bits and pieces

reminder

2008-05-14T13:55:00.003+03:00

Pentru toţi cei care nu s-au prins ce-am zis în postul anterior şi tot intră aici zi de zi (of, sunt aşa subtilă de nu pricep nici eu ce zic câteodată :P), binevoiţi a lua la cunoştinţă că m-am mutat de pe blogspot pe propriul domeniu. Încercaţi cu încredere http://puttycat.ro şi eventual modificaţi la blogroll, dacă aveţi timp şi chef. Mulţam fain şi vă aştept acolo!
[nu vreau să dau redirect de la blogul de faţă pe ăla nou, că-mi place să-l am şi pe-ăsta în original :)]

casă nouă

2008-04-22T21:19:00.004+03:00

M-am mutat şi eu la casa mea, cică aşa fac oamenii maturi şi responsabili. Vio mi-a cărat toate catrafusele (thx again), eu l-am sâcâit cât am putut şi-a ieşit..pam-pam-paaaaam... asta. (`tis not final, though, o să mai fie probabil câteva liftinguri, liposucţii şi alte cele întru înfrumuseţare).

Ce trebuie voi să reţineţi e că am .ro în coadă şi feed nou. :D

Sugestii/ reclamaţii?

jeg în jurul lumii

2008-04-21T10:52:00.000+03:00

Detalii

Flaviu zice că-i pe foarte bune şi el ştie, deci îi dăm crezare. Iar pe Jeg îl suspectam de nebunie, da' asta-i prea di tăt chiar şi pentru el.
Baftă multă, băi! Sper să-ţi iasă!

flori, fete şi băieţi

2008-04-20T23:17:00.004+03:00

A fost ziua mea, zi frumoaaaasăăă ca miiiinee, am şi eu nume de florişică ca alte milioane de nefericiţi, bine măcar că nu-i Viorica (cică cel mai sărbătorit nume azi, la fomei). Mă amuz de fiecare dată cum în familia mea se ţin toate dezlegările la peşte, crucile roşii, sfinţii cei mai obscuri şi sâmbetele negre - ”c-aşa trebuie”. Din acelaşi motiv, azi am mâncat peşte, vertebratu' mort pe care nu-l suport mai deloc în farfurie, din cauză de traume suferite în copilărie (adică într-o noapte am aflat ce naşpa-i gustul de peşte semidigerat amestecat cu sucuri gastrice+bonus: mâncarea care iese din stomac este multă a dracu' pe lângă aia pe care-ai băgat-o). În speranţa că v-am îngreţoşat suficient, să trecem totuşi la lucruri mai vesele, cum ar fi minunatul tort de îngheţată cu cioco, vanilie, jeleu&dulceaţă de fructe, alune şi stafide care-a mai şters din gustul saramurii de dinainte. Aşa, acum ziceţi-mi să trăiesc şi să înfloresc, cred că ăsta era scopul aberaţiilor de mai sus.

Revenind la pisicile noastre, vreau să vă-ntreb ceva: amicii, prietenii, taţii, cumnaţii, unchii, fraţii, mă rog, orice purtător de penis pe care îl cunoaşteţi şi care-a trecut de 14-15 ani simte cumva un impuls irezistibil să vă sune când e muci de beat/fumat/pastilat ca să nu cumva să nu ştiţi că e muci de beat/fumat/pastilat? Bine, pe ei cică-i apucă dorul de tine tocmai în momentele cruciale în care saliva li se prelinge pe bărbie şi ochii le sunt maaaaari maaaari şi ficşi ficşi şi s-ar confesa unei buline verzi de pe perete care clipoceşte aşaaa faaaain de-ţi vine s-o respiri toată. Şi oamenii, vrând să împartă probabil din preaplinul fericirii lor, te sună pe tine. Sau îţi trimit semeseu. Sau te trezeşti cu ei la uşă, după ce nu i-ai mai văzut un an. Toţi cu limba dornică, da' neputincioasă, toţi confuzaţi asupra unor aspecte puţin importante gen cine eşti sau de ce vorbesc cu tine, dar feeeriiiiiciiiţi, tată.

În ultima vreme, mi s-a întâmplat de 3 ori să m-anunţe oamenii că-s fericiţi. La al treilea, deja am început să-mi pun nişte întrebări:
-sexul să fie de vină- al meu, adicătelea, sunt fată şi-au citit ei pe un forum că la gajicile astea care este le place băetzii răi?
-din contră, pentru că-s foarte deschisă la multe subiecte uită că nu-s ”their buddy” şi se laudă în faţa mea cum s-ar lăuda în faţa unui prieten (cu beţii, maşini, femei&such)?
-am amici dubioşi/imaturi?
-dau numărul de telefon prea uşor? (poate ar trebui să-i supun unui test al sincerităţii înainte - Bă, ţi-l dau doar dacă-mi promiţi o chestie: oricât de beat sau de drogat ai fi, nu vreau să ştiu. Poate-i greu de crezut, dar chiar nu-mi pasă.)

În fine, ce mă frământă pe mine cu adevărat e cum un om îmbibat în alcool sau droguri are câteva clipe de luciditate în care se hotărăşte că vrea să se ”laude” (nu cred că-i doar impuls de moment şi prea multă vorbăraie de la chestiile luate la bord, mi se pare premeditată treaba). So, ăştia fericiţii ori nu sunt atât de luaţi de val pe cât vor ei să pară, ori sunt un mister ambulant, cu juma' de creier înecat şi juma' surescitat la maxim?

Morala ar fi că tre' să mă trotilez şi eu o dată tare de tot, să văd dac-o să fiu mai sclipitoare. Am zis.

metascandalul - teorie&practică

2008-04-18T14:50:00.003+03:00

Mie nu-mi plac scandalurile online, din două mari motive:
1. nu-mi satisfac apucăturile de evil bitch decât parţial şi temporar; sunt aşa, un fel de masturbare tristă pe lângă sexul multiorgasmic
2. de fiecare dată degenerează în violenţă verbală gratuită, care întrece cu mult limitele pe care orice om cât de cât normal şi le impune în viaţa reală. (adică eu una mă-ndoiesc că ar veni un necunoscut la mine pe stradă să-mi spună că ar fute-o pe maică-mea moartă, dar poate sunt o mare naivă şi optimistă).

Pe lângă astea două, ar fi şi faptul că am fost implicată în nişte scandaluri tâmpite fără voia mea şi mi-am luat porţia de prostie anonimă pentru vreo două vieţi de-acu' încolo.

Cu toate astea, nu pot să-i condamn pe bloggerii care trăiesc din asta, la propriu. E mai uşor să faci bani din articole de scandal, trafic, adsense şi bannere decât muncind de la 9 la 18. Plus că mai trebuie şi să fie cineva dispus să te-angajeze, să ştii şi tu să faci o cafea, un sex oral şefului/şefei, o chestie de-asta uşoară, de vară. Numai gândindu-te la aşa ceva, verticalitatea ta se simte ameninţată de-o prematură cocoaşă, aşa că iei o hotărâre înţeleaptă pentru a-ţi proteja principiile, bunul tău cel mai de preţ pe lume: alegi prostituţia online. Sincer vă zic, e mult mai safe s-o faci virtual: riscul de îmbolnăvire scade drastic, dacă ţi-o bagă cineva în fund nu doare, iar tu eşti mai curat şi mai uscat ca un bebe proaspăt schimbat.

Long story short, gândurile astea şi nu numai îmi vin de obicei când aterizez pe la Buddha, însă nu el este subiectul micului meu mare rant. :) Azi încercam să recuperez lunga absenţă online şi-l răsfoiam pe De Ce, băiat simpatic de altfel, dar scandalos uneori în direcţii greşite (mă gândesc că poate Dan şi De Ce nici nu trebuie priviţi şi judecaţi drept o singură persoană.. adică na, aşa îmi place să cred). Ei, şi De ce (a nu se confunda cu Dan, deci) a scris un post jignitor până-n ultimul caracter la adresa unui blogger, prins în flagrant şi expus public bashing-ului în timp ce dansa la o petrecere privată, pe muzică macedonească. De Ce a mirosit scandalul, Beni a fost victimă colaterală - mai mult de-atât mi-e greu să zic cu calm şi obiectivitate.

Ce m-a dezgustat însă la culme a fost focul de paie întreţinut de DeMaio, un tip dubios care a fost implicat în tot soiu' de scandaluri, toate provocate de el. N-o să zic că-i ţaţă arogantă şi attention whore, să nu cumva să se supere pe mine, da' de chestiile astea două m-am prins de la primul nostru contact virtual, când argumentele lui dintr-o discuţie cu subsemnata se învârteau graţios în jurul jignirilor 'telectuale. Hait, mi-am zis, asta-i specia cea mai periculoasă, ”prostul educat” (e şi-o vorbă de duh mişto pe tema asta, cică un om care a citit o singură carte toată viaţa e mult mai periculos decât unul care n-a citit nimic).

Aşa că m-am ferit de el cât am putut, da' mi-e aproape imposibil, că poţi să fii sigur că-l găseşti peste tot unde-i sămânţă de scandal. Evident, şi-a băgat codiţa de intelectual rebel şi în scandalul pornit de De Ce. Spicuim din distinsul său discurs, întins pe vreo trei hectare de ecran şi câteva zeci de comentarii:

Acum, sincer, consider că Grădina Zoologică nu trebuie desfiinţată. Dimpotrivă, ea trebuie mărită, pentru ca astfel de animale să aibă loc în ea, spre marele deliciu al generaţiilor care vin, dar să fie folosiţi şi ca obiect de studiu pentru cei din clasele primare, la lecţia cu titlul “aşa nu”. Nu sunt sigur că am văzut bipezi care să se comporte ca ăştia, dar acum înţeleg de ce uneori îmi doresc să simt în mână căldura binefăcătoare a unui pat de pistol.
Nu-mi este ruşine că sunt român. Îmi este silă.

Ca să consider şi eu ceva, că cică aşa fac 'telectualii, am să consider că domnul DeMaio e un pic (mai mult) scrântit la sinapse, dacă el vrea să-i împuşte pe-ăia care nu-s suficient de arieni pentru gusturile domniei sale. Iar despre scârba de a fi român, aş dori să-l înştiinţez că mie-mi vine să vomit când aud aprecieri de genul ăsta, venind de la nişte oameni care se consideră prea buni pentru mizeria în care se zbat şi jegul uman ce-i asaltează zi de zi, dar uită că sunt absolut liberi să-şi facă bocceluţa şi să plece-n lume. Pe bune, plecaţi, e un gest altruist, ţara şi ăştia care au rămas în ea nu vor ieşi din rahat până nu scapă de lamentările voastre dobitoace.

Oricine are dreptul să judece. Fiecare, normal, din punctul de vedere al intelectului de care dispune. Eu, ca individ venit din stradă, cu doar patru clase, agramat şi murdar ca vai de mama mea, nu pot spune decât faptul că ceea ce văd acolo aparţine precambrianului naturii umane. Atât. Nu am jucat niciodată rolul priapicului în faţa unui alt bărbat şi nu aş produce experienţa asta nici măcar în cazul unui tumult bahic. Din ceea ce văd, nu te supără neapărat faptul că a redat acea nefericită fractură a normalităţii, ci că tu ai fost la ea. Practic, ca să spun lucrurile mai altfel, te deranjează că imaginea ta ar putea avea de suferit, în clipa în care lumea se va uita cu alţi ochi la tine.

”Ci eu în lumea mă simt/Nemuritor şi rece!” *ochi daţi peste cap în vâltoarea trăirii* *aaaahhh ce bun sunt* *orgasm intelectual*

Păi da, asta fac oamenii inteligenţi, şi-o flutură (inteligenţa, nu alta) pe la nasul celor mai puţin înzestraţi, încercând chiar să se întreacă pe sine în numărul de construcţii intelijente pe cm pătrat. Ah, şi umorul fin, degajat tocmai de această expunere deloc forţată, dar (ah!) atât de amuzantă. Mami, mami, am călcat pe cineva în picioare, dar am făcut-o cu stil!

Beniamin, indiferent între cine şi cine este, există o înregistrare la care mă uit a patra sau a cincea oară. Concluziile avem voie să le tragem fiecare. Unele dor, dar asta este viaţa.
Noapte bună.

Ziceau nişte oameni o dată, comentând teatrul antic, că încă de pe-atunci se descoperise reţeta universală pentru amuzamentul maselor: nişte neni se maimuţăreau şi făceau pe proştii pe scenă, iar publicul behăia nevoie mare. Cică ar fi tipul de umor cel mai uşor de realizat, dar şi de digerat. Ciudat că DeMaio, băiat cultivat cum este dumnealui, se amuză în mod repetat la (presupusa) inferioritate a unor semeni de-ai săi. (Că doar nu-i masochist, să se uite de-atâta ori ca să se îngreţoşeze din ce în ce mai tare, nu?)

Acum o săptămână am fost în Herăstrău. Şi am fost agresat de mulţimea de ţărani care băteau aleile cu mobilul în mână, ascultând ţigănelile astea împuţite. Eu sunt unul dintre ăia care, afectiv, intelectual şi sentimental, mă simt agresat de asemenea comportamente. Şi, repet, că se pare că nu ai prins foarte bine ideea, nici măcar în mediu privat nu am văzut pe cineva din anturajul meu care să facă dansul de împerechere în văzul altora. Aşa că lasă-mă pe mine să mă salvez de la starea de prostie suculentă în care ajunge ţara asta şi să fac tot posibilul să nu ajung să fiu considerat un ţăran, pentru că ceea ce se vede acolo, şi nu numai din punctul meu de vedere, arată lipsa multor lucruri.

Deci.. da. Omul se simte agresat ”afectiv, intelectual şi sentimental” de ”starea de prostie suculentă” în care ne-a ajuns naţiunea. Am râs, pe bune. Se conturează din ce în ce mai bine portretul unui mic Vadim. Cred că dacă se străduia puţin mai tare, putea să propună şi-o linşare în masă a ţiganilor/maneliştilor. ”Ieşiţi în Herăstrău cu mine şi puşcoacele! Hai să salvăm România de ciori!”

Discuţia DeMaio vs. Beni ajunge la o cunoştinţă comună a celor doi, care fusese la bairamul machidon şi pe care Beni, în disperare de cauză, o bagă în aceeaşi oală ca să demonstreze că şi lumea bună îşi mai dă în stambă. Ei, DeMaio al nostru îşi apără însă prietena ca un bulldog poet/trubadur ratat. Care este:
Încă un lucru. O ştiu bine pe Sorana, asta numai şi pentru că i-am văzut tristeţea oglindită în valul de cafea pe care îl tremurase răsuflarea ei. Nu ai ce să îmi spui de ea. Da? O cunosc mai bine decât mă cunosc pe mine. Asta ca să înţelegi faptul că acel om nu eşti tu, că acel om nu vei fi vreodată şi că, venită din partea ta, afirmaţia făcută la adresa ei este o măgărie. O mare măgărie. Pură.
[...]
Şii fii sigur că nu ai cum să obţii imaginea Soranei de la mine. Imaginea ei se desenează în nori de existenţă, nu în valuri de buricăreală.

N-am mai stat să citesc şi restul comentariilor individului, dar pun pariu că-s cel puţin la fel de savuroase. Ziceţi-mi voi dacă mai găsiţi ceva interesant, în timp ce eu o să mă retrag în bârlog aşteptând scandalul...

”dragostele mele toate” - moment

2008-04-18T11:10:00.002+03:00

D. fuma mult şi prost, de asta mi-am dat seama din prima seară. Era pe la sfârşitul lui mai, i-am zis că-s înfloriţi teii şi că-i aşa cald şi frumos afară iar el, cu entuziasmul unui copil care a avut o idee de om mare, s-a grăbit să mă invite să ieşim. Îmi spusese că-i înalt, undeva aproape de 1.95, dar parcă n-am crezut până nu l-am văzut în faţa blocului meu, o înşiruire de oase care nu se mai terminau, o coloană a infinitului strâmbă, aplecată spre mine.

Eram vecini, el stătea pe strada pe care mă plimbam cu prietenele când eram mică, aproape în fiecare zi, de parcă am fi descoperit Champs Elysee-ul. Atunci mi se părea mare-mare ca o stradă americană din filme, ba chiar de câteva ori m-am şi rătăcit pe ea, deşi era dreaptă şi avea două capete, ca majoritatea străzilor.

Trecuseră aproape 10 ani de atunci, şi strada pe care stătea D. era mică şi chinuită, cu blocuri surdo-mute şi băltoace în trotuar, la fiecare pas. Era târziu în noapte şi teii umpleau aerul curat de după ploaie cu un parfum înţepător, sălbatic. D. fumase deja câteva ţigări dintr-un pachet stâlcit de Lucky Strike înainte să ne aşezăm pe o băncuţă umedă. Voiam să fumez şi eu, să nu simt gust de spălătură de scrumieră dacă ne-am fi sărutat, aşa că mi-a întins o ţigară şi mi-a aprins-o. A fost cel mai scârbos tutun pe care l-am tras în plămâni vreodată, mi-a umplut gura de salivă în primele câteva secunde şi, dacă nu eram cu el, aş fi flegmat pe stradă ca unul din tabagiştii ăia dobitoci pe care-i urăsc.

D. vorbea mult şi spunea lucruri interesante, dar nu destul de memorabile încât să le ţin minte la doi ani după. Buzele prea mici pentru maxilarul lui se tot mişcau şi eu nu mă puteam gândi decât la cum sărută şi cât de bine ar fi să-l înşel pe M, să mă răzbun pe el pentru cele două luni şi ceva în care mă plictisesem îngrozitor. Ce mai conta că D. era atââât de înalt şi de slab, c-avea faţa lungă, de cal, şi dinţii galbeni de la miile de ţigări proaste? Măcar era geek şi-n general, din ce-mi spunea, părea mai deştept decât M, cu care aveam nişte conversaţii atât de plate încât îmi juram la fiecare întâlnire că n-o să mai ies cu el a doua oară (ieşeam, totuşi, că eram şi eu mică şi el îmi făcea orice poftă).

M-am apropiat de D. în timp ce tot vorbea şi-am început să mă uit fix la buzele lui. A zâmbit, a pierdut parcă firul ideii, s-a mai chinuit puţin s-o reia, după care s-o fi gândit că oricum n-are rost, numai la ce zicea el nu eram atentă. Pun pariu că a fost cel mai prost sărut la care a fost martoră băncuţa aia verde vreodată, ca să nu mai zic de sărmanele mele buze. Gura îi era încleştată de parcă ar fi avut proteză, buzele tari şi rigide ca două omizi borţoase, iar când şi le-a desprins de ale mele au făcut un zgomot ciudat şi enervant, cum făceau ”ventuzele” bunicii pe obrajii mei bucălaţi.

Am pus totul pe seama timidităţii şi a începuturilor - eram suficient de naivă încât să cred că-i pot stârni vreo emoţie şi că, în ciuda unui mic dezastru de primă întâlnire, totul va fi bine până la urmă. Trebuia să am un motiv să mă despart de M, mi se părea că n-am niciun drept să-l fac să sufere doar pentru că eu nu-l plac deloc, ba chiar îl urăsc din când în când.

let meeee... entertain you?

2008-04-17T02:44:00.000+03:00

Cineva n-a murit, ba chiar mai face filme la aproape 80 de ani. Comisaru' Moldovan ăsta cre'că-i highlander de Dâmboviţa, bleah.
Wipipedia, we salute you!
The Bucket List m-a făcut să mă smiorcăi (bine, în ultime vreme mă smiorcăi din aproape orice, da' tot merită să-i vedeţi pe Jack&Morgan.. şi nici scenariul nu-i rău deloc, m-a atins de multe ori fix unde mă zbârlesc mai tare)
În schimb, la Enchanted n-am rezistat până la capăt, m-am uitat pentru Patrick Dempsey (Derek din Grey's Anatomy *daydreaming*) dar are un rol şters. În rest, poveste de adormit copiii tembeli.
Ieri a fost o zi superb de ciudată în Bucureşti, cu vreme schimbătoare ca toanele unei femei. Am avut de toate: nori maaari şi pufoşi (click, că-i panoramă kinky de la etajul paişpe), cer supărat tare, ploaie şi vânt, iar nori maaari şi pufoşi, iar cer supărat tare... şi tot aşa. A plouat şi cu soare, cum îmi place mie :) Mi-a părut rău că n-am avut cameră, da' mă mulţumesc cu telefonul, în aşteptarea unei frumuseţi de Canon.

Din seria ”nu ştiaţi că..”, în Polonia vârsta la care-ţi poţi pune pirostriile e de 21 de ani pt ei, 18 (sau 16, cu legal consent) pt ele, iar mirele trebuie să fie cu cel puţin 3 ani mai mare decât mireasa. Mai multe info surprizătoare aici. Şi bonus, proxy marriage!

dor şi frică, frică şi dor, fridor

2008-04-14T23:38:00.002+03:00

Ploaia mocănească de azi mi-a adus aminte de el, de oraşul cel făr' de somn. L-am întrebat pe A. dacă lui nu i-e dor şi mi-a zis că nu.
”Niciodată?”
”Niciodată. ....Da' să vezi fază, m-am jucat zilele astea ceva şi eram în Manhattan şi aveam un quest în Staten Island.. şi eu ştiam să iau ferryu' spre Staten island astă-vară, da' cu ăsta n-am ştiut s-ajung. Am fost atunci, cu rusoaica...”
Şi cică neva` eva`. :)

Printre multiplele mele frici, nevroze şi nelinişti existenţiale s-a strecurat timid şi o chestie numită death anxiety (după cum bine mi-a luminat calea K, ajutat de ol` pal google). După nişte discuţii şi experienţe nu tocmai plăcute, în seara asta am început să plâng de frică c-o să mor. Acu', peste 10 ani, peste 50 de ani, nu contează când; important e că o să dispar şi vreau ca măcar o parte din mine să rămână. Ca tot omu', şi eu. Dar tot K zice că nu-s deloc nebună, doar tânără şi femeie, deci candidatul perfect la crize existenţiale. E dovedit ştiinţific! :)

Şi soundtrack-ul perfect pentru fridor-ul meu, Craig Armstrong.

nedumerire

2008-04-13T13:19:00.004+03:00

Taximetriştilor li se lasă bacşiş? Eu las, de obicei, câte 2-3 lei, nu ştiu de ce da' mă simt de parcă omul ăla mi-ar fi făcut o favoare că mi-a cărat funduleţu' în maşina lui chiar şi preţ de câţiva kilometri, ce mai contează că-i plătit de companie pentru asta? Sigur, pe vânzătoarea din magazinul de la colţ, care poate-mi face şi ea o favoare piuindu-mi cumpărăturile la aparat, nici măcar nu mi-ar trece prin cap s-o recompensez cu câţiva lei. Hmm poate-ar trebui să încep să fac şi asta?

Revenind, principiile mele solide de lăsat bacşiş la nenea taximetristu' (că-i şi el amărât şi eu îi consum oxigenul din maşină şi-i tulbur pacea preţ de 10-20 minute) mi-au fost zgâlţâite fără milă de două ori în nici 24 de ore. Prima oară, luni noaptea pe la 1, când printr-o serie de împrejurări nefericite m-am pomenit singură şi neconsolată pe-o străduţă prost luminată din spatele Universităţii, rugându-mă la bunul doamne-doamne să mă lase-n pace cei doi maidanezi drăgălaşi care m-au urmărit şi lătrat cu profundă afecţiune vreo 10 metri. În paranteză fie spus, mi-e o frică de mor de majoritatea câinilor, iar ei probabil că simt şi mă terorizează mai cu spor. Cu capu'-ntre umeri, pasu' grăbit şi coada ochiului la bale scurgându-se printre colţi, am scăpat şi-am ajuns la bulivar, unde după alte spaime cu tipi care mă măsurau din cap până-n picioare, am supravieţuit până la un Exchange (pentru că eram singură, neconsolată şi-aveam doar euroi la mine. hmm asta probabil nu mă pune într-o lumină foarte onorabilă, da' să ştiţi că nu e ce vă închipuiţi! :) ). Ajunsă-n faţă la Patria, m-am aşezat fix sub un stâlp de lumină şi-am sunat la taxi. Să dăm fast forward peste cei 5-6 tipi care vorbeau mult şi tare proptiţi de un alt colţ al cinema-ului, peste bezmeticii care se întreceau cu maşinile lor bengoase pe Magheru de ziceai că vine avionu' şi peste mâinile mele încleştate pe telefon şi pe geantă, ajungând la taximetristul de la Leone care conducea cocoşat peste volan, de parc-ar fi vrut să numere muştele storcite pe parbriz, se hlizea întruna la alţi şoferi doar el ştie de ce, făruia, făcea slalom, vorbea cu unu' prin staţie, se hlizea iarăşi şi vorbea la telefon. Cred că are un nume în psihiatrie ce făcea el, da' îmi scapă acuma. Ajunsă în sfârşit acasă, teafără şi nevătămată, las mult peste ce-mi ceruse, de fericire, îi mulţumesc şi noapte bună, serviciu uşor, poate altă dată NU ne mai vedem - asta din urmă era doar la mine în căpşor, bineînţeles. Eh, şi eu obişnuită cu zâmbete, plecăciuni, săru'mâna şi alte politeţuri de mulţumire, de data asta n-am primit nimic. Da' nimic, domne, din vorbăreţ ce era înainte ăsta îşi înghiţise brusc limba. Mi-am tot făcut de lucru cu portofelu', l-am băgat în geantă în reluare, doar-doar o zice ceva, că prea mă confuzase. El nimic, muţenie tâmpă, cobor cu un mare WTF în cap.

A doua zi de dimineaţă, trebuia să ajung prin aceeaşi zonă de unde plecasem noaptea. Trafic căcălău, nenea taximetristu' (simpatic de fel, pe la 55 de ani) zice că poliţiştilor li s-a dat liber după summit, să nu cumva să se streseze prea tare, şi de-aia-s blocate toate intersecţiile. În fine, tot vorbim noi mărunţişuri, ajung la destinaţie, taximetrul arată 16 RON şi eu îi întind 18, că atâta aveam mărunt, iar tipul îi numără aşa, la ochi, şi PUFNEŞTE. Iar am stat câteva secunde cu wtf-ul pe buze: l-am jignit că i-am dat? l-am jignit că i-am dat puţin? îi intrase ceva în nas chiar în momentul fatidic? o fi fost răcit? să-l compătimesc sau să-l înjur puţin, mama lui de ingrat? Dar, ca de obicei, în momentele în care-mi vin 10 întrebări pe secundă-n cap mă scurtcircuitez şi nu mai zic ni'ca, da' rămân cu nedumeririle.

Aşa că mă văd nevoită să întreb pe toată lumea cum se procedează cu taximetriştii, că eu una nu mai ştiu. Prietenele mi-au zis că ele mai mult nu lasă decât lasă, da' eu tot vreau s-aud mai multe păreri, poate mă lămuresc şi eu ce-a fost cu ciudaţii mei doi şi ce tre' să fac de-amu'.

kittieees

2008-04-12T23:28:00.001+03:00

Pentru că merită!
:D

m-au furat, da

2008-04-11T10:48:00.001+03:00

Văd şi eu, în al cincisprezecelea ceas, că Mihai mi-a pasat o leapşă şi, cum am fost prima care i-a venit la taste, ar fi frumos s-o onorez. Povestea lui o ştiam, cred că mi-a spus-o odată şi.. nu vreau să fiu rea şi cu ifose de bucureşteancă vaccinată, dar cred că hoţii au un al şaselea simţ - aşa cum femeile simt, dintr-o sută de bărbaţi, pe cel care are un sistem imunitar complementar cu al lor şi ar fi bun pentru perpetuarea fondului genetic, aşa manglitorii miros provincialii şi naivii cu care ar putea ieşi combinaţiile perfecte.

Nu ştiu cât sunt de obiectivă, îmi bazez teoria mai mult pe faptul că eu am fost furată o singură dată în aproape 12 ani de când stau în Bucureşti şi-am mai trecut prin câteva tentative nereuşite, toate întâmplate în liceu. Poate am fost eu norocoasă, poate dacă nu aveam 16-17 ani şi naivitate cu caru' nu mi s-ar fi întâmplat nimic niciodată. :)

Mergeam într-o dimineaţă la liceu pe la 6.30, în vremurile când aveam cursuri de la 7.30 şi puteai fi exmatriculat din cauza absenţelor (la asta n-am ajuns, dar pe un semestru am avut 9 la purtare din cauză de chiul, pfaaa ce infractoare, domne) şi autobuzul căra fericit de vreo 5 ori mai mulţi oameni decât capacitatea normală. Eu stau într-un cartier nu foarte de soi al Bucureştiului, lucru ce are două consecinţe majore: 1. scuipatul de seminţe printre buze tuciurii este sport local în autobuze (ce-i drept, nu şi la orele de vârf); 2. mijloacele de transport în comun zdrăngăne, oftează, huruie şi protestează la fiecare plecare, schimbare de viteză, oprire, deschidere de uşi sau curbă. Cam tot timpul, aşa. :)

Şi cum mă îndreptam eu în acea dimineaţă glorioasă spre culmi nebănuite ale succesurilor şcolare, agăţându-mă mai mult din inerţie cu două deşte de bara dintre scări, că de alunecat într-o parte sau alta n-aş fi putut nici să vreau, ţineam geanta mea de emo-kid/poştaş în mizerie adusă în faţă, prevăzătoare ca o băbuţă. Din păcate, predicile pe care le primisem despre hoţi nu includeau şi ”deschide ochii la ce se-ntâmplă în jurul tău”; dacă mă ţineam strâns de geantă şi n-aveam nimic în buzunare totul ar fi trebuit să fie ok. Un nene stătea cu faţa la mine, deci cu spatele la uşa autobuzului, şi se tot foia şi răsucea de parcă l-ar fi jenat puţin un anal plug intrat prea adânc la o curbă bruscă. Eu, semi-adormită şi senină ca după o supradoză de Xanax, visam în continuare la un coleg de liceu mai mare care-mi picase cu tronc. Nu mi s-a părut dubioasă nici măcar punga de plastic goală pe care tipul fără stare o tot foşnea pe lângă geanta mea. ”S-o duce omul la piaţă. Piaţa aşa se face, devreme, nu? Da-da”.

Bărbatul a coborât după o staţie, o dată cu jumătate din autobuz, şi dus a fost cu punga lui şi cu portofelul meu cu tot. Buzunarul din faţă în care avusesem portofelul era stâlcit şi nici acuma nu-mi explic cum de n-am auzit sau simţit când mi-a deschis şi un arici şi fermoarul ca să ajungă unde voia. E şi asta o artă, nu oricine poate s-o facă, nu? De punga goală sau o haină ţinută pe mână ca acoperire mi s-a spus că-s trucuri vechi ale meseriei, la fel ca foşnitul şi frecatul de tine şi de-atunci le-am mai simţit de vreo 3-4 ori pe propria piele, tot în autobuz şi de cele mai multe ori la ore de vârf.

Mi-aduc aminte că o dată aveam ghiozdanul pus în spate, autobuzul era relativ gol şi doi tipi s-au aşezat chiar în spatele meu. M-am uitat peste umăr, creoli amândoi. Fată bună cum sunt, le-am acordat prezumţie de nevinovăţie şi-am stat pe loc, să văd ce se întâmplă. ”Poate stau aici că-i fix în faţa geamului şi-afară-s treij' de grade". Am auzit întâi fermoarul cum se desface, încet-încet. I-am lăsat, oricum aveam doar cărţi şi o bluză pusă peste ele şi m-am întors chiar când unul dintre ei ridicase bluza, să vadă ce se-ascunde dedesubt. Deşi rămăsese cu ea în mână şi se uita la mine ca prostul în timp ce-l înjuram, când s-a dezmeticit a avut tupeul să-mi spună că el nu făcea nimic :)) Ce mi s-a părut şi mai trist a fost că ceilalţi oameni din autobuz se făceau că plouă cu găleata cum făcuseră şi-n timp ce ăia îmi deschideau ghiozdanul, respectând cu sfinţenie principiul See no evil, hear no evil, speak no evil, să nu cumva să li se întineze karma şi chakrele.

În fine, de la păţania cu portofelul care avea alocaţia pe câteva luni în el *sniff sniff* dar, slavă Domnului, niciun fel de acte, nu mi s-a mai furat nimic. Probabil e una din experienţele prin care treci o dată şi-ţi înveţi lecţia. Sau, cum ziceam mai sus, poate am fost eu norocoasă.

Dau leapşa lui Zamo' (chiar sunt curioasă dacă i s-a furat vreodată ceva pe plaiuri de legendă :P) şi lui Radu, pe acelaşi principiu. Canadianizaţilor, ia ziceţi voi cum stă(tea) treaba!

trăiesc

2008-04-08T23:48:00.000+03:00

Alte poze aici.
Nu cred c-o să scriu vreodată despre săptămâna asta, vreau s-o păstrez doar pentru mine.

violently happy

2008-03-31T22:27:00.001+03:00

Aş fi prea incoerentă să pun totul cap la cap acum, chiar dacă aş vrea. Mâine plec la Braşov şi nu-mi aduc aminte dacă am fost vreodată aşa de fericită cu cineva.

Poate o să vă povestesc despre Braşov... cândva. :)

pastiluţe

2008-03-27T23:11:00.002+02:00

Ceaiul negru şi ceaiul verde sunt obţinute din una şi aceeaşi plantă, arborele de ceai. Ce face diferenţa între cele două sortimente e una din etapele procesului de fabricaţie, fermentaţia. Substanţa energizantă din ceai nu se numeşte cofeină, ci teină. Am trăit în ignoranţă toată viaţa.

**
Apparently, I cling to people. Sunt ”agăţătoare”, mă leg de cineva şi nu mai vreau să-i dau drumul niciodată, chiar dacă ne-am spus pa de comun acord, mi s-a dat cu şutul în fund sau eu am plecat. Bine că am nevoie de K să-mi deschidă ochii cu forţa şi să mă lase fără replică de fiecare dată.

**

Natafletz: bunica unui prieten, inainte sa o duca la azil, spargea televizoare cu matura
Natafletz: ca ies diavolii din televizor

**
Am avut o sclipire ieri, în Everest, în timp ce vorbeam de alternativa emigrării cu fetele. M. ne povestea de unchiul şi de vărul ei care-o duc bine mersi în Anglia, discuţia s-a învârtit pe comparaţii de preţuri la ţoale şi adidaşi (we're chicks, after all) şi de-abia pe urmă mâncare, acoperiş deasupra capului, nivel de trai... Şi-n timp ce-o ascultam tot vorbind şi vorbind despre cât de mişto e-n ”partea ailaltă” şi contrazicând-o cu ce-mi aduceam eu aminte din Londra de acum 6 ani, mi s-a aprins beculeţul. N-am auzit niciodată vreun emigrant român - fie el plecat la cules de căpşuni în Spania sau la programat în SUA - zicând că-i merge mai prost decât acasă, că are o viaţă de căcat şi mai bine stătea-n banca lui, la Românica. Nu domne, nimeni nu recunoaşte vreodată eşecul nici în ruptul capului, chit că începuturile într-o altă ţară sunt, pentru majoritatea emigranţilor, un eşec mai mic sau mai mare, cel puţin raportat la propriile aşteptări. O fi chestiune de orgoliu, o fi jena de a face notă discordantă printre atâţia români de aiurea aparent fericiţi... nu contează ce e, dar e dubios. E-o minciună întreţinută şi umflată cu fiecare vilă ridicată într-un sat prăpădit din România, e motivul pentru care mulţi pleacă senini şi mult prea încrezători în sine, doar ca să pice mai de sus.

Sinceră să fiu, aş fi vrut pe cineva care să mă avertizeze primăvara trecută, înainte să mă hotărăsc să plec în NY. Nu că asta m-ar fi făcut să rămân acasă, tot aş fi vrut să văd pe pielea mea cât de bine sau cât de rău e, dar măcar aş fi ştiut la ce să m-aştept. În primele 2 luni, când îi sunam pe ai mei îi îmbolnăveam câte puţin de inimă. Mama mă cunoaşte mai bine, ştie că uneori exagerez cu văicăreala şi că am momentele mele de copil răzgâiat care vrea să fie hrănit şi îngrijit, dar tata mai-mai că plângea şi-mi promitea marea cu sarea, numai să mă-ntorc acasă. În toamnă, când am venit, mi-au reproşat oarecum că le povesteam mereu cât de rău îmi merge. Mare parte din şocul lor am pus-o şi pe seama faptului că emigranţii români sunt ”fericiţi” peste tot, spălând wc-uri canadiene sau curăţând ciunga de pe trotuare franţuzeşti. Minte-mă frumos, o să fie mai bine pentru toţi...

Toată bloggerimea s-a îngrămădit să scrie despre moartea lui Pruteanu cât mai repede. Moartea unui om nu e subiect de discuţie, bârfă şi dezgropat trecutul, mai mult de un ”Dumnezeu să-l ierte” e în plus...
Iar un mass message primit pe ym m-a lăsat fără cuvinte:
Grigoresku Bivolaru (27.03.2008 22:16:44): a murit george pruteanuuu \:d/ mai bineeeeeee bucurie pe studentii de la hyperion......yessss\:d/

**
Am ajuns să vorbim azi, la un seminar de etică, despre adevăr. Proful are teoriile lui, pe care le apără ca un bulldog de fiecare dată când îl contrazicem. Nimic nu-i adevărat în ştiinţă, totul e plauzibil. Ne-a dat ca exemplu teoria heliocentristă care-a apărut după ce sute de ani s-a crezut că noi suntem moţul universului, pe Newton care-a fost aproape demolat de fizica de după şi alte chestii care s-au întâmplat nu pentru că oamenii ar fi fost mai proşti şi ştiinţa o nebuloasă, ci pentru că toate teoriile emise la vremea aia păreau perfect plauzibile. Ahem. Nu l-am convins când i-am dat exemplu de lege imutabilă, aia cu măru' care pică din pom şi-o să tot pice până va muri viaţa pe Pământ. El nu şi nu, sunt puţine adevăruri, restul sunt doar lucruri plauzibile. There is no spoon, right...

Ah, şi tipul a ajuns până la urmă şi la manipulare şi îndoctrinare, la legionari şi francmasonerie, la Mircea Eliade care ar fi fost legionar înfocat şi ar fi scris nişte articole în care instiga la crimă... Ochii cât cepele, făcut note to self să citesc despre societăţi oculte&co care mi-au trecut vâjâind pe la urechi la cursurile de istorie.

**
Mi-e dor de un om pe care nu l-am cunoscut încă.

**
O replică genială din Nip/Tuck, ultima obsesie: ”You wanna connect with someone? Pay a shrink!”
Cam aşa, da.

omg omg OMG!!!!

2008-03-26T21:28:00.006+02:00

Asta e starea mea generală de când am primit un flyer care făcea reclamă SHOW-ULUI, the one and only, ladies and gents, îmbinarea extraordinară a două genii şi a două arte minunate, evenimentul la care o să mă duc chiar dacă o să mor de foame dup-aia, pe rându' 3 văd că mai sunt locuri, perrrrrrfect. Şi nu, nu dau link de unde puteţi cumpăra bilete, descurcaţi-vă şi singuri, nu vreau să mi-o luaţi buluc înainte şi să rămân cu buza umflată. :D

În caz că vă roade curiozitatea de ce-s aşa udă şi despre cine vorbesc, să vă dau câteva indicii. L-am descoperit acum mai bine de-un an, când a avut primul show în România cu un dansator pe gheaţă extraordinar pe care aş fi vrut din toată inima să-l văd. A fost unul din puţinele momente când am regretat că nu-s în câmpu' muncii, ca mulţi dintre colegii mei. Bani lipsă, înghiţit în sec, aşteptăm o altă ocazie... care-a venit!!!

Hint no. 2: Face magie pură cu un Stradivarius de 300 de ani estimat la 3 milioane de dolari.

Hint no. 3: Are nişte interpretări absolut geniale ale unor opere clasice (Carmina Burana, Oda Bucuriei etc), dar şi ale unor melodii contemporane (mie-mi place cel mai mult BitterSweet Symphony, după The Verve).

Hint no. 4 şi ultimul:

Şi o bucăţică din nebunia de anul trecut...

Cum ziceam, mă duc chiar dacă-s cam piperate biletele, cred că o să merite din plin. I haven't been so excited in a looong time :D

Şi tot apropo de muzică, scotoceam azi după videoclipul de la Nickelback - Far Away, care mi-a sunat în cap de azi dimineaţă din motive încă necunoscute (cred că nu mai ascultasem melodia de vreun an) şi am dat peste This video is not available in your country. Păi cum? Păi de ce?! Să mă lămurească şi pe mine cineva, că mi se pare discriminare fără motiv. Teh bastards!

home is where your heart is

2008-03-25T00:10:00.000+02:00

I had a grrreat weekend.

I care. Not.

2008-03-24T21:40:00.002+02:00

Citeam azi un post plin de patos de-al lui Geo, care ne învaţă cum să spunem DA verdeţurilor, ca nişte oameni responsabili şi sensibili la nevoile planetei bolnăvioare. Pentru că 1. sunt la pms, deci plină de ură şi 2. am impresia că-s persona non grata pe blogul lui musiu' Atreides, îmi voi exprima toate cele faţă de ecologie şi apărătorul ei înfocat aici.

De la Geo citire:

Se ştie foarte bine în ce situaţie suntem. De când www.ipcc.ch a publicat studiul referitor la schimbările climatice, pentru care a primit premiul Nobel pentru pace, nimeni nu a mai avut nici cel mai mic dubiu că suntem în rahat până peste cap. S-a văzut asta clar la conferinţa internaţională din Bali.

Pe lângă tonul apocaliptic de mad scientist cu nasul în epubrete, în căutarea frenetică a elixirului vieţii pentru planeta murindă, a se remarca şi micul touch de cunoscător al fenomenului. Desigur, a citit mult mai mult decât mine pe tema asta, îl cred în stare să facă o pasiune pentru cauze nobile, pe care le poţi susţine din spatele unui ecran cu rezoluţia 800x600. Geo este un om bun, cu inima caldă şi preocupări sincere pentru binele omenirii (măcar de-ar fi fost blondă cu sâni mari, mi-ar fi fost mai simpatic). Eu, pe de altă parte, sunt o nesuferită nefe...ricită, limitată şi cu o mare durere în cot, mai ceva decât a fostului preşedinte. Acum, că am stabilit rolurile, să continuăm mica noastră scenetă.

Ceea ce mă deranjează cel mai mult este ipocrizia care se ascunde în spatele genului acesta de acţiuni. Toţi proclamă nevoia de a face ceva, urgent, cât mai urgent, dar nimeni nu vrea să se implice cu adevărat. În momentul în care lupta pentru mediu cere mai mult de un tag , vitejii dispar care încotro.

Sesizez un oarecare ciob şi-o oală spartă. Sunt curioasă ce a făcut Geo pentru binele planetei, dacă tot îl deranjează aşa de tare ipocrizia altora. A fost, prin toamnă, la o plantare de copaci la care a participat şi Elena "Succesuri" Băsescu. Curent electric şi apă nu prea foloseşte -sau, de ce să mint, nu folosea în perioada în care îl cunoşteam- că ie scumpe şi el n-are sursă de venit. Din acelaşi motiv, se hrăneşte cu orez şi legume. De unde învăţăm că ecologia nu-i neapărat o chestiune de principiu, poate să fie şi de venituri reduse. Eşti preocupat de binele planetei, nu sărac pentru că refuzi să munceşti. Parcă sună mult mai bine, nu?

Şi acum mă întreb: câţi dintre cei ce afişează bannerul cu becu' sunt gata să renunţe, pentru mediu, la carne? Spre deosebire de jucatul cu întrerupătorul, ce nu are şi nu poate avea vreo consecinţă importantă, vegetarianismul ecologic ar remodela lumea în câţiva ani. Mai mult, ar putea duce la un efect în avalanşă: cine are puterea să-şi stăpânească plăcerea de a mânca carne, are puterea să-şi stăpânească şi alte impulsuri. Astfel, consumerismul s-ar diminua, ajutând şi mai mult mediul.

Din păcate, ştiu prea bine natura umană: Grija pentru mediu se termină acolo unde încep plăcerile individuale...

100% de acord cu ultima frază, singurul lucru memorabil din tot articolul. În rest... să le luăm pe rând. Nu mă simt vizată în vreun fel de atacul la adresa celor care şi-au pus becul pe blog, pe mine nu mă urneşte nimeni să ader la cauze gen ”susţineţi familia lui Teo Peter”, ”omorâţi maneliştii cu pietre”, ”stingeţi becu'". Nu sunt de-un egoism crunt, dar nici foarte departe. În general, mă doare de mine şi de oamenii la care ţin, lucru care mi se pare foarte sănătos. E un fel de specializare a muncii... în domeniul afectiv. Ne concentrăm pe oamenii pe care putem să-i ajutăm, le oferim timpul şi sprjinul nostru ori de câte ori au nevoie, îi ignorăm pe restul. Alocare eficientă de resurse, profit maxim pentru ambele părţi :D. Grija pentru copiii care mor de foame în Africa, topirea gheţarilor şi războiul din Irak zic s-o lăsăm lui Miss Venezuela, să-şi bată ea căpuţul, oricum are cam aceleaşi şanse să rezolve ceva ca şi noi. (dacă-mi aduceţi drept contra-argument Be the change you want to see in the world, aduceţi-vă aminte că trebuie să-ţi pese ca să vrei să schimbi ceva, iar mie nu-mi pasă de trebile-astea)

Vegetarianism ecologic? Adică de ce să las eu halca de carne din mână?! Şi să nu-mi spună mie cineva că o salată îl face mai fericit decât o friptură zemoasă, stropită cu un pahar de vin roş, că-l suspectez de probleme grave. Românii fără sărmăluţe şi mici, americanii fără hamburgeri... nu cred că s-ar întâmpla asta nici dacă ni s-ar spune că o să omorâm planeta în două săptămâni, şi pe noi cu tot cu ea, dacă nu trecem pe iarbă. (nu, nu de-aia halucinogenă:D) Şi că tot am ajuns aici, de ce-ar trebui să ne preocupe aşa tare moartea planetei, atâta timp cât ea nu va avea loc în timpul vieţii noastre chinuite şi retezate de-un cancer? Nu-s foarte convinsă c-o să mă reîncarnez, ca să-mi pese cum o să arate Pământul peste câteva secole şi, dacă tot facem pe bunii samariteni, mai bine ne-am concentra pe leacul pentru bolile deocamdată incurabile, până şi asta are şanse mai mari de fezabilitate decât salvarea planetei.

Cât despre ultima idee, Grija pentru mediu se termină acolo unde încep plăcerile individuale..., nu văd nimic nelalocul lui. Suntem fiinţe hedoniste, nu călugări buddhişti. Eu una aş trăi toată viaţa pe o plajă, cu cocktail-ul sub umbreluţă şi un bronzat musculos făcându-mi vânt cu o frunză de palmier... fără măcar să-mi treacă prin cap că în minutele alea creşte nivelul Oceanului Planetar cu nuştiucâţi milimetri.

Pentru că întrebarea, dură şi sinceră, e: "Cui îi pasă?!"

suprarealism

2008-03-24T16:12:00.002+02:00

M-am dus să-mi cumpăr napolitane vărsate, slăbiciunea mea, şi vânzătoarea s-a apucat să mi le croşeteze în formă de guleraş, de-ăla de care aveam la uniformă în şcoala primară. În câteva minute era gata, l-am întors mândră pe toate părţile, i-am admirat împletitura bicoloră şi l-am luat acasă. Într-o altă vreme şi într-un alt loc, am stat lipită de S, într-un pat minuscul, gândindu-mă tot la napolitane în timp ce mâinile lui îmi mângâiau sânii.

Parcă prefer coşmaruri cu fantome şi vise umede decât pofte nocturne. Da' napolitane tot vreau! *drooling*

din winamp în winamp

2008-03-21T14:00:00.001+02:00

M-a băgat şi pe mine De Ce-ul în seamă cu o leapşă, i feel speciaaaal today, ca să nu mai zic de preeeettyyy oh sooo preeeettyyyy cum mă simt în fiecare zi. Dar să nu mai vorbim despre narcisismul meu, ci să deschidem winamp-ul.

Put your music player on shuffle. Press forward for each question. Use the song title as the answer to the question even if it doesnt make sense. NO CHEATING! Tag 5 people. Bold the questions and with the answers, give your own comments on how it relates to the questions

How are you feeling today?
N2Gether Now - Limp Bizkit&Method Man - daaa, la partea cu shut the fuck up mă recunosc :D

Will you get far in life?
For the Love of God - Greatest Guitar Solos 029 Steve Vai - hmm o să fiu la fel de faimoasă ca Steve Vai?

How do your friends see you?
You don't care about us - Placebo - true, sometimes i'm a heartless bitch. aw well.

Will you get married?
Burn It Up - R. Kelly feat. Wisin&Yandell - deeeeci nu, că pe urmă n-o să mai fiu caliente mamacita. sau o să fiu milf? :D

What is your best friend’s theme?
U know y - Moguai - actually no, but nice tune

What is the story of your life?
Nu am chef azi - Vama Veche - =))) Noooo, i've been exposed! Da, sunt leneşă cronică, dar mă tratez...

What was high school like?
Oceanlab-Satellite - Armin van Buuren (Above&Beyond mix) - de-aici s-ar înţelege că liceul mi-a fost pastilat şi când colo în liceu am avut două faze, hip-hop şi rock :">

How can you get ahead in life?
When the Sun Goes Down - Arctic Monkeys - Noaptea ajung eu departe-n viaţă? :)) Adică ori sunt deşteaptă când dorm.. ori calea spre succes e pavată cu ronduri de noapte pe centură.. ahem.

What is the best thing about your friends?
Happy Birthday to You - Frank Sinatra - daaa, ei îmi fac (şi) ziua de naştere mişto de fiecare dată.

What is in store for this weekend?
Dj Special Rave Mix - Atb&Paul van Dyke - numa' dijei n-o să ascult eu pe un' mă duc...

What song describes you?
My Autumns Done Come - Hooverphonic - deci eu nu-nţeleg titlul ăsta, da' melodia e de-aia de tăiat vena, pe sufletul meu... uite ce versuri drăguţe

To describe your grandparents?
Why Does My Heart Feel So Bad - Moby - nah, e explicabil după o anumită vârstă

How is your life going?
Peaches and Cream - Markus Schulz feat. Interstate - Mmm merge bine, văd, lapte şi miere, piersici şi frişcă :D

What song will they play at your funeral?
A Tear in the Open - DJ Tiesto - n-ar fi printre primele 50 opţiuni ale mele, da' merge, la o adică

How does the world see you?
Rock This Party - P.O.D. - eu euu euuu party animal :)))

Will you have a happy life?
Protection - Massive Attack - deci o să fiu fericită, îmi mai trebuie doar tender love&care, multă mâncare bună şi gata

Do people secretly lust after you?

We Belong - ATB - is that a yes?

How can I make myself happy?
ATWA - System of a Down - nu ştiu ce-nseamnă titlul, da' mă uitai pe versuri şi-nţeleg că trebuie să sufăr la greu. Sănătoasă filosofie, zic, şi-aşa-s masochistă sentimentală.

What should you do with your life?
My Heart Goes Boom - French Affair - Să mă-ndrăgostesc de un octogenar bogat, ştiam deja.

Daaa, hai să dăm mai departe lui Alex, Zamolxis, Ela, Vio şi Natafletz, în caz că n-aţi primit-o deja. Ştiu, ştiu, nici eu nu mă dau în vânt după lepşe, da' asta e chiar mişto.

trestii gânditoare

2008-03-20T23:45:00.000+02:00

Da, despre noi vorbesc, primate evoluate, minunate fiinţe care simt, gândesc şi vorbesc, creaţia desăvârşită a lui Dumnezeu sau treapta cea mai de sus a evoluţiei vieţii pe pământ, o adevărată minune umblătoare. Noi, ăia care am descoperit focul şi sexul cu cadavre, roata şi bomba atomică. Per ansamblu, priviţi ca specie, oamenii sunt poate cele mai tâmpite şi mai violente animale. Suntem criminali cu sânge rece, fetişişti care întorc stomacul pe dos, sadici şi masochişti, violatori de babe şi kamikaze. Majoritatea suntem devianţi, într-un fel sau altul şi cu intensităţi diferite. Ne-am obişnuit de mici cu violenţa de tot felul, o acceptăm în viaţa noastră la fel de senin cum acceptăm gazele de eşapament în plămâni, şi totuşi parcă nimic în lume nu te poate pregăti suficient ca să concepi asta:

Eu una n-am văzut/n-am auzit vreodată de un animal care să facă asta puilor de câteva zile. Îi omoară, îi mănâncă, îi abandonează din tot felul de motive de dobitoace fără creier, dar absolut niciodată nu au instincte sexuale faţă de un boţ cu ochi. Omul, însă, poate. Pentru că el cugetă, de-aia.

dar vai.. ce avem noi aici? o acadea zemoasă ca o căpşună?

2008-03-20T14:12:00.005+02:00

Îmi atrage cineva atenţia asupra domnişoarei de mare talent şi reală valoare pe numele ei de scenă Miha, româncă rezidentă în patria căpşunilor şi prestatoare de "servicii pentru afaceri" - logic, toată lumea ştie că sub biroul oricărui bărbat de succes e o femeie puternică. Observ, cu oareşce părere de rău, că domnişoara-i taurină ca mine, deci înclinată astral spre cele trupeşti şi scârbavnice, pe care vrea să le şi expună în toată splendoarea pe blog.

Eh, cine-s eu s-o judec, nu se cade să râzi de oala spartă, dar Natural born slut e mai degrabă fake-all-the-way-slut, a făcut imprudenţa de a traduce aproape mot-a-mot un blowjob tutorial cât se poate de sincer şi excelent scris al unei tipe pe care o citesc de mult şi cu multă plăcere, CollegeCallGirl. Iacătă şi varianta românească, chipurile produsă de neuronii domnişoarei Miha. Hai nu zău.

Trist, zic. Pe lângă Andaa, al cărei stil oricum nu-l înghit de nicio culoare, şi Belle de Nuit (care nu mai scrie de-un an) n-avem şi noi ~~curve blogosferice~~ bloggeriţe erotice.. Sau avem, da' nu le ştiu eu?

două blonde bune

2008-03-18T21:13:00.002+02:00

Adică Anouk şi solista de la K's Choice, care fac un cover foarte mişto (zic eu) după Live - I Alone.

*angel face*

red pill/blue pill?

2008-03-18T19:28:00.009+02:00

Urăsc să iau decizii. Poate-i vorba de imaturitate cronică şi lack of ballz (măcar a doua e scuzabilă, anatomic vorbind) sau are de-a face cu oroarea de liste, listuţe, planificări de tot soiul, plusuri şi minusuri şi linii trase, program fix şi obligaţii, viitor calculat la rece, ”până la 25 de ani o să fiu acolo, făcând asta”. Nu zic că-i bine să te laşi tot timpul pe mâna impulsurilor, a conjucturii şi a unor coincidenţe stranii pe care le consideri semne. Într-o lume în care succesul se măsoară în cât de repede reuşeşti să ajungi la faimă şi bani, sau măcar la una din cele două, voia întâmplării sau factorul noroc chior e doar ingredientul magic, inspiraţia ce completează transpiraţia şi cel mai des invocat motiv de invidie.

Cum am fost mult mai des invidiată decât invidioasă, precum şi chestionată atent asupra meniului de bebeluş (tot rahatul e considerat mic-dejunul campionilor, se pare, lucru neschimbat de la mam' mare încoace), mi-am făcut un obicei foarte prost din a lăsa norocul să lucreze pentru mine. Cu foarte puţine ocazii am transpirat sau m-am dat peste cap să ajung undeva. Vorba cântecului, Life goes easy on me... most of the times. Ei, problema tocmai aici apare.

Din când în când, oamenii mă consideră capabilă să iau hotărâri. Până aici, nimic grav, m-am obişnuit să dezamăgesc, la fel cum m-am obişnuit să plutesc în derivă şi să fentez cum pot o responsabilitate atât de mare pusă pe umerii mei firavi de copil întârziat. Durerea cea mare e că, uneori, ar trebui să iau hotărâri care nu mă privesc doar pe mine. De aici, presiune din partea celor implicaţi, ”hotărăşte-te acum că trebuie să ştiu/arde/n-am timp de prostii”, tărăgănare cât cuprinde din partea mea, întrebat în stânga şi-n dreapta ”băi, ce să faaac?” deşi ştiu că nimeni altcineva n-o să cunoască situaţia vreodată la fel de bine ca mine, refuz de a mă gândi cu tărtăcuţa din dotare la avantaje, dezavantaje, riscuri, ce-i mai bine pentru mine, pentru fabrici şi uzine, şi răspuns dat în al treisprezecelea ceas, în funcţie de elefănţeii pufoşi pe care i-am visat sau numărul de semafoare roşii la care am stat.

Mâine trebuie să spun da sau nu. Şi am un ghem în stomac de parcă ar trebui să răspund mândrului îngenuncheat în faţa mea. Deşi atunci mi-e clar ce-o să fac, mi-a explicat mie cineva. :D În primă instanţă accept, să nu rănesc omul într-un moment de maximă intensitate sau să nu dezamăgesc spectatorii, în caz că se va petrece în public, după care mă pot sustrage graţios în orice clipă. Şi-uite-aşa am mai scăpat de stresul unei decizii...

în pădurea cu aluneee

2008-03-16T23:49:00.002+02:00

Şi iar mi-e lene să scriu.

roblogfestu' meu

2008-03-15T20:21:00.004+02:00

La 15.30 trimiteam sms să-ntreb ce să fac. Extras: ”Hmm şi dacă mă sodomizează zoso? Şi dacă mă întâlnesc cu doi foşti care mai mult ca sigur o să fie acolo? Şi şi şiiiii dacă mă mănâncă cineva? :))”. Mă miorlăiam eu mai mult că-mi place, da' totul era deja parafat şi ştampilat, eu eram +1 al lui Mihai (că mi-a fost lene să mă trec şi pe listă), promisesem că merg cu el de hăt-hăt, stabilisem şi unde ne-ntâlnim... şi cu toate astea, pe la 6 eram încă în halat de baie, în toiul unei conversaţii pe skype cu k, de care nu-mi venea să mă dezlipesc deloc. M-am rugat să mi se umfle măseaua aşa de tare încât să fiu diformă şi să am un motiv serios să nu merg, da' degeaba...

Pe la 19.30, când ţopăiam prin casă cu placa într-o mână şi rimelu' în cealaltă, telefon de pe un număr care nu era în agendă. ”Păsărică?” ”.....Erm..da?!” ”Hai să ne-ntâlnim pe la 8 la Irish Pub, să ne ia taxiu' de acolo..". Până aproape de sfârşitul conversaţiei, am fost absolut convinsă că-i Mihai, care a descoperit noi apelative şi se crede amuzant. Aveam eu o bănuială cine altcineva ar putea fi, da' de întrebat n-am întrebat până nu l-am văzut la faţă.

La intrare-n Fabrică era deja coadă la 9, m-am tot uitat după mutre cunoscute şi am văzut doar pe ripaishpe (care şi-a demolat blogu') şi un tip care mi-era foarte familiar, da' nu ştiam de unde. Am lămurit misterul mai târziu, când l-am tras de mânecă să-mi exprim întrebările existenţiale - era Alin Zăinescu. Am făcut cunoştinţă tot pe la intrare cu Gelu şi prietena lui, cărora le stă foarte bine împreună... şi cam atât. În rest, nicio faţă cunoscută.

Lăsat palton, fâţâit după marker, văzut fost prieten, ignorat întâi el pe mine după care eu pe el, vrut să intru undeva în pământ. Penibil. Intrat, strâmbat puţin la Fabrică, luat Guinness, întâlnit cu nenea fotografu' şi el supărat pe mine, vrut să intru şi mai tare în pământ.

Sărit pe mine zoso, sufocat, luat de mânuţă şi prezentat la floarea bloggerimii (VisUrat cu Denisuca, Gramo, Piticu&Innocente...). Dat mâna cu Jeg.

Întors la Mihai, făcut cunoştinţă cu două gagici foarte mişto, Diana şi Raluca, cunoscut şi De ce, socializat oarecum. Durut măseaua, fumat, rezistat eroic. Terminat Guinness, luat Stella, întâlnit Alex puţin tripat. Vizionat premii şi premianţi, neînţeles mare lucru.

Întâlnit Ela, Bogdan şi a lui Baby, bârfit cu zosolino în privat, înjurat muzică, întâlnit iar cu Alex care vrut violat la mine, plecaaaaat!

A fost cum m-aşteptam să fie. Adică fix aşa:

Singura surpriză a fost că m-am întâlnit cu trei foşti, nu cu doi. Ahem.

PS. Pozele sunt furate cu neruşinare de la Vio şi de la Mihai, iar eu am făcut toată seara vreo 10, din care câteva aici.