbi despre calitatea scenariilor și a prezentatorilor.

În schimb, vorbești de Andreea Esca ca despre o constantă.
Da. De zece ani, în fiecare zi, la aceeași oră, cu același zîmbet, cu aceeași formă de sacouri, cu aceeași tunsoare definitorie. După mine e cel mai bun brand din România.

E pur și simplu o tipă coerentă sau nu prea are fantezie?
Păi, dacă îți construiești un brand, trebuie să știi să te reții de la anumite lucruri. Și mie îmi place jazz-ul, dar m-am abținut să scriu despre el. Esca se opune oarecum Mihaelei Rădulescu, care și-a schimbat și look-ul, și viața de atîtea ori…

Rădulescu nu se opune Andreei Marin?
Andreea Marin și Mihaela Rădulescu sînt cam aceleași. De pe aceeași felie de tort. Se fac prea multe speculații despre meciul dintre ele…

În fond, ambele l-au împărțit pe Bănică jr.
Da, bine că în perioade diferite. Dar cred că ar trebui să-l întrebăm și pe el cît sînt de diferite și cu ce e mai bună una decît alta. Din punctul meu de vedere nu sînt opuse, seamănă. Provoacă mereu pentru a face primele pagini ale ziarelor. Despre Esca nu s-a vorbit prea mult ca persoană, poate ceva despre nuntă sau despre nașterea celor doi copii… Și, la momentul în care a cerut bani ca să apară pe coperțile revistelor, nu a prea apărut. Massmedia s-a răzbunat, zicînd că „Esca nu vinde” tirajul. Poate plictisi la un moment dat, dar nu trebuie să-i cerem mai mult decît este. Nu face decît să citească niște texte de pe prompter și are 10-12 puncte de rating (aproape 2 milioane de privitori), deci, pot fi numite știri.

Cine din presă mai are, cum zici tu, burtiera asta de brand?
Citesc acum biografia lui Menken, un mare ziarist, dar și autor al „farsei căzii de baie”, căreia i-a născocit o nouă biografie, apoi fiindcă se plictisea la Baltimore, unde era acreditat ca reporter pe lîngă primărie, a fabricat o istorie cu un om sălbatic care bîntuia prin cartiere… Și, fără să vreau, fac paralele cu presa românească. Marii ziariști au și la noi glandă de asta de poltroni. Ca și Ion Cristoiu. N-a fost doar părintele gogoriței cu găina care a născut pui vii, el a reinventat știrile în presa românească. Toată lumea l-a înjurat, dar Cristoiu are un loc definitiv în istoria presei românești.

De ce a prins istoria cu găina?
Cred că e și o anumită complicitate cu cititorul sau spectatorul. Oamenii nu vor neapărat adevărul. Culmea acestor povești o atinge Elodia de la OTV, marea vedetă inexistentă. Așa e peste tot, iar la noi – puțin mai grav, pentru că sîntem într-un tărîm fermecat.

Fă-mi o listă de branduri personale mai reliefate care nu au nimerit în carte.
Nu am o modalitate de ierarhizare. O să încerc să le numesc pe măsură ce-mi vin în minte. Un exemplar interesant poate fi Dragoș Bucurenci, care a lucrat foarte mult la identitatea sa de activist civic, ce, la un moment dat, i-a servit destul de curios, provocînd oprobiul lui Liiceanu și Pleșu. Care, după mine, s-au purtat inadmisibil cu el.

Ce a făcut?
Bucurenci a pus pe masă un fel de nucleu ideologic de noua stîngă – stînga eco, cred că și din frondă, există un fel de Che Guevar-ism în România la ora actuală.

Sînt tineri, e normal.
Asta zicea Petre Țuțea – că parcurgem viața de la stînga la dreapta, dar am impresia că acum în România e cam pe dos.

Eu nu cred că tinerii sînt pesediști, e o altă stîngă.
Sigur că e alta, e o stîngă stradală, alternativă, un fel de neuroză. Și Bucurenci, într-un mod extrem de civilizat, a pus documentul pe masă și a fost lovit cu baroase de către intelighenția mai vîrstnică. În fond, pe lîngă cucuie, cred că i-a adăugat niște puncte de notorietate bătaia asta. Morala este că e bine să te bați cu cineva care e mai sus ca tine, că atunci cîștigi tu. Eu, fiind cu vreo 15 ani mai bătrîn, nu fac decît să privesc cu simpatie acrobațiile ideologice ale lui Bucurenci.

Cum ți s-a părut campania electorală?
Toxică. De obicei stau de o parte, numai dacă nu am interese financiare, dar de data aceasta a trebuit să mă implic, mai ales că am făcut și site-ul acesta www.presa.nu, finanțat de Andrei Gheorghe.

O, Andrei Gheorghe a ajuns să finanțeze site-uri?
A cîștigat o mulțime de bani. Bineînțeles că nu e încă un mogul ca Patriciu sau Vîntu…

Am înțeles că a fost cel mai scump brand personal vîndut în România, un milion de euro.
Nu știu dacă e cel mai scump, dar a fost bine negociat de Dragoș Grigoriu, cel care a scris și prefața la cartea mea. Este cel mai bun brandmanager neafiliat la ora actuală pe piața de publicitate din România. Este un tip care se pricepe foarte bine la bani. Dar vorbeam de Andrei Gheorghe. Este hiperinteligent…

Suficient de scandalos…
Asta i s-a întîmplat. România este și o țară foarte ipocrită. Știu ce spun, pentru că am scris foarte mult despre vedete. Este extrem de plicticos să scrii despre vedete. Vine de la Andreea Esca și e un standard impus de Adrian Sîrbu: vedeta fără cusur, aproape fără funcții fiziologice. În revistele străine, de exemplu în “Rolling Stone”, un cîntăreț faimos poate fi întrebat despre orice – despre băutură, relații, defecte… La noi – nu.

Dimpotrivă, mi se pare că presa de scandal numai de funcțiile fiziologice și se interesează. Cît de aproape este un brand de persoana care îl poartă?
Un brand personal nu poate fi altceva decît ceea ce ești tu – există o reducție, o optimizare, dar nu trebuie să fii altcineva. Andrei nu a fost foarte interesat în a se disimula. De aceea a și fost atît de atacat. Riscul care vine la pachet este să te rinocerizezi. Asta se întîmplă și cu politicienii, care sînt atît de tăvăliți și atacați, încît nu mai pot fi altfel. Bismarc spunea că pentru a te menține sus îți trebuie tot atîta măreție cîtă josnicie îți trebuia ca să fi ajuns acolo. E preferabil să fii imuabil și etern ca Andreea Esca și să nu sari de la una la alta ca Dragoș Bucurenci, de exemplu, care, înainte de a fi activist, a scris un roman despre droguri – Special cake. Și dacă îl cauți pe Google, această trimitere apare în prima pagină de rezultate. Deci e o fractură de imagine – să fii preocupat și de droguri și de ideologie ecologistă. Iar Andrei Gheorghe e la o etapă cînd trebuie să facă altceva. Să se redefinească. Probabil de asta a făcut și acest site. A cheltuit o mulțime de bani cu el. Publicul în România se înțelepțește, dar e de văzut dacă după perioada asta de pseudovedete și de fantome extrem de expuse să se caute oamenii cu o anumită consistență.

Ai uitat să menționezi maneliștii…
Marea greșeală e că noi n-am valorizat manelele…

Mi se pare că România este manelizată de sus pînă jos. Ce altă valorizare?
E manelizată, dar în ciuda mecanismelor omologate. Nu este o specie underground, pentru că e foarte populară. Este un soi de clivaj de  postmodernism avant  la letre, o imitație, o memetică ca și PROteveul, care e și el un fel de M2, un fel de Adibas, Lacosta sau Sonic. Din punct de vedere geografic, sîntem la marginea hărții și, respectiv sîntem niște colportori, niște imitatori. Manelele nu sînt ceva separat românesc, în Serbia se cheamă turbofolk, la bulgari se cheamă cialga, sînt peste tot. Din acest substrat cultural foarte vital niște nații mai lipsite de snobism au lansat un Bregovic. Bregovic est un manelist extrem de sofisticat. El știe foarte bine ce face, a învățat filosofia și s-a apucat de muzică ca să nu predea marxismul pe vremea lui Tito. Dintr-un soi de snobism și un soi de filooccidentalism stupid noi am reușit să împingem aceste manele în underground, să le păstrăm la un nivel estetic nesatisfăcător pentru tipi ca mine sau ca tine. Dacă intri întrun magazin muzical din Londra sau Berlin, ce vezi la raftul cu muzică româneacă? Taraful din Clăjani, Irina Loghin și cam atîta. Alții au știut ce să facă cu tot acest spanac muzical. Sînt convins că aveți și aici diverși hibrizi muzicali.

Ce branduri ai reperat în Moldova?
Cred că Vaculovschi, am auzit multe despre Dumitru Crudu, dar nu-l cunosc personal, Lorena Bogza… Cred că ProTV-ul de aici repetă ProTV-ul de la București din anii ’90. Am văzut o emisiune de-a ei, atunci cînd apăruse „Codul da Vinci” și a invitat în studiou preoți ortodocşi și catolici. E o bună găselniță jurnalistică. Nu știu ce face zi de zi, dar cred că este un cineva în țara asta, ceva mai mult decît o vedem noi de la București, făcînd ocazional corespondențe și reportaje. Dintre politicieni cred că sînt branduri Voronin și Lupu mai degrabă decît  Filat și Ghimpu. Au mai multă consistență. Lupu mă intrigă. Nu știu cu ce se ocupă acum, dar în 2006 am făcut un interviu cu Tarlev pentru o televiziune germană și mi-a părut un tip grozav.

Tarlev, un tip grozav?
Da, a făcut un întreg tărăboi cu embargoul ăla cu vinurile moldovenești. A făcut niște declarații politice surprinzătoare pentru spațiul ăsta. Am văzut ruși (căci sînt mulți bani rusești în industria vinului de aici) care seara la masă înjurau de mama focului Moscova și pe Putin și am văzut români care lăudau rușii. Ciudat că rușii de aici votează cu comuniștii, în moment ce în Rusia comuniștii nu mai sînt actuali, probabil se mai flutură niște spaime.

Și din șoubiz? Ce vezi?
O-zone. E cel mai mare brand muzical, mai degrabă moldovenesc decît românesc. Logodnica mea face o emisiune despre călătorii la TVR, care se numește Bazar și, fiind la Tokio, s-a întîlnit întîmplător și cu managerii internaționali de la Cat Music, cei care au vîndut piesa în Japonia, și niponii i-au întîmpinat ca pe niște zei: vai, vă mulțumim că ne-ați adus această piesă! Sînt imenși, O-zone. Dar s-au constituit mai degrabă printr-un mecanism viral: un puști, pe nume Garry Brodsman, a pus pe net un clip în care dansa pe Dragostea din tei și, cum era un tip grăsuț și foarte amuzant, a fost foarte popular, e și acum printre primele 200 de clipuri privite pe Youtube. Apoi a apărut Laura Mitrache cu Haiducii în Italia, care a făcut un cover la Dragostea din tei. Și, la un moment dat, cînd erau deja pe desființate, ozonii s-au trezit. Și au ajuns pe primele poziții peste tot în lume, chiar și în UK, ceea ce e cu totul deosebit, mai înțeleg în Italia sau Germania, dar UK!

Hai să facem un experiment. Să facem un brand personal din anonimul X. Ca să-l parafrazăm pe Putin, din orice maimuță se poate face un președinte. Cu ce începem?
Cred că vom încerca în politică, nu? Vom face abstracție de apartenența la partid, că nu prea are importanță. Trebuie să-i dăm o ideologie autentică în primul rînd. Ar putea să meargă într-o zonă conciliantă între moldovenii-români și ruși. Ar trebui să vină cu un mesaj unificator interetnic. Să ne unim între noi moldovenii – unire internă, pe urmă mai vedem… Trebuie să caute tinerii, pe care nimeni nu-i caută în politică. Apropo, voi sînteți destul de politizați și luați în serios ceea ce s-a întîmplat în primăvară  aici. Deci, tinerii pot fi un target. Băsescu a adus niște tineri, dar un număr absolut nesemnificativ.

Poate din cauza că trăiesc mai bine.
Și trăiesc mai bine, și politicienii au un discurs mai sclerozat, mai vetust. Ecologia este o cale regală pe care n-o bate nimeni. Și aici ar prinde, mai ales că și Chișinăul a devenit tot mai aglomerat şi sînt probleme cu curățatul străzilor, poluarea… Încă mai aveți ce salva. Aici mănînc cu plăcere salată, pentru că are gust, în România legumele și fructele au înăuntru talaș. Precum am spus, acest tînăr politician ar trebui să aibă un melanj ideologic. Nu mai trăim în lumea unde sînt foarte definite stînga și dreapta. Și, lucru important, ar trebui să rezolve problema comunismului. Dumneavoastră aveți niște guvernanți care se trag spre vest și o economie care se trage spre est. Cum o să se termine asta? Mi se pare lipsit de onestitate să vîndă integrarea europeană.

Mie, dimpotrivă, mi se pare că în sfîrșit se fac niște pași reali în această direcție…
Trebuie să fie bărbat și nu femeie…

Ce misogin!
Pentru că Moldova este încă falocrată, ca și România…

Falsul falos, da?
Să fie sub 40 de ani, să fie activ pe Facebook, să aibă un blog…

Bloggerismul dă bine la politicieni?
În România e ok. Iliescu e un blogger redutabil, și Năstase.

Și îl scriu chiar ei sau, cum e pe la noi – scriu cei de la PR, scriu nevestele, scrie cineva din partea nunului…
Iliescu folosește foarte mult conversația de pe blog – are mai mult timp și mai puțină forță pentru întîlniri off-line. Dar scrie el, e inconfundabilul său limbaj de lemn. Mă rog, poate că și dictează, fiind un om cu virtuți de comunicare fenomenale. L-am avut într-o emisiune „După bloguri” și, straniu, filmat din profil, își pierde toată carisma, tot farmecul feţei aia de clown – funny face, emoticon Iliescu. Redutabil bătrînul.

Vorbeam, totuși, de Brandul X.
Da. Se poartă Twitter-ul. Trebuie să fie și acolo. Dar trebuie să fie destul de conservator ca valori familiale – soție, unu-doi copii. Trebuie să aibă relații cu politicienii din România, Europa, Rusia. Nu sînt specialist în politica rusească, dar cred că se găsesc acolo și politicieni mai de doamne-ajută, nu numai catastrofe. Trebuie să angajeze o echipă de experți care să-i creeze doctrina, în România nu prea sînt, de aceea doctrinele arată ca dracu. Freacă toți aceleași trei idei pe care le copiază unii de la alţii. Are nevoie de o platformă clară care nu trebuie să aibă nu mai mult de 30 de puncte – circa două pagini de text.

Ca un meniu de restaurant normal. Un meniu de 70 de pagini nu face un restaurant mai bun.
Urmează să-i facem training-uri de dicție, retorică, de televiziune. În general, atunci cînd am de construit o imagine, obișnuiesc să lucrez cu cei mai buni specialiști. Dacă e stilist, apoi este licențiat în istoria modei la Sorbonna, dacă e vorba de lecții de dicție – atunci lucrez cu cele mai sonore nume din  televiziuni, etc..

Dă un mic detaliu de memorizat pentru cei care merg la o dezbatere în televiziune.
Contează foarte mult și pe ce scaun te așezi într-un studiou. Recomand locul cel mai bun – în Tema numarului nr 41 . 32 / februarie 2010 mijloc. Dacă sînt trei invitați. Ca prezentator, vei ține să relaționezi cu cel de-al doilea, dă mai bine la cadru. Și, după ce te aşezi pe scaunul corect, ai grijă de construirea mai rațională a discursului. Pot să spun ce am observat aici – politicienii vorbesc extrem de lung. Culmea e că se vorbește mai puțin aiurea decît în România dar, în schimb, folosesc cuvinte improprii. Politicienii moldoveni ar trebui să se dezică de discursurile de activiști de partid de 25 de minute, care să vrea să spună totul și, în rezultat, să nu spună nimic. Acum în lume se poartă sincroane de 8 secunde.

În afară de scurtarea discursului?
L-aș îmbrăca în haine nemțești…

Sper că nu ca pe Mazăre, așa cum s-a perindat anul trecut pe catwalk…
Nu, se are în vedere haine de bună calitate. Nu știu aici, dar la noi politicienii au costume extrem de proaste.

Ai uitat că noi sîntem cea mai săracă țară din  Europa, respectiv costumele sînt scumpe și strălucitoare, să vadă lumea cine mănîncă gras…
Știi care a fost problema lui Boc? A venit după Tăriceanu, fost manechin și actual multimilionar. Și, boc-boc-boc, apare Boc, cu costumele alea boț și cu ochelari de cameleon, care se întunecă la lumină. Ce să-i zici? I-aș recomanda doar să caute pe la Palatul Victoria, poate mai găsește un costum de-al lui Tăriceanu, mai scurtează pantalonii, mai mută nasturii…

Păi, dacă Tăriceanu a fost unu, iar Boci – deja patru, se suprapun şi nu mai stricăm costumul. Altceva?
Dacă le face pe toate astea inteligent, eficient și dedicat, vom avea în scurt timp un Brand politic extrem de vizibil în țară.

Să vedem cine o să-ți adopte sfaturile… Vii des prin Chișinău, ce ai mai remarcat demn de atenție?
Sînt fascinat de ce se întîmplă la Chișinău, e un loc minunat! Aveți niște localuri extraordinare, de care n-avem la București, de exemplu ăsta în care stăm acum. Și nu numai în Chișinău – în Cimișlia, la Ungheni găsești niște locuri în care se mănîncă nemaipomenit, chiar aveți acest dar, în ultimul loc găsești ceva bun de mîncare și e curat și plăcut. Uite, din asta ați putea face un brand!

Branduiţi-vă! ghid pentru începători

1_d28d46ec2bMulţi dintre noi consider ă crearea propriului brand un lucru necesar doar vedetelor ca Britney Spears sau Paris Hilton, însă fiecare dintre noi reprezintă un brand. Crearea propriului brand, prin definiţie, este procesul prin care ne promovăm (ne prezentăm, publicăm…etc.) în faţa altora. Putem folosi aceleaşi strategii care fac ca vedetele şi companiile să fie atrăgătoare pentru public. Putem folosi legile brandului la fel ca şi ceilalţi, ca o companie sau ca un produs. Instrumentele sociale media au nivelat terenul de joc, permiţîndu-ne să atingem înălţimi incredibile, la preţul timpului nostru. Vom încerca să vă descriem procesul de formare a propriului brand, astfel încît să începeţi să vă gîndiţi ce faţă doriţi să arătaţi întregii lumi şi cum să vă poziţionaţi pentru succes.

Descoperiţi-vă Brandul
Descoperirea propriului brand constă în: a decide cu ce vrei să te ocupi pe tot parcursul vieţii tale; stabilirea scopurilor în viaţă; formularea unei misiuni, viziuni şi a unei idei a brandului (ce faci şi pentru cine o faci), deasemenea în crearea unui plan de lucru. Aţi fost vreodată apreciat ca un om inteligent sau cu un simţ bun al umorului de către rude sau colegii de lucru? Această descriere a dvs. va face parte din brand, în special dacă  simţiţi că aceste caracteristici vă aparţin cu adevărat. Pentru a şti dacă v-aţi descoperit brandul trebuie să egalaţi ecuaţia: propria impresie = felul in care vă percep oamenii. Înainte de a trece la următorul pas, trebuie să vă alegeţi o nişă în care să fiţi maestrul domeniului ales. Cînd spun domeniu, mă refer la un segment cu puţini concurenţi şi numele dvs regăsit, la propriu, în domeniul online. Odată ce aţi clarificat toate aceste chestii, e timpul să vă creaţi brandul.

Creaţi-vă brandul
Acum că ştiţi ce doriţi să faceţi şi aţi ales deja o nişă de lucru, cel puţin în gînd, e timpul să le indicaţi pe o foaie de hîrtie şi online. Totalitatea elementelor necesare pentru crearea brandului se numeşte “Personal Branding Toolkit” (set de instrumente ale brandului personal). Acest set de instrumente conţine următoarele elemente, ce vor ajuta la evidenţierea brandului şi atragerea publicului:

1. Cartea de vizită: Nu are importanţă dacă sînteţi student, şef de departament sau consultant, fiecare persoană trebuie să posede propria carte de vizita. Cartea de vizită trebuie să conţină fotografia dumneavoastră, titlul brandului (ex. Expert Financiar la Bălţi), o adresă “preferată” de contact şi, dacă e necesar, un logo. Puteţi să vă creaţi propria carte de vizită şi să o trimiteţi prin telefonul mobil utilizînd siteurile mydropcard.com sau rmbrme.com. De asemenea, BusinessCard2.com este o reţea socială reuşită pentru crearea şi  istribuirea cartelei tale mai multor persoane.

2. CV/scrisoare de intenţie/recomandare: Acestea sînt documentele tipice de care veţi avea nevoie pentru aplicarea la locuri de muncă sau la interviuri (ceva ce aproximativ 2 mil. de şomeri fac în acest moment). Plasaţi CV-ul dumnevoastră online şi adăugaţi elemente sociale, pentru a-l face ultimate social media resume (CV optimizat pentru resurse media de socializare).

3. Portofoliul: Orice aţi folosi, formatul CD, internetul sau portofoliul printat, e o metodă foarte bună pentru a arăta lucrurile realizate în trecut, ceea ce poate să convingă unele persoane că puteţi obţine aceleaşi rezultate şi în viitor.

4. Blog/website: Trebuie să deţineti un site web, preferabil să conţină numele dvs. În dependenţă de cine sînteţi, cît timp aveţi la dispoziţie şi dacă puteţi să acceptaţi critica celorlalţi, trebuie să alegeţi între un blog sau site simplu. Cei cu blog vor avea o bază mai puternică decît ceilalţi, deoarece blogurile sunt mai solicitate şi vă pot oferi un şir de experienţe folositoare.

5. Profil Linkedln: un profil Linkedln este o combinaţie între CV, scrisoare de intenţie, recomandare şi o bază de date a reţelei dumneavoastră. Folosiţi-o pentru a vă face publicitate, pentru a căuta un post de lucru sau pentru a cunoaşte persoane noi.

6. Profil Facebook: Peste 160 mil. de persoane au un profil, dar aproape nimeni dintre ei nu şi-a format brandul folosind această reţea în mod corect. Asiguraţi-vă că aveţi o fotografie de profil doar cu dvs, excluzînd sticlele de vodka sau gesturi vulgare. De asemenea, completaţi secţiunea profilului referitoare la experienţa dvs de lucru, şi faceţi imposibilă “taguirea” dvs. în fotografii şi clipuri video de către alţii.

7. Profil Twitter: În profilul Twitter, folosiţi aceeaşi imagine a profilului de pe Facebook şi LinkedIn. Folosiţi un fundal distinct, şi plasaţi un link spre blogul dvs sau profilul LinkedIn. Pe Twitterbacks.com puteti găsi instrumente ce vă vor ajuta să personalizaţi profilul de pe Twitter. Twitbacks.com de asemenea vă va ajuta în promovarea profilului dvs.

8. Rezumat video: Un rezumat video este un scurt film cu dvs, în care veţi explica de ce sunteţi cel mai bun pentru un post anume. Aveţi la dispoziţie aproximativ un minut pentru a vă descrie brandul, iar după ce îl încărcaţi pe youtube, veţi putea să transmiteţi linkul managerilor ce angajează.

9. Vestimentaţia: Stilul dvs este foarte important pentru a vă putea evidenţia în mulţime. Alegeţi haine ce vă reprezintă cel mai bine, deoarece vor fi vizibile în pozele profilurilor dvs, dar şi în întîlnirile din viaţa reală.

10. Adresa de email: Să nu subestimaţi valoarea adresei dvs. de email. Majoritatea persoanelor utilizează emailul în toate reţelele sociale, iar cînd sunteţi contactaţi într-o reţea, sunteţi notificaţi prin email, aşa că  bişnuiţi-vă cu ideea că emailul e şi el un instrument de promovare. Adresa de email deschide multe posibilităţi. Folosiţi Gmail, e mai accesibil. Adresa poştală ar trebui să aibă structura: “nume.prenume@gmail.com”

Ce urmează?
După ce aţi cheltuit atîta timp pentru formarea “setului dumneavoastră de instrumente”, e timpul să-l arătaţi lumii, în special auditoriului dvs. ţintă. Să nu credeţi că odată ce l-aţi format, lumea va veni de la sine. Doar în cazul în care sînteţi cea mai norocoasă persoană din lume, în rest va trebui să comunicaţi cu tot publicul.

Definiţie
Formarea brandului personal reprezintă un proces prin care indivizii se evidenţiază din mulţime, descoperindu-şi o valoare unică, profesională sau personală, afişînd-o cu un mesaj şi o imagine, pentru a atinge un obiectiv anume. În aşa fel, indivizii pot să-şi proclame recunoaşterea ca experţi în domeniul ales, săşi creeze o reputaţie şi credibilitate bună (şi să-şi crească încrederea în propriile forţe).

Procesul
O campanie de formare a brandului personal executată corect creează o puternică legătură între indivizi şi valorile ce le oferă. Brandul personal e ceva obişnuit printre vedete ale sportului, politicii şi divertismentului. În business, indivizi ca Donald Trump, Martha Stewart şi Jack Welch au obţinut un enorm succes (şi vizibilitate personală) prin promovarea propriului brand. Donald Trump vă va arăta cum să deveniţi mai bogat. Martha Stewart vă va demonstra cum să arătaţi bine. Jack Welch vă va povesti cum să jonglaţi cu un business.

Branding-ul personal începe de obicei cu stabilirea unui inventar al competenţelor de bază, expertizei, abilităţilor demonstrate, nivelului actual de recunoaştere ce reiese din cercetarea de piaţă sau din feedback. Întrebările ce urmează a primi răspuns sînt: cine are nevoie să ştie despre tine, pentru ce rol eşti cea mai indicată persoană şi ce te diferenţiază de alţii în domeniul tău.

Ce este un brand personal

P_0948ec7fceSimplu spus, un brand personal este o sumă de elemente intangibile care îţi cresc valoarea percepută în mintea celor care intră în contact cu tine. Conceptul este relativ recent – a ap ărut prima dat ă acum 10 ani într -un articol numit “The Brand Called You ”, de Tom Peters.

Fazele creării brandului personal
Metaforic vorbind, crearea unui brand personal este similară construirii unei cladiri. Există o fază de concepţie, una de construcţie, apoi, pe termen lung intervin în mod necesar lucrări de consolidare. În unele cazuri, pe baza aceluiaşi proiect se construiesc mai multe clădiri în locaţii diferite, iar dacă proprietarul afacerii are suficientă credibilitate, va putea să dezvolte proiecte de anvergură şi va atrage finanţări pe măsură. Pentru crearea unui brand personal puternic putem distinge aceleaşi faze:

1. Concepţia
Practic, acesta este un stadiu de analiză în care îţi identifici punctele tari şi slabe, domeniul tău de expertiză şi cele mai importante elemente de imagine cu care vrei să “ieşi în lume”. Este de fapt o muncă de autocunoaştere foarte interesantă. În multe cazuri, ideile iniţiale despre poziţionarea pe piaţă a celor care îşi crează un brand personal vor fi foarte diferite la finalul fazei de concepţie.

2. Construcţia
Acest stadiu determină strategiile de poziţionare şi canale de comunicare prin care vei transmite pieţei-ţintă mesajele tale. Cîteva dintre vehiculele esenţiale pentru transmiterea mesajelor de branding personal sunt: Internetul, scrierea de articole, participarea la evenimente, comunicarea prin email şi telefon, etc. Este foarte important ca în acest stadiu să găseşti nu doar canalele de comunicare potrivite ci şi doza corectă de informaţie pe care o transmiţi pe fiecare canal.

3. Consolidarea
În această etapă controlezi mediul în care te mişti pentru exprimarea brandului personal. Felul în care te îmbraci, maşina pe care o conduci, firma la care lucrezi, oamenii cu care te întîlneşti… toate acestea sunt elemente ale mediului în care îţi expui identitatea de marcă. Regula de bază aici este coerenţa – de exemplu, felul în care te îmbraci corespunde cu modul cum vorbeşti, cu locurile pe care le frecventezi şi oamenii cu care îţi petreci majoritatea timpului.

4. Contextualizarea /Conectarea
Aceasta este etapa “ieşirii din cutie”. Ideea este să îţi construieşti un brand personal versatil ce poate fi folosit în diverse contexte. În analogia cu construcţiile de clădiri, este ca şi cînd ai finaliza cu succes o primă construcţie şi vrei să te apuci de altele, pe baza experienţei acumulate. Te conectezi cu experienţa şi expertiza altora pentru a crea proiecte comune. Este stadiul în care majoritatea oamenilor care au atins succesul dorit îşi pun întrebarea “Ce urmează?”. Aceasta este o întrebare firească datorită nevoii de evoluţie a omului. Un exemplu tipic ar putea fi cel al boxerului Mihai Leu, care după încheierea carierei în box, a devenit pilot de curse.

5. Consacrarea
Acesta este stadiul reinventării brandului personal – cum să treci la nivelul următor. În analogia cu construcţia de clădiri, el corespunde dezvoltării de proiecte imobiliare de anvergură. Exemple tipice de consacrare a brandului personal sunt sportivii care devin antrenori de succes, sau vînzătorii care devin  instructori pentru echipele de vînzări. Este trecerea naturală de la stadiul de discipol la cel de maestru.

6. Contribuţia
Acesta este stadiul transcenderii brandului, momentul în care  evii independent de brandul tău şi te poţi dedica oricărui tip de proiect întrucît brandul este puternic şi flexibil şi “lucrează pentru tine”. Este cazul unor personaje celebre cu proiecte filantropice extraordinare: Oprah Winfrey sau Bill Gates. Practic, orice faci, oamenii te urmează. Contextualizarea, consacrarea şi  contribuţia nu sunt stadii obligatorii pentru crearea unui brand personal puternic, în sensul că se poate începe şi fără ele. Totuşi, dacă ai o viziune pe termen lung, este foarte important să le iei în calcul. Pentru unii oameni de mare succes ele par fireşti cînd ajung la decizia de a trece la nivelul următor.

Vasile Ernu scriitorul şi provocatorul

guuam_1Acum 15 minute s-a produs lansarea cărţii tale la “Librăria din Centru”… Nu atît lansarea, cît ceea ce a fost pînă la lansare a provocat foarte mari discuţii – pe net, la telefoane… De fapt, înţeleg că a fost o chestie foarte bine calculată de la bun început. Ţi-ai ales două personaje-cheie care să vină să discute despre cartea ta: Marc Tkaciuk, căruia întîi trebuia să-i fie oponent Sandu Tănase, dupa aceea trebuia să-i fie oponent Oleg Serebrian, după aceea… ce s-a întîmplat?

Sîntem prea obişnuiţi cu lansări la care vin fie prieteni, fie oameni din breaslă – un cerc oarecum închis. Noi între noi ne citim, ne lăudăm, ne spunem păsul şi cam atît. O poveste care devine total neinteresantă.

Bine, asta este metoda clasică. Tu ai dorit să mergi pe altă metodă, tu ai ales provocarea, ai ales scandalul. Deci? Ce-am avut?
Precum am zis, puteam să-mi aduc o mulţime de prieteni care să-mi vorbească frumos, puteam să-mi aduc oameni  importanţi, o jumătate de Guvern, cred… Şi aici intervine povestea asta, în care “patrioţii” s-au scandalizat, s-au oripilat, s-au spart în figuri că nu vor sta în aceeaşi încăpere cu Tkaciuk… Sincer spun, eu cred că Republica Moldova  are prea mulţi patrioţi şi prea puţini cetăţeni. Dar este o problemă mai veche.

Nu ştiu dacă e adevărat,  dar sună frumos… Deci.
M-am gîndit sa fac un sparring, de fapt e o poveste mai lungă legată de acest personaj, Marc Tkaciuk.

Ai obsesie pentru el?
Nu. Am încercat să aduc un personaj mai de o anumită coloratură, care ţine de economia cărţii mele…

Hai să recunoaştem că a fost de fapt un truc de PR foarte bun.
N-a fost nici un truc de PR.

Dar nu mă convingi… Tu de fapt nici nu-ţi doreai pînă la urmă ca el să vină, ceea ce s-a şi întîmplat, nu a venit. Dar în schimb s-a discutat despre asta două săptămîni. Ştii care au fost reacţiile, ai participat…
Nu este un truc de PR şi pot să demonstrez lucrul ăsta. S-a spus de cîteva ori în presa naţionalistă că aş fi prieten cu Marc Tkaciuk. Nu ne-am văzut niciodată în viaţă…

Avem aşa ceva? Presă naţionalistă?
În România da, aici… bănuiesc că ar trebui să fie.

Te-ar deranja o asemenea afirmaţie, că eşti  prieten cu Marc Tkaciuk?
Pe mine nu mă deranjează adevărurile, pe mine mă deranjează neadevărurile. Pot să spună asta despre oricare membru de guvern pe care îl cunosc, căci sînt amic sau fost amic… Dar cu Tkaciuk m-am văzut prima dată aseară. Eu îmi calculez gesturile…

Tocmai asta e, a fost un calcul foarte bun, eu te felicit pentru asta…
Stai să mă explic. Calculul meu nu este să arăt ce oameni pot să aduc sau să nu aduc. Pe mine mă interesează altceva. De exemplu, am pus un pariu cu mine însumi, că eu pot să deconstruiesc mitul din mintea moldovenilor, mitul Marc Tkaciuk, în trei luni. Pot să fac chestia asta. Pot să deconstruiesc cînd vreau şi cum vreau.

Mitul Marc Tkaciuk în trei luni? Hai să-şi propun altceva mai bun: deconstruieşte mitul Vasile Ernu într-un minut.
Mitul Vasile Ernu? Eu nu sînt un scriitor care se construieşte pe bază pe tehnici de PR şi de management.

Pai, tu tocmai asta faci! O faci bine, nu te acuz…
Stai să le luăm pe rind. În ziua de azi cartea nu se mai dezlipeşte ca în trecut de scriitorul în carne şi oase. Cartea şi scriitorul fac un cumul întreg.

Tu crezi? Cartea nu mai are viaţa ei aparte? O carte bună are viaţa ei aparte, o carte mai puţin bună trebuie să fie legată de scriitor?..
O carte în ziua de azi este legată de scriitor datorită mediilor în care trăim. Cartea este un produs, însă un produs de un anumit tip. În primul rînd, cartea concurează cu alte medii, cel mai mare concurent este cultura de masă. Ceea ce era scriitorul acum un secol, sînt astăzi starurile rock, tv, cinema etc. Scriitorul împrumută din aceste noi medii şi se bate împreună cu ei pentru atenţia publicului. De asta scriitorul devine o componentă  a cărţii lui… De aceea scriitorul trebuie să fie prezent, asta nu noi am inventat, ci spaţiul Occidental.

Bine, în anii ‘70-80 scriitorul a fost mai ceva decît starurile, fenomen ce poate să revină acuma, pentru că istoria face valuri. Dar să revenim. Deconstruieşte mitul Tkaciuk şi mitul Vasile Ernu.
Mitul Vasile Ernu las’ să-l deconstruiască Tkaciuk.

Dar nu are el treabă cu tine, vezi că nici nu a venit la lansare, nu a dorit să fie folosit în PR -ul tău.
Glumesc. Pentru mine punerea lui Tkaciuk în această combinaţie de posibil vorbitor a fost mai degrabă aruncarea unei mănuşi, doar nu l-am invitat în calitate de prieten.

Dar nici în calitate de duşman. Ci de personaj care aduce oameni.
Nici în calitate de duşman, ci de oponent. Noi sîntem oponenţi într-o anumită formulă de joc. În timpul apropiat vom organiza o dezbatere în care vom fi oponenţi evidenţi, în care vom lucra în echipe de dezbateri publice. Ca să te baţi cu Marc Tkaciuk în primul rînd trebuie să-l aduci pe scenă.

Dar nu mi se pare un personaj cu care mai trebuie să te baţi, mie mi se pare uşor răsuflat, uşor dezumflat, uşor din ziua de ieri. Ce rost are? Era bine să te baţi cu el cînd era la putere…
Bătaia nu înseamnă a lovi, e o chestie de polemică. Oricum el reprezintă cel mai puternic partid, ca să ne înţelegem. Problema cea mai mare nu este mitul, problema cea mai mare  este modul în care reacţionează intelectualitatea basarabeană.

Dar tu ai prevăzut reacţia lor!
Dar eu nu pot să cred că oamenii pe care îi consideram cu mintea deschisă reacţionează într-un fel ca “nu pot sta în aceeaşi încăpere cu Marc Tkaciuk”. Păi nu poţi să te baţi fără să intri într-un dialog.

Dar tu ai avut nevoie de dialog în seara asta? Mi se pare că ai avut nevoie doar de  discuţii în jurul numelui tău şi al cărţii tale…
Ceea ce vă spun este următorul lucru. Ca să poţi să deconstruieşti ceva, în primul rind trebuie să-l faci vizibil. În momentul în care toţi intelectualii vobesc în felul ăsta: “uau, cardinalul negru care stă ascuns şi trage, şi face şi nu ştiu ce “ eu spun: e foarte simplu. În momentul în care îl pui pe scenă, îl faci vizibil într-un asemenea gen de dialog, lucrurile se pot dovedi mult mai simple, regele poate să fie foarte gol…

Da, admit, ambii regi pot fi goi acolo, pe ring…
Problema cea mai mare este să scot preconcepţiile şi prejudecăţile şi tot soiul de obsesii din mintea oamenilor. Mitul Marc Tkaciuk trăieşte din această obsesie a intelighenţiei şi a elitei…

Nu degeaba a făcut NLP , nu degeaba a făcut antropologie, nu degeaba a făcut tot felul de lucruri care să-i dea o anumită putere asupra oamenilor… Deci, el şi-a atins scopul. Păi şi tu vrei acelaşi lucru, numai că eşti puţin pe altă poziţie.
Eu vreau să devin un scriitor care să fie cititşi discutat. Atîta vreau.

Asta te aşteaptă, te asigur. Am înţeles deja că ai un apetit pentru scandal, deşi nu-l recunoşti. Te plictiseşte viaţa de zi cu zi?
Mă interesează să propun anumit gen de literatură şi anumt gen de acţiune care te pune automat pe reflecţie, pe gînduri.

Şi dacă ne sculăm de pe gînduri, ce urmează? Tu nu faci impresia de om chiar preocupat de temele pe care le abordează. Faci impresia de om care spune: hm, ar fi bine să-i punem la punct pe intelectuali, să vedem cum reacţionează, ar fi bine să mai facem o raită şi prin etapa asta a istoriei, să le punem pe toate într-un colţunaş şi să le prezentăm drept produs literar. Nu seamănă a fi ceva care te-a frămîntat, care te-a obsedat. De fapt, eu percep cartea ta ca pe un produs foarte bine calculat, ştiind ce puncte sensibile atinge, dar care te lasă pe tine oarecum în afara pericolului. “Am lansat. Să vedem cum reacţionaţi”. Nu?
Nu. Această carte este gîndită, este construită. Eu nu cred în scriitori care stau aşa şi îi loveşte inspiraţia…

Bine, nu vorbim de muză şi de inspiraţie. Vorbim despre ceva care te doare şi tu scrii, sau despre ceva care ar putea să atingă nervul inflamat al cuiva şi să provoace discuţii.
Sînt teme care mă obsedează de mult timp, eu cred că în scriitură se vede cînd e vorba de autentucitate sau cînd e vorba de o temă falsă, scrisă fals. Cel puţin despre prima carte a mea s-a scris aproape unanim că este o carte foarte sinceră. Asta i-a lovit pe români, sinceritatea de tip rusesc.

Ei au perceput-o ca sinceră sau tu ai vrut ca ea să fie percepută ca sinceră?
Eu vreau multe, vreau să fiu mai bun decît  Tolstoi, dar nu-mi iese tot timpul. Eu asta am putut, asta am scris. Vorbesc despre cum au perceput ei. Şi atunci îi cred pe cuvînt. Eu chiar cred ca în cartea mea există o mulţime de zone de risc, şi mie îmi plac zonele de risc…

Care sînt riscurile? Ceea ce ai vorbit tu despre PR, s-a scris într-o gramadă de articole şi cărţi, că e ultimul drog, sau despre URSS , despre GULAG , despre toate s-a discutat într-un mediu sau altul, şi nimeni nu a murit de la asta.
În spaţiile noastre de la literatură nu se moare. Deci. Formele de risc sînt legate de modul in care atingi anumite zone de establishment intelectual, mai ales în spaţiul românesc. În care ţi se încep a închide o mulţime de porţi, şi cunosc foarte bine cum funcţionează cultura româna, crede-mâ. În România, dacă că eşti de stînga eşti privit ca un om bolnav. În România trebuie să fii de dreapta, trebuie să spui că interbelicul e perioada cea mai genială… trebuie să gîndeşti pe linie…

E normal să fii de stînga pîna la 30 de ani, tu ai trecut un pic liniuţa…
Eu am trecut de treizeci de ani, dar nu cred că gîndirea ţine de vîrstă. Gîndirea nu ţine nici de dragoste, nici de ură. Asta numai în Basarabia, cînd începi să discuţi ceva, se începe: îl urăsc, îl iubesc, e de-al nostru, e de-al vostru, e paţan, nu-i paţan… Despre ce discutăm? Aceştia nu sînt termeni politici. Mie nu-mi plac “patrioţii” care discută în termeni din ăştia. Cu personaje precum Tkaciuk discuţi în termeni politici, de aceea cu ei poţi să te baţi, cu oameni care gîndesc.

Cum îţi explici opţiunea de stînga?
Stînga este ceea ce mă reprezintă cel mai mult. Reflecţia de stînga, lupta pentru un anumit gen de valori. Punct.

Nu faci impresia de om preocupat de soarta maselor…
De ce, pentru ca am şapcă şi fular, pentru că port adidaşi pe picior gol?

Pari fixat mai degrabă pe tine decît pe drepturile maselor, pe chestii sociale… Masele există ca un fundal pentru şapca ta… un fundal frumos, de fapt.
Acuma tu eşti rea!

Nu mi-am propus să fiu bună. N-ai zis tu că de fapt ăştia buni te plictisesc?
Nu aşa. Genul de lipsă de atitudine critică mă scoate din sărite. Sînt de părere că un intelectual autentic trebuie să fie întotdeauna în raport critic faţă de putere, indiferent dacă e de stînga, dreapta, albastră, verde etc.

Asta e adevărat.
Le dăm şi celor de acum cîteva luni şi o să fim apoi critici. Cînd o să-şi pună nepoţii pe tronuri, atunci o să sărim la bătaie.

Poţi să sari deja, nepotismul a început.
Nepotismul este viitorul Basarabiei.

Trebuie să mai lucrezi la sloganul ăsta, ca să-i dai o finalitate. Să revenim la intelectualitate. Tu spui că în momentul în care îţi asumi nişte riscuri, se închid nişte uşi. S-ar putea să fie ca uşile acestea s-au închis mai devreme şi tu ai adoptat stilistica asta după ce s-au închis. Sau încă nu s-au deschis? Şi e mai bine să zici: eu nici n-am vrut sa intru pe uşa asta…
E foarte greu să gîndeşti pînă la urmă în termenii ăştia: cît superi, pînă unde superi…

Cînd superi tu? Sau pe tine te-au supărat alţii…
Există o tradiţie foarte mare în spaţiul nostru, în special în cel românesc este dusă la extremă, cea de a nu fi critic în raport cu grupările de putere, chiar în raport cu grupările intelectuale, adică un intelectual la început de cale se pune bine cu toată lumea. De cînd e lumea şi pămîntul: capul plecat, pe burtă, înainte! Asta este soluţia de reuşită. Intelectualitatea în general critică numai cît îi permite puterea. Adică puterea zice: bă, pîna aici că vă tai fondurile! Şi se opreşte cu critica.

Sînt cazuri şi cazuri…
Daca ne uităm în perioada comunistă, ne mai rămîn nişte degete libere, dar găsim nişte oameni interesanţi care au luat atitudine. În perioada post-comunistă e şi mai tragic din punctul meu de vedere, dar e o poveste mai lungă, despre care scriu în carte. Prima carte am perceput-o ca foarte cuminte faţă de a doua, deşi s-a scris despre ea că una din calităţile ei mari este că e foarte curajoasă…

Eu nu văd unde ai fost chiar aşa de curajos… Imperiul rusesc nu mai există…
E problema nostalgiei, toată lumea mi-a zis: Vasile, nu ai voie cu nostalgia.

De ce nu ai voie? Cine zice nu ai voie? S-a discutat deja  foarte clar problema nostalgiei în raport cu propria tinereţe, copilărie, nu în raport cu regimul.
La mine sînt nişte chestii puţin mai ideologice, unde spun că între cele două regimuri nu există diferenţe foarte mari.

Tu ai nostalgii?
Sigur. Însă numai idioţii şi imbecilii sînt nostalgici dupa ideologii. Nu pot fi nostalgic după comunism sau după capitalism, ci după timpurile în care am trăit. Acum cîţiva, un mare înţelept al neamului, Andrei Gheorghe, zicea că moldovenii ar trebui să-şi utilizeze pretinsul handicap lingvistic ca pe un atu. Că sînt bilingvi, că sînt aşa… Mai mulţi moldoveni şi-au aplecat urechea la ideea lui Andrei Gheorghe, şi a ieşit un produs destul de bun, un brand moldovenesc care a avut success pe piaţa românească. Putem vorbi despre Vasile  Ernu ca despre o Ana Lesco a literaturii române?
Ca despre o Ana Lesco? Acuma chiar vrei să-ţi baţi joc de mine.

De ce nu, că voi exploataţi aceleaşi simboluri. Kalinka-malinka…
Da de ce nu “Noroc”?

“Noroc” n-a avut nimic cu nostalgiile comuniste…
Noi sîntem din zone total diferite cu Ana Lesco. De ce nu fraţii Vaculovschi, Dumitru Crudu, Micloş  Micleuşanu, Planeta Moldova, Pavel Stratan? Sorry, sîntem pe paliere diferite, lucrăm cu concepte diferite, eu sînt mult mai apropiat de Zahar Prilepin, de exemplu, decît de 99 la sută dintre scriitorii moldoveni. Cartea mea nu este divertisment. Punct. Divertismentul e altceva. Că noi, din cînd în cînd, îl mai utilizăm în întîlniri e una, dar cartea mea este în primul rînd antidivertisment în totalitate, ea presupune un anumit gen de reflecţie, un anumit gen de platformă de cunoaştere, creeaza dezbateri. Prima mea carte a produs peste optzeci de texte, discuţii, polemici. Băniuesc ce o să se întîmple cu cea de a doua…

Apropo, am vrut să te întreb, există vreo reacţie că s-au stresat intelectualii, că au zis: vai, ce ne-a făcut Ernu, vai?
Pe mine nu mă interesează intelectualii…

Păi erau şi ei vizaţi.
E treaba lor, ei în general dorm foarte liniştiţi, marea parte a lor nu sînt foarte stresaţi, ei trăiesc în colhozurile lor, ultimul bastion al comunismului sînt intelectualii. Punct. Asta e teoria mea şi pot s-o demonstrez oricînd.

Demosntreaz-o, te rog, dar foarte scurt.
Primii care au renunţat la formele de organizare comunistă au fost ţăranii şi muncitorii.  Colhozurile s-au desfiinţat primele. Ultimii care renunţă şi se opun schimbărilor cu adevarat importante în societate sînt intelectualii, mergi în universităţi şi o sa vezi cele mai mari colhozuri.

Ce ai în vedere prin colhozuri?
Forme de organizare. Marea parte din intelectualii români şi-au schimbat doar o titulatură, au devenit unii dintre cele mai neoconservatoare forme din spaţiul românesc. E beton-beton, cuşma de beton a Tovarăşului e puf pe lîngă ei. Crede-mă pe cuvînt, ştiu ce zic.

Te tentează gloria lui Edichka Limonov, ai fi gata să stai şi în închisoare pentru glorie?
Crezi că Limonov a stat în închisoare pentru glorie?

A stat pentru cauză?
A stat pentru convingerile lui. Îl cunosc foarte bine pe Limonov. Nu personal, îl cunosc foarte bine pe mîna lui dreaptă, Zahar Prilepin.

Bine, hai să vorbim despre fenomen, dacă te atrage sau nu aceeaşi formă de stîngism,  aceeaşi formă de a atrage scandaluri.
În primul rînd, eu nu sînt nici bolşevic, nici naţionalist. Punct.

Scoate “şleapca”…
Nu sînt şi nu vreau să-mi asum ceea ce nu sînt. Sînt un gînditor de o factură de stînga cu elemente de reflecţie creştină, cu nişte convinegeri foarte ferme pe care mi le  probez pe propria mea piele. Şi asta ovoi dovedi-o în timp.

Asta e o formă de autosugestie, ceea ce faci tu acuma?
Nu autosugestie. Limonov, părerea mea, are convingeri politice foarte puternice şi eu cred că el crede în convingerile lui. Dar, în primul rind, Limonov este un foarte bun scriitor.

Ceea ce putem spune despre tine sau nu?
Eu cred că sînt unul dintre cei mai importanţi scriitori din noua generaţie, dar asta ramîne să o demosntreze cei care se ocupă de literatură.

Cine mai intra în aceasta lista scurtă?
Mai sînt cîţiva scriitori foarte buni.

Hai laudă-i.
Dintre basarabeni sau dintre români? Eu, în general, sînt mai bine cunoscut în România decît în Republica Moldova…

Întelegi, brandul ăsta se poarta dincolo, aici nu ai cu ce uimi pentru că fiecare şi-a trăit partea lui de viaţă în comunism.
Scopul meu nu este să uimesc, scopul meu este să pun lumea să gîndească. Ultima mea maximă este că viaţa este dată omului o singură dată pentru a nu muri prost. Şi eu tocmai mă lupt cu aceste forme de prostie.  Mă interesează să creez o platformă de discuţie, o platformă de gîndire…

În raport procentual, cîţi te citesc în România si cîţi în Moldova? Aici sînt 10 la sută şi dincolo 90?
Cred că dacă ar fi 10 la sută, ar fi bine. M-am bucurat că la lansare s-au vîndut 45 exemplare, e un semn bun. Pentru că eu încerc să-mi cîştig pîinea şi prin forma asta.

Prin ce altă formă îţi mai cîştigi pîinea?
Scriind în presă, lucrînd pentru diverse proiecte culturale. Fac un festival de literatură, acum am lucrat la cîteva documentare pentru televiziuni străine despre căderea comunismului… Încă nu am am spart nici o bancă, dar nu se ştie…

Pai asta vroiam să te întreb. Zici că nu te identifici cu eroul tău, pe care îl cheamă Vasile Andreevici şi care are aceeaşi biografie ca şi tine…
Aproximativ.

Nu te identifici pentru că nu vrei să fii acuzat că ai spart bănci?
Eroul meu nu a spart bănci, el este specialist consultant în spart bănci. Iată de exemplu, eu pot da unui personaj, unui erou de-al meu, pardon… Vezi cum începem să ne confundăm, cine şi cine este…

Da, pînă la urmă, să nu ajungi să spui tu “Madame Bovary, c’est moi”.
Madam Bovary din păcate nu sînt eu… Vasile Andreevici nu sînt eu. El este specialist şi poate să găsească soluţii pentru oricine rea să sustragă, să fure bănci pe căi relativ cinstite.

Ai dat nişte reţete?
Nu, am dat sugestii, am dat ecuaţii, însă problema cea mare din punctul meu de vedere rămîne nu să furi bani. Eu ştiu foarte multe metode de a fura bani.

Scrie o carte. “Foarte multe metode de a fura bani”.
Nu mă interesează subiectul. Pe mine mă interesează reflecţia asupra acestui subiect. Cea mai mare problemă în furt este acoperirea urmelor. Banii lasă cele mai puternice urme. De asta cei mai buni businessmani ai lumii de tranziţie se înconjoară cu o armată… Nu, nu de bodiguarzi. De o armată de jurişti. Fiindcă juriştiii sînt cei care se ocupă cu acoperirea urmelor. Pe urma mai vine încă o echipă, încă un mecanism de spălat banii… Primul milion nu este frumos să întrebi cum s-a făcut.

Cînd vei face tu al doilea milion, la sigur că nu te voi întreba cum l-ai făcut pe primul.
Eu sper să-l fac din cărţi.

Da, chiar îţi doresc asta. Şi fiindcă vorbim despre nişte utopii, să concretizăm nişte detalii. Ziceai că e ultima ta preocupare. Spune-mi, te rog, la ce bun? Pentru că e o temă mai puţin explorată şi ţi-ai zis “ia să pun eu mîna şi pe asta”?
Crezi că o carte se scrie aşa, chemi cei mai buni specialişti şi îi întrebi “cum să punem asta şi asta, ca să iasă asta şi asta”? Fie vorba între noi, a fi scriitor e o muncă destul de naşpa. Îţi ia mult timp, te chinui. Crezi că dacă scopul meu era să-mi construiesc o imagine,  nu puteam să găsesc o soluţie muuult mai uşoară?

Da, te duceai la Cătălin Botezatu, îi făceai un brand de şepci.
Da, dar nu asta mă interesează!

Vorbeam de utopii.
Nu construiesc nici un mit. Următoarea perioadă  voi trăi fără bani, cu bani mai puţini, mă voi retrage puţin… Îm place Siberia. Mă voi retrage puţin în Siberia…

Văd. Campanie: Vasile Ernu pleacă în Siberia!  Vinde fiecare pătrăţel de pe automobilul lui, cu branduri nu ştiu de care, vinde kilometrii pe care îi parcurge!
Nu, eu nu am carnet de conducere. Eu nu fac comerţ. Vînd doar serviciile pe care le pot presta.

Peste o lună-două ai să ajungi şi la ideea asta.
Ceea ce mă interesează în următoarea perioadă este să găsesc spaţii, zone invizibile, zone pe care nu le ştim… Locuri în care încep să apară alte forme de viaţă decît cele cu care sîntem noi obişnuiţi şi credem că sînt adevărate. Oameni care gîndesc, care reflectează altfel. Acum asta mă interesează  cel mai mult.

Eşti gata să faci o nouă ideologie?
Nu. Următoarea perioadă interesul meu este să construiesc o platformă online şi să fac un număr de conferinţe în  diverse oraşe din România şi în Chişinău, evident, în care să punem în discuţie una din problemele majore. Şi iarăşi, tu venind din spaţiul glamour, întotdeauna vezi chestia asta ca pe ceva pus în fason, pe cînd oamenii vor altceva…

Nici tu nu eşti mai puţin elaborat, hai!
Pe mine mă deranjează, de exemplu, cînd PR-ul şi managementul devin mai mult decît ceea ce trebuie să fie: să comunice şi să organizeze. Cînd PR-ul şi managementul devin  mod de viaţă. Cînd piariştii devin eroi. Pe mine asta mă scoate din sărite.

Dar asta e, eroii vremurilor noastre sînt piariştii!
Nu! Piariştii trebuiesc bătuţi cînd depăşesc spaţiile lor.

Dar te rog! Fiecare încearcă să depaşească spaţiile proprii şi să acapareze spaţii străine!
Atunci scopul meu este să mă fac pogranicinik, să stau la hotar şi să-i pocnesc cînd o să treacă vama.

Stai, stai, tu doar nu te limitezi la statutul tău de scriitor care stă singur şi suferă şi îşi scrie opera. Vrei dezbateri publice. Tu vrei altceva, tu eşti pe teritoriu străin!
Evident! Pentru că mă interesează ca oamenii să reflecteze. Nu sînt pe teritoriu străin, sînt deocamdată pe teritoriul meu.

Dar de ce te interesează ca oamenii să reflecteze? Ei vor?
Cum să nu vrea? Ei nu ştiu că vor!

O! Ai reacţionat ca un piarist sadea.
Nu. Am procedat ca un stalinist, de data asta. Ţi-am zis că intelectualii sînt cei mai mari stalinişti. Poţi să mă verifici dacă nu mă crezi.

Eşti intelectual sau nu?
Vrei sa-ţi spun dacă sînt stalinist? Nu ştiu, să vedem ce spun alţii.

De ce alţii? Nimeni nu te cunoaşte mai bine decît tine.
Sînt. Incerc să fiu. Mă lupt.

Deci, eşti un stalinist.
Da, dar unul foarte slab. Şi nu suficient de nebun.

Ai de gînd să lucrezi la asta?
Cred că vreau să aduc teme, texte, cărţi care să trezească interes. Îmi place ca cititorul meu, după ce mă citeşte, să zică: am inţeles ceva important din chestia asta, mi-am răspuns la nişte întrebări…

Ai zis în carte că poporul român este vampir. Explică-mi, te rog…
Una dintre cele mai importante cărţi scrise  despre România este “Dracula” lui Bram Stoker. Ce-i interesant în toată povestea vampirismului este că omul se teme nu de faptul că ei sug sînge, ci fe faptul că, odată muşcat, îşi pierde identitatea. E una din problemele noastre foarte mari. De ce zic că poporul român este un popor de vampiri? Am o demonstraţie mai largă.

Zi pe scurt.
Vampirii sînt prinşi între două lumi. Toată istoria noastră este legată de acest mod vampiric de a trăi prinşi între două lumi. Nici occidentali, nici orientali. A doua problemă, mai ales a intelectualilor românii este că nu-şi asumă aproape niciodată istoria. De exemplu, modul în care ei se raportează la comunism. Pentru noi totul e o întîmplare – alţii au facut, ne-au făcut-o, noi nu am mîncat usturoi etc. Pentru că vampirii nu produc istorie, ei produc un soi de acte mecanice. Despre asta, am deja două capitole, dacă vrei, mai scriem un capitol la patru mîini… “Dracula revine”…