Ideea serialului are multe elemente de originalitate, cum ar fi de exemplu amestecarea zodiacului şi mitologiei greceşti în povestea serialului. Însă sunt multe elemente inconsistente. Galacticii zboară cu viteze superluminice,  dar au felurite probleme specifice sec XX (de exemplu, de abia în sezonul 2 se descoperă utilizarea fibrei de carbon şi tehnologiei stealth pe nişte aparate de vânătoare). Oricum, serialul a avut drept concurent direct seria Stargate, o bălărie mult mai SF, cei de la BSG transformând serialul lor într-un SF politic. Bugetul se pare că a fost destul de mic, iar avantajele tehnologiei 3D existentă la începutul anilor 2000 se văd prea puţin în serial.

Oameni buni, Star Trek TNG este cel mai bun serial SF făcut vreodată, şi a fost făcut acum mai bine de 20 ani. Poveste, costume, ştiinţă, ficţiune, etică, animaţie clasică şi pe computer, saga, umor, actori … Deocamdată BSG se ridică doar la nivelul Star Trek DS9 …

QED.

Bine ai venit, primăvară.

Ghiocei, zambile şi alte flori, femei vesele şi un vânt de te dărâmă din picioare.

Amin.

Johnny Depp este John Dillinger, un faimos spărgător de bănci, care reuşeşte aproape de fiecare dată să scape basma curată din spargerile sale, ba mai mult, scapă şi de două ori din mâna poliţiei. Pentru prinderea sa, prinde contur un biroul local de investigaţii în Chicago, precursorul FBI. Agentul Purvis (Christian Bale) este însărcinat cu capturarea lui Dillinger, acesta începând o muncă metodică, poliţienească, pentru depistarea ascunzătorilor acestuia.

Public Enemies reprezintă o frumoasă ecranizare a unor evenimente ce au avut loc acum mai bine de 75 ani, când lipsa comunicaţiilor şi informaţiei răspândite repede făceau posibile jafurile bancare şi evădările spectaculoase. Ne vom delecta cu frumoase maşini de epocă şi cu scene lungi de confruntări între bad guys şi good guys folosind mitralierele …

Harry Brown este povestea unui bătrânel justiţiar (Michael Caine), care îşi face dreptate în propriul cartier şi după propriile convingeri. Un film britanic, uşor diferit de majoritatea junk-urilor care vin dincolo de ocean.

Marley & Me este o propagandă pentru iubirea pe care animalele noastre de casă ne-o poartă, cerând aşa de puţin în schimb. Un film ce poate fi văzut de întreaga familie. Inclusiv de animalul casei.

Neil Randall (Gerard Butler) şi Abby Randall (Maria Bello) sunt un cuplu fericit, ce au o viaţă frumoasă şi o fetiţă mică. El este un director de succes într-o firmă de advertising din Chicago, iar ea, fost fotograf, s-a dedicat creşterii copilului. Povestea devine dramatică într-un sfârşit de săptămână, când din bancheta spate a maşinii în care se aflau cei doi, apare cu un pistol Tom Ryan (Pierce Brosnan), care le spune că fetiţa le-a fost răpită şi că pentru a o revedea, trebuie să facă tot ce li se spune. Urmează un şir de evenimente la limită, destul de ciudate pentru profilul unei răpiri. Mai întâi, cei doi sunt obligaţi să îşi lichideze contul bancar – ceva mai bine de 140.000 dolari  – şi să aducă toţi banii răpitorului. Acesta verifică de pe bancheta spate banii şi le dă foc. Geanta diplomat în flăcări, ce conţine economiile familiei Randall,  este aruncată pe fereastră; cei doi soţi sunt supuşi unei serii de încercări la limită. Spre sfârşitul filmului, printr-un concurs de împrejurări atent orchestrat de răpitor, Randall ajunge să se întâlnească cu secretara companiei la care lucrează şi cu toţii aflăm că Randall nu este tocmai uşă de biserică, el şi secretara fiind mai mult decât apropiaţi. Surpriza vine de la o fotografie din casă, în care Randall observă moaca răpitorului. Misterul începe să se elucideze – răpitorul este soţul secretarei, şi întreaga răpire pare o răzbunare sentimentală. După un şir de pumni între Randall şi Tom Ryan, Randall se întoarce acasă unde îl aşteaptă o surpriză şi mai mare. Soţia îi spune că de fapt ea a organizat împreună cu Tom Ryan şirul de evenimente, adică înscenarea răpirii copilului, înscenarea aruncării tuturor economiilor pe geam, predarea unui plic cu informaţii compromiţătoare despre Randall, etc.

Practic, soţia infidelului s-a coalizat cu soţul infidelei şi au organizat o zi de neuitat pentru cei doi amorezi infideli. Butterfly On A Wheel înseamnă un rol bun pentru Maria Bello, un accent irlandez credibil pentru Brosnan, chiar dacă nu îl prind rolurile negative şi un Gerard Butler pe la începuturile consacrării. Un film salvat de finalul cu totul original.

Who breaks a butterfly upon a wheel?

Elliot Moore este profesor de ştiinţe la un gimnaziu din Philadelphia. O veste cutremurătoare face înconjurul şcolii: New York este atacat de terorişti. În fapt, în Central Park se petrece ceva foarte ciudat. Oamenii se opresc din mişcare şi îşi pierd instinctul de conservare, mulţi dintre ei începând să se sinucidă. O neurotoxină este găsită drept cauză a comportamentului ciudat. Molima se răspândeşte pe toată coasta de nord-est a Statelor Unite, începând cu oraşele mari, apoi oraşele mici, cătunele, drumurile şi orice loc în care sunt grupuri de oameni. Se descoperă că nici un grup terorist nu ar putea fi responsabil penru astfel de evenimente iar atenţia este îndreptată asupra mediului înconjurător – vânt ca mijloc de propagare a toxinei şi plantele ca sursă a toxinei.

Deznodământul filmului şi explicaţia aruncată de scenarişti e mişto – un act de voinţă al naturii pe care nu putem să îl înţelegem, o reacţie a plantelor, copacilor şi vegetaţiei în general, răspuns la acţiunile poluatoare ale oamenilor.

The Happening este un film cu mult suspans, în care nu explodează nimic, eroii nu au puteri supranaturale şi care totuşi merită văzut.

Filmul este spumos, actorii îşi fac treaba iar noi toţi ne întrebăm cum poţi fi atât de rupt astfel încât să nu îţi mai aduci aminte nimic?

AFI Palace Cotroceni şi Sun Plaza au avut un rol pozitiv – au băgat bani frumoşi în Bucureşti. Un foarte mic rol pozitiv l-au avut prin angajările făcute pentru ssuţinerea activităţilor comerciale de prin zonă. Din păcate pentru mai toate mall-urile,  ar cam trebui să vedem cum se şi închid în 2010. Construcţia unui mall costă destul de asemănător cu preţurile din Israel sau State. Chiria este undeva la 20 euro/mp (Sun Plaza). Un comerciant de ţoale trebuie să plătească chiria, ţoalele pe care le cumpără (dacă le ia cu containerul din China sau Turcia are şanse de prosperitate), iar dacă e vreun nume scălâmb, le ia din Vest după ce au ajuns acolo tot din China. Deoarece în România mica clasă medie este pe cale de dispariţie (mulţumim Boc, Pogea şi Vlădescu), tot cei cu foarte mulţi bani şi piţipoancele de mare succes rămân clientela magazinelor. Însă nici aceştia nu aleargă dezlegaţi pe străzi şi prin mall-uri, aşa încât când este prins unul este mană cerească iar banii cheltuiţii de aceşti clienţi rari trebuie să acopere cheltuielile magazinului ca şi leasing-ul Mercedes-ului proprietarului.

Pe un ton mai serios, mall-urile sunt o chestie cool, iar singurele afaceri care pot merge acolo în 2010 sunt cafenelele şi hypermarketurile. Poate şi un multiplex. Adică bei o cafea, plăteşti maxim 15 lei din buzunar, îţi iei păine şi gogoşari şi pierzi 3-4 ore zgâindu-te prin mall. Un mod foarte ieftin de aţi petrece o după amiază. Alte afaceri sunt sortite pieirii.

Dezvoltatorii mall-urilor aleargă după un indicator numit număr de vizitatori (lunar/anual). Nu îi văd sensul economic (o explicaţie ovreiască justifică chiria – uite domnule, la noi e coadă ca la Louvru, însă nici chiriaşii nu mai sunt atât de proşti sau atât de mulţi). Este ca şi cum ai asemănă un mall cu un muzeu care are intrarea liberă. Mai degrabă ar trebui să se întrebe câţi din vizitatorii respectivi au cumpărat ceva. Căci restul sunt pentru tablouri.

The Private Lives of Pippa Lee este un film cu o distribuţie generoasă pe care vă invit să îl vizionaţi, Robin Wright Penn făcând un rol remarcabil.

Oricum, The Hurt Locker este unul dintre cele mai credibile filme de război făcute vreodată.