Reflecţii economice

Sursele iluzorii de finanţare ale premierului demis Ungureanu

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Wed, 02 May 2012 19:27:00 +0000

De câteva zile, odată cu demiterea guvernului Ungureanu prin moţiune de cenzură, se vehiculează ideea că salariile bugetarilor pot fi reîntregite şi se pot restitui contribuţiile pentru asigurările de sănătate percepute abuziv pensionarilor. Primul care a făcut vorbire despre resursele financiare care ar permite aceste operaţiuni a fost economistul amator Traian Băsescu, care, în stilul caracteristic de a prinde nişte cifre din zbor şi a le interpreta personal, a avansat circa 5 miliarde € şi circa 7 mld. lei care s-ar afla în trezorerie şi care ar permite realizarea scopurilor citate. A fost urmat de către ministrul demis al finanţelor publice, Bogdan Drăgoi, şi, astăzi, de către premierul demis, Mihai Răzvan Ungureanu.

Numai că ziariştii scormonitori au insistat şi Mihai Răzvan Ungureanu a fost silit să admită că banii despre care s-a făcut vorbire sunt intangibili, iar resursele pentru reîntregirea salariilor bugetarilor şi restituirea sumelor către pensionari vor fi banii recuperaţi din evaziunea fiscală, din absorbţia fondurilor europene şi din investiţiile străine.

Proaspăt numitul ministru al finanţelor publice şi vice-premier desemnat, Florin Georgescu, a lămurit rapid lucrurile. Suma de 4,7 mld. € este o sumă tampon, convenită cu organismele financiare internaţionale creditoare şi destinată acoperirii deficitului bugetar curent, în cazul în care condiţiile de piaţă internaţională devin nefavorabile, în sensul că dobânzile devin prea mari sau apare imposibilitatea uno împrumuturi pe aceste pieţe. Despre sumele în lei, nu este vorba de sume certe, ci de sumele aflate în tranzit prin trezorerie, care au vârfuri în momentele în care se plătesc taxele şi impozitele către bugetul de stat.

Este un exerciţiu politic care tratează chestiuni bugetare cu o inconştienţă care frizează iresponsabilitatea.

Despre nişte imobiliari, în lipsă de marketing şi emiţând tembelisme

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Thu, 22 Mar 2012 19:23:00 +0000

Este cunoscut, îndeobşte, faptul că, în ultimii ani, s-au născut tot felul de asociaţii imobiliare. Unele îşi zic profesionale, altele patronale sau mai ştiu eu cum. Trec peste faptul că multe dintre ele s-au născut din orgolii tipic româneşti, de genul "nu mai sunt şef acolo, ia să-mi fac eu o asociaţie la care să fiu şef". Aceste asociaţii au nevoie de propriul lor marketing. Şi cum să-l facă? Dându-şi cu presupusul despre cum stau lucrurile sau, mai precis, despre cum cred ei că stau lucrurile sau cum le-ar place lor să stea lucrurile.

Astăzi, presa a relatat despre un comunicat al Asociaţiei Brokerilor Imobiliari. Iată ce citim în acest comunicat: "Ai cumpărat sau închiriat o locuinţă, numai după perfectarea contractului plăteşti comision agentului imobiliar cu care ai colaborat. Este regula de aur pe care orice potenţial client ar trebui să o cunoască. Recent, pe piaţa intermedierilor imobiliare, a apărut o practică ilegală, pe care niciun consumator de servicii imobiliare nu trebuie să o accepte: taxa de vizionare pretinsă de agentul imobiliar pentru locuinţele prezentate clientului."

Ca să-şi întărească spusele, comunicatul invocă încălcarea legislaţiei în vigoare. În România, zice comunicatul, OUG 174/2008 modifică OG 21/1992 cu privire la protecţia consumatorului şi specifică în mod clar, complet şi concret obligațiile agentului imobiliar faţă de consumator. Una dintre aceste obligaţii este referitoare la comisionul care se plătește "numai la încheierea tranzacţiei", conform art. II, punctul 9 din OUG 174/2008. Astfel că orice sumă pretinsă înainte de semnarea contractului de închiriere sau de vânzare-cumpărare este în afara legii.

"Ca asociaţie a brokerilor imobiliari, urmărim în primul rând profesionalizarea agenţilor. Astfel de practici, precum perceperea unei taxe de vizionare, nu fac deloc cinste agentului imobiliar profesionist. Cei care practică această meserie cu acte în regulă nu doar că trebuie să se delimiteze de astfel de practici, ci şi să le condamne şi să tragă semnale de alarmă în piaţă", a declarat Dragoş Vîlceanu, preşedintele Asociaţiei Brokerilor Imobiliari.

Ca urmare a acestei declaraţii, nu pot să-l bănui pe acest domn Vîlceanu de prea vaste cunoştinţe juridice sau economice, ci doar de crearea unui eveniment care să facă un pic de vâlvă în jurul asociaţiei pe care o conduce. Căci, altminteri, ar părea că în capul domniei sale tronează ideea că singurele servicii imobiliare care pot fi furnizate ar fi intermedierile imobiliare ale unor tranzacţii de vânzare-cumpărare sau închiriere. Actul normativ citat nu interzice nicicum o taxă de vizionare, ci reglementează în mod explicit modul de încasare a unui comision imobiliar. Personal, nu sunt adeptul acestor taxe de vizionare, dar, dacă un agent economic doreşte să le practice, nu este cu nimic ilegal.

Şi, ca să-şi ambaleze mesajul frumos, domnul citat face apel la profesionalism, cinste, semnale de alarmă, etc. În esenţă, este o tehnică de marketing, chiar dacă apelează la minciuni şi necunoaştere.

Grecia, în faţa unui moment cheie

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Wed, 07 Mar 2012 18:12:00 +0000

Acum câteva zile, făceam un comentariu pe Facebook relativ la articolul Grecia poate să-i forţeze pe creditori să-i ierte datoria: Obrăznicie din necesitate sau din genă?

Ar trebui să explic puţin momentul în care se află Grecia acum. Mâine seară, la ora 20 GMT, expiră termenul până la care creditorii privaţi ai ţării, deţinând creanţe de circa 209 mld. € asupra Greciei, trebuie să se exprime asupra preschimbării datoriilor greceşti, prin care pierd într-o primă fază 53,5% din valoarea nominală a titlurilor, pierderile totale ajungând la 70%. Până astăzi la prânz, investorii ce deţin doar 39% din sumă au acceptat operaţiunea, adică pentru doar 81 mld. €.

Afirmaţia de luni a ministrului grec de finanţe, Evangelos Venizelos, conform căreia este "gata să-i forţeze pe investitori să participe la schimbul de obligaţiuni, dacă va fi necesar", are baza într-o prevedere din prospectul de emisiune a titlurilor de stat, aşa-numita clauză colectivă, prin care, dacă investitorii ce deţin 75% din datoria statului elen acceptă un haircut, ceilalţi investitori sunt obligaţi să respecte pierderea.

Dar dacă nu se va ajunge la 75%?

Topul primelor 10 bănci în 2011 după activele nete şi profitul net. Mari surprize

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Fri, 17 Feb 2012 14:22:00 +0000

Sistemul bancar românesc, format din 41 de bănci, a reuşit să înainteze în 2011, prin mărirea activelor cu 3,5% şi să-şi reducă pierderile de la 516 mil. lei în 2010 la 430 mil. lei la sfârşitul lui 2011.

Iată clasamentul primelor 10 bănci, în funcţie de active:
1. BCR - 20,12% (+0,32 pp);
2. BRD - 13,57% (-0,33 pp);
3. Banca Transilvania - 7,27% (+1,07 pp);
4. CEC Bank - 6,99% (+0,59 pp);
5. Raiffeisen Bank - 6,69% (+0,19 pp);
6. UniCredit Ţiriac Bank - 6,61% (+0,31 pp);
7. Volksbank - 5,02% (-0,78 pp);
8. Alpha Bank - 4,67% (-1,53 pp);
9. ING Bank - 4,04% (+0,44 pp);
10. Bancpost - 3,47% (-0,43 pp);

Dacă până acum câţiva ani, în general, clasamentul profitului net era destul de asemănător cu clasamentul după activele nete, iată că în 2011 topul băncilor după profitul net, în conformitate cu standardele româneşti de contabilitate, arată extrem de diferit:
1. BRD - 472 mil. lei;
2. Raiffeisen Bank - 316 mil. lei;
3. Banca Transilvania - 146 mil. lei;
4. ING Bank - 127 mil. lei;
5. Citibank - 113 mil. lei;
6. UniCredit Ţiriac Bank - 103 mil. lei;
7. RBS - 89,7 mil. lei;
8. Banca Italo-Romena - 76,5 mil. lei;
9. Eximbank - 58,2 mil. lei;
10. Piraeus - 43,8 mil. lei.

BCR, prima bancă după active în 2011, nu apare în topul primelor 10 bănci după profitul net, mai mult decât atât, înegistrând o pierdere de 327 mil. lei. Nu se regăsesc în topul după profitul net nici CEC, Volksbank, Alpha Bank şi Bancpost, dar apar în plus Citibank, RBS, Banca Italo-Romena, Eximbank şi Piraeus.

Acest lucru aduce o reală departajare a băncilor comerciale după capacitatea managementului de a gestiona provocările crizei. Este surprinzător faptul că bănci fără o reţea teritorială prea dezvoltată au reuşit să ia faţa unor competitori net superiori la acest capitol. În momente de restrişte, pare mai avantajată o bancă cu active mai puţine, cu o reţea teriotorială mai redusă, dar cu o flexibilitate mai mare de adaptare.

Norica Nicolai, curat liberală

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Thu, 22 Dec 2011 18:34:00 +0000

Într-o emisiune din această seară, difuzată de Antena 3, Norica Nicolai, europarlamentar al Partidului Naţional Liberal, a susţinut, cu mult temei, administrarea în continuare a banilor obţinuţi din contribuţiile pentru asigurări de sănătate de către statul român. Astfel, ea s-a declarat împotriva sistemului propus de mult-discutata lege a sănătăţii, în stadiu de proiect, care prevede administrarea privată a resurselor financiare colectate în sistemul de sănătate.

Cu alte cuvinte, d-na Nicolai susţine menţinerea actualului sistem, în care contribuţiile pentru sănătate sunt administrate de un stat ineficient şi ai cărui reprezentanţi s-au dovedit hoţi, în multe rânduri. Sistemul folosit în prezent a condus asistenţa medicală din România într-o situaţie dramatică. perpetuarea acestui sistem ar putea conduce la un colaps foarte curând.

Am mai scris despre isprăvile acestei vajnice liberale, acum doi ani şi jumătate, în articolul A înnebunit lupul: Norica Nicolai vrea naţionalizarea multinaţionalelor. Ea susţinea că ideea naţionalizării companiilor în contextul crizei este salutară, plecând de la premisa că "firmele multinaţionale repatriază profitul şi generează consecinţe economice grave, în special, creşterea şomajului". Era un reflex comunist, sau, dacă ar fi să folosim o expresie ceva mai academică, o idee economică de extremă stânga. Opinia sa economică despre naţionalizarea multinaţionalelor aminteşte de "nu ne vindem ţara".

Cred că Norica Nicolai ar trebui să se abţină de a mai vorbi pe teme cu tentă economică, întrucât debitează numai enormităţi. Cu ideile sale de stânga, mai bine s-ar înscrie la UNPR. Ar face un serviciu liberalilor.

Deficitul structural în viziunea unui fost prim-ministru, Călin Popescu-Tăriceanu

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Thu, 15 Dec 2011 21:00:00 +0000

În cursul dezbaterii de astăzi din Parlament, s-a iscat o dispută pe marginea deficitului structural înregistrat în 2008. În conformitate cu un raport al Consiliului Fiscal, citat de Emil Boc, în acel an, a fost înregistrat un deficit structural de circa 8%. Călin Popescu-Tăriceanu, prim-ministru în acea vreme, a venit la microfon, tunând şi fulgerând, şi a afirmat că deficitul structural nu poate fi, în niciun caz, mai mic decât deficitul bugetar. Fals, domnule Tăriceanu! Veţi fi fost dv. prim-ministru, dar nu prea aţi pus mâna pe carte sau/şi n-aţi avut consilieri financiari pe măsură. O ţară poate înregistra un deficit structural de 8%, un excedent bugetar conjunctural de 5% şi, deci, un deficit bugetar de numai 3%. Mai mult decât atât, se poate înregistra un deficit structural de 5%, un excedent conjunctural de 6%, rezultând un excedent bugetar de 1%.

Rezultatele summit-ului european, o mare decepţie

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Fri, 09 Dec 2011 18:21:00 +0000

Aşteptat cu sufletul la gură de pieţele internaţionale, summit-ul început aseară la Bruxelles, printr-o întâlnire informală a şefilor de stat şi de guvern din ţările Uniunii Europene şi continuat astăzi, a adâncit şi mai mult incertitudinile privind viitorul zonei euro şi al Uniunii Europene, în ansamblu. De fapt, acest summit a fost o continuă cacofonie, care s-a soldat prin scindarea Uniunii Europene, ca urmare a refuzului Marii Britanii de a participa la o viitoare uniune fiscală. I s-au alăturat Suedia, Ungaria şi Cehia. În consecinţă, nu a putut fi realizată o modificare a tratatelor ce stau la baza Uniunii Europene.

În lipsa unui consens, statele membre ale zonei euro, cărora li s-au alăturat România, Bulgaria, Danemarca, Polonia, Lituania şi Letonia, vor fi parte a unui nou pact, denumit Europlus, care urmează să impună o disciplină fiscală mai aspră decât cea conţinută în Tratatul de la Maastricht. În afară de limitarea datoriei publice la 60% din PIB, se introduce o cerinţă nouă, aceea ca deficitul structural să nu depăşească 0,5% din PIB. Deficitul structural este componentă a deficitului bugetar, alături de deficitul ciclic sau conjunctural. Deficitul structural nu este, în principiu, influenţat de momentul de creştere sau contracţie economică. El este un indicator al de estimare a politicilor fiscale discreţionare, care pot fi expansioniste, neutre sau restrictivă. Cele neutre nu influenţează crerea agregată, pe când cele expansioniste (caracterizate de deficit bugetar) stimulează cererea agregată, iar cele restrictive (caracterizate de excedent bugetar) inhibă cererea agregată. Pe de altă parte, deficitul structural este o măsură a maturităţii politicii fiscale a statului respectiv şi, în consecinţă, a sustenabilităţii politicilor fiscale.

Alegerea unui asemenea criteriu de performanţă fiscală este destul de riscantă, întrucât cuantificarea deficitului structural este greu de făcut şi este mai uşor de mistificat decât deficitul bugetar (despre deficitul structural am scris mai pe larg aici). Derapajul de la aceşti parametri ar conduce la sancţiuni automate la adresa ţărilor care trec prin această situaţie.

Numai că adoptarea unui astfel de tratat nu este în măsură să liniştească pieţele financiare şi nici să ofere o soluţie viabilă, pe termen lung, a problemelor cu care se confruntă ţările UE. Această soluţie nu este nici măcar o uniune fiscală, în adevăratul sens al cuvântului.

Banca Centrală Europeană, condusă de noul său preşedinte, Mario Draghi, a avut o atitudine destul de rigidă, făcând apel la tratatele europene. Numai că, lucrurile înrăutăţindu-se, BCE va fi silită să emită monedă nouă, ceea ce va conduce la o destul de lungă perioadă inflaţionistă.

În concluzie, summit-ul de la Bruxelles nu face altceva decât să separe apele în UE, să centralizeze decizia şi să pregătească drumul spre emisia de monedă.

Furtună într-un pahar cu apă: BNR a redus dobânda-cheie la 6%

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Wed, 02 Nov 2011 18:56:00 +0000

În şedinţa de politică monetară de astăzi a Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României, s-a decis reducerea dobânzii de politică monetară de la 6,25% la 6%, prima modificare după şedinţa din 5 mai 2010, şi menţinerea rezervelor minime obligatorii. Nivelul de 6% este un minim istoric în ultimii 21 de ani.

Mutarea a luat prin surprindere mulţi analişti, care considerau că BNR va menţine nivelul dobânzii-cheie. Cred, însă, că această opinie era mai mult fundamentată pe imobilismul şi conservatorismul menifestat de banca centrală în ultimii ani ăn ceea ce priveşte politica monetară. Desigur, acest imobilism a fost cauzat şi de politicile economice şi fiscale inepte ale guvernului Boc. Impulsul dat inflaţiei la jumătatea anului 2010 prin majorarea cotei principale de TVA de la 19% la 24% a durat mai mult decât se anticipa. Însă BNR s-a dovedit, în general, extrem de conservatoare, pe fondul turbulenţelor de pe pieţele financiare internaţionale, şi probabil că tot aşa ar fi fost şi în lipsa lor.

O dovadă în acest sens este faptul că dobânda de politică monetară este la noi dublă faţă de rata anuală a inflaţiei, deşi o părere larg răspândită printre economişti este că ar trebui să fie la jumătate. Se poate vedea, în acest, sens raportul dintre dobânda-cheie a BCE în raport cu rata medie a inflaţiei în zona euro. Ceea ce nu au înţeles nici guvernul, nici banca centrală este necesitatea de relansare economică, la care nu se poate ajunge nici prin fiscalizare excesivă, nici prin descurajarea creditării.

Astăzi s-a tot discutat în mediile publice despre consecinţele acestei reduceri a dobânzii-cheie. S-a vorbit despre o revigorare a creditării, despre un semnal puternic privind încrederea BNR în evoluţia inflaţiei, despre încurajarea economiei. Cred că niciuna dintre aceste aserţiuni nu este adevărată. Este de presupus că nu mare lucru se va întâmpla.

1. O reducere de 25 puncte de bază (pb) reprezintă numai 4% din valoarea nominală a dobânzii-cheie. În mod normal, influenţele nu pot fi prea mari. Băncile comerciale au redus deja dobânzile bonificate la depozite, mărind astfel ecartul între dobânzile pasive şi cele active, fenomen specific perioadelor de turbulenţe financiare.

2. BNR a micşorat dobânda-cheie şi în condiţiile în care au intrat în vigoare noile norme de creditare bancară, care descurajează creditarea în valută şi încurajează creditarea în lei. Astfel, banca centrală trece de la îndemnul de a se lua credite în moneda naţională la o măsură concretă, dar firavă în acest sens. Însă creditarea în lei rămâne încă foarte scumpă în raport cu cea în valută.

3. Micşorarea dobânzii de politică monetară vrea să ajute statul să se împrumute la niveluri de dobândă mai mici de pe piaţa internă, în condiţiile în care, în actualul context internaţional, finanţarea de pe piaţa externă se face la costuri mari, iar în anul 2012 statul român va avea nevoie de circa 16 mld. € pentru finanţarea deficitului bugetar şi plata datoriilor externe. Dacă statul nu va performa economic, dobânzile practicate de băncile comerciale vor putea creşte.

4. Capacitatea anticipativă a băncii centrale pare a fi foarte limitată, în condiţiile în care nu s-a mai încadrat demult în ţinta de inflaţie şi ia măsura de reducere a dobânzii-cheie acum, ştiut fiind că orice astfel de măsură are o latenţă de 3-6 luni, până a se putea simţi pe piaţa bancară.

Economisirea-creditarea în sistem colectiv şi Elena Udrea

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Thu, 27 Oct 2011 18:48:00 +0000

La amabila invitaţie a Dr. Aurelia Cionga, vicepreşedinte al Raiffeisen Banca pentru Locuinţe, am participat astăzi la evenimentul „Economisire-creditare – rol major în dezvoltarea durabilă a domeniului locativ din România”, organizat de Banca Naţională a României şi Asociaţia Băncilor pentru Domeniul Locativ din România. Evenimentul, organizat la sediul BNR, s-a vrut a contribui la promovarea sistemului Bauspar în România, din păcate prea puţin cunoscut.

În esenţă sistemul funcţionează astfel: deponenţii depun sume de bani în conturi de depozit bonificate cu dobânzi inferioare celor praqcticate pe piaţă, în scopul de a obţine credite care au drept destinaţie construcţia, achiziţia sau reamenajarea locuinţelor sau refinanţarea creditelor ipotecare contractate la alte bănci. Statul bonifică acest efort de economisire prin bonificarea unor prime anuale care reprezintă 25% din sumele anuale depuse, dar nu mai mult de 250 € anual. După acumularea unor sume care reprezintă 40-50% din potenţialul credit, se poate solicita acest credit, cu destinaţiile amintite. Dobânda percepută este, de asemenea, inferioară celor practicate pe piaţă, este fixă pe toată perioada derulării creditului şi denominarea este în monedă naţională.

Evenimentul a fost deschis de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, care a făcut un scurt istoric al băncilor pentru locuinţe. Mi-a făcut plăcere să-l ascult, fiind un subiect abordat şi în teza mea de doctorat. Apoi, Isărescu a subliniat avantajele acestui sistem de economisire-creditare, printre care se numără caracterul anti-ciclic al acestui sistem, capacitatea sa de a încuraja economisirea, reducerea inflaţiei şi altele.

A urmat Elena Udrea, ministrul dezvoltării regionale şi turismului. Se pare că era pentru prima oară în clădirea BNR. A povestit asistenţei despre programele derulate de instituţia pe care o conduce în domeniul imobiliar sau, mai precis, loctaiv. Parteneriate publice-private, locuinţe sociale, etc. A făcut şi o mărturisire legată de revelaţia pe care a avut-o în raport cu băncile pentru locuinţe, mai precis legată de efectul multiplicator pe care îl au creditele acordate de către aceste bănci, în raport cu prima suportată de la bugetul de stat.

Sistemul există printr-un act normativ din 2002. Politicienii află de-abia astăzi despre el.

Nokia, disconnecting people

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Thu, 29 Sep 2011 17:40:00 +0000

Pentru unii, anunţul de azi-dimineaţă privind închiderea fabricii Nokia de la Jucu a căzut ca un trăznet. Pentru alţii, nu. Semnele datau demult. În luna martie a acestui an, centrul de cercetare-dezvoltare deschis de Nokia la Cluj a fost închis. Acolo lucrau circa 120 persoane.

De altminteri, la Jucu, se fabricau numai modele de telefoane mobile low-end ale companiei, care, în mod sigur, nu ar fi necesitat activitatea centrului de cercetare-dezvoltare. Modelele fabricate la Jucu au fost: Nokia 1650, Nokia 1200, Nokia 1208, Nokia 1209, Nokia 2600 Classic, Nokia 2630 şi Nokia 6300. Modele low-end, despre care europenii nici nu vor să mai audă. Pe bătrânul continent, preferinţele consumatorilor s-au îndreptat către telefoane inteligente, cu ecrane tactile. Desigur, nebunia a fost declanşată de Apple, cu iPhone, şi continuată cu nenumărate alte modele, multe dintre ele bazate pe sistemul de operare Android, dezvoltat de Google.

Degringolada producătorului finlandez de telefoane mobile nu a început odată cu închiderea fabricii de la Jucu, ci cu incapacitatea sa de a se adapta la tendinţele rapid schimbătoare din IT & C. Bazându-se pe supremaţia sa în ceea ce priveşte terminalele mobile low-end, Nokia nu a fost capabilă să înţeleagă că telefoanele inteligente sunt viitorul. În consecinţă, în ciuda cotei sale de piaţă, Nokia a început să nu mai fie competitivă. A insistat în a menţine un sistem de operare învechit şi incapabil să evolueze, Symbian, apoi adoptând un alt sistem de operare dezvoltat de Intel, MeeGo, dar abandonat de propriul său dezvoltator, şi, în fine, odată cu venirea canadianului Stephen Elop, ex-Microsoft, la cârma companiei, a adoptat sistemul de operare Windows Mobile, care nu are perspective prea bune. În consecinţă, cota de piaţă a producătorului finlandez a început să scadă în ţările dezvoltate şi, apoi, la nivel global.

Să ne amintim că Nokia a transferat, la începutul anului 2008, producţia din fabrica de la Bochum, Germania, la fabrica din Jucu, în România. Desigur, atrasă de forţa de muncă relativ ieftină şi de îneţelegerile secrete, deocamdată, făcute cu Consiliul Judeţean Cluj. Anul trecut, Nokia a devenit al doilea exportator al României, după Dacia, iar în S1 2011, telefoanele mobile produse la Jucu au constituit principala componentă a exportului. Cifra de afaceri a Nokia România a fost, în 2010, de 6,7 mld. lei (1,6 mld. €), ceea ce reprezintă circa 1,3% din Produsul Intern Brut al României. Numai că valoarea adăugată la fabrica de la Jucu nu era foarte mare, întrucât acolo doar se asamblau telefoanele mobile, componentele importându-se. Gradul de integrare al afacerii în economia României a fost extrem de mic, neputându-se compara cu Dacia, care antrenează în producţie o întreagă industrie orizontală.

În consecinţă, plecarea Nokia din România va afecta exportul, taxele şi impozitele colectate de administraţia centrală şi locală, va determina o problemă socială, prin disponibilizarea a circa 2.000 de persoane, şi, nu în ultimul rând, va fi şi o chestiune de imagine.

În această după-amiază, neputinciosul guvern Boc s-a reunit în şedinţă de urgenţă, pentru a analiza consecinţele închiderii fabricii de la Jucu. După reuniune, a ieşit la rampă Andreea Paul-Vass, care, în ultima vreme, s-a transformat din economist relativ decent în politruc aproape agresiv, calamând că guvernul nu avea ce să facă pentru a preîntâmpina plecarea Nokia din România şi, în cel mai pur stil propagandistic, a anunţat că există negocieri cu circa 10 firme mari pentru a astupa gaura. A sugerat că ar putea fi vorba de producători de piese auto. Vom vedea.

BNR înăspreşte condiţiile de creditare. Nu este prea târziu?

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Fri, 09 Sep 2011 16:36:00 +0000

Banca Naţională a României a publicat un proiect de regulament privind creditarea persoanelor fizice şi care înăspreşte drastic accesul la credite al acestora. Deşi ţinta principală pare a fi creditul de consum, care a condus la cele mai mari neperformanţe din sistemul bancar, noile reguli de creditare afectează toate categoriile de credite. Desigur, se vorbeşte insistent în ultima vreme despre şocul la care au fost supuşi cei care au contractat credite în franci elveţieni, în condiţiile în care, în urma turbulenţelor de pe pieţele financiare şi a crizei datoriilor suverane, tot mai mulţi investitori au ales francul elveţian drept investiţie de refugiu, ceea ce a determinat o apreciere consistentă a acestuia. În ciuda anunţului şoc al băncii centrale a Elveţiei privind fixarea unei limite de 1,20 franci elveţieni pentru un euro şi care a determinat o depreciere a francului, cei care au contractat credite în acastă valută, considerată exotică, se pot aştepta şi în continuare la aprecieri ale respectivei monede şi, implicit, la o scumpire a creditului.

În esenţă, creditul de consum va fi limitat ca perioadă de rambursare la 5 ani, iar garanţiile aduse trebuie să reprezinte 133% din valoarea creditului. În ceea ce priveşte creditele garantate cu ipotecă, condiţiile de acordare se înăspresc, cu excepţia creditelor pentru studii, tratamente medicale sau împrumuturile pentru deces. La creditele imobiliare în euro, se va pretinde un avans de 30% pentru cele denominate în euro şi numai de 15% pentru cele denominate în lei. În ceea ce priveşte gradul de îndatorare al debitorului, se vor introduce criterii suplimentare de simulare pentru diferite tipuri de riscuri: pentru şocul pe curs de schimb - 35,5% EUR, 52,6% CHF, 40,9 % USD, iar în cazul celorlalte valute se utilizează valoarea aferentă CHF; pentru şocul pe rata dobânzii - 0,6% pentru toate monedele; pentru şocul pe venit - 6%. În mod vădit, accesul la un credit denominat în valută va fi foarte dificil, dacă nu imposibil.

Ca urmare a publicării acestui proiect, au apărut diverse reacţii. Ionuţ Dumitru, economistul-şef al Raiffeisen Bank, crede că "Propunerile au mai degrabă un caracter prudenţial şi vor preveni, mai mult decât o făceau până acum reglementările deja existente, supraîndatorarea debitorilor care doresc să se împrumute într-o altă monedă decât cea în care au venituri. În principiu, condiţiile de creditare a populaţiei prin credite ipotecare vor rămâne cam aceleaşi, anumite limitări suplimentare apărând doar în cazul creditului de consum". Adrian Chichiţă, director executiv adjunct la OTP Bank România, crede altceva: "În mod cert noile reglementări BNR vor avea un impact semnificativ şi în special pe piaţa creditelor de consum. Cel mai probabil, impactul negativ va consta în reducerea creditării pentru populaţie, ceea ce ar putea afecta consumul, dar şi piaţa imobiliară, segmente care au cea mai mare nevoie de recuperare după criză." La rândul său, Lucian Cojocaru, vicepreşedinte Volksbank pe zona de retail, afirmă: "Creditarea, cât este ea acuma, va fi şi mai mult frânată. Pentru bănci rezultatul este neutru, oricum piaţa este moartă."

Întrebarea legitimă care se pune este dacă alegerea momentului aplicării acestor măsuri este adecvată. Mugur Isărescu afirmă sus şi tare că soliditatea sistemului bancar românesc este dincolo de orice dubiu. Chiar aşa să fie? Limita de confort de 8% credite neperformante pe care o afirmă teoria bancară a fost deja depăşită, înregistrându-se cazuri de bănci în care a depăşit 20%. Oare de ce la achiziţia Volksbank banca rusească Sberbank a refuzat să cumpere şi subsidiara din România? BNR a lăsat creditarea să zburde în perioada de boom între 2003 şi 2008, perioadă în care a avut doar încercări timide de a evita prudenţial problemele de acum. Acum o sugrumă în condiţiile în care mai mult instituţii internaţionale şi economişti importanţi critică statele care încearcă să iasă din criza datoriilor suverane prin gâtuirea economiei şi le îndeamnă să ia măsuri de redresare economică. Pe de altă parte, în condiţiile în care consumul a scăzut la cote alarmante, acum primeşte o nouă lovitură. Va rămâne accesibilă, într-o oarecare măsură, creditarea în lei, care, însă, este scumpă. Nivelurile de dobânzile la creditele în lei rămân ridicate, astfel încât băncile, la rândul lor, vor fi sugrumate, mai ales în momentul în care statul român va avea nevoie de mai puţine împrumuturi de pe piaţa internă.

În consecinţă, BNR repetă greşelile făcute de guvernul Boc şi alte guverne din ultimii ani, prin luarea unor măsuri pro-ciclice.

Lebădă neagră sau criză previzibilă?

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Tue, 09 Aug 2011 16:24:00 +0000

Acum câteva zile, agenţia Standard and Poor's a coborât ratingul suveran al SUA de la obişnuitul AAA la următoarea treaptă, AA+. Agenţai de rating a luat hotărârea pentru a sancţiona prelungul război între democraţi şi republicani pentru ridicarea gradului de îndatorare al SUA şi pentru a-şi manifesta neîncrederea în rezultatele măsurilor de reducere a cheltuielilor bugetare decise cu această ocazie. Diverşi analişti şi diverse medii de informare economică şi-au făcut publică opinia conform căreia această reducere de rating nu ar fi capabilă să genereze consecinţe majore pe pieţele financiare internaţionale.

Iată, însă, că ieri şi astăzi pieţele de capital internaţionale, inclusiv Bursa de Valori Bucureşti, au trecut prin zvârcoliri majore. S-au înregistrat pierderi de sute de miliarde de euro din scăderea cotaţiei acţiunilor pe majoritatea covârşitoare a pieţelor.

Se pune întrebarea dacă este vorba de un fenomen de lebădă neagră sau este ocriză previzibilă. Aşa cum scriam anul trecut, teoria lebedei negre, Black Swan Theory, a fost folosită de Nassim Nicholas Taleb, în celebra carte omonimă lansată în 2007, încearcă să explice existenţa şi apariţia unor evenimente rare, de mare impact şi imposibil de prevăzut, care sunt dincolo de aşteptările obişnuite.

Nu cred că evenimentele economico-financiare din aceste zile erau greu de anticipat. De altfel, mai mulţi observatori avizaţi au menţionat posibilitatea unei amplificări a crizei. Acum două luni, Nouriel Roubini evoca posibilitatea declanşării unei furtuni perfecte. "Există deja indicii pentru anumite elemente de fragilitate. Toată lumea avertizează că datoriile private şi publice au ajuns la un nivel nemaiîntâlnit. Dacă continuăm aşa problema s-ar putea agrava începând cu 2013", avertiza Roubini. Iată că furtuna perfectă prezisă de el a venit mult mai repede.

Dacă criza financiară izbucnită în 2007 şi manifest în 2008, a fost una declanşată de lăcomia privată, odată cu măsurile de bailout luate de guvernele occidentale criza s-a transformat în una a nesăbuinţei politicienilor care formează guvernele statelor dezvoltate. Nişte state cu datorii publice imense, deci fragile, au ajutat un sistem privat lacom, conducând la situaţia de acum.

Boc şi manipularea statisticilor despre consecinţele noului Cod al Muncii

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Tue, 26 Jul 2011 16:28:00 +0000

După intrarea în vigoare a noului Cod al Muncii, la 1 mai 2011, circa o lună, nu a fost zi în care Emil Boc să nu menţioneze numărul de noi contracte de muncă încheiate ca urmare a luminatei sale politici economice şi sociale. Individul pare a fi învăţat destul de repede tehnicile de manipulare prin interpretarea statisticilor. Proaspătul ministru al muncii, Sebatian Lăzăroiu, şi el un cititor în stele, a mai pus şi el câteva cărămizi la osanaua pedelistă. Zilele trecute, el menţiona astăzi o serie de cifre: noul Cod al Muncii a generat câte 243.000 de noi contracte de muncă încheiate lunar din mai până în prezent şi că, dintre acestea, angajatorii au desfiinţat câte 42.000 de contracte pe lună.

Aceşti manipulatori de duzină se fac că uită de faptul că numărul de contracte de muncă nu este echivalent cu numărul salariaţilor, despre care nu suflă nicio vorbă. Ziarul Financiar a obţinut de la Inspecţia Muncii o serie de date care arată realitatea pe marginea subiectului de mai sus. Astfel, în 2010, media lunară de contracte de muncă nou-încheiate era de 129.000, în timp ce 125.000 de contracte de muncă se desfiinţau lunar, astfel că soldul «net» al angajărilor făcute pe parcursul întregului an 2010 arată un plus de numai 54.000 de contracte de muncă.

Pe de altă parte, datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică arată că în luna mai 2011 numărul de salariaţi români a crescut cu 24.300 de persoane (semnificativ totuşi, comparativ cu perioada similară din anii trecuţi), ajungând la 4,155 mil. la finele lunii.

Reprezentanţii Ministerului Muncii au explicat că cele două instituţii folosesc metodologii diferite şi că numărul de contracte nou-încheiate nu reflectă creşterea numărului de salariaţi, pentru că un angajat poate avea mai multe contracte de muncă. Dincolo de diferenţele de metodologie, cifrele prezentate de Ministerul Muncii nu pot reflecta o situaţie reală atâta timp cât nu sunt puse în paralel cu numărul de contracte de muncă desfiinţate.

Iată cum este cosmetizată situaţia de pe piaţa muncii şi cum este vopsită în roz în folosul electoral al unor politicieni incapabili economic.

De ce îngrijorează atât de mult situaţia Italiei?

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Tue, 12 Jul 2011 14:02:00 +0000

Astăzi, monedele din ţările est-europene au înregistrat corecţii severe, cu atât mai mari cu cât ţările respective au o imagine economică mai proastă în ochii investitorilor. Spre exemplu, leul a înregistrat o depreciere de 1,34% în raport cu euro, 2,92% în raport cu dolarul american şi 1,95% în raport cu lira sterlină. Bursele occidentale au înregistrat scăderi consistente ale cotaţiilor, mai ales ale băncilor italiene. Spre exemplu, cotaţia acţiunii UniCredit a scăzut cu circa 35% în ultimele 5 şedinţe de tranzacţionare.

Evoluţiile sunt determinate de îngrijorările crescânde privind situaţia financiară a Italiei. În fond, de ce îngrijorează atât de mult situaţia Italiei? Dacă Grecia are o datorie publică de 150% din PIB, Italia o are de 120% din PIB. Numai că PIB-urile celor 2 ţări sunt sensibil diferite. Dacă în cazul Greciei PIB-ul este de circa 230 mld.€, în cazul Italiei este de circa 1.700 mld. €. Dacă Grecia are o datorie publică în jur de 330 mld. €, în cazul Italiei datoria publică este în jur de 2.000 mld. €.

În aceste condiţii, salvarea unei ţări de talia Italiei sau Spaniei este, practic, imposibilă în condiţiile actualului plan de susţinere financiară al Uniunii Europene. Îngrijorarea în rândurile liderileor UE s-a concretizat azi dimineaţă cu un telefon dat de cancelarul german, Angela Merkel, premierului italian, Silvio Berlusconi. În acelaşi timp, economistul-şef al Saxo Bank, Steen Jakobsen, a publicat articolul Apatia italiană, în care constată inerţia populaţiei italiene faţă de situaţia serioasă în care se află ţara.

Accesul Italiei la capitalul privat este din ce în ce mai greoi, în condiţiile în care randamentele cerute de investitori pentru titlurile pe 10 ani ale Italiei au crescut cu mai bine de 0,3%, peste pragul de 6%, pentru prima dată după 1997, apropiindu-se periculos de nivelul de 7% pe care majoritatea jucătorilor din piaţă îl văd nesustenabil având în vedere datoria publică a ţării.

Incredibil! Un discurs din Parlamentul European. Ghiciţi personajul!

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Thu, 07 Jul 2011 16:10:00 +0000

Redau mai jos un discurs din Parlamentul European, ţinut în data de 4 iulie 2011:

"Vin să salut şi eu iniţiativa Comisiei de a crea un cadru legal privind vânzările în lipsă şi CDS-urile (Credit Default Swap), referitor la situaţiile în care operaţiuni de piaţă ar deveni o ameninţare la adresa stabilităţii financiare sau a încrederii pe pieţe. Sunt de acord cu propunerea de a introduce un regim de transparenţă, care presupune notificarea către autoritatea competentă a poziţiilor semnificative nete scurte în acţiuni, în funcţie de praguri specifice. În condiţii normale, vânzarea în lipsă favorizează lichiditatea pieţei şi contribuie la fixarea eficientă a preţurilor. Însă în cadrul pieţelor aflate în dificultate, aceasta poate amplifica scăderea preţurilor. Acest lucru ar duce la pieţe dezordonate şi riscuri sistemice. Organismele de reglementare trebuie să obţină atribuţii clare de restricţionare sau de interzicere a vânzărilor în lipsă în situaţii excepţionale. Acestea vor fi exercitate în colaborare cu ESMA."

Îmi este greu să cred că aţi putea câştiga un pariu al cărei miză să fie ghicirea persoanei care a rostit vorbele de mai sus. Este o persoană care declara mai deunăzi că este o intelectuală, absolvind un masterat, care are un trecut de fotomodel şi care a ajuns parlamentar european în condiţii cunoscute de opinia publică. Faptul că a absolvit o Facultate de Relaţii Comerciale Financiar-Bancare Interne şi Internaţionale la o universitate privată nu mă va convinge că ştie cu ce se mănâncă subiectul abordat în citatul de mai sus.

Este vorba de Elena Băsescu.

De ce să plătească fiecare bucureştean câte 70 € pentru tâmpeniile politicienilor?

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Wed, 06 Jul 2011 18:15:00 +0000

O ştire de azi-dimineaţă ne spune că Tribunalul Bucureşti a decis că municipalitatea bucureşteană trebuie să îi plătească omului de afaceri Costică Constanda peste 145 mil. € şi aproape 80 mil. lei, judecătorii desfăcând, totodată, contractul de schimb cu terenurile din Parcul Bordei şi Satul Francez.

Scandalul Primăriei Capitalei cu omul de afaceri Costel Constanda a început în 2004 şi viza o suprafaţă de 28.000 mp, deţinută de acesta în Parcul Bordei. Constanda a obţinut terenul respectiv prin achiziţionarea unor drepturi litigioase, prin valorificarea acestora în justiţie. Pentru a recupera respectiva suprafaţă şi a-l împiedica să purceadă la construcţii care ar fi stricat aspectul urbanistic, municipalitatea i-a oferit lui Constanda terenuri totalizând aceeaşi suprafaţă în Cartierul Francez, din sectorul 1. Omul de afaceri a câştigat în instanţă şi despăgubiri de 18 mil. €, pentru că nu a mai putut construi în Parcul Bordei, însă a renunţat la această sumă, cu condiţia realizării schimbului de terenuri prin care Primăria Capitalei oferă 28.000 mp în Cartierul Francez pentru terenurile lui Constanda din Parcul Bordei. Chestiunea a început pe vremea când primar general al Capitalei era Traian Băsescu, cel alb ca neaua, şi a continuat pe vremea lui Adriean Videanu.

După informaţiile oferite de Tudor Octavian, în 1932, Parcul Bordei a fost declarat ca făcând parte din proprietatea publică a statului, neputând fi înstrăinat.

În iulie 2008, Costică Constanda a pierdut un contract cu grecii de la "Raptis Kavouras" pentru dezvoltarea unui proiect imobiliar în Satul Francez. Practic Constanda dorea să vândă grecilor 1,6 hectare în Satul Francez, pentru 66 de milioane de euro. Le mai promitea şi obţinerea unui Plan Urbanistic Zonal pentru proiect deoarece avea asigurări în acest sens de la edilii Capitalei, pe care aleşii locali l-au respins, prin refuzul de a vota al reprezentanţilor PSD şi PNL. Astfel, omul de afaceri a pierdut contractul cu grecii, ceea ce l-a determinat să meargă în instanţă şi să ceară 200 de milioane de euro despăgubiri.

Iată cum fiecare bucureştean va fi obligat să suporte din impozite şi taxe o sumă de circa 70 € pentru acoperirea sumei de circa 165 mil. €, ceea ce reprezintă cam 15% din bugetul anual al Bucureştiului.

Cum înţeleg jurnaliştii prost imobiliarele

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Wed, 22 Jun 2011 18:33:00 +0000

Ieri, Money.ro a publicat un articol intitulat Cushman & Wakefield: Valoarea tranzacţiilor imobiliare din primul semestru a depăşit-o pe cea din 2010. Încă din titlu, se face o gravă eroare, preluată ulterior de mai toată presa românească: raportul amintitei companii făcea referire doar la tranzacţiile imobiliare comerciale. Această categorie de tranzacţii cuprinde proprietăţi imobiliare din categoriile: spaţii de birouri, spaţii comerciale, spaţii industriale (producţie, depozitare), terenuri cu destinaţie comercială, nefiind, în general vorba, de proprietăţi cu detinaţie rezidenţială.

Azi dimineaţă, Realitatea TV a alocat un spaţiu larg în una dintre emisiunile informative acestei ştiri. A fost invitat Alexandru Cernătescu, prezentat drept specialist în comunicare imobiliară, pe post de specialist în ale pieţei imobiliare. Şi a dat-o domnul amintit pe chestiuni legate pe programul "Prima casă". Deşi emisiunea era prezentată de Eli Roman, care provine de la Money Channel şi este jurnalist specializat în economie, bătutul apei în piuă pe marginea pieţei rezidenţiale a continuat, deşi ştirea iniţială vorbea despre cu totul altceva.

Sănătatea românească, pe moarte

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Wed, 01 Jun 2011 07:14:00 +0000

Printre subiectele fierbinţi ale acestor zile, se numără refuzul medicilor de familie de a semna contractul-cadru cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS), exodul medicilor români în străinătate, lista aberantă a criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească un pacient pentru a putea fi internat şi clasificarea spitalelor. Să le luăm pe rând.

1. Refuzul medicilor de familie de a semna contractul-cadru. Iată ce a declarat Dr. Rodica Tănăsescu, preşedintele Societăţii Române de Medicina Familiei:

“Informatizarea este o problemă serioasă pentru care ar trebui să se implice Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Ministerul Sănătăţii. Ar fi mai ieftin dacă s-ar face licitaţie, în plus, responsabilitatea pentru funcţionarea sistemului trebuie să fie asumată de cei care doresc acest lucru”

Ce se ascunde în spatele acestui refuz? Casa Naţională de Asigurări de Sănătate s-a arătat în nenumărate rânduri nemulţumită de prezenţa unor pacienţi pe listele mai multor medici de familie, ceea ce presupunea costuri imense. La începutul acestui an, casa a făcut o contabilizare a pacienţilor aflaţi pe listele medicilor de familie din Bucureşti. Raportările arătau 2,5 milioane de pacienţi înscrişi, când realitatea arăta doar 1,6 milioane. Mai mult decât atât, pe internet circulau liste de pacienţi oferite spre comercializare. este evident faptul că medicii de familie opun rezistenţă la informatizarea sistemului şi pretind că nu pot da circa 100 euro pentru cititorul de carduri de sănătate.

Pe de altă parte, Ministerul Sănătăţii a promovat o hotărâre de guvern care prevede că numărul de puncte pe care medicii de familie le primesc atunci când realizează servicii medicale nu se mai ajustează în funcţie de gradul profesional.

Iată cum se iese greu din complicitatea vinovată a celor două părţi.

2. Exodul medicilor români în străinătate. În primele trei luni ale anului 2011, peste o mie de medici au plecat din România, dintre aceştia 30 la sută fiind medici de familie. "Tendinţa este de 260 de medici pe fiecare lună a anului 2011, încât la nivelul întregului an estimăm că 3.000 de medici vor pleca din sistemul românesc de sănătate", a declarat secretarul general al CMR, Viorel Rădulescu.

Motivele care conduc la plecările masive ale medicilor includ, pe lângă salariile de mizerie din sistemul sanitar din România, imposibilitatea perfecţionării profesionale şi condiţiile de multe ori improprii de practicare a medicinei. Medicii nu pot fi înlocuiţi în sistem, în condiţiile actuale ale legislaţiei, prin care angajările sunt blocate.

Iar Traian Băsescu spune că medicii sunt liber să plece, cu cinismul celui care îşi permite să se trateze în străinătate.

3. Lista aberantă a criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească un pacient pentru a putea fi internat. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a publicat pe site-ul propriu, acum câteva zile, aceste criterii, concepute a face parte din contractul-cadru privind acordarea asistenţei medicale în 2011-2012. Astfel, costurile cu pacienţii internaţi de spitale după 1 iunie 2011 şi care nu se încadrau în aceste criterii nu ar mai fi fost decontate de CNAS.

S-a produs o adevărată emulaţie în rândul medicilor, care s-au grăbit să arate că cel puţin 40% dintre cazurile ce impun internarea în spital nu erau cuprinse în lista respectivă. În cele din urmă, preşedintele CNAS a fost chemat la guvern şi Ministerul Sănătăţii nu a fost de acord cu lista respectivă, după cum arată un comunicat transmis ieri:

"Ministerul Sănătăţii nu este de acord cu noile criterii de internare în unităţile sanitare cu paturi, propuse de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate în proiectul privind normele la contractul cadru care stabilesc acordarea asistenţei medicale în perioada 2011-2012 şi care se află în dezbatere publică pe site-ul www.cnas.ro."

Evident, dezbaterea publică era o glumă, întrucât 2-3 zile nu erau suficiente pentru un asemenea demers.

4. Clasificare spitalelor a fost, de asemenea un eşec. Criteriul covârşitor a fost numărul de specialităţi medicale. Astfel, spitale de stat de multe ori insalubre, au fost mult mai bine clasificate decât spitale private, în care îţi face plăcere să intri. Clasificarea va avea drept consecinţă fondurile ce vor vi plătite spitalelor publice sau private din bani publici. În ceea ce priveşte spitalele private, iată ce spune ministrul sănătăţii:

"Din totalul celor 94 de spitale private care funcţionează în România cu autorizaţie, 66 au cerut să fie clasificate, adică să primească bani publici pentru anumite servicii. Din cele 66, unul s-a clasificat la categoria a II-a cu plan de conformare. Este vorba despre Spitalul clinic «Pelican» din Oradea, care de ani de zile are activitate universitară, dar cu plan de conformare. Alte 11 spitale private sunt de categoria a IV- a, 39 la categoria a V-a, iar nouă nu au fost clasificate. Alte şase trebuie să facă plan de conformare."

Iată că măsurile luate de autorităţi în domeniul sănătăţii în ultima vreme sunt o listă de eşecuri sau semi-eşecuri, ceea ce denotă amatorism în administrarea sistemului sanitar şi incapacitatea de a stopa furturile la nivel naţional. Să nu uităm că bugetul alocat sănătăţii a crescut de patru ori în ultimii ani, fără consecinţe vizibile în calitatea actului medical.

Să ne îmbătăm cu ieşirea din recesiune?

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Fri, 13 May 2011 16:59:00 +0000

Datele provizorii pe ultimul trimestru din 2010 arată o creştere a PIB de 0,1%. În comunicatul de astăzi, Institutul Naţional de Statistică arată în estimarea semnal că economia a crescut cu 0,6% în T1 2011, astfel că din două trimestre de creştere succesive ar rezulta ieşirea tehnică din recesiune. Estimările INS, însă, ar putea să nu se confirme.

În general, lumea nu citeşte cu atenţie precizările metodologice care stau la baza unor estimări. Aşa cum se scrie negru pe alb în comunicatul de presă, este vorba de estimare semnal, nici măcar date provizorii. Aceste tipuri de estimări au la bază un set limitat de date şi se face un compromis între operativitate şi acurateţe. Atunci, în mod vădit, valoarea de creştere de 0,1% pentru T4 2010 se poate reversa foarte uşor. Banda de eroare dată de INS este de 0,2-0,3%, astfel că respectiva creştere din T4 2010 ar putea foarte uşor să treacă în teritoriu negativ.

Mai mult decât atât, iată ce declara Adriana Ciuchea, directorul departamentului care se ocupă de calcularea PIB din INS: "Din experienţa de până acum, marja de eroare pe seria brută, dar şi pe cea ajustată sezonier, este de ±0,2%. Au fost şi cazuri în care eroarea a fost de 0,3%". Ea a adăugat că datele definitive pentru anul 2010 vor ajunge în posesia Statisticii la sfârşitul acestui an.

Aşa că va trebui să privim cu mai multă rezervă aceste date semnal publicate de INS. În rest, politicienii zică ce vor pentru cei dispuşi să-i creadă.

Alte opinii ale mele pe această temă puteţi citi în articolul A ieşit România cu adevărat din recesiune? Ce se întâmplă cu piaţa imobiliară.

Visurile imobiliare spulberate ale Elenei Udrea

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Sun, 08 May 2011 15:54:00 +0000

În calitatea sa de ministru al dezvoltării regionale şi turismului, Elena Udrea a preluat atribuţiile fostului Minister al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului. Una dintre ele se referă la gestionarea activităţii Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, o struţo-cămilă despre care am scris în numeroase rânduri.

Prin februarie, Elena Udrea, despre ale cărei cunoştinţe economice nu sunt îndoieli, se lăuda că avea să obţină circa 500 mil. € din vânzarea a circa 20.000 de locuinţe ANL către chiriaşii acestora. Preţurile de vânzare fixate au fost de mercurial: 19.140 € pentru garsoniere, 26.950 € pentru apartamente două camere şi 36.014 € pentru apartamente de trei camere, indiferent de localitatea în care se aflau unităţile locative.

Aflăm dintr-un comunicat al ANL bilanţul de până acum al demersului de mai sus: până acum, au fost vândute 53 de locuinţe în următoarele localităţi: Sebeş, Curtea de Argeş, Nehoiu, Titu, Brad, Slobozia, Iaşi, Piatra Neamţ, Buşteni, Vaslui şi Râmnicu Vâlcea.

Un bilanţ triumfător, care arată capacitatea managerială a guvernului Boc de a administra ţara.

Uciderea lui Osama Bin Laden şi pieţele financiare

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Mon, 02 May 2011 05:43:00 +0000

Acum circa două ore, preşedintele SUA, Barack Obama, a anunţat că Statele Unite au reuşit să îl ucidă pe liderul reţelei teroriste al-Qaida, Osama ben Laden. Obama a precizat, într-o intervenţie transmisă în direct de televiziunile americane, că a autorizat o operaţiune împotriva liderului al-Qaida, în cursul căreia nu au fost înregistrate victime în rândurile forţelor americane.

Pieţele financiare nu au întârziat să reacţioneze. Imediat după anunţ, preţul petrolului a coborât cu peste 1%, iar aurul a reacţionat la fel. Analiştii s-au grăbit să anunţe că moartea lui Bin Laden va contribui la reducerea riscului de securitate, dar va mări şi încrederea consumatorilor în SUA.

În Japonia, indicele bursier Nikkei a urcat pentru prima oară peste 10.000 de puncte după mijlocul lui martie, când s-a produs un cutremur distrugător, urmat de tsunami. Alte burse de valori din regiune, cum ar fi cele din China, Hong Kong, Singapore, Tailanda şi Malaezia, au fost închise luni, ca urmare a unor sărbători publice şi urmează să reacţioneze în şedinţa bursieră de marţi.

Dolarul american s-a întărit, iar monedele australiană şi neo-zeelandeză s-au depreciat, după cum anunţă Bloomberg TV.

Desigur, după toate aceste reacţii, lucrurile vor intra în realitatea lor contorsionată din ultima vreme.

Cum s-a prăpădit creşterea economică a lui Boc

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Wed, 27 Apr 2011 05:56:00 +0000

Scriam acum un an, cu ocazia venirii uneia dintre misiunile de evaluare ale delegaţiei FMI că guvernul Boc încerca să ascundă gunoiul sub preş. Mai precis, pentru a se încadra în limitele cheltuielilor convenite cu instituţiile internaţionale finanţatoare, guvernul a redus drastic nivelul investiţiilor şi a acumulat arierate imense.

De această dată, se mai adaugă ceva. Pentru a avea motive să fie triumfalist în declaraţii, guvernul a apelat la altă armă: neincluderea în deficitul bugetar a rezultatelor negative a unor companii de stat. Faţă de metodologia cash de calcul a evoluţiei bugetare, metodologia ESA 95 presupune luarea în calcul a arieratelor (datorii neplătite de către stat către economia privată) şi a rezultatelor companiilor de stat.

Guvernul Boc, împreună cu braţul său, Institutul Naţional de Statistică, nu au inclus în calculul deficitului bugetar pierderile companiilor de stat. Iată ce declara ieri Gheorghe Gherghina, secretar de stat în MFP:

"Noi am realizat deficit pe ESA de 6,4%, fără două companii (CFR Infrastructură şi Termoeletrica, n.r.), astfel că Eurostat putea să închidă datele fără rezerve. Din calculele noastre, care vor fi finalizate în septembrie, probabil vom ajunge, când introducem şi cele două companii, la 6,8-6,9%, oricum sub 7,3% cât am convenit pentru 2010 cu Comisia Europeană. Din aceste considerente Eurostat nu putea să spună că cifrele sunt ok, finale, fără rezerve, pentru că ar fi însemnat să rămânem cu deficit de 6,4%, ceea ce ştiam şi noi şi dânşii că nu este aşa, din moment ce s-a decis că vor intra cele două companii pe bugetul consolidat."

Evident, încearcă să dreagă busuiocul ca reacţie la rezervele exprimate de Eurostat faţă de cifrele comunicate de România.

Problema guvernului Boc este că a anunţat triumfalist că în T4 2010 România a avut creştere economică de 0,1% din PIB, promiţând că, la sfârşitul T1 2011, vom ieşi din recesiune, ca urmare a creşterii economice în două trimestre consecutive. Numai că recalcularea deficitului bugetar ar putea arunca acel palid şi necredibil 0,1% în domeniul negativ. Unde mai e atunci ieşirea din recesiune?

Cine are de câştigat din amânarea adoptării euro

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Tue, 26 Apr 2011 17:23:00 +0000

Printre alte capete de afiş economice ale momentului, admiterea de către autorităţile române a anului 2015 ca ţintă pentru adoptarea monedei unice europene este unul dintre ele. Mulţi economişti au avertizat, încă de la începutul crizei, că nu era o ţintă realistă. Singurul criteriu de convergenţă nominală cu care ne puteam lăuda dintre cele prevăzute de Tratatul de la Maastricht era datoria publică, de circa 30% din PIB la acel moment, faţă de 60%, cât este maximul admis. Toţi indicatorii macroeconomici care compun criteriile de convergenţă nominală s-au degradat sever de atunci.

Totuşi, să vedem cine are de câştigat din această amânare.

1. Guvernul nu este dornic să renunţe la leu din motive binecunoscute: poate folosi tiparniţa de bani, generând inflaţie, pentru a îşi micşora datoria publică. Totodată, fără controlul mult mai strict al Băncii Centrale Europene, guvernul îşi poate permite mult mai uşor să ascundă gunoiul sub preş.

2. Banca Naţională a României, în frunte cu guvernatorul Mugur Isărescu, nu este deposedată de pârghiile de politică monetară prin care, de multe ori, are iluzia că reglează greşelile guvernului. Trecerea la moneda unică europeană ar conduce la cedarea majorităţii prerogativelor BNR către BCE, ceea ce ar lăsa banca centrală a României fără obicetul muncii.

3. Populaţia, care, în cazul trecerii la moneda euro fără o economie restructurată şi consolidată, ar putea fi pusă în situaţia de a înfrunta majorări de preţuri de 30-50%, ceea ce, la nivelul actual de venituri, ar fi insuportabil.

4. Exportatorii şi importatorii, care, în funcţie de valorizarea sau devalorizarea leului, pot profita de diferenţialul de curs valutar.

5. Băncile comerciale, care pot exploata evoluţiile de pe piaţa valutară şi pot câştiga considerabil din procurarea de euro ieftini de la băncile mamă şi plasarea lor pe piaţa românească, avantaj care ar fi atenuat de adoptarea monedei europene.

Numai că această amânare a adoptării monedei unice europene va face şi mai dificil pasul în viitor, în condiţiile unor deprecieri ale indicatorilor macroeconomici, situaţie foarte probabilă dacă ne gândim la abilităţile economice ale actualului guvern.

Colac peste pupăză, azi a venit vestea că Eurostat are rezerve serioase relativ la cifrele comunicate de Institutul Naţional de Statistică pentru anul 2010, mai ales în ceea ce priveşte valoarea deficitului bugetar, de 6,4%, ca urmare a neincluderii datoriilor companiilor de stat. Dacă se dovedeşte că INS şi guvernul au minţit, aderarea la spaţiul euro va fi şi mai dificilă.

Nesimţirea TVR

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Sat, 16 Apr 2011 11:52:00 +0000

Recent a fost publicat Raportul de activitate pe anul 2010 al Televiziunii Române. Presa a glosat masiv pe marginea acestui raport, care arată că activitatea TVR s-a soldat cu pierderi de 162 mil. lei, adică circa 38,5 mil. €. În exerciţiul anterior, se înregistrase o pierdere de 48 mil.lei, ceea ce însemnă că, în numai un an, pierderea s-a triplat.

La sfârşitul raportului, TVR cere "reglementarea taxei pentru serviciul public de radio şi pentru cel de televiziune ca fiind obligatorii, independent de posesia receptorului radio sau TV (măsură legislativă pe care Comisia Europeană a agreat-o), prin modificarea Legii nr. 41/1994 republicată sau a unui mecanism legal eficient de control al scutiţilor, corelat eventual şi cu acoperirea acestor sume de la bugetul de stat (situaţie întâlnită în alte ţări europene) şi/sau emiterea unor hotărâri de guvern în acest scop".

Deja acest principiu se aplică persoanelor juridice, care sunt taxate pentru taxa TV şi radio pe factura de energie electrică, indiferent dacă entitatea respectivă deţine sau nu aparate de recepţie.

O altă afirmaţie este aceea că, dacă taxa TV, în cuantum de 4 lei pe lună, ar fi fost indexată la rata inflaţiei, la 7,50 lei, aceste pierderi ar fi fost evitate.

TVR este eminamente ineficientă în raport cu televiziunile comerciale, care sunt obligate să trăiască din publicitate. De fapt, TVR are trei surse importante de venituri:
- taxa TV;
- subvenţii de la bugetul de stat;
- publicitate.

Cu toate acestea, iată că înregistrează pierderi imense. Şi este firesc. În ciuda unor lejere disponibilizări, personalul este supra-dimensionat. La orice tip de emisiune, lucrează sau se fac că lucrează o sumedenie de oameni. Deşi TVR se plasează pe locurile 5-7 în topurile de audienţă, iată că instituţia clamează bani mai mulţi pentru susţinerea acestei neperformanţe. Acesta este preţul plătit pentru o insituţie folosită drept instrument politic de către guvernările succesive din România.

Am sperat ca, odată cu numirea lui Alexandru Lăzescu ca preşedinte al Consiliului de Administraţie al TVR, lucrurile se vor schimba. Afirm asta pentru că îl cunosc şi ştiu performanţele sale cu grupul Monitorul, la un moment dat cel mai important trust de presă din nord-estul ţării. Dar lucrurile au mers spre agravarea situaţiei.

Clădirile TVR din Calea Dorobanţilor sunt păzite de jandarmerie, de parcă TVR ar mai însemna altceva decât o gaură neagră în bugetul de stat.

Poşta Română, în epoca de piatră

noreply@blogger.com (Ion Radu Zilişteanu) — Wed, 06 Apr 2011 12:55:00 +0000

Nu ştiu dacă vă mai amintiţi faptul că, în urmă cu ceva ani, a apărut un act normativ prin care statul obliga furnizorii de utilităţi să devină în nu-ştiu-ce-termen acceptanţi de carduri bancare. Ulterior, cerinţa a fost extinsă la toate firmele care depăşeau o anumită dimensiune. Mediul privat nu a avut nevoie de nicio lege ca să implementeze acceptarea de carduri prin aparatele POS (Point Of Sale).

Osificatele companii de stat nu au binevoit nici acum să devină acceptante de carduri. Astăzi, trebuind să fac o plată la un oficiu al Poştei Române, am întrebat dacă pot plăti cu cardul. Funcţionara s-a uitat la mine ca la extratereştri. Mi-a spus că nu. La afirmaţia mea că Poşta a rămas în epoca de piatră, a tăcut jenată.

Oficiile Poştei Române, denumită pompos Companie Naţională, au devenit un fel de pom de Crăciun, în sensul că peste tot sunt lipite afişe că poţi face nu-ştiu-ce-operaţiuni la ele. Dar şi un afiş mare că nu se pot face momentan plăţi către Enel. În rest, în ciuda unei cosmetizări, oficiile poştale au rămas încremenite într-un proiect vechi şi prăfuit.

Ziarele au publicat de-a lungul vremii informaţii despre o serie întreagă de matrapazlâcuri făcute de mai-marii Poştei Române, indivizi numiţi politic şi fără nicio experienţă în domeniu.

Poşta a fost o instituţie fundamentală în istoria şi devenirea României, actuala instituţie fiind doar o urmă palidă a ceea ce a fost cândva.