KORN

După 10 ani de heavy metal obsedat de masculinitate, putere şi fermitate, uneori insensibil alteori penibil de siropos şi feminin, care nu de puţine ori a decăzut în forme de kitsch dintre cele mai rizibile (sau puteam menţiona pur şi simplu Manowar drept sumă a tuturor clişeelor metal şi al prostului gust), muzica heavy metal în toată amploarea sa cerea o schimbare.  Aceasta nu a întârziat să apară căci încă din 1990 o suită de trupe au creat o importantă diversitate fuzionând metalul clasic cu genuri precum funk-ul sau jazz-ul. Amintesc pe Alice in Chains, Rage Against the Machine, Dream Theater, Cynic, etc. Trupa cu cel mai mare impact din valul de alternative metal (pentru a evita interpretări eronate menţionez că nu susţin că Dream Theater şi Cynic cântă alternative) este în opinia mea Korn, formaţie ce a pus bazele genului ce poartă numele nu metal.

Korn au un succes impresionant cu debutul lor, fiecare album vânzându-se din ce în ce mai bine până în 1999. Muzica lor propune un heavy metal care ignoră majoritatea principiilor estetice al celui 80ist. Dacă funk-ul şi rap-ul nu sunt o noutate pentru ascultători, producţia şi stilul chitariştilor era unic la vremea aceea. Head şi Munky utilizează chitara cu şapte corzi cu un pitch foarte grav (Drop A tuning) deci un sound foarte gros şi grav cu care sunt interpretate compoziţii sincopate, lente şi aproape dizarmonice. Producţia este de aşa natură încât  bass-ul sună mai ascuţit decât chitara, luându-i faţa. Nici tehnica bass-istului nu este tocmai convenţională în heavy metal ea fiind mai degrabă caracteristică muzicii jazz. Tematic, Davis abordează nu masculinitatea şi triumful acesteia, nu elogiază viaţa de rocker sau imaginea de rocker (pe care trupa în sine nu o are) ci scrie despre copilărie din perspectiva copilului, despre traume din perspectiva traumatizatului. Principala stare indusă de muzică este furia şi textele cu un registru pueril şi deloc intelectual completează această imagine conferită de Korn. Davis nu este un bun textier aşa că ideea sa de a reda sentimente din perspectiva unui copil de vârstă fragedă imporvizând aproape cu fineţe din ideile teribiliste tipice copilăriei este apreciabilă. De fapt, Jonathan a dat dovadă de ingeniozitate fiindcă mă îndoiesc că ar fi citit el Faulkner (care nara din perspectiva unui retardat mental).

Korn, asemănător multor grupuri, are o biografie ce poate fi împărţită pe mai multe perioade: pre-2003 şi post-2003.

Prima perioadă, cea nu metal,  regăseşte trupa într-o componenţă constantă, care cu fiecare album a adus câte ceva nou sound-ului de pe albumul de debut, cel mai bun din această perioadă fiind, în opiniea mea Life is Peachy – cel mai funky. De altfel, fiecare disc are o conotaţie aparte deşi în esenţă muzica este cam aceeaşi. Eponimul este mai hardcore, Follow the

Korn Life Is Peachy

Leader este influenţat de expansiunea rockului industrial în mainstream mulţumită celor de la Nine Inch Nails, Marilyn Manson, Rammstein, etc. Albumul din 1998, cel mai bine vândut de altfel, este probabil o colecţie de sunete ce pot fi reproduse de chitară, live putându-se observa că chitariştii mai mult apasă pedale şi sucesc butoane decât să ciupească corzi. Dacă până în 1998 Korn era o trupă colorată cu o imagine de formaţie hardcore rap (vocalul părea ieşit de la sala de sport, chitariştii de la o petrecere disco, bass-istul dintre „blocurile gri” şi tobarul de la „joint”) odată cu Issues are loc o schimbare ce mă face sceptic cu privire la sinceritatea trupei. Korn erau relativ depresivi dar furia este cea care le caracteriza muzica şi le scuza simultan şi puerilitatea textelor: nu poţi pretinde de la un om nervos să fie coerent şi elevat. Cei mai muţi dintre noi la nervi înjurăm. Dorinţa de a părea depresiv implică nevoia unui talent poetic rezonabil, talent ce lipseşte formaţiei. Deveniţi deodată ciori, Korn îşi pierd simţul umorului, atât Issues cât şi Untouchables nu mai conţin ironii deşi discul din 1999 are o muzică foarte atractivă cu o producţie bună în care hip hop-ul este uitat. Untouchables este cel mai slab disc Korn, deşi eu apreciez efortul de a fi original. Concret, se falsează la greu, voit, dar asta nu face albumu să sune prea bine oricum. Apoi se pare că membrii şi-au pierdut spontan creativitatea la butoane. Tobarul salvează albumul performând un ritm funk excepţional aproape fără elemente de recurenţă. Take a Look in the Mirror (2003) închide ciclul propunând un nu-metal ca pe debut de data aceasta perfecţionat cu o producţie mai bună şi cu un bass mai exuberant.

După o serie de evenimente cum ar fi despărţirea de Brian Head Welch şi schimbarea casei de discuri, trupa Korn intră într-o nouă perioadă a istoriei sale. Cu ajutorului lui Atticus Ross, care a mai colaborat cu Trent Reznor, şi grupului de producţie The Matrix, See You on the Other Side vede lumina magazinelor de muzică în 2005 marcând o trecere a trupei într-un domeniu mai experimental din toate punctele de vedere. Korn uită cam tot ce au cântat până la momentul respectiv făcând ca noul lor rock alternativ să sune proaspăt şi captivant. O doză de industrial music poate fi regăsită. Prezenţa cimpoiului este mai evidentă acum decât niciodată şi nici vânzările nu-s deloc dezamăgitoare.

Un ultim efort, poate puţin prematur este albumul din 2007 care nu are nume. Aspiraţiile art rock ale trupei sunt evidente şi fără David Silveria la tobe, Korn realizează cel mai divers disc al lor dar care nu poate fi considerat decât o preconizare a unor produse mai mature. Direcţia aleasă e bună, eclecticismul sună bine, dar calitatea este deocamdată dubitabilă.  Personal, gust albumul, dar asta pentru că sunt fan, dar un ascultător mai indiferent sunt sigur că îi poate găsi multe lipsuri.

Următorul disc va apărea în 2009 şi va fi produs de Ross Robinson, acelaşi ca pe primele două discuri deci n-aş fi surprins să fie readuse în prim plan elemente din vechiul Korn.

Importanţa Korn în istoria heavy metalului este evidentă oricât ar comenta scepticii. Argumente pro şi contra sunt destule dar eu spun numai că dacă n-ar fi contat atunci de ce Slayer şi Sepultura şi alţii au fost şi ei luaţi de val?

Cannibal Corpse

Începutul anilor 90 se remarcă prin curente muzicale pline de frustrare şi depresie, fascinaţie pentru morbid şi futilitar. Este arhicunoscut că perioada despre care discutăm este epoca de glorie a grunge-ului însă îmi voi concentra atenţia asupra undeground-ului şi anume scena death metal americană care a produs trupa care face subiectul acestui articol: Cannibal Corpse.

Originea death metal-ului poate fi regăsit în 1986, an în care este lansat celebrul Reign in Blood de la Slayer sau, conform altor opinii, cu un an mai devreme în care a văzut lumina rafturilor magazinelor de muzică Seven Churches marca Possessed. Acestui nou standard de viteză şi brutalitate i se aliniază trupa care a dat numele genului, anume Death care prin Scream Bloody Gore defineşte stilistic acest nou gen atât de controversat. Cannibal Corpse se formează în 1988, ideea aparţinând celor doi membrii Alex Webster şi Chris Barnes. Debutul are loc în 1990 printr-un disc cu un nume sugestiv – Eaten Back to Life, urmat de un similar Butchered at Birth. 1992 înseamnă lansarea discului de referinţă pentru brutal death metal, Tomb of the Mutilated, pentru ca succesorul său, The Bleeding să ridice ştafeta tehnicii în 1994. Un an mai târziu Chris Barnes părăseşte trupa sfârşindu-se astfel prima perioadă Cannibal Corpse.

Cannibal Corpse Tomb of the Mutilated

Niciodată nu am fost un mare entuziast al creaţiilor pre-95 ele sugerându-mi o paralizie celebrală, un faliment acustic sprijinit şi de o producţie nefricită. Cu toate acestea muzica înfundată practicată de Cannibal Corpse a câştigat destui fani. De unde atâta gust pentru morbiditate lipsită de orice formă de celebralitate? Evident, anii de capitalism, consumerism de fapt, care a funcţionat perfect în SUA şi-a pus amprenta pe un popor care fără a avea prea multe de spus s-a lăsat abrutizat până la punctul la care să îşi consume propriul deces. Cannibal Corpse, în a lor inconştienţă teribilistă şi dorinţă de a şoca conferă o frescă a expectativei culminante a neantului sau a imaginaţiei poporului american. Fascinaţia pentru morbid, în maniera chirurgicală şi pragmatică expusă cu atâta emfază de către muzicieni, denotă un scepticism faţă de viitorul fiinţei umane iar pragmatismul (empirism e prea mult spus şi chiar prea elevat) incultura şi absenţa unei imaginaţii nu sănătoase cât funcţionale. Cannibal Corpse din prea multă prostie dau în originalitate, ceea ce nu e rău. Antimuzica lor este forma supremă de abjecţie dar care impresionează prin irealitatea sa. Nu este nimic elevat, poate nimic artistic în „expresivitatea” cannibalcorpsiană dar cu siguranţă apoteoza decesului şi excesul de zel care face din death metal ceva extrem duc acest curent muzical şi această trupă reprezentativă dincolo de barierele realului. E şi aceasta o formă de distopie.
Muzica în sine este extremă din toate punctele de vedere şi, cel puţină pentru mine, devine plăcută pe Tomb of the Mutilated. Bateriile monotone şi rapide sunt acompaniate de două chitare de aceeaşi natură calitativă unde totuşi bass-ul parcă mai are ceva de spus şi unde vocea coboară până în abisul guturalităţii. De fapt, Tomb of the Mutilated este înregistrarea cu cea mai joasă voce umană din istorie. Cannibal Corpse sunt exponenţii unei ramuri ale stilului, anume brutal death metal alături de alte titulaturi precum Suffocation sau Deicide.

A doua perioadă discografică Cannibal Corpse îl regăseşte pe George „Corpsegrinder” Fisher la voce (de fapt grohăituri). În această nouă formulă, Cannibal Corpse compun şi lansează excelentul Vile, primul album death metal care intră în Billboard. De la acest punct înainte trupa evoluează constant spre noi standarde în materie de compoziţii, producţie şi nu în ultimul rând agresivitate. Dezvoltând principiile vechi dar într-o formă nouă, mai dinamică sunt lansate consecutiv Gallery of Suicide, Bloodthirst, foarte bunul Gore Obsessed, cacofonicul The Wretched Spawn şi cel mai nou standard de agresivitate şi schizofrenie muzicală – Kill. Tehnica este deja o necesitate în muzica amricanilor, Vile şi Gore Obsessed dar şi Kill fiind dovezi ale acestui aspect. Prin străfulgerile instrumentale, death metal-ul cannibalcorpsian devine cu adevărat incizional şi psihotic, chirurgia şi meticulozotatea greţoasă devenind patologie şi manie pură pe The Wretched Spawn şi Kill. Producţia în această perioadă secundă demonstrează investiţiile casei de discuri, sunetul cavernal fiind substituit de unul gălăgios dar inteligibil şi, foarte important, clar. Fiecare instrumentist în parte dezvoltă abilităţi demne de luat în seamă cel mai rematcabil fiind Alex Webster care în din 1992 începe a ieşi în evidenţă. Pentru cei interesaţi recomand proiectul de progressive metal Blotted Science unde activează basistul Cannibal Corpse. Pentru mine, Cannibal Corpse rămân originali prin prisma agresivităţii obţinute fără a exclude din muzica lor tehnica aşa cum multe trupe ce el împărtăşesc stilul o fac.
Este greu totuşi să percep death metal-ul acestui grup ca fiind „uman”. Agresivitatea este o calitate pe lângă multe altele în muzică (vezi Metallica sau Atheist) iar accentuarea exclusivă a acestei dimensiuni mi se pare absurdă, cum de fapt şi încăpăţânare de a rămâne între limitele unui singur gen. Mikael Akerfeldt de la Opeth, un etalon în death metal, îşi punea întebarea ”de ce să cânţi un singur gen când sunt atât de multe?”. Şi avea dreptate.

Membrii trupei cantau initial sub numele The Blue Velvets, fiind compusa atunci din John Fogerty, Doug Cliffor si Stu Cook, in El CErrito California la sfarsitul anilor 1950. The Blue Velvets era un trio instrumental, dar din 1959 au inceput sa colaboreze cu Tom Fogerty, fratele mai mare al lui John, cantand in concerte de mica amploare si mai tarziu inregistrand impreuna in studio. In 1964, grupul inregistreaza 2 piese pentru Fantasy Records din San Francisco. Patronul casei de discuri schimba numele trupei in The Vision, dar inainte de lansarea primului album (noiembrie 1964), tot el le schimba numele in The Golliwogs. In aceasta formula sunt lansate 7 piese single in zona San Francisco Bay insa nici una nu a atras atentia publicului la nivel national.

Creedence Clearwater Revival

John Fogerty

Creedence Clearwater Revival sustine o serie de concerte prin SUA pentru a-si promova albumul, in acelasi timp reusind sa compuna muzica pentru noul album, Bayou Country. Acesta este lansat la inceputul lui 1969 si este bine primit de public. Piesa Proud Mary a urcat pana pe locul 2 in topuri si a devenit cea mai preluata piesa a grupului, cu peste 100 de artisti care le-au reinterpretat piesa, incluzand aici si versiunea lui Ike si Tina Turner.
Creedence Clearwater Revival marcheaza lansarea unui nou album (Green River, 1969) prin single-ul Bad Moon Rising (locul 2 in topuri), album ce s-a vandut foarte bine. Alte piese care s-au remarcat in topuri sau pe frecventele radio: Green River, Commotion si Lodi. Trupa continua sa concerteze intens si ajunge chiar pe scena de la Woodstock. Recitalul lor insa nu a fost inclus nici in film si nici coloana sonora dedicata evenimentului din cauza ca Fogerty a simtit ca prestatia trupei a fost sub-mediocra. Grupul s-a plans de faptul ca a fost nevoit sa urce la ora 3.00 dimineata datorita recitalului the Grateful Dead prelungit peste programul stabilit initial, mare parte din public plecand la culcare. Mai multe piese Creedence Clearwater Revival cantate pe scena de la Woodstock au fost incluse insa intr-un setbox comemorativ lansat multi ani mai tarziu.

Tom Fogerty

Trupa a continuat sa compuna piese noi pe durata turneelor, si nici la 3 luni de la lansarea ultimului album, apare pe piata si urmatorul album Creedence Clearwater Revival intitulat Willy and the Poor Boys. Piesele Down on the Corner si Fortunate Son au fost lansate ca un single dublu care a urcat pana pe locul 3 in topuri.
In ianuarie, 1970, este lansat un nou single dublu continand piesele Travelin’ Band si Who’ll Stop the Rain (aceasta piesa a fost inspirata de recitalul sustinut de Creedence Clearwater Revival la Woodstock).
In primavara acelui an, Creedence Clearwater Revival reintra in studio si inregistreaza albumul Cosmo’s Factory, considerat de critici a fi cel mai bun al trupei. Piese ca Up Around the Bend si Lookin’ Out My Back Door au urcat in topuri, dar au fost apreciate si piesele B-side: Run Through the Jungle, Long As I Can See the Light si versiune prelungita a coverului I Heard It Through the Grapevine.

Doug Clifford

In aceasta perioada au aparut si tensiunile in cadrul grupului datorita unor serii lungi si obositoare de concerte, sedinte intense de inregistrare, precum si din cauza liderului formatiei, John Fogerty care a preluat in totalitate controlul atat pe plan muzical cat si pe plan managerial. Fratele sau mai mare, Tom Fogerty, a fost cel mai afectat de actiunile lui John. Acesta l-a ‘retrogradat’ in sectiunea ritmica, renuntand la acompaniamentul vocal al lui Tom. Nemultumire in randul celorlalti membri a starnit si decizia lui John Fogerty de a mai canta iesi la bisuri, precum si unele decizii manageriale luate de unul singur in numele trupei.
Tensiunea acumulata in sesiunile de inregistrare a albumului Cosmo’s Factory a crescut si s-a agravat in cadrul grupului la inregistrarea albumului Pendulum, lansat de craciun, in 1970. In ciuda conflictelor, albumul a fost un succes, culminand cu hitul Have You Ever Seen the Rain?.

Stu Cook

Tom Fogerty renunta si paraseste trupa in 1971, lansandu-se intr-o cariera solo, iar Creedence Clearwater Revival a continuat ca trio, fara sa aduca un inlocuitor pentru Tom. In 1971, Creedence Clearwater Revival nu lanseaza decat un single, Sweet Hitch-Hiker, care ajunge in top10; trupa concerteaza in SUA si in Europa si, in ciuda vanzarilor tot mai mari, relatiile dintre membrii trupei se strica si mai mult.
Faptul ca in trecut Tom Fogerty ii reprosa fratelui sau, John, ca nu permite celorlalti sa participe la procesul creativ, l-a determinat pe John Fogerty sa propuna celorlalti doi membri, Cook si Clifford, un aranjament: pentru noul album fiecare dintre cei 3 membri ai trupei sa compuna in mod egal cate o parte piese. Propunerea le-a cazut greu celor doi, ei manifestandu-si dorinta in trecut de a participa la deciziile manageriale nu si dorinta de a se implica mai mult pe plan creativ. Cei doi au fost siliti sa accepte propunerea. Au fost surprinsi mai tarziu de refuzul lui John de a-i ajuta cu piesele, acesta abandonandu-i in studio.
Albumul rezultat din acest aranjament – Mardi Gras – a fost lansat in 1972 si a fost foarte slab primit de critici si de public. Reactiile negative s-au concretizat in vanzari slabe, motivatiile fiind piesele foarte proaste compuse de Cook si Clifford. Nu doar relatiile cu ceilalti membri Creedence Clearwater Revival s-au stricat pentru John, dar si cele cu Fantasy Records. Ultimul concert (in Denver) al trupei a fost terminat in huiduielile publicului. Putin mai tarziu, Fantasy Records a anuntat in mod oficial destramarea trupei Creedence Clearwater Revival.
Dupa despartire, membrii trupei s-au implicat in proiecte solo. Carierea solo a lui John Fogert nu a fost una de succes. Cook si Clifford au colaborat in diverse proiecte dar fara prea mari reusite. Doar Tom Fogerty a atras putina atentie din partea publicului asupra sa cu albumul Zephyr National, la care au contribuit, in mod separat, si ceilalti 3 membri Creedence Clearwater Revival. Tom a murit de SIDA in 1990, pe care a contactat-o in urma unei transfuzii de sange.

Creedence Clearwater Revival

In 1993, Creedence Clearwater Revival a fost primita in Rock and Roll Hall of Fame, iar concertul de dupa ceremonie a fost sustinut de John Fogerty insotit de alte celebritati, desi Stu Cook si Doug Clifford erau prezenti. In semn de protest, acestia au parasit sala de ceremonii in momentul inceperii recitalului.
La zeci de ani dupa inregistrarea ultimului album, muzica celor de la Creedence Clearwater Revival este difuzata cu regularitate pe posturile de radio specializate pe oldies si classic rock.

Albume de studio

Creedence Clearwater Revival (1968)
Bayou Country (1969)
Green River (1969)
Willy and the Poor Boys (1969)
Cosmo’s Factory (1970)
Pendulum (1970)
Mardi Gras (1972)

Compilatii

Live in Europe (1973)
Creedence Gold (1973)
More Creedence Gold (1973)
Pre-Creedence (piese din perioada The Golliwogs; released 1975)
Chronicle, Vol. 1 (contine 20 dintre cele mai mari hituri; released 1976)
20 Golden Greats; released 1979 (Australia)
The Concert (Oakland Coliseum, California, on 31 Jan 1970; released 1980)
Chronicle, Vol. 2 (1986)
The Best of Creedence Clearwater Revival (1993)
Creedence Clearwater Revival: Box Set, 6 CDs (2001)
Bad Moon Rising: The Best of Creedence Clearwater Revival (2003)

   ZZ Top este una dintre putinele formatii rock care are aceeasi componenta chiar si dupa mai bine de 35 de ani, iar pana in septembrie 2006 au avut acelasi manager si producator – Bill Ham. Formatia a cunoscut apogeul in anii ‘70 si ‘80, perioada in care multe dintre piesele grupului au ajuns hituri. Succesul nu a afectat insa pe cei 3 ZZ Top, acestia fiind inca foarte activi atat in studioul de inregistrari cat si pe scena, iar in 2004 au fost inscrisi in Rock and Roll Hall Of Fame. Cineva spunea despre muzica lor ca ar fi fara pereche. Gibbons este unul dintre cei mai buni chitaristi de blues, iar Hill si Beard il completeaza perfect cu sectiunea ritmica. Gibbons and Hill sunt recunoscuti pentru chitarele personalizate, multe dintre ele fiind proiectate de Gibbons in colaborare cu John Bolin (meserias la Boling Guitars). Cei doi chitaristi si-au format o imagine speciala de-a lungul timpului. Ei apar mereu cu ochelari de soare, haine la fel sau similare, precum si cu o barba lunga ce le ajunge pana pe piept. Ironic, cel de-al 3-lea membru, care poarta numele Frank Beard (barba), are mustata si foarte rar barba (In 1984, compania Gillette i-a oferit lui Gibbons si lui Hill cate 1 milion de dolari pentru a-si barbieri barbile pentru o reclama dar cei doi au refuzat).

ZZ Top

   Inainte sa ia nastere ZZ Top, cei 3 au cantat in diverse alte formatii din Texas. Singurele de notat ar fi trupa lui Gibbons Moving Sidewalks si The American Blues cu Hill si Beard in componenta. Cei trei si-au unit fortele la sfarsitul anului 1969. S-au zvonit multe despre originea numelui formatiei, insa adevarata sursa o reprezinta numele marelui cantaret de blues B.B. King. Cei 3 au dorit initial sa cante sunt numele Z.Z. King, in cele din urma hotarandu-se asupra numelui ZZ Top.
   Primul concert concert al trupei a avut loc in luna februarie, 1970, ceea ce a marcat inceputul unui turneu prelungit pe durata a catorva ani. Primele albume le-au inregistrat la Studiourile Robin Hood din Tyler, Texas, iar urmatorul album, Tres Hombres, l-au inregistrat la Studiourile Ardent din Memphis, in 1973. Acesta a fost albumul prin care au inceput sa se faca cunoscuti.
   Cand nu se aflau in studio, cei 3 cantau foarte multe concerte in turnee prelungite. Notabil in aceasta perioada este concertul tinut de ziua munci, in 1974, in Austin, unde ZZ Top a cantat in fata a peste 80,000 de oameni, pe aceeasi scena pe care au urcat si Bill Graham, Santana, Joe Cocker si Bad Company. Pentru prima oara, ZZ Top nu mai era privita ca o trupa ce canta in barurile din Texat. In aceeasi perioada au sustinut un turneu de 18 luni, avand ca recuzita pe scena capite de fan, unelte si scule de fermier. Au tinut-o in modul asta pana in 1977 (perioada in care au lansat albumele Fandago! – 1975 si Tejas – 1977), cand au luat o pauza mai lunga. In acest interval de timp, managerul lor Bill Ham a incercat sa obtina drepturile asupra albumelor lansate pana atunci pentru a fi distribuite de noua casa de discuri a trupei – Warner Bros. Records. Cei 3 s-au reunit dupa 2 ani si jumatate si au inceput sa inregistreze materiale noi, aflandu-se sub noul contract cu Warner Bros. In aceasta perioada, Hill si Gibbons si-au lasat barbile sa creasca.
   Urmatorul album, Eliminator, devine cel mai de succes album al trupei datorita hiturilor Legs, Sharp Dressed Men si Gimme All Your Lovin’. Albumul a starnit ceva controverse in randul ascultatorilor prin folosirea de echipamente electronice de genul orgilor/sintetizatoarelor. Pana la aparitia MTV in anii 80, ZZ Top refuzasera in mod repetat orice invitatie din partea televiziunilor.
Primul videoclip al trupei, pentru piesa Gimme All Your Lovin’ a creat un standard pentru urmatoarele videoclipuri (Legs si Sharp Dessed Man). Aceste aparitii la tv nu au facut decat sa le creasca popularitatea.

ZZ Top

   Albumul Afterburner (1985) a continuat aceeasi linie in privinta instrumentelor neconventionale pentru muzica blues si a cunoscut, ca si Eliminator, un succes de nivel mondial. ZZ Top a luat cu asalt topurile cu piese ca Rough Boy, Sleeping Bag si Velcro Fly.
   Desi se aflau pe culmile succesului, desi castigau zeci de milioane din vanzarile de albume sau din concertele sustinute si in ciuda unor tragedii personale, cei 3 membri ZZ Top au continuat sa promoveze prin muzica lor blues-ul care i-a influentat atat de mult la inceput. Iar ca o recompensa pentru eforturile nesfarsite de a mentine muzica blues in viata, comunitatea oamenilor de blues le-au oferit celor de la ZZ Top o bucata de lemn ce a facut parte din casuta legendarului blues-man Muddy Waters. ZZ Top a folosit acel lemn pentru a crea legendara chitara Muddywood.
   Pana in 1990, ZZ Top a avut parte de vanzari de peste 50 milioane discuri in toata lumea. Urmatorul album, Recycler, n-a cunoscut acelasi succes ca precendentele lansari, pe masura ce rockul alternativ cucerea tot mai mult public. Astfel, ZZ Top a incercat sa iasa din atentia publicului, in ciuda unor controverse si litigii cauzate de drepturi de autor asupra unor piese. In consecinta, trupa a trecut de la Warner Bros la RCA Records prin intermediul careia a mai lansat albumele: Antenna (1994), Rhythmeen (1996) si XXX (1999). Acest ultim album este o intoarcere a trupei la sunetul cu care s-au lansat in trecut in Texas.
Pentru urmatorul album, impresarul de la RCA Records, Clive Davis, a dorit ca trupa ZZ Top sa inregistreze un album de colaborari (in stilul albumului Supernatural al lui Carlos Santana); printre artistii cu care ar fi trebuit sa colaboreze cei 3 ZZ Top se numarau Dave Matthews, Wilco si Pink, insa oferta a fost refuzata de ZZ Top. In consecinta, casa de discuri i-a trecut pe planul doi al prioritatilor.
   In 2003 este lansat albumul Mescalero care demonstreaza fara echivoc ca Billy Gibbons, Dusty Hill si Frank Beard sunt inca o mare forta in lumea genului blues-rock, fie el si modern. Cei 3 membri ZZ Top renunta in acest album sa mai foloseasca tehnica moderna in studio care le-a adus in trecut atat de mult succes si realizeaza un album clasic ZZ Top.

ZZ Top

   In 2006, s-a vehiculat ca ZZ Top lucreaza la un nou album, insa nu s-a concretizat nimic prea curand. Dimpotriva, trupa face unele modificari, odata cu sfarsitul contractului cu RCA, cei 3 renunta si la managerul lor Bill Ham. Mai tarziu trupa semneaza cu managerii dela Sanctuary Management. In mai 2007, Dusty Hill a afirmat intr-un articol ca trupa este nerabdatoare sa incheie un contract cu o noua casa de discuri si sa inregistreze piese noi in viitorul apropiat. Tot atunci Dusty a zis ca se pregateste un DVD cu inregistrari live. In vara lui 2007, ZZ Top a concertat in SUA, iar turneul european a fost anulat din motive de sanatate care l-au afectat pe Dusty.

Albume de studio

   ZZ Top’s First Album (1971)
   Rio Grande Mud (1972)
   Tres Hombres (1973)
   Fandango! (1975)
   Tejas (1977)
   Degüello (1979)
   El Loco (1981)
   Eliminator (1983)
   Afterburner (1985)
   Recycler (1990)
   Antenna (1994)
   Rhythmeen (1996)
   XXX (1999)
   Mescalero (2003)

Compilatii

   The Best of ZZ Top (1977)
   The ZZ Top Six Pack (1987)
   Greatest Hits (1992)
   One Foot in the Blues (1994)
   Chrome, Smoke & BBQ (2003)
   Rancho Texicano (2004)

Stiluri muzicale abordate:
   Progressive metal, Progressive rock, Progressive death metal

Opeth:Mikael Åkerfeldt, Martin Mendez,
Martin Lopez & Peter Lindgren

   Opeth a fost formata in Stockholm, Suedia, in 1990 de David Isberg. Acesta la invitat pe Mikael Åkerfeldt in trupa sa cante la bass, uitand sa-l anunte si pe bassistul de atunci al trupei precum si pe ceilalti membri Opeth. Drept urmare toti membrii au parasit formatia, lasandu-l pe Isberg singur cu Åkerfeldt care astfel a devenit, oficial, membru permanent. Acesta a parasit astfel fosta sa trupa, Eruption. Celor doi li s-a alaturat bateristul Anders Nordin, prieten cu Åkerfeldt pe cand erau in Eruption, basistul Nick Döring si Andreas Dimeo ca al doilea chitarist. Aceasta formula a rezistat mai putin de 1 an, exersand intr-o scoala, cu echipament rudimentar. Au sustinut un singur concert. In 1991, Opeth petrece vara exersand pe insula Hamnholmen de langa Stockholm impreuna cu vechiul lor prieten Max Jaderberg (bass) care a sugerat ca trupa are nevoie de un sunet dominat de un bass puternic.

Mikael Åkerfeldt

   Dupa primul concert, Dimeo si Döring parasesc trupa, iar pentru al doilea show sunt cooptati Kim Pettersson (chitara) si Johan DeFarfall (bass), dar si acestia au parasit grupul putin mai tarziu. Isberg a parasit si el trupa in 1992 datorita divergentelor pe plan creativ si, astfel, Mikael a preluat si postul de solist, avand deja experienta necesara de pe timpul cand activa in Eruption. Mikael a inceput imediat sa compuna materiale impreuna cu Peter Lindgren; trupa a exersat mai mult de un an in formula de 3, in cele din urma cooptand un nou basist – Stefan Guteklint, care a cantat cu ei aproape un an.
   Stefan Guteklint a fost inlaturat imediat dupa ce trupa a semnat un contract cu Candlelight Records. Primul album, Orchid, a fost inregistrat in 1994 cu Johan DeFarfalla angajat temporar pe postul de basist. In cele din urma a devenit membru permanent. Albumul a fost lansat in 1995 de Candlelight Records, iar in 1997 a aparut si pe piata din SUA prin intermediul Centurt Media Records. Trupa si-a autoprodus albumul iar ca inginer de sunet l-au avut pe Dan Swanö.

Peter Lindgren

   Cel de-al doilea album, Morningrise, a fost inregistrat si lansat in 1996 in colaborare cu acelasi Dan Swanö, dar care de aceasta data a preluat si responsabilitatile de producator. Morningrise contine 5 piese, cu durate de 10-20 minute. Notabil este Black Rose Immortal care a ramas si pana acum cel mai lung cantec al trupei. Lansarea albumului a fost urmata de un turneu european in compania celor de la Cradle Of Filth. Dupa turneu, Johan DeFarfalla este dat afara din trupa, iar Anders Nordin alege sa paraseasca trupa.
   Cel de-al treilea album – My Arms, Your Hearse, lansat in 1998, marcheaza cooptarea bateristului Martin Lopez (ex Amon Amarth). Postul de basist sufera iarasi modificari, fiind recrutat Martin Mendez, un prieten de-al lui Lopez, insa in cele din urma tot Åkerfeldt a cantat partile de bass in timpul inregistrarilor, datorita timpului scurt pe care l-a avut Mendez la dispozitie pentru a invata piesele Opeth. Pentru acest album, Opeth a lucrat cu binecunoscutul producator suedez Fredrik Nordström, care a mai lucrat cu trupe ca Arch Enemy, In Flames si Dark Tranquillity.
    Albumul My Arms, Your Hears a adus noutati in stilul muzical. In loc de piese de peste 10 minute cum erau in albumul precedent, trupa a compus piese mai scurte, sub 8 minute, iar din punct de vedere liric, albumul este unul conceptual, cu note mai sumbre decat Morningrise si cu mai putine parti acustice. Vocea lui Mikael a fost una mai profunda influentata de stilul death metal. De asemenea, inedita este bateria lui Martin Lopez, cu un sunet influentat de jazz. Una dintre cele mai indragite piese Opeth se regaseste pe acest album – Demon of the Fall, cantata adesea ca bis in concerte. Acest album este ultimul lansat sub egida Candlelight Records.

Martin Mendez

   In 1999 este lansat al patrulea album, Still Life, prin intermediul Peaceville Records. Still Life este un album conceptual care reda povestea iubirii unui barbat cu o femeie, Melinda. Albumul, produs tot de Fredrik Nordström, marcheaza intoarcere trupei la sunetul echilibrat de pe Morningrise, contrastand parti acustice melodioase cu elemente death metal. Still Life este considerat a fi o piatra de hotar in evolutia muzicii celor de la Opeth. Este primul album lansat cu Martin Mendez la bass, desi au repetat albumul in sala de repetitii doar de doua ori in aceasta formula.
   Urmatorul album este lansat in 2001 si poarta titlul Blackwater Park. A fost lansat prin Music for Nations si a cunoscut succesul critic si comercial pe taramul nord american. Albumul este produs de Steven Wilson (solist in Porcupine Tree), acesta contribuind si la chitara, pian si chiar ca voce de fundal.
   In 2002 este lansat Deliverance, produs tot de Steven Wilson si lansat prin aceeasi casa de discuri – Music for Nations. Deliverance contine 5 piese de o durate de peste 10 minute, fiind primul album cu asemenea piese dupa albumul Morningrise. Albumul este marcat de noi experimente ale celor de la Opeth.

Martin Lopez

   Cel de-al saptelea album, Damnation, vede lumina zilei in 2003 desi fusese inregistrat in aceeasi perioada cu Deliverance. Damnation este scuturat de orice elemente de muzica death metal, prezentand in schimb un sentiment de album de rock progressive al anilor ‘70. Steven Wilson a fost din nou producatorul albumului, contribuind ca voce de fundal precum si la compunerea piesei Death Whispered a Lullaby. Mikael Åkerfeldt a dedicat cele doua albume, Deliverance si Damnation, bunicii sale care a murit intr-un accident de masina in perioada inregistrarii celor doua albume.
   In 2004, Opeth lanseaza Lamentations (live at Shepherd’s Bush Empire 2003), un DVD care contine un concert de doua ore tinut in Londra. Concertul a fost impartit in doua parti: in prima, trupa a cantat albumul Damnation in intregime plus piesa Harvest de pe albumul Blackwater Park, iar in partea a doua au cantat piese mai agresive si dure de pe Blackwater Park si Deliverance. De asemnea DVD-ul mai contine si filmari cu cei 4 membri ai trupei precum si cu Steven Wilson, vorbind despre procesul de inregistrare al albumului Deliverance si Damnation. In timpul turneului de promovare a albumului Deliverance, Opeth l-a cooptat pe Per Wiberg (Spiritual Beggars) pentru a canta la clape si pian. In scurt timp dupa aceea, Per Wiberg a fost anuntat ca membru oficial al formatiei.

Per Wiberg

   In martie 2005, Opeth a reintrat in studio pentru a inregistra urmatorul album, intitulat Ghost Reveries. Acesta a fost punctul culminant al tendintelor muzicale ale trupei din ultimele 3 albume, totodata reluand si idei care fusesera abandonate. Pe album se regasesc primele cantece care abordeaza teme oculte. Mikael Åkerfeldt nu mai abordase asa ceva in ultimii 15 ani. Albumul a fost chiar primul, dupa My Arms, Your Hearse, care a fost exersat foarte mult inainte de a fi inregistrat. Desi s-a incercat evitarea “scurgerilor”, albumul a aparut clandestin in retelele de filesharing cu cateva saptamani inainte de lansarea oficiala. In august 2005, albumul Ghost Reveries iese pe piata prin intermediul Roadrunner Records si este adesea privit ca un album conceptual asa cum intentionase initial Mikael Åkerfeldt. In cele din urma, el a mai adaugat si piesa Isolation Years care nu avea nimic in comun cu acel concept initial, astfel hotarandu-se impotriva realizarii unui intreg album conceptual.
   Intr-un interviu acordat in ianuarie 2006, Peter Lindgren afirma ca viitorul lui Lopez in trupa este nesigur, iar cateva luni mai tarziu Martin Lopez paraseste oficial Opeth, datorita starii de sanatate. Inlocuitorul sau este Martin Axenrot care fusese cooptat temporar in Opeth pt 5 turnee, precum si la inregistrarile pentru BBC.

Opeth:Per Wiberg, Peter Lindgren, Martin Lopez,
Mikael Åkerfeldt & Martin Mendez

   In vara anului 2006, Opeth este cooptata de Dave Mustaine pentru turneul Gigantour 2006 (alaturi de Megadeth, Lamb of God si Arch Enemy pe scena principala), care a durat mai bine de o luna, cutreierand orasele din SUA.
   In octombrie 2006, este lansat o editie speciala a albumului Ghost Reveries, continand o piesa bonus, un cover dupa piesa Soldier of Fortune a celor de la Deep Purple, precum si un documentar. O posibila lansare in format DVD este inregistrarea concertului din 9 noiembrie 2006, din Roundhous, Camden Londra.
   Planurile de viitor ale trupei Opeth includ lansarea unui album in anul 2007. Mikael Åkerfeldt a declarat ca a inceput sa lucreze la materiale noi dar ca se ocupa si de un alt proiect personal. In vara lui 2007 este prezentata oficial coperta urmatorului album live – The RoundhouseTapes, precum si o posibil data de lansare in luna octombrie 2007.
   In mai 2007, Opeth se desparte oficial de chitaristul Peter Lindgren care este inlocuit de Fredrik Åkesson (ex Arch Enemy).

Albume de studio

   1995 Orchid
   1996 Morningrise
   1998 My Arms, Your Hearse
   1999 Still Life
   2001 Blackwater Park
   2002 Deliverance
   2003 Damnation
   2005 Ghost Reveries

Single

   2001 The Drapery Falls
   2003 Still Day Beneath the Sun
   2006 The Grand Conjuration

Live
2004 Lamentations
2007 The Roundhouse Tapes

Perioada de activitate: 1982 – 1998
Membrii trupei:
   Roddy Bottum, keyboards, 1982-1998
   Billy Gould, bass, 1982-1998
   Mike Bordin, tobe, 1982-1998
   Mike Patton, voce, 1988-1998
   Jon Hudson, chitara, 1997-1998
Fosti membri:
   Chuck Mosely, voce, 1983-1988; “Big” Jim Martin, chitara, 1983-1993
   Dean Menta, chitara, 1995 – 1997; Trey Spruance, chitara, 1995
   Mark Bowen, chitara, 1983; Courtney Love, voce 1983;
   Wade Worthington, keyboards, 1982
Stiluri muzicale abordate:
   Rock Alternativ Experimental.

   Trupa Faith No More s-a format in 1982 din ramasitele grupului Faith No Man, grup initiat si condus de Mike “The Man” Morris. Roddy Bottum, Mike Bordin, si Bill Gould au parasit Faith The Man si la sugestia unui prieten au ales numele noului grup – Faith No More (numele trupei e un joc de cuvinte: Mike “The Man” Morris nu mai era in trupa – the man was no more). Dupa ce au incercat sa cante cu cativa chitaristi, Jim Martin a fost cooptat; de asemenea au incercat si cateva “voci”, printre care si cea a lui Courtney Love pentru cateva luni, dar solistul trupei a devenit in cele din urma Chuck Mosely, care isi aduce contributia in cadrul primelor 2 albume ale grupului.
   Notabile din aceasta perioada ar fi certurile si conflictele urate din interiorul formatiei care fara indoiala i-ar fi distrus definitiv daca nu ar fi cunoscut succesul dupa cel de-al doilea album. Din aceasta perioada a ramas cunoscut totusi un cantec de-al lor – We Care a Lot, o satira a eforturile caritabile de genul Live Aid sau We Are the World. Aceasta piesa, We Care a Lot, este una dintre primele care au imbinat muzica rock cu cea hip hop.

Faith No More in 1990

   In 1988, Mosely este dat afara din trupa si inlocuit de vocalistul Mike Patton (ex-Mr. Bungle) care a renuntat la facultate pentru a veni in trupa. Intr-un timp foarte scurt, de aproximativ 2 saptamani, el a scris versurile pieselor albumului The Real Thing, care avea sa le aduca o nominalizare la premiile Grammy.
   Lansat in 1989, albumul The Real Thing a fost descris ca fiind o combinatie dintre muzica lui Brian Eno, Led Zeppelin si Funkadelic. Videoclipul piese Epic a avut parte de o difuzare masiva pe MTV in vara anului 1990. In acelasi an, trupa sustine 2 recitaluri memorabile la MTV Video Music Awards si in cadrul emisiunii Saturday Night Live. Piese de pe acest album au fost mai tarziu folosite in coloana sonora pentru filme, seriale de desene animate precum si jocuri video.

Mike Bordin

   Cu albumul Angel Dust, lansat in 1992, Faith No More dezvaluie o latura mult mai experimentala a eforturilor trupei. Un critic a scris ca Angel Dust este unul dintre cele mai complexe si mai suprinzatoare albume lansate vreodata de o casa de discuri majora.
Din nou, piesele albumului se vor regasi in reclame si jocuri video. Desi nu are acelasi succes ca albumul precedent, Angel Dust reuseste sa surclaseze vanzarile in afara SUA pentru The Real Thing, cu piese care ajung hit-uri in Europa, America de Sud si Australia.
   Dupa turneul de promovare al albumului (vara anului 1992), chitaristul Jim Martin este data afara din trupa inainte de a se incepe inregistrarile urmatorului album – KIng For a Day… Fool for a Lifetime. El a fost inlocuit de Trey Spruance, fost chitarist al trupei Mr. Bungle, dar nu a ramas foarte mult in Faith No More; la randul sau a fost inlocuit de Dean Menta.

Roddy Bottum

   King for a Day… Fool for a Lifetime, lansat in 1995, este si el un album experimental, variind in stiluri muzicale si abordari de la heavy si slow pana la o muzica agitata sau cu influente de jazz. Vanzarile in SUA au fost mai mici decat cele pentru Angel Dust, dar au fost acceptabile in Marea Britanie sau Germania si a ajuns chiar pe locul 1 in topul albumelor din Australia. In SUA, albumul nu a avut prea mult succes, cazand din topuri foarte repede. In consecinta, trupa si-a scurtat turneul mondial cu 4 luni si a anulat lansarea single-urilor Gentle Art Of Making Enemies si Take This Bottle, dar a lansat un set box continand single-uri si piese B-side ce nu mai fusesera lansate pana atunci.

Billy Gould

   Album of the Year, lansat in 1997, marcheaza o noua schimbare in componenta grupului – chitaristul Jon Hudson, un fost coleg de camera de-al lui Billy Gould. Albumul a avut un debut mai bun decat se astepta trupa in mai multe tari din Europa dar si in Australia(locul 2 in Germania, locul 1 in Australia). In SUA, insa, reactia fanilor a fost din nou slabuta, iar pe masura ce lucrurile se imbunatateau si pe teritoriul american, trupa se apropria de sfarsitul existentei.

Mike Patton

   La inceputul anului 1998, au aparut pe internet zvonuri privind despartirea trupei, zvonuri negate oficial la momentul respectiv, dar care s-au dovedit a fi, in timp, cel putin partial adevarate. Se parea ca Mike Patton se implica mai mult in proiecte indepedente de formatie. Faith No More renunta la turneul in care urmau sa cante in deschiderea celor de la Aerosmith, iar in aprilie 1998, Bill Gould a raspandit print email si fax anuntul despartirii trupei dupa 15 ani de existenta, mentionand ca destramarea grupului se face in urma unei decizii colective. El nu a uitat totusi sa multumeasca fanilor si celor care i-au ajutat de-a lungul timpului. Ultimul concert sustinut de Faith No More a avut loc pe 7 aprilie in Lisabona, Portugalia. De-a lungul timpului, Faith No More a concertat alaturi de nume ca: Red Hot Chili Peppers, Voivod, Circus of Power, Robert Plant, Billy Idol, Metallica, Guns N’ Roses, Helmet, Kyuss, L7, Babes In Toyland, Primus, Ozzy Osbourne, Alice Cooper, Limp Bizkit si Soundgarden.

Faith No More

Albume de studio

   1985 – We Care a Lot (Mordam Records: USA)
   1987 – Introduce Yourself (Slash Records: USA)
   1989 – The Real Thing (Slash Records: USA)
   1992 – Angel Dust (Slash Records: USA)
   1995 – King for a Day… Fool for a Lifetime (Slash Records: USA)
   1997 – Album of the Year (Slash Records: USA)

Live

   1991 – Live at the Brixton Academy (Slash Records: USA)

Compilations

   1998 – Who Cares a Lot? (Slash Records: USA)
   2003 – This Is It: The Best of Faith No More (Rhino Records: USA)
   2005 – Epic And Other Hits (Warner Bros. Records: USA)
   2005 – The Platinum Collection (Warner Bros. Records: USA)

      Porcupine Tree – formata in 1987 in Hemel Hempstead, Marea Britanie.
Perioada de Activitate: 1987 – prezent.
Componenta trupei:
   Steven Wilson – voce, chitara, bass, clape;
   Richard Barbieri – clape;
   Colin Edwin – bass;
   Gavin Harrison – tobe;
   John Wesley – chitara (doar in concerte).
Ex-Membri:
   Chris Maitland – tobe (Kino, Mamma Mia!, Blackfield)
Stiluri muzicale abordate:
   Space Rock, Progressive Rock, Neo-Psychedelia, Progressive Metal

Porcupine Tree

   Porcupine Tree ne confera o muzica aventuroasa, oferind mereu ceva nou. Importanta lor pe scena de prog actuala este cruciala si de necombatut. Ea a inceput ca un alt proiect al lui Steve Wilson, intr-o perioada in care acesta experimenta diverse sonoritati in diferite proiecte. Pornita ca o gluma, Wilson identifica oarecum trupa cu Pink Floyd, inventand o istorie a grupului, care se petrecea in anii 70. Aceasta “istorie” a facut in asa fel incat Porcupine Tree sa nu fie influentata de ce se intampla pe scena actuala. Prima inregistrare Porcupine Tree a venit tot in urma unei glume si anume a inregistrarii unei casete cu 80 de minute de muzica neconventionala, Tarquin’s Seaweed Farm. Astfel au inceput sa fie cunoscuti in underground, aparand in revista Freakbeat si pe o compilatie de muzica psihedelica. Inregistreaza apoi o noua caseta, The Nostalgia Factory. Dupa mai multe negocieri cu casa de discuri, Porcupine Tree se decide sa lanseze primul album, On the Sunday of Life… la sfarsitul anului 1991, album de debut ce reuneste cele doua casete audio. Materialul ramas neintrodus pe On the Sunday of Life… este lansat sub forma unei editii limitate in 1994, sub numele de Yellow Hedgerow Dreamscape. Dupa lansarea primului album, Porcupine Tree devine un proiect de sine statator.

Steven Wilson – voce, chitara, bass, clape

   In 1992 Porcupine Tree uimeste pur si simplu prin Voyage 34, o piesa de 30 de minute catalogata sub egida de liquid rock. Steven Wilson este prezent la toate instrumentele, doar la sintetizator fiind ajutat de Richard Barbieri. Urmeaza in 1993 Voyage 34: Remixes si LP-ul Up The Downstair. Cu aceasta ocazie isi face aparitia Colin Edwin, iar solo-proiectul lui Wilson ia forma unui grup. Porcupine Tree devine o trupa in adevaratul sens al cuvantului in 1994, pe EP-ul Moonloop. Asta nu inseamna ca Steve Wilson a incetat experimentele. Astfel, realizeaza din nou un EP, Staircase Infinities, in care el este multiinstrumentistul, un solo-experiment. Discul The Sky Moves Sideways apare in 1995 si inseamna intrarea definitiva in lumea buna a progului, emanand respect si sursa de inspiratie.

Richard Barbieri – clape

   Albumul este cel mai accesibil din istoria Porcupine Tree, asta insa nu il face nicidecum mai slab decat celelalte. Apare un nou membru, bateristul Chris Maitland si ca invitati pe disc sunt Suzanne Barbieri (voce), Theo Travis (flaut), Gavin Harrison (tobe) si Rick Edwards (percutie). Aranjamentul pieselor este similar cu cel de pe Wish You Were Here de la Pink Floyd. Urmeaza lansarea singleului Waiting ce anunta un nou album. In 1996, apare al patrulea LP, Signify. Atunci a fost privit ca un act de curaj, acum este deja un clasic! Inceput din nou ca un solo-proiect, incet-incet Wilson readuce trupa si astfel Porcupine Tree este din nou in componenta de pe The Sky… Insignificance este o compilatie ce consta in demouri ale pieselor de pe Signify si piese neintroduse pe acest material.

Colin Edwin – bass

   Coma Divine Live este evenimentul de mult asteptat de fanii Porcupine, de critici si nu numai. Energia concertului, a interactiunii cu oamenii ne ofera o capodopera unica, ce apare in 1997. Concertul a avut loc in octombrie 1997 in Roma. Odata cu Metanoia se revine la sesiunea de inregistrari de pe Signify si la o compilatie cu demouri si piese neinregistrate. Foarte asemanator cu Insignificance, Metanoia este lansat doar pe vinil. De-abia in 2001 va avea loc remasterizarea sa, fiind lansat pe CD. In 1999 este lansat Stupid Dream, un Porcupine Tree mai inchegat, mai pamantesc. O dovada a acestui fapt sunt si cele trei single-uri: Stranger By The Minute, Piano Lessons si Pure Narcotic.
   Conceptul de pe Stupid Dream este foarte interesant de urmarit, fiind foarte strans legat de muzica ce il “conduce”. Intr-o activitate fara precedent a trupei, in anul 2000 isi face aparitia Lightbulb Sun. Din mutitudinea de piese neinregistrate din sesiunea lui Stupid Dream si a lui Lightbulb Sun se formeaza o compilatie, sub numele simplu de Recordings. Dupa plecarea lui Chris Maitland, vine la baterii Gavin Harrison, un vechi colaborator al trupei, excelent si foarte respectat professor al percutiei. Pentru ca s-a incheiat un capitol din istoria trupei, se lanseaza in 2001 un best of, Stars Die: The Delerium Years 1991-1997.

Gavin Harrison – tobe

   Sub noua formula este inregistrat In Absentia (2002). In Absentia este o invenstigatie a cauzei nebuniei a unui om, si cum a ajuns un criminal in serie. Noua capodopera a lui Wilson ofera material si pentru editia limitata XM, cu inregistrari live din studio. In acelasi timp apare curajosul EP Futile. Al doilea disc live este lansat in 2004, numit Warszawa (un concert din 6 aprilie 2001 din Varsovia). Al optulea LP se numeste Deadwing (2005), avand ca single piesa Lazarus. Urmeaza linia de pe In Absentia. Un psihedelic abordat intr-o maniera moderna. In 2006 apare primul DVD, Arriving Somewhere…. In 2007, aparitia lui Fear of a Blank Planet este deja unul dintre pricipalele evenimente muzicale ale anului. Ca invitati apar Alex Lifeson (Rush) si Robert Fripp (King Crimson).

Albume de studio
   On the Sunday of Life… 1991
   Up the Downstair 1993
   The Sky Moves Sideways 1995
   Signify 1996
   Stupid Dream 1999
   Lightbulb Sun 2000
   In Absentia 2002
   Deadwing 2005
   Fear of a Blank Planet 2007

Albume LIVE/Compilatii
   Coma Divine – Recorded Live in Rome 1997
   Voyage 34: The Complete Trip – Compilatie 2000
   Recordings – Compilatie 2001
   Stars Die: The Delerium Years 1991-1997 – Compilatie 2002
   Warszawa – Live 2004
   Rockplast – Live 2006

Limited Editions
   Yellow Hedgerow Dreamscape – 1994
   Staircase Infinities -1994
   Metanoia – 1998
   XM – 2003
   XMII – 2005
   Futile – 2003

Video / DVD
   Arriving Somewhere… 2006

Piotr Buendia
Porcupine Tree – Pagina oficiala

   VADER – s-a format in anul 1986, in orasul Olsztyn, Polonia.
Perioada de Activitate: 1986 – prezent.
Componenta:
   Piotr ‘Peter’ Wiwczarek – voce, chitara
   Maurycy ‘Mauser’ Stefanowicz – chitara
   Marcin ‘Novy’ Nowak – Bass
   Darek ‘Daray’ Brzozowski – baterie
Ex-Membri:
   Piotr Tomaszewski – voce;
   Robert ‘Czarny’ Czarneta – voce;
   Jaroslaw ‘China’ £abieniec – chitara,
    Zbigniew ‘Vika’ Wróblewski – chitara
      bass:
   Robert ‘Astaroth’ Struczewski,Leszek ‘Shambo’ Rakowski,
   Jacek ‘Jackie’ Kalisz, Piotr ‘Berial’ Kuzio³a;
      baterie:
   Grzegorz ‘Belial’ Jackowski; Krzysztof ‘Doc’ Raczkowski;
   Gen: Death/Thrash Metal

   De-a lungul timpului au existat foarte putine trupe care au reusit sa se inconjoare de mister, dar si mai putine dintre acestea au reusit sa-si continue puternic activitatea pana in ziua de azi. Din aceasta perspectiva, la intrebarea “CARE?”, raspunsurile ne aduc in prim plan trupe americane precum MORBID ANGEL, DEICIDE sau CANNIBAL CORPSE, insa in ultimii ani pe firmamentul death metal, multi au raspuns la aceeasi intrebare numindu-i pe cei de la VADER, aceasta fiind poate singura trupa din Europa care se pastreaza la inaltime pentru o perioada mai lunga de timp.

   Membrii Vader si-au creat un adevarat cult al muzicii brutale si al dorintei de a reusi. Foarte putini oameni isi amintesc ca VADER a fost prima formatie din spatele Cortinei de Fier care a semnat un contract cu o casa de discuri occidentala. Demo-ul lor “Morbid Reich” (1990) este considerat si acum cel mai bine vandut demo din istoria muzicii death-metal.
   Desi Vader s-a format in 1986 albumul de debut, THE ULTIMATE INCANTATION, a venit abia in anul 1993, album care a devenit un punct important de reper pentru muzica death-metal din Europa. Acesta a fost primul album brutal lansat de o trupa din spatele ‘cortinei de fier’ care a impresionat publicul din lumea intreaga. Promovarea acestui album a constat intr-un turneu european constand in 40 de concerte alaturi de BOLT THROWER si suedezii de la GRAVE, precum si un alt turneu (peste 30 de concerte), de data aceasta pe taram american, alaturi de SUFFOCATION, DISMEMBER si DEICIDE. Lipsa comunicarii corespunzatoare cu casa de discuri a dus la rezilierea contractului. In 1994, VADER lanseaza doua albume, pe atunci subestimate, intitulate SOTHIS si THE DARKEST AGE – LIVE ‘93. In aceeasi perioada, trupa a avut o viata agitata pe durata turneului cu MALEVOLENT CREATION si OPPRESSOR. Desi nu avea un contract cu o casa de discuri, iar muzica death metal pierdea din popularitatea pe care o capatase, trupa VADER a continuat sa munceasca mult in ciuda sortilor potrivnici, iar in 1995 au reusit sa obtina un contract cu germanii de la SHOCK/IMPACT Records.

Piotr Wiwczarek

   Succesele urmatoarele trei albume, intitulate De Profundis (1995), Future of the Past (1996) si Black to the Blind (1997), precum si activitatea concertistica a formatiei (reusind sa sustina peste 350 de concerte in 3 ani), au contribuit, incet dar sigur, la castigarea unui public tot mai numeros dar si la cresterea expunerii in presa. Vader nu mai era privita ca o simpla curiozitate provenita dintr-o fosta tara comunista si a devenit un lider european pentru trupele death metal. Cam in aceeasi perioada, Hammerheart Records relanseaza 2 demo-uri vechi ale trupei (Necrolust din 1989 si Morbid Reich din 1990) sub forma unei compilatii intitulate Reborn in Chaos(1998).
   Anul 1998 s-a dovedit a fi unul foarte bun pentru VADER. In luna august formatia a fost acceptata intr-un cerc exclusivist de artisti din aria metal care au inregistrat si lansat albumul LIVE IN JAPAN. Inainte ca acesta material sa fie lansat in luna decembrie a acelui an, VADER a inregistrat un mini-album, numit KINGDOM, si primul lor material video, VISION AND VOICE. In acelasi an, in luna octombrie, canta in deschiderea celor de la SLAYER in concertul pe care acestia l-au sustinut in Polonia. Sfarsitul anului 1998 este marcat de incheierea unui contract cu – Metal Blade, una dintre cele mai respectate case de discuri ale genului metal din lume.

Maurycy Stefanowicz

   In urmatorul an, mai exact in martie 1999, Vader porneste in primul turneu american in postura de cap de afis, turneu intitulat “International Extreme Music Festival ‘99″, care-i prezenta pe scena pe GORGUTS, CRYPTOSY, NILE, DIVINE EVE si alte trupe. In luna mai Vader participa la cel mai mare festival polonez – METALMANIA, alaturi deGRIP INC., SAMAEL and ANATHEMA.; o luna mai tarziu concerteaza impreuna cu SIX FEET UNDER, ENSLAVED, CRYPTOPSY, THYRFING si NILE, iar restul verii o petrec concertand in cadrul festivalurilor din Germania, Belgia, Cehia, Slovacia si Polonia. Finalul anului 1999 ii gaseste pe membrii trupei in RED STUDIO unde au inregistrat noul album LITANY, lansat in martie 2000, care continea peste 30 de minute de death metal in ritm alert si fara compromisuri. Ca si pana acum, albumul este promovat prin multe concerte.
   Aceeasi reteta este folosita si pentru MCD-ul intitulat REIGN FOREVER WORLD lansat in aprilie 2001, MCD-ul continand materiale noi, cover-uri si inregistrari live. Activitatea live regaseste trupa in Europa (Polonia, Rusia, Ucraina), dar si in Statele Unite ale Americii.

Marcin Nowak

   In 2002 este lansat un noul album, REVELATIONS, pe care poate fi auzit noul basist – Simon, care l-a inlocuit pe Shambo. Lansarea oficiala a albumului a fost precedata de cateva concerte in Europa in care VADER prezinta publicului noul material in premiera. IN acelasi an, fanii primesc si DVD-ul MORE VISION AND THE VOICES, dvd ce consta in materialele de pe VISION AND THE VOICE (Caseta video VHS) plus alte videoclipuri, inregistrari live, un interviu cu Peter si alte materiale multimedia. De notat
ar fi perioada mare, de aproximativ 18 luni in care VADER a concertat in Asia, America de Sud, Europa in vederea promovarii albumului Revelations. Intre toate aceste concerte, trupa a reusit sa gaseasca ceva timp pt a inregistra MCD-ul Blood. Tot acum, componenta trupei sufera modificari: noul basist este Novy si venea de la Behemoth. Dupa alte concerte, Vader reintra la finele anului iar in studio pentru a inregistra urmatorul album.
   Anul 2004 urma sa aduca noul album, THE BEAST, si acesta promovat foarte puternic in peste 170 de concerte. Sesiunile de inregistrari au fost intrerupte si amanate in primavara ‘04 datorita unui accident regretabil a bateristului DOC. Acesta a fost inlocuit de talentatul Daray (ex-Versania). Din intreaga activitate concertistica a anului 2004, pentru VADER cel mai important concert a fost cel in care a deschis concertul pentru cei de la METALLICA, in fata a peste 50.000 de persoane.

Dariusz Brzozowski

   Inregistrat in RG Studio, din Polonia, produs de Piotr Lukaszewski albumul THE BEAST a iesti pe piata in luna septembrie; editia limitata a continut si un DVD bonus cu inregistrari video din timpul sesiunilor de studio, precum si cateva materiale inregistrate la METALMANIA Festival 2003. Un al doilea DVD, NIGHT OF THE APOCALYPSE, este lansat in acelasi an de METAL MIND PRODUCTION cu inregistrari video de la Metalmania 2003 si opening show Metallica). O accidentare la spate a lui Peter il face pe acesta sa nu poata continua activitatea concertistica iar trupa este nevoita sa anuleze pentru prima data un turneu (cel din SUA alaturi de Cannibal Corpse si Napalm Death).
   In martie 2005, VADER se desparte dupa 17 ani de colaborari de DOC si DARAY devine membru permanent. Tot acum VADER anunta incheierea unui contract cu Swedish Regain Records. Bineinteles ca si in acest an, Vader are o activitate concertistica de invidiat, cantand alaturi de KREATOR, Death Angel, Lost Sould, Anorexia Nervosa, Rotting Christ, Decapitated etc. In HERTZ Studio este inregistrat un nou MCD, intitulat The Art of War cu 4 piese noi, 2 intro-uri si un videoclip pentru piesa This is the War.
   Anul 2006 ii suprinde pe membrii grupului VADER in HERTZ STUDIO in sesiunile de inregistrare a albumului IMPRESSIONS IN BLOOD, ce contine 10 piese si una bonus doar ptentru editia japoneza a discului. Design-ul este realizat de artistul grec SETH (Paradise Lost, Rotting Christ, Old Man’s Child). De asemenea, trupa a inregistrat si un videoclip pentru piesa HELLELUYAH (God is Dead). Turneul METAL CRUSADERS TOUR 2006 ii gaseste pe taram american alaturi de DESTRUCTION si KATAKLYSM. Asa cum au obisnuit, albumul este promovat prin turnee extinse iar fanii au avut ocazia de a-i vedea la lucru pe polonezi intr-un concert VADER in Romania oferit de Promusic Prod si KRUDD ce a avut loc pe 13 dec 2006, in Bucuresti.

Albume LP
   The Ultimate Incantation (1993)
   De Profundis (1995)
   Future of the Past (1996)
   Reborn in Chaos (1997)
   Black to the Blind (1997)
   Litany (2000)
   Revelations (2002)
   The Beast (2004)
   Impressions in Blood (2006)

Albume LIVE/Compilatii
   The Darkest Age (Live 1993)
   Live in Japan (Live 1998)
   Reborn in Chaos (Compilatie 1998)

Single/EP
   ”Sothis” (1994)
   ”An Act of Darkness / I.F.Y.” (1995)
   ”Carnal / Back to the Blind” (1997)
   ”Kingdom” (1998)
   ”Xeper / North” (2000)
   ”Reign Forever World” (2001)
   ”Angel of Death” (2002)
   ”Blood” (2003)
   ”Beware The Beast” (2004)
   ”The Art of War” (2005)

DVD/VHS
   Vision & Voice (VHS 1998)
   More Vision and the Voice (DVD 2002)
   Night of the Apocalypse (DVD 2004)

Demo
   Tyrani Piekie? (Tyrants of hell, 1986)
   Live in Decay (1986)
   Necrolust (1989)
   Morbid Reich (1990)

      Al Di Meola, nascut pe 22 iulie, 1954, in Jersey City, din New Jersey, este un chitarist de jazz fusion, cu sange italian, faimos pentru tehnica sa incredibila si pentru disciplina cu care canta. La inceputul anilor ‘70, s-a inscris la Colegiul de Muzica Din Berklee, din Boston, Massachusetts, iar in 1974 s-a alaturat trupei lui Chick Corea, numita RETURN TO FOREVER, si a cantat cu aceasta formatie pana in 1976 cand schimbarile radicale de componenta l-au determinat sa-si urmeze propria cale. Astfel, el si-a continuat noua cariera explorand o diversitate de stiluri, dar este vestit pentru lucrarile sale de factura jazz fusion cu influente latine.
      Chitaristul Al Di Meola detine cele mai prestigioase distinctii din lume de la cel mai titrat sondaj de opinie in privinta chitaristilor, sondaj efectuat de Guitar Player Magazine, castigand de 4 ori distinctia celui mai bun chitarist de jazz. A fost cunoscut peste tot in lume pentru ultimii 25 de ani ca fiind unul dintre cei mai proeminenti si virtuosi artisti din lumea jazz-ului instrumental contemporan.
      Celebrul istoric in domeniul chitarei, Robert Lynch a declarat despre Al Di Meola: “In istoria chitarei electrice, nimeni nu a facut mai multe pentru a evolua acest instrument intr-o maniera pur tehnica mai bine decat domnul Al Di Meola. Cunostintele sale totale a diverselor stiluri si game sunt de-a dreptul uimitoare. Ma simt privilegiat ca am avut ocazia de a-i studia lucrarile in toti acesti ani.”
      Pe langa o cariera solo prolifica, chitaristul a fost implicat in diverse colaborari de succes cu artisti precum: Stanley Clarke (chitara bass), Jan Hammer (Synthesizer), Jean-Luc Ponty (violonist) si chitaristii John McLaughlin si Paco de Lucia. Mai amintim pe: Luciano Pavarotti, Paul Simon, Phil Collins, Santana, Larrv Coryell, Steve Winwood, Wayne Shorter, Herbie Hancock, Gonzalo Rubalcaba, Jaco Pastorius, Les Paul, Steve Vai, Frank Zappa, Milton Naciemento, Egberto Gismonti, Jimmy Page,Tony Williams, Stevie Wonder si altii.

      Tehnica si profunzimea muzicii chitaristului Al Di Meola pot fi urmarite in trecut in perioada in care a debutat alaturi de Chick Corea, in trupa “Return to Forever”.
      De la inceputul carierei sale solo, cand albume ca “Land of the Midnight Sun”, “Elegant Gypsy” si “Casino” erau la acea vreme printre cele mai bine vandute albume instrumentale, Al Di Meola a atins, cu un respect remarcabil, succese uimitoare in pioneratul muzical, perioada in care in declinul lor, radiourilor americane continuau sa ocoleasca cele mai interesante proiecte muzicale contemporane. Din muzica sa razbatea un jazz fusion de cea mai buna calitate.
      In 1980, artistul colaboreaza cu Paco De Lucia si John McLaughlin sub numele “Super Guitar Trio”. Albumul “Friday Night In San Francisco” (o inregistrare live, acustica) a cunoscut un succes urias indelung apreciat, vanzandu-se in peste 2 milioane de unitati. Consecinta s-a concretizat intr-un turneu prelungit din 1980 pana in 1983; mai tarziu, in 1996, in urma unei reuniuni a rezultat si un al 3 lea album, “Guitar Trio”, urmat de un turneu mondial. La inceputul anului 1996, Al Di Meola formeaza un nou trio impreuna cu Jean-Luc Ponty si Stanley Clarke, intitulat THE RITE OF STRINGS. Mai tarziu a format impreuna cu muzicieni din Argentina, Cuba si Israel grupul “Al Di Meola World Sinfonia 2000″. In perioada anilor ‘90, artistul s-a indepartat aproape total de fusion explorand tot mai mult o lume muzicala acustica, dupa cum se observa pe proiectele “World Sinfonia”.

      De-a lungul carierei solo, Al Di Meola a inregistrat peste 21 de albume, incluzand noul sau album solo de chitara acustica “Winter Nights”. Albumul reda o inregistrare personala a artistului care alterneaza 2 chitare acustice vechi si un instrument cu 48 de corzi, asemanator unei harpei si numit bandura, manuita de un muzician ucrainean pe nume Roman Hrynkiv. Muzica este concentrata pe
tema unei vacante de iarna cu melodii variind de la piese originale pana la preluari si melodii in spiritul Craciunului. Printre preluari se numara si Merci Street, piesa lui Peter Gabriel, si Scarborough Fair, apartinand lui Paul Simon.
      In concertele recente au putut fi ascultate si materiale mai noi, acustice, impreuna cu selectii de piese mai vechi, cantate cu chitara electrica. Al Di Meola obisnuieste sa-si incheie spectacolele intr-o explozie de energie ce razbate din piesa “Race with Devil on Spanish Highway”, de pe albumul ELEGANT GYPSY. Datorita primelor inregistrari, Al Di Meola a dat nastere controverselor pe seama pioneratului in domeniul “shred guitar” (zona in care nu a insistat prin creatiile sale), fiind unul dintre cei ce l-au influentat mai tarziu pe Yngwie Malmsteen.

Albume Solo

* 01. Land of the Midnight Sun (1976)
* 02. Elegant Gypsy (1977)
* 03. Casino (1978)
* 04. Splendido Hotel (1980)
* 05. Tour De Force – Live (1982)
* 06. Scenario (1983)
* 07. Cielo e Terra (1985)
* 08. Soaring Through a Dream (1985)
* 09. Tirami Su (1987)
* 10. Kiss My Axe (1988)
* 11. Al Di Meola Plays Piazzolla (1990)
* 12. World Sinfonia (1990)
* 13. World Sinfonia II – Heart of the Immigrants (1993)
* 14. Orange and Blue (1994)
* 15. The Infinite Desire (1998)
* 16. Christmas: Winter Nights (1999)
* 17. World Sinfonía III – The Grande Passion (2000)
* 18. Flesh on Flesh (2002)
* 19. Al Di Meola Revisited (2003)
* 20. Vocal Rendezvous (2006)

Colaborari

* 01. Go (1976) – with Go
* 02. Go Live From Paris (1976) – with Go
* 03. Go Too (1977) – with Go
* 04. Friday Night in San Francisco (1980)
      - with John McLaughlin and Paco de Lucía
* 05. Passion, Grace and Fire (1983)
      - with John McLaughlin and Paco de Lucía
* 06. Super Guitar Trio And Friends (1990)
      - with Larry Coryell and Birelli Lagrene
* 07. Rite Of Strings (1995)
– with Stanley Clarke and Jean-Luc Ponty
* 08. The Guitar Trio (1996)
– with John McLaughlin and Paco de Lucía
* 09. Black Utopia (2003)
– with Derek Sherinian
* 10. Cosmopolitan Life (2005)
– with Leonid Agutin