Filmul este regizat de Gabrielle Mucino; se pare ca Will a vrut neaparat ca el sa fie regizorul dupa ce a vazut celelalte filme ale sale (L’ultimo bacio si Ricordati di me). Tot impreuna au facut si Seven Pounds (Sapte Suflete), un alt film care mi-a placut. Pe scurt, pelicula spune de fapt povestea lui Chris Gardner, cum a ajuns din vanzator de aparate portabile de radiografiere, broker, urmand un internship de 6 luni foarte prost platit.

Se mai putea lucra putin la scenariu, ca in unele momente pare usor de plastic. Cred ca s-a pus prea mult accent pe Chris care alearga la propriu dupa destinul lui (“iar fuge dupa un aparat/dupa cineva?”).

Daca te gandesti la tragedia situatiei in care se afla cei doi (Chris si fiul lui), iti dai seama ca muzica si imaginea fac tot posibilul sa indulceasca realitatea, sa o faca mai usor de acceptat.
De aceasta parte muzicala s-a ocupat Andrea Guerra, care a lucrat la un numar destul de mare de filme italienesti, pe care nu le-am vazut, din pacate.

Mi-a placut foarte mult ce a facut; muzica a fost exact ce trebuie si exact atat cat trebuie. Mi se pare genial motivul principal, cantat pe pian. Surprinde foarte frumos atat nelinistea lui Chris Gardner, cat si inteligenta, perspicacitatea lui (sharpness, cum o numesc englezii), viata din el si dorinta de a-si depasi situatia. Sa ascultati “Opening”, de pe album.

Toata muzica este frumoasa! Are o dulceata in ea extraordinara. Chiar si in momentele tragice, de tensiune emotionala foarte puternica, aduce o nota de optimism. De exemplu, “Trouble at Home” si “Linda Leaves” it lasa impresia ca s-a prabusit cerul, dar intr-un fel te linisteste spunandu-ti ca totul va fi bine pana la urma.

Foarte interesant este si momentul de stat “la racoare”, cand muzica ii face un portret interior foarte detaliat; parca ii si auzi gandurile. Iar ultimile doua melodii, “Happyness” si “Welcome Chris”, incheie acesta calatorie intr-o nota de basm. Este acelasi optimism care ar incheia orice film Disney pentru copii.

In general cam totul este tonal si foarte usor de ascultat. Este genul de muzica pe care o asculti cand vrei sa te binedispui pur si simplu. Vrei ca cineva sa iti dea dreptate, sa iti spuna ca esti pe drumul cel bun.

Cred ca am vazut destul Ultimate Survival de pe Discovery; stiu cum sa gasesc civilizatie oriunde s-ar prabusi avionul, stiu ce larve sa mananc si pe care sa le evit, cum sa recunosc plantele otravitoare si cum sa imi fac adapost. Cred ca ajunge. Prea mult Discovery si Nat Geo. Pe bune.
A, da! Sa nu uit de toate miturile posibile, cum isi arata dragostea cei din triburile africane, cum nu-stiu-ce mafiot nu a murit cand a fost imposcat in cap, si, evident, ce meserii murdare ne fac viata usoara si civilizata. Si Guantanamo. Si Richest Ppl, si Time Warp, si atata reclama, ca nu ma platesc.

Nu ma intelegeti gresit, cu toate ca dupa un an in care nu am mai postat nimic, cred ca vorbesc singur :), sunt foarte interesante emisiunile - altfel nu ma mai uitam la ele, nu? Dar prea multa muzica buna, care sa ma inspire, nu au.

Asa ca in fiecare zi o sa scriu despre filimul pe care l-am vazut cu o seara inainte. In seara asta este programat Magnolia, regizat de Paul Thomas Andreson si cu muzica de Aimee Mann.

Iar daca pe 1 iunie nu vor fi 14 posturi sa ma trageti de urechi!

Seat - 13A

Interesant… ha ha ha, ce tare!!!

Hai la poarta, pentru imbarcare. Ce poarta?… hmm… Bucharest… A13!

Poate totusi o sa cititi postul asta

De cand am inceput sa impachetez, de la inceputul saptamanii, am intrat in febra de a ajunge acasa, sa imi vad si eu familia, sa imi vad si eu prietenii, pestisorii, sa ma apuc de lucru (ooo, Doamne, ce ma aspteapta). Abia asteptam sa se termine saptamana, deja imi impachetasem si clapele si nu mai puteam studia, cel mult mai stateam pe mess/Facebook (pe care abia l-am descoperit - ce tare!).

Dar azi, cand am fost pana la posta sa iau niste timbre, ceva s-a schimbat. Mi-am dat seama ca nu vreau sa plec. DELOC! Vreau sa mai stau aici. Este mult prea frumos totul, mult prea viu, ca sa il las, si eventual sa nu mai vin vreodata.

Mi-am dat seama ca m-am atasat de orasul asta intr-o luna cat nu m-am atasat de niciun altul. Are ceva aparte (in fine, totul). Oamenii sunt complet diferiti de ce este pe acasa. Este incredibil sa mergi pe strada, sa te uiti la cineva, in trecere, si acel cineva sa iti dea Ziua Buna. Sau vanzatorii sa te intrebe ce mai faci nu doar ca este in fisa postului. Vor sa stie daca iti place California, vor sa stie de ce, daca te mai introrci, daca esti student, de ce nu esti, de unde esti, cum este pe acolo, unde este “acolo”.
Nu a plouat deloc! Nici macar o picatura de ploaie! Sunt aici de putin peste o luna, Livia de doua si ceva, si niciunul nu m vzut vreun strop de ploaie. Acum 2 nopti am vazut niste fulgere inspre ocean, dar doar am vazut, ca nu se auzea nimic. Aici este vremea perfecta, chiar daca este soare mereu, temperaturile rar sar de 30 grade.
Chiar daca la inceput m-a socat fapul ca este mai ieftin sa inchiriezi o masina decat un MTB, imi place asta! Si imi place ca aici gasesti locuri de parcare. Bine, majoritatea sunt cu plata, dar mereu gasesti o straduta paralele care este goala si unde nu trebuie sa platesti nimic. Nu strica totusi putin atentie, sa vezi cat timp poti parca, si sa nu cumva sa fie vre-o zi de curatenie, ca te-ai scos. 57$ este amenda ?

In prima saptamana am simtit lipsa Europei, lipsa oamenilor de acolo. Oriunde te duci prin Eu, este aproximativ la fel. Bine, sunt francezii ingamfati, sunt germanii cu iarba lor taiata cu linia, dar se observa un numitor comun. Sunt toti, mai mult sau mai putin la fel. Aici… nu. Aici este altfel. Aici oamenii parca sunt mult mai prietenosi. Trebuie sa ii si cauti pe aia care te lasa sa te apropii mai mult de ei, dar daca ma gandesc bine, nici pe la noi nu este altfel. Nu imi amintes sa creasca “cel mai bun prieten”, sau “cea mai buna prietena” pe toate drumurile. Asa imi pare si aici. Dar parca toata lumea este mai fericita. Toti au credite, si toti au probleme pe acasa, dar sunt mai optimisti. Ii vezi zambind.
Nu va imaginati ca nu sunt si exceptii. Sunt multe, 2 dintre ele mi-au fost colege de apartament. Nu stiu de ce, dar nu am reusit sa ma / ne apropiem de ele prea mult. Cat am stat aici, nu am iesit niciodata toti 4. Christine a fost cu problemele ei cu Jacob, iat Meagen prinsa de serviciul ei de la Fox.

Daca cineva iti fura cardul, sau face o plata neautorizata de tine, banca iti da banii inapoi. Am fost la Vegas, si luni deja au sunat-o de la banca sa o intrebe daca ea a facut toate tranzactiile alea in Las Vegas. Pe mine ING-ul m-a sunat dupa 3 saptamani, sa ma intrebe daca eu am facut plati in SUA. Trei saptamani!!! Nu este de parca platile s-ar fi facut in mod repetat, cu sume destul ce mari, in celalalt colt de lume… Banuiesc ca era un detaliu minor…

Aici gasesti tot ce vrei, la preturi incredibile. Si daca nu esti multumit, returnezi produsul si iti dau banii inapoi. Fara intrebari, fara sa dovedesti ca nu a fost ce trebuia, ce aveai tu nevoie, etc. Vor sa fii incantat, ca sa cumperi si a doua oara de la ei. Cred totusi ca uneori asta este dusa la extrem; tatal meu imi povestea ca se cumpara produse de decorat bradul/casa de Craciun, si apoi innapoiate in ianuarie, ca doar nu au trecut cele 30 de zile. Asta nu cred ca face bine economiei deloc, dar vad ca dolarul a inceput sa creasca iar si lumea zice ca este un semn bun si ca va mai stopa inflatia.

Mi-a placut foarte mult Germania. Mi-a placut ca un satuc, de langa un orasel, de langa un oras de provincie (dupa cum spun ei, despre Hanovra este vorba - orasul) poate fi atat de frumos. Mi s-a parut excelent ca fiecare se ingrijeste de curtea si de casa lui, ca fac curat asa de mult, ca isi fac treaba asa de bine, dar parca este prea mult. Parca a disparut viata. Parca este totul prea calculat.
Aici gasesti si gropi in asfalt (care de cele mai multe ori este ciment), gasesti si gunoaie, gasesti si oameni ai strazii, dar nu deranjeaza. Nu iti iau aerul, ca in Bucuresti. Aici este loc pentru toata lumea. Chiar daca nu esti cel mai bun, tot iti gasesti un loc aici. Nu sunt in masura sa spun asta din propia experienta, ci este ce am auzit si eu. Dar tind sa le dau dreptate.
Inainte sa vin, am avut o discutie cu Carmen care imi spunea ca oamenii de aici nu prea au concedii, ca muncesc mereu. Am auzit si povesti asa, mai ales despre coasta de est. Dar eu nu vreau acolo. Nu vreau 15 oameni pe metrul patrat. Tocmai de asta incerc sa fug. Daca ii vreau, dau o petrecere.

Aici studentii isi dau intre ei mobila pe care nu o mai folosesc. Bine, azi dimineata am vandut un pat si o saltea, dar restul, lampa cu picior, lampa de birou, masa de cafea, mancarea care ne-a ramas, oale, tacamuri, si multe altele le-am dat mai departe, unui vecin, unor prietene de-ale Liviei. Asa am avut si noi birou, si canapea, si umerase, si dulapior, si noptiera.

Si gasesti si oameni de toate natiile, din toate colturile lumii. Gasesti si americani pe care ii poti recunoaste dupa cat de tare vorbesc, gasesti si mexicani foarte sociabili, cu un accent extraodinar de intereant, gasesti chinezi care imbatranesc frumos, care la 50 de ani arata de parca ar avea 30, gasesti negri, imbracati de obicei in tricouri albe, gasesti europeni, gasesti indieni, gasesti brazilieni!

Au fost totusi si parti care nu mi-au placut, ca de exemplu faptul ca se vede de la o posta dominatia albilor, si tendinta celorlalti de a se supune. Cu asta nu sunt deloc de acord! Asta mi se pare o mare prostie! Cred ca ar avea mult mai mult de castigat daca s-ar trece peste.
Si nu imi place ca America foloseste 60% din resursele Terrei, dar vad ca au inceput sa isi ia masini mai mici, care consuma mai putin, care polueaza mai putin. Dar va mai dura ceva pana se va vedea vreo urma de schimbare, ca acum iti poti lua un Ford Explorer cu 2-3000$, iar pentru studenti asta este excelent. Si apropo, California este singurul stat care isi negociaza indepentent pretul la benzina, asa ca aici platesti cel mai mult pe un plin. Si din pacate, fara masina aici esti cam fiul ploii, da, aia care nu vine niciodata. Chiar ai nevoie de masina, distantele sunt mult prea mari intre oricare 2 puncte.

Nu imi vine sa cred ca a trecut o luna de cand am ajuns in LAX si mi-am zis “Wow, palmieri!”… Si nu imi vine sa cred ca imi pare rau ca plec de undeva.

Vreau neaparat sa fac muzica de film, sa ma mut in LA. Este un oras mult prea frumos!

Scriu asta de pe autostrada US-101. Stau in dreapta (well, destul de evident si asta, dar ca sa fiu sigur ca nu apar interpretari gresite), am oceanul in stanga, ceva munti in dreapta… Tocmai ne apropiem de Santa Barbara. Nu stiu de ce, dar mi se par asa de exotice oraselele astea. As vizita toata America, as lua-o de la un capat, si as purica-o pana la celalalt. Usor, fara graba, fara grija ca am nu-stiu-ce avion de prins, sau ca nu mai am bani…
WOW! Tocmai am trecut pe langa un semn “Santa Barbara Ranch”.

Nu v-am zis de masina. De data asta am luat un Toyota Prius, hibrida, pe care inca nu am apucat sa o conduc, ca entuziasmul Liviei pentru cat de bine sta pe sosea a fost muuult prea mare. Si atat de mare i-a fost entuziasmul ca nu am mai oprit in Santa Barbara… Se pare ca ne intoarcem pe acelasi drum
OMG! Un tunel! Este primul tunel prin care trec decand sunt in SUA.

Ne-am oprit in Santa Maria, la Bakers Square, sa ciugulim cate ceva. Se pare ca au cele mai bune placinte din America. Anul trecut au castigat 48 de medalii!
Am mancat primul gratar de cand sunt aici, si a fost exceptional. Si am mai mancat o supa ce creveti, alba, care a fost ok. Dar placinta… Vai de mine! A fost divina! Eu mi-am luat un Cherry Pie, iar Livia un Triple Berry Pie. Nu stiu cum a fost ce a mancat ea, dar a mea a fost incredibila.
Ea e fost celnerita… duuude! Super tare! A fost dulce la o faza, cand am vrut sa ii fac poza, am ridicat aparatul si s-a intors repede “No, no, I don’t look good in pictures!”, dar s-a dus putin mai in spate, a raspuns la telefon, si a inceput sa isi aranjeze parul si sa se umfle putin in pene.

Tocmai am trecut de Alvin Av! Incep sa inteleg de ce toti de prin LA vor sa plece de acolo. Asta da orasel de provincie!

Si am trecut prin satucul Harmony, cu o populatie de 18 persoane.

Ne-am oprit putin si prin Monterey, un orasel foarte cochet, cu casute dragute si cu un acvariu care se pare ca este foarte frumos (nu l-am vazut, dar am auzit de el).

Ne-am mai oprit si prin Santa Cruz, care banuiesc ca este orasul unde se fabrica bicicletele Santa Cruz (sau poate o fi ca Salamul de Sibiu, care nu se fabrica la Sibiu).
A fost dragut ca am ajuns la un fel de balci, absolut la fel ca cele la care ma ducea bunica-mea cand eram mic. Aveam un aparat de gat si un laptop in spate, asa ca nu am stat mult. Am fost evident pe la Restroom, laitmotivul acestei vacante (“I think we should search for a restroom”…).

Ne-am mai plimbat putin prin padurile si muntii lor pana am gasit iar drumul pe langa ocean (nu chiar atat de inspirat, tinand cont ca era 10 noaptea si tot ce puteai sa vezi era luna reflectandu-se in ocean, dar de ce nu?).
Si am ajuns in San Francisco. Acum a inceput distractia: era o ceata de nu vedeai la 5 metri in fata. Gaseste indicatoare, directii, pe unde sa o luam, Alison ne-a dat niste indicatii, dar strada de care zicea ea era de negasit, o sunam pe Alison, vorbim mult cu ea, sa o luam inaite, sa intoarcem, la dreapta, inapoi, la dreapta, etc… Pana la urma am oprit mi-am scos telefonul, care evident nu mai avea baterie, l-am conectat la laptop sa il incarc, am pornit GPSul si… Surpriza! Alison credea ca noi venim din nord, noi vedem din sud. Una vorbea rusa, celalalta chineza… Dar am ajuns.

Si pe acolo

Am dormit la Alison, o colega de-ale Liviei de la Vassar. Are o casa super draguta. Se vede ca este aranjata pe parcursul multor ani, dar este atat de frumos decorata, si are un covor asa de pufos…
Mama ei este scriitoare, iar tatal ei a lucrat la Pixar (mai stii, Ovi, filmuletele alea facute prin anii 80-90, de Pixar, care ne uimeau pe noi? Well, tatal ei a lucrat la ele!). Anyway, are o super familie (de scriu de asta?!?). In fine, back to San Fracisco:

Am trecut peste ceata incredibila, ceva normal pe aici. De fapt cartierul asta, pe nume Pacifica este inconjurat de munti de jur imprejur, si toata ceata din tot San Francisco Bay se aduna aici. Se pare ca este asa in fiecare dimineata, doar spre amiaza se mai ridica si mai vezi soarele. Duminica actually a fost soare de dimineata

Am plecat la colindat orasul (dupa ce Alison ne-a facut niscai waffles), ne-am razboit putin incotro sa o luam, ne-am inteles sa mergem in Union Square (nu ca ar fi vre-un Union Square prea special, dar ca era un Apple Store si un Samsonite acolo). Cum eu nu am mai vazut vreuna, mie mi-a placut piata. Au un hotel foarte dragut cu 5 lifturi exterioare, cu pereti din sticla; se vede foarte frumos tot SF-ul. Si mai are si o sectiune despre Ansel Adams, care se pare ca s-a nascut aici.
Mica noastra excursie in centru s-a incheiat destul de brutal, cu o amenda pentru parcare - am depasit timpul cu 20 de minute. Si uite asa s-au mai dus 60$. Faptul ca am stat la Alison ne-a scutit de 200$, pe care i-am dat pe amenzi de parcare (care au fost doua, una in fata apartamentului, ca vinerea dimineata se face curat pe strada) si extra-ul ca sa avem masina hibrida… That was Stupid!

N-am oprit la Embarcadero, langa Fishermen’s Warf, si ca sa pastram traditia, am mancat. A trebuit sa asteptam cam jumatate de ora ca sa avem o masa la Fog Harbor Restaurant. Eu mi-am luat un Combo Plate, cu creveti, calamari si un peste, toate pane, care a fost delicios. Alison si-a luat tot creveti pane, iar Livia un fel de mixtgrill cu diferite animale marine, foarte bune. Chiar daca a fost mai scump (daca nu ma insel era cel mai scump de prin zona, sau cel putin asa arata), a meritat! Cred ca au fost cele mai bune fructe de mare pe care le-am mancat.

Dupa ce ne-am lasat gazda la job (Victoria’s Secret - vai ce i se potriveste), am mers la Golden Gate Bridge, pe care l-am prins tocmai la asfintit.
Au facut, exact langa intrarea pe pod un “Vista Point” de unde vezi minunatia in toata splendoarea ei. De aici sunt facute cam toate pozele alea frumoase cu Golden Gate; am facut si eu cateva :P. Este superb de vazut, asa, pe seara, ca soarele apune in spatele podului, pe care il face sa arate si mai rosu decat este.

Era sa mi-o iau putin si pe coaja, ca m-am oferit sa le fac o poza unor brazilience (dintr-un grup ce contine si niste masculi destul de feroce), hi hi hi, hu hu hu, de unde sunteti, ce dragut, stai sa iti mai fac o poza si cu aparatul meu, ha ha ha, pana cand o aud pe una dintre ele untrebandu-l pe tip de ce nu socializeaza, la care el “N-am chef de socializare!”. Si nu se uita la mine deloc frumos asa ca am luat inteleapta decizie de a pleca.
Ne-am mai plimbat pe la Fishermen’s Warf, care arata foarte frumos seara. Locul tipului cu chitara si muzicuta fu luat de un saxofonist care aduna ceva aplauze si care canta chiar bine. Ne-am aruncat pe doua mere si o pungulita de cirese, pe care am dat 15$ si hai sa o luam pe dom’soara de la munca.

Ia drumul spre mall de unde nu-i. N-am prea fost eu atent cand am dus-o, ca deh, aveam GPS pe scaunul din drepata. Incet incet l-am gasit pana la urma. Americanii astia au o chestie desteapta: fiecare drum are un sens sud, altul nord, sau unul est, celalalt vest, asa ca este destul de simplu sa te misti cu masina.

Hai sa mancam, hai sa mai vorbim, dar iti place filmul ala, dar ce tare e celalalt, ce muzica buna, dar ce-ar fi daca am vedea “Sweeny Todd”? Haide! Si uite asa, dupa o zi lunga ca naiba, alta si mai lunga inaintea ei, ne-am apucat sa ne uitam la un film de 2 ore la 1 noaptea. Nu am rezistat pana la sfarsit, asa ca abia astept sa il vad pana la capat cand ajung in Ro, chiar daca, dupa Wicked, mi s-a parut destul de slabut (dpdv muzical, evident).

Am mai trecut pe lista inca o noapte scurta, si la 9 eram in picioare, gata sa cutreieram SF. Am stat putin de vorba cu mama lui Alison, de care zicem ca este scriitoare. Este foarte tare! Asculta Muse, rade mereu, scrie foarte interesant (poate o sa postez ceva scris de ea, daca ma lasa), si apropo de scris, acum lucreaza la un roman, pe care spera sa il termine peste 2 ani, cand absolva Alison.

Am mai facut niscai fotografii in diferite combinatii in fata casei, ne-am luat un ramas bun perfect de pus in finalul oricarui film de succes (ele se duceau la bunica ei, la o masa in familie), si am plecat prin oras. Daca Alcatraz nu l-am vazut ca aveai nevoie de rezervare cu 2 saptmani inainte, macar pe langa el sa trecem, asa ca ne-am urcat intr-o croaziera ce mergea pe langa SF, pe sub Bay Bridge, putin pe langa inchisoare, si apoi inapoi. A fost de la Red & White Fleet, de 90 de minute, chiar interesanta. Ne-au dat niste casti la care puteam sa ascultam 3 canale, cu diferite informatii despre Bay. Se pare ca a ajuns pe aici si o balena, de vreo doua ori chiar. Nu imi mai amintesc numle lui…
Pentru amatorii de fotografii, am ascultat povestea primului cadru al lui Ansel Adams. Se pare ca a primit primul aparat de fotografiat cand avea 14 ani. Vroia sa faca o poza unui peisaj, parca, si s-a urcat pe o bututuga. Cand sa apese decalnsatorul, butura a luat-o la vale, Ansel cazand, facand totusi fotografia. Nu a fost chiar cea mai reusita, totusi…

Cand am ajuns pe tarm, hai sa ne plimbam cu autobuzul pe care am dat 22$, la oferta cu croaziera. Dar vai! Ultimul tur pleaca la 5, si este 5:04. Fugi repede, intreba, mi-a explicat o rusoaica pe unde sa o luam ca poate il prindem pe ultimul, alearga putin, autobuz nicaieri, intreaba, stai la o coada oarecare, ca cine stie. Pana la urma am schimbat biletele cu unele pentru tur de noapte (care pleaca la 6 seara?!?). Cu exceptia ghidului, care s-a dovedit a fi de treaba, nimic nu a meritat, Am dat banii astia de pomana. Tot ce ne-a aratat, vazusem deja, era si destul de tarziu, asa ca nu a meritat deloc!

Am luat repede un burger, si hai spre casa, nu de alta, dar era deja 8 si aveam de mers peste 500km. A fost incredibil faptul ca intr-un weekend am facut 1600km. Si au fost facuti usor, fara oboseala excesiva. Nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost sa fac un drum asa de lung in Ro…

Vreau sa va zic ca mi-a placut la nebunie San Fancisco. Mi-a placut mai mult decat oricare oras pe care l-am vizitat cat am stat in California (bine, poate nu mai mult ca LA-ul, dar pe acolo). Spre deosebire de Los Angeles, SF are un centru, este animat, pare mai viu. Este destul de mic incat te poti descurca si fara masina, pe cand in LA este foarte greu - distantele sunt atat de mari, incat fara masina iti ia o eternitate sa ajungi dintr-un loc in celalalt. Mai sunt si unele linii de autobuz unde masinile vin odata pe ora, si daca tocmai ai pierdut-o… sa vezi distractie daca statia nu are bancuta

Mi-a placut poate si pentru ca am avut cu cine sa ne petrecem timpul, si care sa ne arate orasul. A fost mare lucru ca am dormit la ea si nu la hotel. Apropo de asta, nu numai la mine in casa este frig; sa vedeti ce frig este la ea! Livia poate da mai multe detalii. A fost prima data cand am dormit cu trei paturi pe mine. Si cu un pestisor in pat

Chiar vreau sa mai merg odata in SF, sa vad ce nu am apucat (mai ales Alcatrazul), sa mai fac odata drumul de coasta LA - SF, care a fost extraordinar de frumos, sa ma opresc pe o plaja si in Santa Barbara (care are reprezentanta doar de American Airlines Eagle, adica doar first class, nu au loc si pentru muritorii de rand). Vreau sa mai stai in Big Sur Inn, un complex foarte frumos de pe coasta, si sa vad acvariul din Monterey.

Pacat totusi ca am cheltuit in SF cat am cheltuit in toate celelalte weekenduri la un loc. Dam vina pe transport, ca a fost mai departe.

Si apropo de transport, la intoarcere am luat-o pe I-5, o autostrada luuunga. Am setat Cruise Control-ul la 75 de mile (120 km/h) si m-am tinut de volanul ala vreo 500km. In linie dreapta!

Cum Christine a luat/aruncat toate ustensilele de gatit, si cum pofta cerea o masura de urgenta, am facut mamaliga IN TIGAIE! Da, tigaia aia in care prajesti peste, in care faci cartofi prajiti, eu am FIERT MAMALIGA.

Si a iesit foarte buna. Pacat ca foarte putina…

Nu m-am decis inca la adresa pe care o va avea, asa ca astept voturi in poll-ul din dreapta

PS: blogish = blog + english

I just love my folks!

Si am ajuns noi in San Diego sambata pe la pranz, tocmai bine sa ne cazam si sa mergem la SeaWorld San Diego. Ne luam dupa indumarile pe care Livia le-a scris pe posti-it-uri, si ajungem la hotel. Camera am rezervat-o joi, prin HostelBookers.com, la un pret destul de ok, ne-au dat un mail de confirmare a rezervarii, pe care il inmanam domnului receptioner. Dar vai, nu avem rezervare pe numele acesta!

Se pare ca HostelBookers nu au trimis rezervarea si hotelului, asa ca noi nu mai aveam camera. Toata zona era Sold Out (Downtown San Diego). A urmat o discutie foarte interesanta cu receptionerul, care initial a zis ca el nu lucreaza aici, ca de fapt inlocuieste pe cineva, apoi ca lucreaza si ca nu este vina lui, ca siteul hotelului nu a mers zilele trecute, ca a mai fost o tipa intr-o situatie asemenatoare vineri, dar ca ne poate trimite intr-un alt hotel, de cealalta parte a aeroportului. Ne mai intepam putin cu domnisorul, ne cheama un taxi, si mergem la celalalt hotel. Taxiul care trebuia sa coste 9-10 usd a costat de fapt 15, dar trecem cu vederea.
Aici camera era 130 fata de 120 usd, cu un pat in loc de doua. Asta este, nu pierdem toata ziua pentru o problema tampita de software, pastram toate chitantele pentru un refund din partea HostelBookers (in fine, speram la un refund, ca pare a fi o companie misterioasa, care se ocupa de rezervari in State, dar are sediul in Londra, si nu are niciun numar de telefon la care sa fie contactati).

Hotelul, interesant… Avem baie in camera, dar cu chiuveta pe hol (chiuveta este cum intri in camera, in stanga, vis-a-vis de baie…), priveliste minunata, home delivery peste drum, iar ca etaje: L, 3 si 4. Unde este etajul 2?! Poate cutremurele astea… mai stii…

SeaWorld

Ne-am facut curaj si am mers sa ne udam. Am inceput ziua intr-un mod traditional pentru noi: am mancat!
Am fost la spectacolul cu care ei se mandresc, Believe with Shamu. A inceput cu o poveste foarte frumoasa a tipului care si-a dorit toate astea, care si-a dorit sa ajute balenele. Ne-a fost prezentat putin modul in care reusesc sa pregateasca un asemenea show, pasiunea de care este nevoie, timpul si relatia de prietenie ce se formeaza intre trainer si animal (puteam sa folosesc cuvantul “dresor”, dar mi se pare mult prea brutal; chiar se bazeaza pe prietenie, pe respect totul).

Un asa spectacol te pune pe ganduri! Este incredibil de cata pasiune dau dovada oamenii astia, si cat de mult se ataseaza unii de altii (animalele de oameni, si invers). Nu am avut vreo pasiune sau slabiciune pentru animale vreodata, dar te inmoaie sa vezi cum o balena poate face atatea pentru un om.

Am mai vazut un spectacol cu delfini, in care se vedea clar ca sunt mai inteligenti. Se poate vorbi acum de o coregrafie, nu mai era nevoie sa li se dea cate o recompensa dupa fiecare lucru pe care il faceau, iar ce faceau era ceva mai complex (sincron intre ei, de exemplu).

I-am facut o groaza de poze (da, poze, nu fotografii, Dragos :)) unui pusti simpatic de cativa ani. Vai ce-i mai placea sa pozeze

Cireasa de pe tort a fost la intoarcere, cand am mers cu un super sofer de autobuz! Este o tipa care realmente isi iubeste meseria! Are un talent uimitor sa faca lumea sa rada. Pacat ca nu vrea sa faca stand-up comedy, ca i s-ar potrivi atat de bine!

Am avut mare noroc cu ea, totusi, ca nu aveam nici cea mai vaga idee cum sa ajungem inapoi acasa. Ne urcam in autobuz:

“We would like to get off at Byron Street.”
“Where?! Where’s that? Where do you stay?”
“Well… It’s called… It starts whit a C… And has double LL…”
“Oh, Cabrillo!”
“Yeah, that’s it! Thank you!”
“Damn, I’m getting good at this!”

Am mai vorbit cu tipa, la un moment dat opreste autobuzul

“Isn’t this your stop???”
“Well… Don’t think so…” - Era scris mare, in fata noastra “Cabrillo Motor Lodge”
“You sure?”
“Oh, yes, it is, God, thanks, you are great!”

Noroc cu ea… Autobuzul de fapt trebuia sa o ia in stanga, inainte de hotelul nostru, dar ne-a dus pana in fata. Incredibili unii oameni!

Ne-a povestit despre un tip foarte credincios care a indemnat-o sa inceapa sa creada in Dumnezeu. Ea l-a intrebat daca Iisus este fiul lui Dumnezeu, si i-a raspuns fara ezitare ca da. L-a mai intrebat daca noi suntem fii lui Dumnezeu, si iar a zis da. Concluzia tipei a fost ca noi suntem frati cu Iisus, dupa cum reiese din cele doua intrebari. Reactia lui a fost destul de violenta, ca NU, cum poate sa spuna asa ceva, ca nu o sa mai ajunga in Rai, etc… “Crede si nu cerceta…”
A mai zis o chestie mortala, unor calugarite “Oameni buni, nu credeti ca ultimul lucru pe care Iisus va vrea sa il vada cand se intoarce, va fi o cruce?!”
Sper ca nu ia nimeni ce am scris mai sus in nume personal, nu am nimic nici pro nici impotriva credintei!

“Stiti cum sterge o blonda o greseala in Word? Cu pasta corectoare!”

Am avut mare noroc cu Livia, ca si-a amintit cateva bancuri romanesti! Pe mine ma bantuia ala cu ursul, vulpea si ahaha! (Il stiti voi… nu-l prea puteam spune :))
A spus unul tare: “How do you make a blonde suicide herself? You throw a lipstick off a building!” Ironic ca zicea un banc cu blonde, ea fiind blonda…

San Diego Zoo

Well… v-am zis ca animalele nu sunt chiar pasiunea mea, nu? A fost foarte interesant sa vedem o gradina zoologica chiar frumoasa, unde animalele sunt tratate cu respect. Aici oamenii chiar incearca sa salveze speciile pe cale de disparitie!
Am fost cu un ghid care stia numele fiecarui animal, cand s-a nascut, cate ceva despre el, cat de prietenos este, iar gradina nu este deloc mica! Din nou, pasiunea pentru animale!

Pe la pranz am luat-o usor spre Amtrak, ca vrem sa ajungem si la California Adventure Park, un fratior mai pentru adulti al Disneylandului. Povesti noi cand ajungem acasa. Vai ce drum frumos va fi diseara, ca avem de mers 2h juma’ de la Disney, in doua autobuze fooartteee dubioase…
Sper sa apuc sa pun postul asta.

California Aventure Park

Dupa cum ziceam, este un parc mai pentru adulti. Aici atractiile sunt pentru oameni cu inima tare, ca de exemplu California Screamin’, un rollercoaster in toata regula. Dupa The Big Shot din Vegas si The Mummy, de la Universal Studios, asta a fost mai calm , dar aici apucai sa intelegi ce simti. A fost si mai lung, si l-am facut si ziua; vedeai si tu lumea din jur.

Cel mai tare ride pe care l-am incercat vreodata (in afara de accidentul auto; sa vezi acolo adrenalina ?) a fost The Twilight Zone Tower of Terror: dupa o introducere foarte bine pusa la punct, ajungi intr-o cutie de metal, cu plasa de jur-imprejur si cu scaune tot de metal. Aici te iau, te urca cu “liftul”, iti dau drumul sa pici, te ridica iar, te impinge, te trage, te mai lasa sa mai cazi putin, mai vezi un filmulet, iar te arunca, iti fac si ceva poze, iti deschid si o fereastra mare, pe unde vezi tot parcul de distractii, iti mai dau putin drumul, si tot asa. A fost mai placut decat orice rollercoaster pe care l-am calarit vreoadata!

Am invatat sa si desenam - l-am desenat pe Duffy Duck, care se pare ca este personajul Disney care a aparut in cele mai multe filme, peste 100 la numar.

Intr-un moment de genialitate am decis sa mergem la Grizzly River Run la ora 8:30 seara. El este un ride foarte dragut, in care te plimbi cu o barcuta in care stau 8 persoane, in cerc, cu un anunt mare la intrare “You will get wet. You might gete soaked!” Livia a fost in primul caz, eu… nu asa de norocos. Eram in autobuz, si imi picura apa din pantaloni…

Fotografii

Sunt totusi facute bine trecerile intre IMAX si normal, trebuie sa fii destul de atent ca sa le observi, dar de cele mai multe ori atentia iti este captata de actiune. Cred ca daca nu anuntau asta la inceput, nici nu observam.

Sunetul este ceva mai bun decat la noi, dar dat mai incet.

Si filmul…

Mi-a placut foarte mult filmul. Povestea mi s-a parut extraordinar de bine inchegata, cu o directie bine definita, fara detalii inutile, si cu personaje foarte bine conturate.
Cel mai mult mi-a placut de Joker - mi s-a parut singurul personaj cu o pasiune. El nu avea dileme existentiale care sa stea in fata cursului natural al actiunii si nu vroia sa se casatoreasca cu nimeni. Iar interpretarea lui Heath Ledger mi s-a parut o capodopera. M-a fascinat de la prima secventa in care a aparut pana la sfarsitul filmului. Reactia generala era “stai, de ce a plecat, aduceti-l inapoi!”
A fost singurul personaj dintr-un film care realmente m-a marcat. De la ticuri, la pasiunea sa de neegalat.

“Come on, I want you to do it, I want you to do it. Come on, hit me. Hit me!” - stiti voi ce secventa

Invatam noi pe la orele de romana despre artistul care face sacrificiul suprem pentru arta. Acest sacrificiu mi se pare ca l-a facut Ledger. A creat o capodopera, care i-a luat viata. Este un interviu cu el in care vorbeste despre The Jocker, unde se vad multe din ticurile personajului, se vede ca il traieste.

Felicitari pentru ce a facut, si sa-i fie tarana usoara, cum se zice pe la noi.

“Lucius Fox: Let me get this straight: You think that your client, one of the wealthiest, most powerful man in the world, is secretly a vigilante who beats criminals to a pulp with his bare hands. And your plan is to blackmail this person? Good luck.”

Alta replica geniala.

A fost un cadru superb, cand este el atarnat cu capul in jos, si camera se intoarce astfel incat sa il vedem normal. Senzatia pe care o creaza… sunt curios a cui a fost ideea.

Si daca tot descrierea blogului este “despre muzici de film, cum si de ce”, hai sa vorbim si depre muzica.

A fost compusa de Hans Zimmer si james Newton Howard. De putine ori sunt doi compozitori care sa lucreze impreuna la acelasi film. Cel mult al doilea recompune muzica, deoarece regizorului nu ii mai place ce s-a compus pana atunci.
Dar aici au lucrat side by side, si a iesit o capodopera. Filmul incepe cu trioleti pe coarde, care cresc in intensitate pe parcursul a catorva minute, fapt ce creaza o tensiune pe care o tai cu cutitul.
Tot coarde, de fapt o vioara, initital cantata natural, apoi putin sintetizata este folosita in absolut fiecare moment de tensiune al filmului. Este cam sunetul de tren din The Godfather, cand Pacino este stresat si trebuie sa ia o decizie.

Nu cred ca am vazut vreun film cu o muzica mai buna decat asta. Cred ca sustine filmul mai bine decat orice alta, din oricare alt film. In LOTR muzica da un sens filmului, ajuta la pozitionarea lui intr-o alta lume, a fanteziei. Aici pur si simplu sustine actiunea. Pur si simplu este un Atlas emotional care tine tot filmul pe umar. NIciodata prea multa, niciodata prea putina.

Imi place mult cum motivul de la inceput (saisprezecimile) revine in final, si cum vocea moralizatoare (Gordon) intervine spunand ca il urmaresc “Because he’s the hero Gotham deserves, but not the one it needs right now…and so we’ll hunt him, because he can take it. Because he’s not a hero. He’s a silent guardian, a watchful protector…a dark knight.”

Am fost initial uimit de punctajul iesit din comun de pe imdb.com (9.5 atunci, 9.3 acum) care la plasat pe locul I, dar s-a dovedit ca il merita pe deplin. Nu imi amintesc un detaliu care sa nu fie la locul lui (bine sunt 2, dar deja sunt carcotas), care sa deranjeze in vre-un fel sau care sa lipseasca.

Felicitari intregii echipe care a lucrat la acest film! Au facut o minune!

“Batman: [interrogating Maroni on whereabouts of The Joker] He must have friends!
Salvatore Maroni: [incredulous] Friends? Have you met this guy?”