Sursa: Colecții Speciale, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iași

Pe 23 februarie 1455, într-un atelier modest din Mainz, Germania, avea să se scrie un capitol definitoriu în istoria culturii și civilizației umane. Johannes Gutenberg, un bijutier și inventator german, finaliza prima carte tipărită folosind litere mobile: Biblia Gutenberg. Aceasta nu a fost doar o inovație tehnologică, ci a reprezentat începutul unei revoluții care a schimbat definitiv accesul la cunoaștere și răspândirea informației.

Johannes Gutenberg – Inventatorul care a schimbat lumea

Născut în jurul anului 1398 în Mainz, Johannes Gutenberg provenea dintr-o familie de patricieni și aurari. Fascinat de prelucrarea metalelor, și-a dedicat viața perfecționării tehnicii de tipărire. Deși tiparul cu blocuri de lemn era deja cunoscut în Europa și Asia, Gutenberg a revoluționat procesul prin inventarea caracterelor metalice mobile, a unei prese tipografice eficiente și a unei cerneluri pe bază de ulei, potrivită pentru hârtie și pergament.

În 1448, fără resurse financiare suficiente, Gutenberg a fost nevoit să se asocieze cu Johannes Fust, un investitor care l-a sprijinit în dezvoltarea invenției sale. Însă, în 1455, chiar în momentul finalizării Bibliei, Fust l-a dat în judecată și a obținut controlul asupra tipografiei. Gutenberg a pierdut astfel drepturile asupra propriei sale invenții, dar moștenirea sa avea să rămână vie pentru secole întregi.

Sursa: Național Georgraphic.org

Biblia Gutenberg – Prima carte tipărită în Europa

Biblia lui Gutenberg, cunoscută și ca Biblia cu 42 de rânduri, a fost tipărită în aproximativ 180 de exemplare, dintre care 135 pe hârtie și 45 pe pergament (vellum). Fiecare pagină avea două coloane de text cu 42 de rânduri fiecare, iar literele gotice reproduceau cu fidelitate stilul manuscriselor medievale. Deși tehnologia tipografică făcea posibilă multiplicarea rapidă a textului, fiecare exemplar era decorat manual cu inițiale și ilustrații, ceea ce le conferea unicitate.

Astăzi, doar 49 de exemplare ale Bibliei Gutenberg au supraviețuit integral sau parțial, fiind păstrate în mari biblioteci și muzee din lume, inclusiv în Vatican, Biblioteca Britanică și Biblioteca Congresului SUA. Un exemplar complet valorează peste 35 de milioane de dolari, fiind una dintre cele mai valoroase cărți din lume.

Impactul Bibliei Gutenberg asupra lumii

Publicarea Bibliei Gutenberg a marcat începutul Revoluției Gutenberg, un proces care a dus la democratizarea cunoașterii și la declinul monopolului pe care clerul îl deținea asupra informației. Până atunci, cărțile erau copiate manual, un proces costisitor și extrem de lent. Datorită tiparului, în doar 50 de ani de la apariția Bibliei Gutenberg, tipografii europeni au produs peste 15 milioane de cărți, majoritatea fiind Biblii.

Biblia tipărită a avut un rol crucial în declanșarea Reformei Protestante, deoarece a permis traducerea și răspândirea Scripturii în limbile naționale, facilitând accesul direct al credincioșilor la textul sacru. În secolul al XIX-lea, odată cu apariția Societăților Biblice, milioane de Biblii au fost tipărite și distribuite gratuit în întreaga lume. Astăzi, numărul total de Biblii tipărite este estimat între 5 și 7 miliarde de exemplare, ceea ce o face cea mai vândută carte din toate timpurile.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Armata Roşie, dorind să se răzbune pe armata germană şi toate crimele şi jafurile făcute de aceasta, a furat milioane de cărţi şi opere de artă. Printre acestea, se aflau şi două copii ale Bibliei Gutenberg, despre care ruşii nu au recunoscut niciodată că le-au furat. De-abia în anii 1980 s-a descoperit că ele se aflau în bibliotecile din Moscova, moment în care autorităţile germane au început demersurile pentru a le recupera. În anul 2009, un agent al guvernului a furat unul dintre exemplare şi a încercat să îl vândă pe piaţa neagră cu 1,5 milioane de dolari. A fost prins, iar în prezent, cele două exemplare se află în posesia Rusiei. În anul 1969, a mai încercat cineva să fure un exemplar din biblioteca Universităţii Harvard, dar până la urmă nu a reuşit.

Sursa: History.com

Biblia lui Gutenberg este adesea menționată ca un punct de cotitură în istoria omenirii, comparabil cu invenția internetului în ceea ce privește impactul asupra comunicării și împărtășirii cunoașterii.

Biblia Gutenberg nu a fost doar prima carte tipărită din Europa, ci și simbolul unei noi ere a cunoașterii. Invenția lui Gutenberg a făcut posibilă răspândirea educației, a încurajat gândirea critică și a contribuit la dezvoltarea culturală și științifică a lumii moderne. La 570 de ani de la apariția sa, impactul Bibliei Gutenberg rămâne incontestabil, dovedind că o simplă invenție poate schimba cursul istoriei pentru totdeauna.

Creștinii din Congo sunt din nou afectați după un act de violență atroce care a provocat moartea a 70 de credincioși. Vă rugăm să vă rugați pentru frații și surorile noastre din această țară care se confruntă cu o persecuție tot mai intensă.

Șaptezeci de creștini au fost găsiți decapitați într-o biserică din Republica Democrată Congo (RDC), în cel mai recent atac devastator asupra credincioșilor din nord-estul țării.

Potrivit surselor de pe teren, în jurul orei 4 dimineața în data de 13 februari, militanți ai Forțelor Democratice Aliate (ADF) – o grupare care are legături cu așa-numitul Stat Islamic (SI) – s-au apropiat de zona locuită din Mayba, în teritoriul Lubero, strigând către locuitori: „Ieșiți afară, ieșiți afară și nu faceți niciun zgomot”. Douăzeci de bărbați și femei creștini au ieșit și au fost luați captivi.

Zguduiți de acest incident, oamenii din comunitatea locală din Mayba s-au adunat ulterior pentru a găsi o modalitate de a-i elibera pe cei ținuți captivi. Cu toate acestea, militanții ADF au înconjurat satul și au capturat alți 50 de credincioși.

Toți cei 70 de răpiți au fost duși la o biserică protestantă din Kasanga, unde au fost asasinați cu brutalitate.

Muhindo Musunzi, directorul școlii primare Kombo [care aparține bisericii CECA20], spune că, înainte de acest incident, bisericile, școlile și centrele de sănătate își închiseseră toate porțile din cauza situației haotice de securitate. „A trebuit să mutăm toate activitățile în Vunying”, a spus el.

Surse de pe teren raportează că, până nici până în 18 februarie, unele familii nu au putut să își îngroape morții din cauza insecurității din zonă. Mulți creștini au fugit acum din zonă pentru siguranța lor.

„Nu știm ce să facem sau cum să ne rugăm; ne-am săturat de masacre”, spune un prezbiter din biserica CECA20. „Fie ca numai voia lui Dumnezeu să se facă”.

Creșterea nivelului violențelor și dislocările interne

Acest ultim incident îngrozitor este o continuare a amenințării crescânde reprezentate de militanții ADF în regiunea de nord-est a țării. În 2014, gruparea a intensificat atacurile în teritoriul Beni din provincia Kivu de Nord, iar de atunci atacurile s-au extins în teritoriile Irumu și Mambasa din provincia Ituri, iar acum afectează Lubero. Numai în ultima lună, grupul a ucis peste 200 de persoane în regiunea Baswagha, potrivit unui site de știri local.

Acest lucru explică de ce Congo a urcat șase poziții, ajungând pe locul 35 în Topul Mondial al Persecuției pe 2025. Anul trecut, 355 de persoane au fost ucise pentru credința lor, comparativ cu 261 în anul precedent, în timp ce aproximativ 10 000 au fost strămutate în interiorul țării, de zece ori mai mult decât în 2023. Casele au fost jefuite și arse, școlile au fost relocate, bisericile și unitățile medicale au fost închise, iar mai multe sate creștine au fost abandonate complet. Activitățile recente ale grupării rebele M23, care ar fi sprijinită de Rwanda, au sporit vulnerabilitatea creștinilor.

Un apel de a rămâne în rugăciune

„Open Doors condamnă cu fermitate acest act odios de violență împotriva civililor și face apel la societățile civile, guvernele și organizațiile internaționale să acorde prioritate protecției civililor în estul Congo, unde operează grupuri armate precum ADF”, a declarat John Samuel*, expert juridic al Open Doors pentru activitatea din Africa Subsahariană.

„Violențele au loc într-un context de impunitate, în care aproape nimeni nu este tras la răspundere”, continuă el. „Acest masacru este un indicator clar al încălcărilor generalizate ale drepturilor omului împotriva civililor și a comunităților vulnerabile, care vizează adesea creștinii, săvârșite de ADF – o filială a Statului Islamic.”

„Facem în continuare apel la comunitatea creștină internațională să rămână în rugăciune pentru creștinii și comunitățile vulnerabile din estul Congo”, adaugă John Samuel. „Rugați-vă pentru încetarea violenței și pentru ca guvernul la toate nivelurile să abordeze cu diligență, imparțialitate și transparență violența și efectele sale. Rugați-vă pentru biserica din Lumbero, care încearcă să aducă asistență materială și spirituală familiilor afectate.”

Sursa│Open Doors

Cea mai mare democrație din Uniunea Europeană va vota săptămâna aceasta. Dar ce ar trebui să-i preocupe pe creștini atunci când viitorul Germaniei va fi supus la vot?

Germanii își vor alege duminică un nou Bundestag. Creștinii nu pot decât să spere cu prudență la evoluții mai bune. În multe domenii, ceasul nu mai poate fi dat înapoi. Întrucât previziunile actuale sugerează că niciun partid nu va obține o majoritate absolută, viitorul guvern de coaliție va trebui să facă compromisuri. Așadar, cine sunt principalii actori în aceste alegeri și ce valori reprezintă aceștia?

CDU: mai mult sprijin pentru familii

Uniunea Creștin-Democrată formată din CDU și CSU este considerată a avea cele mai mari șanse de a câștiga alegerile. Ei afirmă că Germania este „istoric, cultural și valoric profund influențată de credința creștină”. Ei se angajează să „protejeze sărbătorile creștine și odihna de duminică, precum și cooperarea reglementată între stat și biserică”.

Uniunea reafirmă căsătoria și familia ca o uniune durabilă și obligatorie din punct de vedere juridic între două persoane. Cu toate acestea, ea recunoaște, de asemenea, realitatea societății germane moderne și arată respect pentru diferitele stiluri de viață. Familiile și copiii ar trebui sprijiniți prin reduceri fiscale și prin îmbunătățirea compatibilității dintre familie și carieră.

În plus, Uniunea subliniază libertatea de alegere a părinților în ceea ce privește educația copiilor lor și cere ca părinții să fie implicați mai îndeaproape în deciziile școlare.

În conformitate cu controversata „lege a autodeterminării” a actualului guvern de coaliție, de la 1 noiembrie 2024 este posibilă schimbarea genului de la vârsta de 14 ani, fără aviz unui expert de specialitate și fără vreo consultare. În acest context, CDU și CSU cer să fie cel puțin evaluări psihologice independente și o respingere generală a intervențiilor chirurgicale (de mutilare a trupului pentru a te conforma sexului dorit) înainte de vârsta adultă.

CDU/CSU nu doresc să schimbe actuala reglementare privind avortul, care a făcut obiectul unor dezbateri politice aprinse cu puțin timp înainte de alegeri.

Social Democrații: Promovarea dialogului interreligios

Partidul Social Democrat (SPD) a asigurat cancelaria în ultimul guvern federal. Acesta definește familia ca fiind „un loc în care oamenii au grijă unii de alții și doresc să se susțină reciproc”. Partidul nu folosește cuvintele tată, mamă sau copil.

Manifestul electoral al SPD afirmă că „bisericile și comunitățile religioase au o contribuție valoroasă la coexistența noastră”. Partidul dorește să „promoveze dialogul interreligios și să protejeze libertatea religioasă pentru a consolida diversitatea societății noastre ca o oportunitate pentru o coexistență deschisă la minte”.

SPD se angajează pentru egalitatea familiilor „queer” în dreptul familiei    și afirmă că orientarea sexuală și identitatea de gen ar trebui să fie incluse în Constituția germană ca obiect al discriminării interzise.

În ceea ce privește politica educațională, urmează să fie extinse locurile de îngrijire a copiilor și îngrijirea acestora pe tot parcursul zilei. SPD ar dori să extindă alocația parentală, pe care familiile o pot primi în prezent pentru o perioadă de maximum 14-18 luni, din care 6 luni sunt obligatorii pentru fiecare părinte.

În plus, SPD plănuiește o perioadă de start în familie de două săptămâni pentru tați sau parteneri cu salariu integral imediat după naștere. Partidul rămâne angajat față de intenția de legalizare  a avortului (avortul în Germania este interzis, cu excepția salvării vieții mamei, însă nu se pedepsește până la 12 săptămâni cu condiția participării la ședințe de consiliere).

Verzii: Egalitate pentru toate tipurile de familii

Die Grünen, care a făcut parte din guvernul federal anterior, recunoaște, de asemenea, „contribuția bisericilor și a comunităților religioase și ideologice la coeziunea democratică și socială”. Aceasta pune bisericile creștine în aceeași categorie cu alte comunități religioase, cum ar fi musulmanii și evreii. Spre deosebire de toate celelalte partide majore, Die Grünen (Verzii) se angajează în mod explicit față de azilul bisericesc (o formă de protecție pentru imigranții ilegali).

Partidul susține o varietate de modele familiale și subliniază importanța egalității și a sprijinului pentru toate tipurile de familii.

Die Grünen ar dori, de asemenea, să reformeze alocația parentală. Nu numai că suma maximă ar trebui majorată de la 1 800 EUR la 2 400 EUR, dar și suma minimă ar trebui crescută de la 300 EUR pe lună la 400 EUR. Aceasta din urmă ar avea un impact deosebit asupra mamelor care nu aveau un loc de muncă înainte de nașterea copilului lor, de exemplu, pentru că creșteau un alt copil.

Serviciile de îngrijire a copiilor în centrele de zi și în școli urmează să fie extinse în continuare. Legalizarea a avortului este, de asemenea, pe ordinea de zi.

Liber Democrații: Toate religiile sunt egale

Liberalii din FDP sunt responsabili pentru ruperea coaliției cu SPD și Die Grüne. Conform previziunilor actuale, aceștia sunt în pericol să nu mai intre din nou în Bundestag.

FDP se angajează în favoarea libertății religioase și dorește să pună alte comunități religioase pe picior de egalitate cu bisericile creștine, cu condiția ca acestea să recunoască principiul egalității și diversitatea credinței, drepturile fundamentale și autodeterminarea membrilor lor.

Acesta pledează pentru un concept larg de familie. Un „drept al familiei modern (…) ar trebui să facă dreptate diverselor constelații familiale de astăzi, de exemplu, permițând acordurile parentale înainte de concepție, în special în familiile curcubeu, modernizând dreptul filiației, permițând cuplurilor necăsătorite să adopte și consacrând în lege comunitatea de responsabilitate”.

Aceasta promovează, de asemenea, legalizarea donării de ovule și embrioni, a maternității surogat și un sprijin financiar mai bun pentru tratamentul fertilității, indiferent de starea civilă sau orientarea sexuală.

Nu doar atât, FDP postulează și un „drept la o moarte autodeterminată”. Aceasta înseamnă că oricine ar trebui să poată alege eutanasia.

AfD: Creștinismul cultural este important

Controversata formațiune populistă de dreapta AfD (Alternativa pentru Germania) a fost descrisă drept „neeligibilă” de către Conferința Episcopilor Catolici Germani în declarația sa privind naționalismul etnic.

AfD consideră că creștinismul, la fel ca limba germană sau istoria germană, face parte din cultura dominantă a Germaniei. Însă AfD prețuiește mai mult cultura creștină decât credința creștină. Viziunea partidului asupra umanității nu face nicio referire la creștinism: programul AfD afirmă că „viziunea AfD asupra umanității consideră că fiecare individ este determinat de libertatea sa personală, de dreptul său la dezvoltare deplină și de responsabilitatea sa personală față de semenii săi și față de comunitate. Ea se bazează pe valori și norme umaniste și occidentale, având în centru egalitatea de șanse”.

Partidul consideră familia tradițională formată din tată, mamă și copii drept piatra de temelie a societății. Acesta respinge modurile alternative de viață și solicită restabilirea unei protecții speciale pentru familie. Familiile ar trebui „în mod ideal, să poată trăi dintr-un singur salariu și să nu depindă ca ambii părinți să fie în câmpul muncii”.

Un salariu lunar pentru îngrijirea copiilor până la vârsta de trei ani ar trebui să ofere părinților o libertate reală de alegere între îngrijirea proprie și îngrijirea externă, iar stimulentele fiscale pentru familii ar trebui să fie extinse în mod semnificativ.

Partidul este angajat într-o viziune binară a genului (biologic) și dorește să abolească „legea autodeterminării” și să împiedice „orice îndoctrinare cu privire la integrarea dimensiunii de gen și alte ideologii” în formarea educatorilor. În plus, AfD respinge explicit maternitatea surogat plătită și intenționează să abolească azilul bisericesc.

Stânga: Libertatea religioasă este importantă

Partidele mici Die Linke (Stânga)) și BSW (Alianța Sahra Wagenknecht – Rațiune și Justiție, o scindare a Stângii) sunt reprezentate în prezent în Bundestag, dar revenirea lor este discutabilă.

Atât Die Linke, cât și BSW subliniază importanța libertății religioase. Die Linke solicită în mod explicit legalizarea avortului, în timp ce BSW are probabil o poziție similară, în urma declarațiilor sale din Bundestag în timpul dezbaterilor.

Ambele se concentrează pe extinderea serviciilor de îngrijire a copiilor în centre de zi și în alte instituții. Spre deosebire de Die Linke, BSW respinge așa-numita Lege a autodeterminării ca fiind o „amenințare” la adresa femeilor și fetelor. În domeniul educației, Die Linke se angajează pentru o separare clară a bisericii de stat și, prin urmare, critică școlile confesionale.

Va exista un câștigător?

Sub conducerea creștin-democraților, care sunt considerați a avea cele mai mari șanse de a câștiga alegerile, cu siguranță nu vor exista încercări de a continua legalizarea avortului. În plus, lupta împotriva familiei tradițională dusă de ultimul guvern federal ar trebui să fie oprită, chiar dacă, în mod realist, sunt necesare reglementări juridice rezonabile în dreptul familiei și al filiației pentru toate constelațiile.

Deoarece este puțin probabil ca liberalii să intre în Bundestag, introducerea așa-numitei comunități de responsabilitate pentru mai multe persoane de genuri diferite este puțin probabilă. Legea privind autodeterminarea, care a făcut recent posibilă în Germania înregistrarea sexului unei persoane fără o examinare suplimentară, ar putea fi înăsprită, cel puțin pentru minori. Pe de altă parte, dacă sprijinul familial este oferit prin intermediul legislației fiscale sau prin alte mijloace, este mai degrabă o chestiune tehnică.

Pe scurt, este destul de sigur că statutul în declin al creștinismului într-o societate secularizată se va schimba cu greu după alegeri. Cu toate acestea, este probabil ca o coaliție condusă de creștin-democrați să acorde bisericilor creștine o importanță mai mare decât înainte.

Sursa │ CNE.news

Noi date publicate de Agenția de Administrare a Asistenței Medicale din Florida arată că s-au născut mai mult de 23.000 de copii care altfel ar fi fost avortați, de când a intrat în vigoare „Legea bătăilor inimii” din acest stat.

Florida a devenit unul dintre cele mai pro-viață state din S.U.A. de când guvernatorul Ron DeSantis a semnat „Legea de protecție la detectarea activității cardiace” în 2023.

Legea protejează copiii nenăscuți după ce bătăile inimii lor pot fi detectate, între șase și opt săptămâni de sarcină, și oferă resurse pentru tinerele mame și familii.

De asemenea, legea prevede ca femeia însărcinată să aibă posibilitatea de a avea o ecografie după care să beneficieze de o perioadă de reflecție de 24 de ore, cu excepția cazurilor de urgență, și să poată astfel oferi un consimțământ informat. Și, deși sunt incluse excepții pentru cazurile de viol, incest și trafic de persoane, acestea trebuie să fie documentate oficial.

Legea a intrat în vigoare la 1 mai 2024, după o luptă juridică îndelungată în care Curtea Supremă din Florida a decis 6-1 că nu există un drept la avort în Constituția statului Florida. „Legea privind protecția bătăilor inimii” a intrat în vigoare în același timp cu legea care interzice avortul după  a 15-a săptămână de sarcină.

Legea include aceleași excepții de la interdicția de 15 săptămâni pentru păstrarea vieții mamei, care include sarcinile ectopice, anomaliile fetale în cazul cărora copilul nenăscut nu se așteaptă să supraviețuiască în afara uterului și pentru „evitarea unui risc serios de afectare fizică substanțială și ireversibilă sau a unei funcții corporale majore a femeii însărcinate, alta decât o afecțiune psihologică”.

Florida a fost în trecut o destinație principală pentru femeile din sud care căutau să facă avort. Multe dintre statele vecine aveau deja în vigoare legi pentru protecția copiilor nenăscuți, iar de la intrarea în vigoare a noii legislației, numărul persoanelor care vin din afara statului pentru un avort a scăzut semnificativ în 2024 – aproape 51% – informează Liberty Counsel, un grup juridic non-profit.

„Prin reducerea numărului de avorturi în Florida, anterior un stat destinație a avorturilor, este evident că legile pro-viață salvează vieți și protejează femeile. Legile pro-viață vor continua să dea roade și trebuie să continuăm să afirmăm dreptul inalienabil al tuturor la viață, indiferent dacă sunt născuți sau nenăscuți”, a declarat fondatorul și președintele Liberty Counsel, Mat Staver.

„Legea de protecție la detectarea activității cardiace” a oferit, de asemenea, 30 de milioane de dolari în fonduri de stat recurente pentru a sprijini femeile însărcinate și familiile lor cu îmbrăcăminte, pătuțuri, scaune auto și multe altele.

După cum a relatat CBN News, de când Curtea Supremă a SUA a anulat Roe v. Wade (decizie din 1973 a Curții Supreme a S.U.A. prin care avortul era permis în toate statele americane), zeci de mii de copii au fost salvați de la avort.

Un studiu din 2023 al Institutului de Economie a Muncii a constatat că s-au născut 32.000 de copii, care altfel ar fi fost avortați în anul următor deciziei Curții Supreme în cazul Dobbs v. Jackson Women’s Health Organization.

„Analiza noastră primară indică faptul că, în primele șase luni ale anului 2023, nașterile au crescut în medie cu 2,3% în statele care aplică interdicții totale de avort, comparativ cu un grup de state în care dreptul la avort a rămas în vigoare, ceea ce înseamnă aproximativ 32.000 de nașteri anuale suplimentare ca urmare a interdicțiilor de avort”, a arătat studiul.

Cercetătorii au observat că decizia Curții Supreme a declanșat „cea mai profundă transformare a peisajului accesului la avort în SUA din ultimii 50 de ani”, pe baza datelor preliminare privind nașterile de la Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC) din SUA.

„În câteva ore de la decizie, avorturile au fost oprite în 10 state, fie ca răspuns la o interdicție declanșată de decizie, fie ca răspuns la aplicarea așteptată a unei interdicții de avort anterioare lui Roe care era încă în vigoare. În săptămânile și lunile care au urmat, peisajul accesului la avort a continuat să se schimbe pe măsură ce mai multe state au încercat să adopte și să aplice interdicții privind avortul și pe măsură ce unele dintre aceste interdicții au fost contestate în instanțele statelor”, se arată în studiu.

Kristan Hawkins, președinta Students for Life of America, a răspuns la studiu scriind pe X că mișcarea pro-viață face progrese.

„Nu lăsați pe nimeni să vă spună că nu puteți face o schimbare în această lume. Mulțumită dedicării și sacrificiului mișcării pro-viață pentru cauză, toți acei copii vor avea o șansă la viață, care altfel nu ar fi avut-o. Slavă Domnului!”

Sursa: CBN News

Peste un deceniu de cercetare și colectare de informații. 160 de ani și mii de eroi care au făurit prin viața, credința și faptele lor istoria baptiștilor din România. Efortul titanic al lui Mihai Ciucă ne-a lăsat nouă, generația de azi și de mâine, istoria înaintașilor în trei volume unice: „Baptiștii din România: Pionerii”.

„Cartea aceasta are, fără îndoială, profilul unui «magnum opus»: un proiect amplu, extrem de complex în ceea ce privește suprapunerea planurilor istorice și geografice, însă surprinzător de precis și de competent. Erudiția istoricului baptist Mihai Ciucă este evidentă – volumul acesta reprezintă un punct de cotitură în istoriografia baptiștilor români. Contribuția semnificativă adusă de această lucrare încurajează la excelență în demersul generației acesteia de a cunoaște mai îndeaproape faptele înaintașilor săi, descoperind astfel urmele pașilor Domnului” susține președintele Uniunii Baptiste din România, Sorin Bădrăgan.

Impresionanta lucrare „Baptiștii din România: Pionerii” a fost lansată în decembrie 2023, la doi ani după moartea autorului. Mihai Ciucă și-a dedicat peste 13 ani de cercetare pentru a compila această operă unică și atât de necesară generației noastre. Cei peste 160 de istorie cuprinși în această cercetare au fost marcați de multă persecuție și durere. Vă invităm să ne cunoaștem istoria și moștenirea, ca să putem duce făclia credinței noastre mai departe. Haideți să învățăm de la cei care au plătit prețul libertății noastre și să ne întărim credința prin mărturia vie lăsată de ei pentru următoarele generații.

Prima lansare oficială în România, are loc la Mihai Ciucă acasă, pe 02 martie, la Biserica Baptistă „Sfânta Treime” din Brăila și pe 27 martie la Institutul Teologic Baptist din București. 

Întreaga colecție și alte Resurse din cercetările lui Mihai Ciucă, vedeți pe pagina Istoriabaptistilor.ro. Vedeți în secțiunea Librărie promoții și reduceri semnificative la toate cărțile autorului. Mihai Ciucă a fondat Asociația Creștină Prologos și a fost membru fondator al Fundației BIG Impact. A plecat în veșnicii pe 4 iulie 2021.

La sfârșitul anilor ’70, părinţii mei erau logodiţi, iar tatăl meu studia Biblia cu pastorul mamei mele, Graeme Christian. Într-una din zile, au cercetat un subiect important, învăluit pentru mulţi în mister: ce se întâmplă cu omul după moarte.

Tata credea că știe deja câte ceva pe acest subiect, dar avea o colecţie de idei contradictorii despre moarte. Locuia într-o casă bântuită, așa că avea convingerea că spiritele morţilor se pot întoarce pentru a-i hărţui sau pentru a-i ajuta pe cei vii. El credea, de asemenea, și în reîncarnare, dar, pentru că frecventase în copilărie o biserică catolică, era de părere că oamenii merg după moarte în rai, în iad sau în purgatoriu. Toate aceste idei pe care le moștenise nu puteau fi adevărate toate în același timp, așa că tata era interesat de ceea ce se află în spatele morţii. Ceea ce a găsit în Biblia pe care o studia a fost diferit de tot ce gândise sau își imaginase până atunci.

A citit, de pildă, cuvintele scrise de Solomon: „Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nicio răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor de mult au şi pierit şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare” (Eclesiastul 9:5-6).

Studiind Scriptura, a descoperit că, de nenumărate ori, Iisus Însuși a vorbit despre moarte ca despre un „somn” (Psalmul 13:3; Ioan 11:13), din care îi va trezi „la venirea Sa” pe cei care L-au ascultat (1 Corinteni 15:23, Ioan 14:1-3), nu îi va trezi imediat după ce mor (1 Tesaloniceni 4:16,17). Tata a învăţat că sufletele imateriale nu există, că morţii nu se întorc pentru a-i bântui pe cei rămași și că „fantomele” din casa lui erau îngeri înșelători, nu oameni morţi – căci „ Satana se preface într-un înger de lumină” (2 Corinteni 11:14). De asemenea, tata a aflat că „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27), deci nu murim și ne reîncarnăm la nesfârșit.

„Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nicio răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită.”

În studiul său, tata a descifrat un subiect care fusese foarte neclar pentru el: „Plata păcatului este moartea. Dar Dumnezeu, singurul care este nemuritor, va da viaţă veșnică celor răscumpăraţi de El. Până în ziua aceea, moartea este o stare de inconștienţă. Când Hristos, care este viaţa noastră, Se va arăta, drepţii care sunt în viaţă și cei care vor învia vor fi proslăviţi și luaţi pentru a-L întâlni pe Domnul lor…”

Abia acum încep să înţeleg ce binecuvântare a fost aceea de a crește într-o familie care înţelegea temele de bază ale Bibliei. Cărţile, filmele, muzica și jocurile video au fost mereu înţesate de elemente spiritiste și subiecte supranaturale, dar rareori au prezentat viziunea creștină asupra morţii. Perspective eronate asupra morţii, fantomelor, spiritelor, demonilor, sufletelor nemuritoare sau elementelor supranaturale sunt împărtășite ostentativ pe ecranele televizoarelor și calculatoarelor și la fel se întâmpla și pe vremea când eu și sora mea eram copii.

Am convingerea că scopul inamicului sufletelor noastre este să ne inspire idei nebiblice despre lumea spiritelor. Dacă petrecem între 10 și 20 de ore pe săptămână în faţa ecranului, vizionând materiale care ne arată că este posibil ca apropiaţii noștri să ne contacteze după moarte, în timp ce găsim tot mai puţin timp pe care să-l dedicăm relaţiei cu Dumnezeu, care vor fi ideile cu șansele cele mai mari de a ne cuceri mintea?

O viziune eronată asupra morţii vulnerabilizează mintea în faţa atacurilor vrăjmașului.

Cu cât discut mai mult cu diverși oameni, cu atât realizez că o viziune eronată asupra morţii vulnerabilizează mintea în faţa atacurilor vrăjmașului. Din fericire pentru noi, în copilărie, ori de câte ori aveam o întrebare despre viaţa de apoi sau vedeam imagini la televizor cu fantome și spirite, părinţii mei erau acolo, să ne explice învăţătura Bibliei pe acest subiect. Ei ne-au învăţat să ne rugăm pentru protecţie atunci când eram asaltaţi de frică și ne-au încurajat să evităm să citim sau să vizionăm lucruri care ne prezentau în mod greșit viaţa de apoi.

Îmi amintesc că prietenii mei din liceu erau speriaţi de moarte pentru că urmăriseră cine știe ce film de groază sau fuseseră martorii unor manifestări supranaturale. Întotdeauna am știut că Îl aveam de partea mea pe Iisus, „care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri” (Coloseni 2:10) și că, dacă Îl chem în rugăciune, „în dragoste nu există frică, ci dragostea desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4:18).

Versetul din 1 Ioan 2:28 rezumă datoria pe care o avem în calitate de creștini: „Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca, atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală şi la venirea Lui să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El.” Cel mai important lucru pe care îl putem face este să trăim într-o relaţie vie cu El. Datorită morţii și învierii Sale, suntem feriţi de frica și incertitudinea care însoţesc moartea și putem aștepta cu bucurie revenirea Lui.

Iisus este Cel care deţine „cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apocalipsa 1:18). El ne oferă învierea Lui ca garanţie că vom trăi.

Victoria lui Iisus asupra morţii este completă și veșnică. El este Acela care deţine „cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apocalipsa 1:18). El ne oferă învierea Lui ca garanţie că vom trăi („pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi” – Ioan 14:19).

Încă un lucru pe care ar trebui să îl știi despre mine este că numele pe care l-am primit de la părinţi a fost inspirat după cel al profetului Daniel. Acesta este un motiv în plus pentru care păstrez aproape de sufletul meu cuvintele pe care i le-a spus profetului îngerul Gabriel: „Cât despre tine, du-te, până când va veni sfârşitul! Te vei odihni şi, la sfârşitul zilelor, te vei scula pentru a-ţi primi partea de moştenire” (Daniel 12:13).

Speranţa și ţinta mea este să fiu acolo, în ziua în care sfinţii adormiţi în El vor fi înviaţi, pentru a fi cu Iisus o eternitate. Aceasta poate fi și speranţa ta.

Daniel Matteo este pastor adventist de ziua a șaptea în Tasmania, Australia. Este căsătorit cu Katy și are doi copii, Grace și Samuel. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.

Una dintre bucuriile mărunte ale copilăriei mele era vizita pe care i-o făceam bunicii materne la casa din deal.

Locuia într-una din zonele pitorești ale ţării noastre, Maramureș, pe un deal cu panoramă spre munţii Maramureșului, când ceaţa săruta pământul în zilele de vară, iar nemărginitul alb făcea să stea timpul în loc iarna.

Ori de câte ori urcam dealurile să ajung la ea, la buna mea, aveam sentimentul că merg în locul unde bunătatea nu are margini. Alune coapte ce mă așteptau pe cuptor, plăcinta preferată, mângâiatul pe cap în timp ce adormeam sau mâinile aspre ce meștereau fără odihnă au fost pentru mine, permanent, sentimentul bunătăţii pure. Era, căci nu mai este, dar este tocmai pentru că era… Buna mea și bunătatea erau și îmi sunt sinonime. Privind înapoi, am înţeles că locurile nasc istorii, dar, mai mult decât locurile, oamenii sunt cei care se rup din Dumnezeu și se frâng pentru alţii. Nu devin mai săraci, pentru că pâinea frântă din ei suntem noi, cei care ne hrănim din ceea ce au pus în noi și ducem povestea mai departe…

Care e contextul care transformă bunătatea într-un act social?

„Nu este bine ca omul să fie singur” e una dintre primele constatări de pe paginile Sfintelor Scripturi (Geneza 2:18). Omul a fost creat în stare de adult, dar ideea de „socializare” trece dincolo de vârstă – ne naștem cu dorinţa de a sta la sânul mamei, creștem vrând să fim alături de prieteni, avem propria familie și vrem să fie micul nostru rai, pentru ca anii senectuţii să ne găsească tot cu dorinţa de-a fi cu micul nostru trib.

Omul a fost creat să fie o fiinţă socială, dar individualismul și fragmentarea vieţii cotidiene au erodat tot mai mult acest deziderat. Ne e mai bine singuri, în timp ce Biblia zice: „Mai bine doi” (Eclesiastul 4:9); ne e mai ușor să păstrăm pentru noi, când înţelepciunea zice: „Este mai ferice să dai decât să primești” (Faptele apostolilor 20:35). Prin urmare, ce resorturi ale fiinţei noastre ar putea reface legăturile invizibile dintre noi și ceilalţi?

Întoarcerea la vremea când omul învaţă să devină fiinţă socială – adică atunci când se comunică și se frânge pe sine pentru alţii, în scop altruist, nu doar de dragul expresivităţii și al creării unei persona, ci pentru că așa știe că e bine – este contextul în care am putea înţelege că bunătatea este prin definiţie un act social. Nu știm că suntem buni decât atunci când le facem bine semenilor noștri, când le căutăm prezenţa, când le împlinim nevoile. Și, de cele mai multe ori, n-o știm. Ca o bunică ce-și întâmpină nepoţii cu alune pe cuptor. Ea nu crede despre sine că e bună, ci devine bună în raport cu nepoţii. Alunele și cuptorul, chiar și bunica ar fi doar niște instrumente pasive fără actul social numit bunătate.

Cum învăţăm să fim buni? Când devenim buni?

Dezvoltarea abilităţilor sociale pornește încă din primii anii de viaţă. Dezvoltarea armonioasă a copilului va ţine cont de latura lui socială, de cea emoţională și de cea cognitivă, care stau la baza unei implicări sociale a adultului de mai târziu. Procesul începe în copilărie și continuă în adolescenţă, în timpul căreia se dezvoltă instrumente comunicative și relaţionale cu scopul stabilirii unor relaţii sociale pozitive, care sunt surse de satisfacţie și mulţumire.

Cu toate că literatura de specialitate încă vede inteligenţa socială drept un concept integrator, destul de greu de definit, există o dinamică în viaţa copilului care va prezice deciziile morale și etice de mai târziu. Implicarea socială, dăruirea cu bucurie și găsirea echilibrului de a trăi pentru sine, dar și pentru semeni nu sunt accidente, nici miracole. Ele ne scormonesc fiinţa și ne dau capacitatea de a vedea viaţa cu alţi ochi. Sunt marile revelaţii pe care oamenii de bine le au.

Înţelegem, așadar, că implicarea socială a copiilor presupune o dublă perspectivă. Una dintre direcţii este orientarea spre sine. Principii ca: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19:19) sau: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le și voi la fel” (Matei 7:12) nu pot avea sens dacă un copil nu știe să se construiască pe sine ca persoană. Această iubire de sine este prea des suprapusă egoismului, când în fapt poate constitui o profundă cunoaștere a sinelui, controlul emoţiilor și al comportamentului, cunoașterea pasiunilor proprii și a modului în care funcţionează lumea printr-un proces de introspecţie și reflecţie cu privire la propria persoană. Când copiii învaţă să fie reflexivi, raportul lor cu exteriorul va fi unul bine calibrat.

Cealaltă direcţie este spre ceilalţi, ca rezultat al propriilor convingeri despre sine și despre lume. Nu le putem cere unor copii să dea dovadă de abilităţi de relaţionare dintr-odată, fără să-i fi introdus în lumea empatiei, a discuţiei despre bunătate, despre dăruire, despre scopul vieţii. Empatia va duce la simpatie.

Dezvoltarea armonioasă a implicării sociale a copilului necesită o abordare integrată, care să-i permită să înţeleagă și să aprecieze bucuria de a dărui. Prin învăţarea despre dăruire, stabilirea limitelor și implementarea implicării voluntare, putem ajuta copiii să dezvolte o implicare socială autentică și să contribuie la binele celorlalţi și al lor înșiși. Acest proces necesită un mediu de învăţare propice și modele de comportament adecvate.

Ce ar trebui să știe un părinte despre dezvoltarea socială a copiilor?

1. Puterea exemplului. Abilităţile sociale sunt dobândite prin observarea sau imitarea unor comportamente, prin colectarea de informaţii, prin cicluri de încercare și greșeală etc. Faceţi ceea ce vreţi să-i vedeţi pe copiii voștri făcând!
2. Rolul contextelor. Plasaţi-i în contexte în care implicarea socială este o valoare – colegii lor vor da greutate acesteia sau, dimpotrivă, vor hrăni lipsa de interes.
3. Joaca și abilităţile de relaţionare. Joaca are la bază un contract social – mă joc frumos, respect regulile și reacţionez potrivit la rezultat pentru a fi acceptat de cei din jur și pentru a avea prieteni. E și jocul vieţii când vine vorba despre relaţionare.
4. Limitele dăruirii. Bucuria dăruirii apare atunci când se păstrează echilibrul între nevoile personale și ale celorlalţi. Păstrarea demnităţii proprii și acceptarea faptului că nu putem hrăni toţi oamenii străzii pe care îi întâlnim într-o zi îi vor face pe copii să înţeleagă că fiecare zi are scopul ei. Astăzi hrănesc un om, mâine sădesc un pom. Dăruirea înseamnă construirea sinelui în mod frumos, nu îngroparea sa în vinovăţia de a avea. Am ca să pot binecuvânta. Sunt binecuvântat ca să pot oferi.
5. Tactul social. În diferitele contexte ale vieţii, copilul are nevoie să înţeleagă ce înseamnă a fi un bun cetăţean al lumii – diferenţele de rasă, de sex, de clasă socială ori de stabilitate financiară nu ne plasează mai presus de alţii. Cultivarea tactului social implică abilităţi de a comunica în diverse contexte, în așa fel încât persoanele în cauză să nu fie lezate, iar demnitatea lor să nu sufere.
6. Soluţionarea problemelor. Certurile dintre fraţi, colegii de școală sau prietenii din cartier pot fi ocaziile potrivite pentru a înţelege că problemele sunt oportunităţi de a oferi înţelegere și empatie și de a încerca să găsim binele comun fără a leza principiile personale.
7. Scopul unui act de caritate sau modul în care cineva alege să reacţioneze în raport cu un fapt social dovedește caracterul persoanei respective – care este suma valorilor sale.
8. Echilibrul psihic, emoţional. Lucrând pentru binele altora, copilul se va calibra în raport cu ceilalţi, se va simţi satisfăcut și împlinit. Mai mult, exemplul Creatorului nostru e o ilustrare vădită a legilor universului: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică” (Ioan 3:16).
9. Relaţiile cu ceilalţi. Un copil fericit va avea întotdeauna și un prieten pe aproape sau va fi un prieten aproape. Prieteniile timpurii ne plasează în raport cu lumea înconjurătoare, ne arată că există legături invizibile între noi.
10. Scopul vieţii. Încă de timpuriu, copiii pun întrebări precum: Cine sunt? De unde vin? Încotro mă îndrept? E pus în noi gândul veșniciei (Eclesiastul 3:11). O știu și cei mici. Faptul că unui copil i se explică locul lui în lume și în universul lui Dumnezeu implică o responsabilizare socială, o dorinţă de a le vrea binele celorlalţi și de a crește frumos pentru lumea de dincolo – o lume în care Dumnezeirea este trinitate, o unitate socială construită pe temeiul dragostei și al dăruirii reciproce.

Competenţele sociale au în vedere un grup larg de abilităţi care ne permit să interacţionăm și să comunicăm cu ceilalţi. Elementele cognitive, mediul, comportamentele celor din jur îi ajută pe copii să-și dezvolte o idee despre lume. Ei vor da lumii ce au învăţat, au văzut și au pipăit. O concepţie armonioasă despre lume va duce la obţinerea unor rezultate pozitive în dezvoltare, inclusiv acceptarea de către colegi, reușita școlară și sănătatea mintală.

Competenţele sociale, sau lipsa acestora, pot juca un rol în apariţia problemelor de internalizare și externalizare, cristalizându-se ca factori de protecţie și de risc. Absenţa sau utilizarea inadecvată a acestor competenţe poate duce la formarea unor viziuni greșite asupra realităţii. Un loc mai bun pentru copiii noștri începe cu dăruirea de care ne văd în stare, e realitatea pe care ne văd construind-o.

Crina Poenariu este soţie și mamă a doi copii, doctor în filologie și doctorand în știinţele educaţiei, precum și realizatoare de emisiuni la Speranţa TV și Radio Vocea Speranţei. În ultimii cinci ani a coordonat, alături de soţul ei, proiectul educaţional Transylvania International School și, recent, o școală de învăţământ la distanţă, în SUA.

Te-ar putea interesa și:

Întinsă pe spate, dezbrăcată, doar cu un cearșaf așezat peste partea inferioară a corpului, cu braţele sub cap, mă simt vulnerabilă și expusă. Medicul radioterapeut iese din încăpere. Sunt singură și încep să mă panichez, în timp ce aștept ca fasciculele de radiaţii să străpungă bariera pielii.

Sunt complet lipsită de apărare, la mila mașinăriei uriașe care se mișcă ameninţător pe lângă corpul meu. Braţele încep să mă doară din cauza poziţiei incomode. Dar nu îndrăznesc să mă mișc nici măcar o fracţiune de secundă, pentru ca radiaţiile să nu ajungă la ţesutul muscular din jur sau, mai rău, în zona inimii. O voce din interiorul meu strigă: „Dă-te jos de pe masă! Fugi! Nu e prea târziu.” Dar nu are rost să mă împotrivesc. Închid ochii și mă predau.

Câteva minute mai târziu, ședinţa de tratament e gata. Mă simt atât de bine să îmi pot elibera braţele! Apuc cearșaful și îl trag în jurul gâtului, astfel încât să nu mai fiu expusă. Palmele îmi sunt transpirate. Îmi vine să plâng, dar mă îmbrac repede, îmi iau rămas bun de la radioterapeut și ies. Inspir adânc aerul proaspăt al dimineţii și mă uit la cer. Este o zi frumoasă. Lacrimile pe care le-am stăvilit cumva până acum încep să îmi curgă pe obraji.

O voce din interiorul meu strigă: „Dă-te jos de pe masă! Fugi! Nu e prea târziu.”

A fost prima mea ședinţă de radioterapie, care avea să fie urmată de altele în următoarele șase săptămâni. Tratamentul meu a presupus 30 de ședinţe: una pe zi, cinci zile pe săptămână. După sentimentele iniţiale de panică, anxietatea s-a atenuat, pe măsură ce mă obișnuiam cu procedura. Radioterapia în sine nu a fost dureroasă, dar, la sfârșitul celor șase săptămâni, pielea mea devenise destul de roșie în zona iradiată. Semăna cu o arsură solară destul de gravă.

Am început ședinţele de radioterapie la aproximativ opt săptămâni după operaţie. Fusesem diagnosticată cu cea mai timpurie formă de cancer mamar: carcinomul mamar ductal in situ. Este o formă de cancer ce debutează în interiorul canalelor galactofore, fără a se răspândi în ţesutul mamar din jur.

Deseori, medicii spun că depistarea precoce este vitală. În cazul meu, cancerul a fost detectat în urma primei mele mamografii. Aceasta a arătat mici calcificări, iar biopsia realizată ulterior a arătat că era vorba de celule canceroase. Am trecut printr-o lumpectomie, prin care a fost îndepărtată porţiunea afectată de tumoră. Plaga a avut apoi câteva săptămâni la dispoziţie pentru a se vindeca, înainte de a începe radioterapia. Radiaţia ajută la distrugerea celulelor tumorale nedetectate și la reducerea riscului de reapariţie a cancerului.

Diagnosticul de cancer a venit ca un trăsnet pe cerul senin. Eram năucită. Avusesem un stil de viaţă sănătos, nu existau antecedente de cancer în familia mea. Și aveam trei copii în clasele primare. Nu putea să mi se întâmple mie așa ceva! La acea vreme, lucram ca jurnalistă la un ziar local și aproape că mă simţeam ca un expert în cancer.

Diagnosticul de cancer a venit ca un trăsnet pe cerul senin.  Avusesem un stil de viaţă sănătos, nu existau antecedente de cancer în familia mea.

Ca jurnalistă care scria pe subiecte de sănătate, realizasem multe articole despre diferite tipuri de cancer – de prostată, pulmonar, cerebral, intestinal… Scrisesem chiar și despre un caz rar întâlnit, al unui bărbat care dezvoltase cancer de sân. Mă documentasem despre noile tratamente și tehnologii de combatere a cancerului. Am stat lângă o tânără mamă cu cancer în fază terminală și am plâns cu ea atunci când mi-a povestit despre jurnalul pe care îl scria pentru fiica ei de patru ani, știind că nu o va putea vedea crescând. Părea de neînchipuit să am și eu această boală.

Dar chiar așa a fost – una dintre ironiile cu care te surprinde viaţa. Mă număr însă printre cazurile fericite, pentru că au trecut deja zece ani de la diagnosticarea mea. Nu mai trebuie să fiu consultată anual de chirurg. Cu toate acestea, merg în fiecare an la mamografie și monitorizez orice schimbare care intervine la nivelul sânilor. Am rămas cu o cicatrice permanentă și sânii mei au un aspect diferit.

Citește și: Ce trebuie să știm despre cancerul de sân

O simplă îmbrăţișare sau o lovitură accidentală îmi reamintesc, într-un mod deloc subtil, că sânul a suferit o traumă serioasă – acesta este un efect al radioterapiei, se pare. Dar nu mă plâng. Mă simt foarte privilegiată; diagnosticarea timpurie chiar crește șansele de supravieţuire. Am fost foarte binecuvântată să îmi văd copiii crescând și devenind tineri adulţi. Sunt conștientă că, din păcate, nu toată lumea are această șansă.

Faptul că am trecut printr-o astfel de experienţă a tras un semnal de alarmă cu privire la ceea ce este important în viaţă. De asemenea, m-a determinat să îmi examinez sănătatea și să fac câteva mutări mai bune pe fiecare plan – fizic, mintal și spiritual.

Viaţa după cancer

Deși mă consideram sănătoasă înainte de a fi diagnosticată cu cancer, realitatea era că, în afară de faptul că eram vegetariană, nu făceam nimic pentru bunăstarea mea fizică. Eram o mamă ocupată, care jongla cu munca și cu trei copii mici. Nu făceam niciun fel de exerciţiu fizic. Mâncam alimente mai puţin sănătoase. Nici măcar nu mă expuneam la soare, iar mai târziu s-a constatat că aveam un nivel foarte scăzut de vitamina D. Acum reușesc să fac o plimbare în ritm rapid cel puţin cinci zile pe săptămână.

În fiecare seară îmi pregătesc un smoothie din portocale proaspete și fructe de pădure, care sunt bogate în antioxidanţi. Mănânc nuci și, ocazional, o bucată de ciocolată neagră. Rezultatele acestor schimbări nu au întârziat să se arate: am slăbit, am scăpat de durerile de cap care mă chinuiau altădată și am mai multă energie decât îmi amintesc să fi avut în ultimii ani.

Obișnuiam să mă îngrijorez pentru o mulţime de lucruri; acum nu mai las mitul „supermamei” să mă intimideze.

Ieșirile în natură (mai ales în pădure) au devenit un obicei de care mă bucur. Consider că acesta e cel mai bun antidot pentru o săptămână stresantă, un impuls de care mintea mea are nevoie. Obișnuiam să mă îngrijorez pentru o mulţime de lucruri; acum nu mai las mitul „supermamei” să mă intimideze. Este doar un mit, iar eu am nevoie uneori de o pauză.

Credinţa în Dumnezeu m-a susţinut în numeroasele momente de anxietate care au jalonat experienţa mea. În sala de radioterapie am învăţat una dintre cele mai importante lecţii: deși mi-a plăcut întotdeauna să mă consider o persoană independentă, care are totul sub control, sunt, în realitate, complet lipsită de apărare, la mila forţelor malefice care planează ameninţător în jurul meu.

Nu are rost să încerc să îmi măsor forţele cu ele; Dumnezeu este aici, ca Protector și Îndrumător al meu. El te poate apăra și pe tine, poate fi și Călăuza ta. Tot ce avem de făcut este să ne așezăm viaţa în mâna Lui.

Tracey Bridcutt este directoarea departamentelor Știri şi Editare din cadrul organizaţiei Adventist Media, cea care publică revista Semnele timpului în Australia. Ea locuieşte cu soţul si cei trei copii adolescenţi/tineri adulţi în Sydney. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.

„Nici un nerv răsucit în trupul aproapelui meu/Nu produce în mine sfâşietoare atingeri”, spune un poem cunoscut, reliefând dificultatea de a rezona cu durerea celui de lângă noi. Chiar dacă suferinţa este o experienţă universală, răspundem diferit asalturilor ei, așa că nu e de mirare că, adesea, cuvinte menite să consoleze adaugă și mai multă suferinţă peste o povară oricum greu de purtat.

Sfaturile, întrebările sau observaţiile făcute în miezul suferinţei seamănului nostru glisează uneori între un deficit major de empatie și o lipsă usturătoare de decenţă. O văduvă povestește cum, după moartea soţului ei, analizând perspectivele financiare deloc roz ale familiei, unii au decretat că numai cerșitul i-ar mai putea ajuta să supravieţuiască pe cei din familia decedatului, iar alţii i-au sfătuit pe cei 10 copii orfani să își ia gândul de la școală și să-și găsească de lucru cât mai devreme.

Un cuplu care și-a pierdut fiul de 21 de ani s-a confruntat, la rândul său, cu mângâieri abrazive: „Dumnezeu v-a ales pentru că sunteţi tari”, le-a spus cineva, în timp ce alţii s-au mirat că încă își mai plâng copilul și după cele 6 luni cât ar fi trebuit să dureze, în opinia lor, perioada de doliu. Și mai greu de digerat au fost cuvintele celor care erau atât de siguri că această pierdere nu putea fi decât rezultatul pedepsei divine, încât nu au pregetat să-și expună convingerile în faţa părinţilor.

Astfel de întâmplări, nu atât de rare pe cât ne-ar plăcea să credem, ne risipesc iluzia că oamenii înţeleg ori sunt sensibili la suferinţa altora doar pentru că nici ei nu se pot sustrage caznelor sale. Poate că cei mai mulţi dintre noi nu obișnuim să intervenim intruziv, cu sfaturi sau remarci lipsite de delicateţe, și nici nu avem o viziune atât de distorsionată asupra necazurilor altora ca aceea din exemplele amintite, dar pericolul de a fi niște „mângâietori jalnici” (Iov 16:2, NTRL) persistă și atunci când avem cele mai bune intenţii, dar nu și destulă pricepere în interacţiunea cu cei care suferă.

Cuvinte care nu ajută în suferinţă

După ce a avut ideea de a-și ruga cititorii să împărtășească reacţiile și discuţiile care i-au ajutat în timpul doliului, dar și pe cele inutile sau care i-au rănit, jurnalistul David Pogue a primit o avalanșă de răspunsuri, din care ar putea învăţa toţi aceia care nu știu cum să pășească pe gheaţa subţire a suferinţei altora.

Prima regulă în interacţiunea cu cineva îndoliat, observă Pogue, este să nu te plasezi în centrul atenţiei, vorbind despre cum te afectează durerea celuilalt (sau alte suferinţe mai vechi). Afirmaţiile și povestirile care se concentrează asupra propriei persoane nu doar că nu pot mângâia pe cel care suferă, dar îl și obligă să-și cheltuiască energia pentru a-l consola pe acela care nu este, în acel moment, în epicentrul suferinţei.

Prima regulă în interacţiunea cu cineva îndoliat este să nu te plasezi în centrul atenţiei, vorbind despre cum te afectează durerea celuilalt.

Cititorii au istorisit despre cât de puţin s-au simţit înţeleși de cei care au insistat să își spună povestea propriei pierderi, să se lamenteze că nu ar fi în stare să facă faţă situaţiei prin care trecea cel îndoliat sau să găsească explicaţii pentru ce s-a întâmplat (unii au întrebat dacă nu cumva persoana decedată avea un viciu sau altul ori nu își controla prea bine greutatea).

O altă regulă importantă este să nu insiști să prezinţi partea bună a lucrurilor. Chiar dacă este adevărat că suferinţa celui decedat s-a sfârșit, că un cuplu care și-a înmormântat copilul mai are (ori poate avea) și alţi copii sau că o văduvă este destul de tânără pentru a se putea recăsători, a menţiona aceste lucruri înseamnă a ignora durerea prin care trece o persoană și a o presa să ardă etapele firești ale pierderii, ca să ajungă în locul unde crezi că ar trebui să fie, potrivit calendarului tău.

„Totuși, bine că nu…” este una dintre expresiile pe care nu ar trebui să le folosim niciodată atunci când consolăm pe cineva care suferă o pierdere, fie că e vorba de doliu, divorţ, un diagnostic grav sau orice alt necaz, afirmă și terapeutul Sarah Epstein. Suntem obișnuiţi să găsim un sens în tot ce ni se întâmplă, ca să putem integra părţile întunecate în povestea vieţii noastre, spune Epstein, observând că facem, neinvitaţi, același exerciţiu și pentru cei din preajma noastră. Din cel puţin două motive, ar trebui să încetăm acest joc al înșiruirii motivelor de recunoștinţă pe care trebuie să le observe și suferindul. În primul rând, fiecare persoană își trăiește suferinţa în ritmul ei și este cu totul nepotrivit să presăm persoana care suferă să se simtă mai bine înainte ca ea să fi reușit să treacă prin tot tăvălugul de emoţii negative pe care le aduce pierderea. În al doilea rând, mai devreme sau mai târziu, fiecare individ găsește un sens în pierdere și își ajustează astfel naraţiunea, incluzând în ea (sau nu) și aspecte pozitive ale pierderii.

În al doilea rând, mai devreme sau mai târziu, fiecare individ găsește un sens în pierdere și își ajustează astfel naraţiunea, incluzând în ea (sau nu) și aspecte pozitive ale pierderii.

Atunci când noi, cei aflaţi la periferia pierderii, începem să reliefăm partea bună a lucrurilor, acest efort ne poate ajuta să ne simţim mai bine. Problema este că perspectiva noastră nu rezonează neapărat cu persoana în suferinţă; în cel mai rău caz, încurajarea noastră poate părea un act de cruzime, care face durerea să pulseze mai viu, pentru că e neînţeleasă, bagatelizată.

Multe dintre lucrurile pe care i le spunem celui care suferă sunt platitudini sau afirmaţii preluate de la alţii, despre care credem că ar trebui să funcţioneze doar pentru că ne-am obișnuit să le vedem rostogolindu-se în discursurile de consolare, punctează terapeuta Whitney Goodman.

În lista celor mai nefolositoare cuvinte pe care le spunem cuiva în suferinţă, Goodman amintește îndemnul de a trece peste evenimentul dureros (acesta este exact lucrul pe care omul și-ar dori să îl facă, dacă ar avea o baghetă magică), încercarea de a diminua necazul, comparându-l cu ceea ce li s-a întâmplat altora, sfaturile necerute (dublate de siguranţa că ceea ce recomandăm va fi un antidot perfect pentru durere), discursul despre ce anume am fi făcut noi în situaţia respectivă sau, de departe cea mai neinspirată abordare, încercarea de a învinovăţi pe cel care suferă pentru starea în care se află.

Întrebări care (nu) ajută în suferinţă

Fiecare își poartă durerea într-un mod unic, de aceea avem nevoie să învăţăm continuu cum să ne sprijinim unul pe altul, notează scriitoarea și actriţa Cariad Lloyd, într-un articol care atinge cu sensibilitate multe din punctele nevralgice ale suferinţei, de orice parte a ei ne-am afla. „Durerea îţi smulge pielea și îţi expune mușchii și ţesuturile. (…) Cuvintele se înfig în tendoane și se lovesc de oase” – o imagine plastică prin care autoarea surprinde ușurinţa cu care putem răni, deși suntem bine intenţionaţi, o persoană copleșită de pierderea ei.

„Durerea îţi smulge pielea și îţi expune mușchii și ţesuturile. (…) Cuvintele se înfig în tendoane și se lovesc de oase.”

Să recurgem la tăcere pentru că nu știm ce să spunem nu reprezintă, nici pe departe, o soluţie, dar atunci când vorbim, ar trebui să ne măsurăm întrebările cu cea mai mare precauţie, susţine Lloyd. Dorinţa de a afla mai multe detalii nu ar trebui să fie factorul care să ne ghideze în conversaţie; pentru interlocutor poate fi dureros să povestească evenimentele recente, așa că trebuie să verificăm dacă întrebările pe care le avem în minte îl ajută sau servesc doar curiozitatea noastră. Unele întrebări nu sunt doar irelevante, ci au menirea de a minimaliza durerea – de exemplu, când cineva întreabă la câte săptămâni s-a pierdut o sarcină, intenţia (ne)rostită fiind aceea de a stabili mărimea durerii în funcţie de o cifră.

Chiar și o întrebare de altfel inofensivă: „Ce mai faci?” poate deveni de temut pentru cineva care trece printr-un carusel derutant de stări, așa că Lloyd sugerează interogaţia mai blândă: „Ce mai faci astăzi?”, la care răspunsul este mai ușor de articulat.

Atunci când întrebăm o persoană îndoliată ce mai face, intenţia noastră este de a-i arăta că nu am uitat de ea, că suntem dispuși să o ascultăm vorbind despre dificultăţile cu care se confruntă. Totuși, această întrebare simplă le repugnă multora, susţine autoarea creștină Nancy Guthrie, care a pierdut doi copii. Guthrie povestește că soţul ei nu reușește să facă faţă acestei întrebări – nu ar fi cinstit să susţină că este bine, dar pare nepotrivit să admită că este mânios, că trece prin momente teribile sau că i se pare că toate ieșirile către starea de normalitate de altădată au fost blocate. De fapt, niciunul dintre cei care luptă să-și găsească suflul în centrifuga pierderii nu are nevoie să fie așezat sub presiunea de a oferi răspunsul pe care îl așteaptă, cel mai adesea, cei care întreabă: acela că lucrurile încep să se așeze, iar suferinţa să se îmblânzească.

Chiar și o întrebare de altfel inofensivă: „Ce mai faci?” poate deveni de temut pentru cineva care trece printr-un carusel derutant de stări.

Guthrie sugerează câteva întrebări de folosit în locul constrângătorului „Ce mai faci?”: Cum reușești să faci faţă zilelor astea? Ce perioade sunt deosebit de dificile pentru tine? Ce aș putea face să te ajut să treci peste aniversare (sau orice altă zi greu de suportat, în lipsa celui drag)? Toate aceste întrebări – și multe altele – gravitează, de fapt, în jurul aceleiași dorinţe de a afla cum se simte o persoană, dar diferenţa este că exprimă apropierea de durerea interlocutorului, în loc să solicite o dare de seamă despre modul în care se descurcă în noile circumstanţe, conchide Guthrie.

Oferind dragoste, nu clișee

Deseori este mai ușor să defilăm cu lozinci și clișee care oferă promisiuni goale decât să fim dispuși să pășim în disconfortul suferinţei celuilalt, să-l ascultăm și să oferim ajutorul practic de care are nevoie.

Atunci când vorbim în locul lui Dumnezeu, stabilind motivele pentru care îngăduie durerea, iniţiem un demers falimentar pe plan emoţional și teologic, notează autoarea creștină Diana Gruver. La fel de nepotrivit este să sugerăm că un nivel mai înalt de spiritualitate ar atenua suferinţa – tot ce avem este promisiunea prezenţei Lui în mijlocul durerii, și nu o „evanghelie a prosperităţii emoţionale”.

Atunci când vorbim în locul lui Dumnezeu, stabilind motivele pentru care îngăduie durerea, iniţiem un demers falimentar pe plan emoţional și teologic.

Dorinţa de a ajuta se reflectă uneori în încercări pripite de a trata simplist probleme complexe și în oferirea insistentă a ajutorului necerut (recomandarea fermă a unei cărţi, a unei diete, a unui tratament sau a unui grup de ajutor sau eveniment la care persoana nu dorește să ia parte). Promisiunile lui Dumnezeu sunt adevărate, dar atunci când le împărtășim cu cel care suferă este nevoie să fim realiști cu privire la provocările prezentului, să nu oferim asigurări fără acoperire (nu putem ști că o boală va fi vindecată, că noul job va fi mai bun decât precedentul sau copilul mult așteptat se va naște în cele din urmă, dar putem fi siguri că Dumnezeu pregătește un viitor fără lacrimi pentru cei ce-L iubesc).

Pentru a ajuta o persoană să navigheze prin suferinţă, este nevoie să folosești tot ce știi despre ea, de la circumstanţele în care se află la personalitatea ei, așa încât sprijinul oferit să fie cât mai apropiat de nevoile sale, remarcă scriitoarea Ann Douglas. Tăcerea plină de compasiune poate alina la fel de mult ca vorbele potrivite, spune Douglas, după ce inventariază în jur de 100 de răspunsuri primite de la persoane care au suferit diferite pierderi.

„Nu ceea ce au spus oamenii, ci ceea ce au făcut ei a însemnat cel mai mult pentru mine.”

„Nu ceea ce au spus oamenii, ci ceea ce au făcut ei a însemnat cel mai mult pentru mine: au suportat o tăcere stânjenitoare în timp ce încercam să-mi accept pierderea; mi-au dat timp să îmi găsesc cuvintele și să vorbesc; nu m-au judecat în timp ce plângeam”, i-a scris cineva.

Douglas subliniază că este esenţial să menţii legătura cu un prieten în suferinţă, chiar dacă (sau mai ales când) nu răspunde diferitelor mesaje și oferte de conectare. Prins în furtuna emoţiilor copleșitoare, ar putea să nu aibă capacitatea de a răspunde, dar cuvintele și acţiunile de sprijin ar trebui să îi transmită în mod constant că nu vom pleca nicăieri, cel puţin nu câtă vreme se zbate în plasa durerii.

Ne purtăm durerea în moduri foarte diferite – unii vorbesc mult, alţii se baricadează în tăcere; unii caută compania celorlalţi, alţii se izolează. Mai derutant încă este faptul că durerea unora se manifestă prin alternarea perioadelor în care simt nevoia de singurătate și a celor în care vor să fie sprijiniţi, iar răbdarea și compasiunea noastră ar putea fi modul în care reușesc să-L vadă pe Dumnezeu atunci când întunericul Îi ascunde prezenţa.

Citește și: Cum să navigăm prin durere

„Anunţă-mă dacă ai nevoie de ceva” – această ofertă plasează asupra persoanei îndurerate sarcina de a cere ajutor și reprezintă, de multe ori, o cale de a te sustrage de la responsabilitatea de a o susţine în moduri concrete, punctează psihologul Ann Weber.

„Anunţă-mă dacă ai nevoie de ceva” – această ofertă plasează asupra persoanei îndurerate sarcina de a cere ajutor.

În loc de a-i spune celui cu inima frântă să ne caute atunci când îi va fi mai greu, ne-am putea sufleca mânecile, rezolvând în locul lui sarcini cu care s-ar putea să-i fie greu să jongleze în primele zile ale pierderii (poate chiar și o vreme după aceea): achitarea unei facturi, pregătirea cinei, aducerea copiilor de la școală sau o plimbare cu el în parc.

În mrejele durerii, poate fi dificil pentru o persoană să se adune pentru a cere ajutor sau pentru a contabiliza lucrurile de care are nevoie. Responsabilităţi simple sunt greu de îndeplinit atunci când durerea înfășoară prezentul, dar viaţa trebuie să meargă înainte.

Cuvintele bine alese pot fi mângâietoare, dar rareori putem oferi un mesaj care să schimbe cu totul perspectiva cuiva care a suferit o pierdere iremediabilă. Dincolo de cuvinte, mai vindecător decât ele, poate fi darul prezenţei noastre, pentru că, așa cum observa un cunoscut pastor și autor creștin, „cu cât durerea este mai adâncă, cu atât este mai puţină nevoie de cuvinte”.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.

În faimosul roman realist Jurnal din anul ciumei, Daniel Defoe îmbină factualul cu imaginarul descriind contextul social cu puţin timp înainte de marea molimă abătută în 1665 peste Londra. Printre reacţiile descrise, două se situează la graniţa dintre religie și conspiraţie.

Pe de o parte, în domeniul nereligios, erau cei ale căror temeri, „abia încolţite, erau în mod ciudat îmboldite de o serie de întâmplări care, luate laolaltă, te fac să te minunezi cum de mulţimea nu s-a ridicat toată ca un singur om, părăsindu-și locuinţele și lăsând orașul pustiu” din cauza unei mulţimi de „vraci și șarlatani” ce răspândeau informaţii și soluţii false.^[1]

Pe de altă parte, în domeniul religios, erau preoţii, care, „cu toată convingerea, își transformau predicile într-o teroare”, și „îi adunau pe credincioși umplându-i de groază, și apoi îi trimiteau acasă plini de jale, după ce le proorociseră numai rele”.^[2]

Dinamica socioculturală surprinsă de Defoe atât în zona nereligioasă (pe care astăzi am numi-o seculară), cât și în cea religioasă s-a păstrat până în prezent, evident nuanţată și diversificată. Conspiraţionismul contemporan are naraţiuni atât seculare, cât și religioase. Voi trata în cele ce urmează legătura dintre conspiraţii și religie.

Există cel puţin trei aspecte ale relaţiei dintre teoria conspiraţiei și religie: conspiraţionismul ca religie, conspiraţionismul despre religie și conspiraţionismul în religie.[3]

Conspiraţionismul ca religie

În primul caz, conspiraţionismul ca religie, teoria conspiraţiei se suprapune cu religia, întrucât se raportează la realitate în mod asemănător religiei[4], existând astfel o preocupare pentru explicarea răului social[5]. În religie, răul are cauze, dar și o explicaţie ce implică supranaturalul, cel mai adesea în raport cu liberul-arbitru uman și bunătatea divină. Afirmând că (a) nimic nu este accidental, că (b) ceea ce pare a fi nu este adevărat și că (c) toate lucrurile sunt legate între ele^[6], teoria conspiraţiei presupune și ea o structură explicativă anterioară experienţei. Aceasta însă nu are nevoie de justificare, întrucât este evidentă prin ea însăși, oferind semnificaţie realităţii înconjurătoare.^[7] Astfel, teoria conspiraţiei ar putea fi asemănată cu o formă de religie, mai precis ezoterismul.^[8]

Ezoterismul este o categorie rezultată din competiţia dintre religie, știinţă și filozofie, punând accentul pe o naraţiune a înţelepciunii străvechi ce s-a păstrat doar în cadrul unor societăţi secrete, tradiţii oculte sau ancestrale, care pot fi accesate doar de cei iniţiaţi.^[9] Expresia „New Age” este adesea folosită pentru a descrie, în sens larg, variantele alternative „spirituale” la religia organizată, precum astrologia, tarotul, neoșamanismul, aplicaţiile bioelectromagnetice și energetice (de exemplu, Reiki, cristaloterapia) sau gândirea pozitivă.[10] Adesea, autorii cărţilor ezoterice aleg titluri precum Conversaţii cu Dumnezeu sau Forţa gândirii pozitive pentru a atrage cititorii cu promisiunea cunoașterii ce oferă soluţia la problema răului, precum și la cea a semnificaţiei vieţii.

Conspiraţionismul despre religie

Al doilea aspect al legăturii dintre teoriile conspiraţiei și religie, conspiraţionismul despre religie, pune accentul pe dimensiunea comunitară umană. Astfel, naraţiunea conspiraţionistă caută coeziunea grupului prin identificarea unui alt grup ostil obscur, ce conspiră la realizarea intereselor proprii – conspiraţia este despre altă religie. Grupul acesta nu poate fi descoperit decât prin structura explicativă propusă de promotorii teoriei conspiraţiei, ce include atât o manieră specială de analiză a dovezilor, cât și suspiciune sistematică și discriminare.[11] Teoria conspiraţiei despre religie stă la baza antisemitismului și a islamofobiei.

Un exemplu este situaţia din SUA, unde, în 2022, au fost 3 697 de incidente antisemite, cel mai mare număr de când se fac înregistrări de către ADL (Anti-Defamation League [Liga Antidefăimare]), adică din 1979. Diverse reţele de promovare a supremaţiei albilor sau organizaţii neonaziste, mânate de sentimente antisemite, au abuzat verbal și fizic evrei sau persoane care și-au manifestat susţinerea faţă de comunitatea evreiască.^[12]

Tot teoria conspiraţiei a stat și la baza atacului împotriva comunităţii musulmane din Christchurch, Noua Zeelandă, când Brenton Harrison a ucis 51 de musulmani pe 15 martie 2019. Islamofob, Harrison credea în teoria conspiraţionistă a „marii înlocuiri”, conform căreia politicienii urmăresc înlocuirea albilor vestici prin imigraţia non-albilor, o teorie de altfel foarte răspândită și în Europa.^[13]

Conspiraţia în religie

Al treilea aspect al relaţiei dintre teoria conspiraţiei și religie este conspiraţia în interiorul religiei. Elementele-cheie aici sunt puterea și autoritatea.[14] Un exemplu recent este controversa cu privire la crearea Bisericii Ortodoxe a Ucrainei la 15 decembrie 2018, urmată la scurt timp (6 ianuarie 2019) de recunoașterea statutului acesteia ca entitate autocefală de către patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului. În timp ce tensiunea dintre patriarhul Kiril al Moscovei – a cărui autoritate era știrbită în Ucraina – și Bartolomeu I creștea, autorităţile ruse s-au implicat, răspândind teoria că în spatele noului statut se află Departamentul de Stat american, ce urmărea separarea brutală a poporului rus de cel ucrainean. Acest scenariu conspirativ nu a fost validat, întrucât autocefalia ortodocșilor ucraineni nu a fost parte a agendei publice americane înainte de 2018.^[15] 

Diferenţe între conspiraţie și religia creștină

Cele trei aspecte prezentate anterior accentuează asemănările dintre teoria conspiraţiei și religie. Cu toate acestea, religia transcende paradigma conspiraţionistă. De exemplu, creștinismul oferă o explicaţie a răului, însă paradigma explicativă invită la cercetare, la verificare, chiar dacă include aspecte ce ţin de credinţă. Cartea de căpătâi a creștinismului, Biblia, afirmă că Dumnezeu este bun (Psalmii 100:5), dar și drept (Psalmii 25:8). Astfel, deși este responsabil pentru creaţia Sa, Dumnezeu le oferă liberul-arbitru fiinţelor create (Deuteronomul 30:19). Afirmând că realitatea reflectă un amestec de bine – intenţia iniţială divină (Geneza 1:31) – și rău – pervertirea adusă de păcat (Geneza 3:17-19) –, Dumnezeu invită oamenii să analizeze și să verifice soliditatea concepţiei despre lume și viaţă propuse (Isaia 40:12-31). Aceasta oferă o explicaţie mai bună, comprehensivă și coerentă a realităţii.

În al doilea rând, prin accentuarea dimensiunii comunitare umane, creștinismul indică spre biserică, un grup a cărui coeziune nu este dată de ostilitatea faţă de un altul, ci de dragostea pentru Dumnezeu (Deuteronomul 10:12) și pentru semeni (Ioan 13:34), manifestate în mod practic. Valorile creștine autentice cuprind libertatea religioasă și incluziunea socială. Deși au existat momente în care anumite grupuri creștine nu s-au ridicat la standardul etico-moral faţă de alte religii (de exemplu, cruciadele sau antisemitismul din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial), a existat întotdeauna orientarea spre corectare în raport cu valorile biblice.

În a treilea rând, creștinismul promovează respectul reciproc în pofida disputelor interne, hermeneutice sau practice (Faptele apostolilor 15:1-29). Chiar dacă atracţia puterii și a autorităţii unui grup asupra altor grupuri a ademenit anumiţi conducători religioși creștini în istorie (de exemplu, supremaţia politico-religioasă papală din Evul Mediu, războaiele religioase din Europa sau segregarea rasială din SUA), membrii de rând au reprezentat masa critică ce a dus la restaurarea respectului religios specific creștinismului. Spre deosebire de teoriile conspiraţiei, în care demascarea unei conspiraţii și a grupurilor conspirative devine soluţia umană la problema răului, Dumnezeu descoperă prin profeţia biblică viitorul (Daniel 2) și arată că rezolvarea problemei răului vine de la El, în mod supranatural, punând capăt autorităţii celor care pretind că Îl urmează, dar au fost corupţi de putere (Apocalipsa 19:11-21).[16]

În concluzie, sunt cel puţin trei aspecte ale relaţiei dintre teoria conspiraţiei și religie. Existenţa acestora este dată de simularea celei de-a doua de către prima. Deși parazitarea de către teoria conspiraţiei a religiei poate duce la îmbolnăvirea acesteia, fiecare dintre noi poate să-și verifice sursele de autoritate și modul de reacţionare la teoria conspiraţiei. În cele din urmă, noi putem alege să avem o atitudine de critică sănătoasă faţă de conspiraţionism.

Adrian Petre invită cititorii să analizeze modul în care teoria conspiraţiei se aseamănă cu religia, dar și să evalueze modul în care religia – ilustrată aici de creștinism – transcende paradigma conspiraţionistă.