În fine, am deviat un pic. Cert e că am văzut un episod aseară în care se aborda subiectul rasismului. La locul unei crime fusese vopsit pe un zid sintagma RaHoWa (cică e şi o formaţie de metalişti cu numele ăsta), un acronim de la Racial Holy War, popular mai ales printre grupările extremiste adepte ale supremaţiei albe. În momentul ăla s-a născut în mintea mea întrebarea asta: de unde provine oare numele cartierului bucureştean Rahova şi care o fi etimologia lui? Cumva…?!

Ştiu, aberez. But, you never know…

În emisiunea aia era vorba de aventurile unei tanti pentru a obține cetățenia română. Femeia fugise plecase în Suedia în 1989, dar înainte de… de… așa, revoluție, prin urmare i se retrăsese cetățenia română de către orînduirea socialistă multilateral dezvoltată a Epocii de Aur. În Suedia, obținuse cetățenia suedeză în șase luni de la depunerea dosarului.

Acum vreo cîțiva ani, femeia a venit în țară să depună dosarul pentru redobîndirea cetățeniei române. În anul de grație 2008, în țara de grație România, femeia povestea că se împlinesc doi ani de alergat prin hățișul sufocat de birocrație și de alte “calități” mirobolante ale personalului iar dosarul său de obținere a cetățeniei nu a fost încă aprobat.

Un nene de la departamenul ăla de se ocupă cu cetățenia explica tărăganarea prin faptul că nu poate fi trimis dosarul incomplet la comisie, trebuie verificat temeinic (ce ziceam de replici halucinante?). Deci să înțelegem că pentru sistemul suedez tanti asta a fost suficient de deșteaptă ca să știe de ce acte are nevoie și să obțină cetățenia în juma de an, dar pentru sistemul românesc atît de bine gîndit ea este o cretină notorie pentru că nici în doi ani nu a reușit să aducă toate actele la dosar.

Prima mea constatare a fost o întrebare: de ce naiba s-o mai chinui femeia asta să redobîndească cetățenia română? Eu, unul, mi-aș fi băgat picioarele în ea de cetățenie demult.

A doua constatare a fost asta: curul numit România e gras și pufos și nu dă semne că ar vrea să-și reducă dimensiunile bombastice.

Deci, revenind la neglijeuri. Probabil ați observat că în ultima vreme am cam neglijat blogul. V-am neglijat pe voi, cititorii mei, - mulți, puțini, n-are importanța; contează că sunteți acolo undeva - m-am neglijat pe mine și mi-am neglijat activitățile… conexe să le zic. Cum ar fi cititul blogurilor și scrisul pe blogul propriu, recreere (activitate petrecută mai rar decît aș fi vrut și sunt obișnuit), lectura, jucat golf pe PC.

În ce privește pauza de pe blog am motive obiective (ocupat cu vreo cîteva proiecte) și subiective. Obiectivele încă mai există dar m-am decis să reechilibrez situația. Ce-i mult strică și am constatat asta inclusiv cu lucrurile benefice. Cît privește subiectivele, ei bine după cum ați observat nu sunt un scriitor de texte scurte. Nu e stilul meu acela de tip “point&shoot”. Textele mele sunt cam ca o călătorie intergalactică: cînd te întorci de unde ai plecat îți găsești cunoscuții la vîrsta senectuții, în timp ce tu ai rămas tînăr.

Ca să împac timpul și răbdarea voastră, și să nu abuzez de ele, (totuși e un blog, nu un roman) cu timpul meu și apetitul pentru texte lungi am să scriu 1-2 texte pe săptămînă. Așa o să fie fericită toată lumea.

Stay tuned…

Însă de cîțiva ani și mai ales de cînd - temporal cel puțin - a depășit majoratul, nu prea se mai poate ierta nimic pentru că orice împleticeală trecută cu vederea înseamnă o piatră de moară în plus legată de gît care ne va mai ține pe loc niște ani. Faceți voi calculele cîte pietre are de gît România și cam cîți ani a stat pe loc (și asta numai de la revoluție încoace).

Pentru patrioții, dar mai ales patriotarzii (că geme țara de ei), însă și pentru toți ceilalți care s-ar putea întreba (sau m-ar putea întreba) de ce nu-s eu mîndru că-s român, am de zis doar atît: sunt mîndru de România cu frumusețile și bogățiile ei naturale; nu sunt mîndru de România pe care, pești mai mari sau mai mici perindați pe la sînul ei, au scos-o la curvăsărit iar omul de rînd o mai ia și el la o tură cînd poate, cum poate și cît poate pe principiul “dacă ăia mari o fac zilnic, de ce n-am face-o și noi din cînd în cînd măcar”.

Cum ar putea fi altfel decît curul curului Europei, o Românie în care:

• șpaga, nepăsarea, hoția și umilința s-au integrat atît de bine în parametrii noștri de normalitate și au devenit atît de banale încît sunt privite sau mentionațe ca fapt divers și nimeni nu mai tresare la ele (unii dintre voi ați zîmbit sau v-ați strîmbat citind paragraful ăsta zicînd în barbă: “Știm asta! Neeext!”)?
• infractori violenți care schingiuiesc oameni cu lanțuri sau cataroaie aruncate în cap sunt declarați mielușei inocenți?
• munca plătită de stat a ajuns să fie făcută cum s-o nimeri, pentru că salariul curge oricum?
• ești ascultat numai dacă ragi, urli, ameninți sau bați cu pumnul în masă, pentru că dacă încerci să porți un dialog normal și civilizat, ți se închide imediat gura cu replici halucinante sau ți se pune eticheta de “fraier” și “manipulabil”?
• măgarii poartă tichii de mărgăritar și zic că sunt armăsari pur-sînge iar lumea îi mai și crede?
• liote de “împărați” și “împărătese” apăruți peste noapte umblă în pielea goală sub lumina reflectoarelor, dar toată lumea le admiră hainele, îi numesc vedete, dive și îi dau/iau drept exemple de urmat?
• disciplina și respectul profund față de el însuși și față de ceilalți îi spune românului că poate să treacă strada în pas legănat de vită rumegătoare deși semaforul arată roșu, fiindcă fraierul de la volan doar n-o să dea peste el; că poate să facă slalom printre mașini cu nonșalanța unui retrard care nu e conștient de lumea înconjurătoare; că aruncă mizeria oriunde și oricum cu aceeași naturalețe cu care respiră; că a vorbi porcos și/sau agramat a devenit unitate de măsură pentru standardul “cool”?
• ș.a.m.d., ș.a.m.d., ș.a.m.d.?

Și nu-mi spuneți “Lasă, că la alții e mai rău!” sau “Se întîmplă și la case mai mari!” N-ar face decît să fie încă două puncte care să înlocuiască “ș.a.m.d.”-urile de mai sus. Vă rog eu, nu mai îngrășați curul numit România, că deja are celulită și arată hidos. Iar faptul că alții înnoată într-un rahat mai mare nu e o scuză pentru a ne simți atît de bine în al nostru încît să nu facem (mai) nimic pentru a ieși din el.

Iar începutul e al naibii de simplu și se rezumă la ATITUDINE și MENTALITATE. A noastră față de noi înșine ca indivizi și față de ceilalți din jurul nostru. Dacă 50 de ani de comunism n-au fost suficienți pentru a ne motiva să ieșim din mocirla morală și socială, să vrem a trăi civilizat dar să și facem ceva pentru asta, mă întreb ce ar putea fi suficient. Colonizarea?! Sclavia?! O Românie ajunsă în starea Germaniei de după al II-lea război mondial?! Oare doar așa ceva ne-ar trezi la realitate și ne-ar scoate din letargie?! Chiar atît de masochiști să fim?!

Declarația pare să se fi limitat la biologic. Cel puțin într-o parte din articole, pentru cei care au elaborat acest act, omul se numește om doar prin simplul fapt că s-a născut în forma cunoscută de noi toți și nu are malformații fizice suficient de grave care să-l arunce în categoria monștrilor sau a ciudățeniilor naturii (cum se întîmplă, de altfel, cu astfel de nefericiți), prin urmare are drepturi.

Articolul 1
Toate fiintele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi. Ele sunt înzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unele fata de altele în spiritul fraternitatii.

Dacă atunci cînd se spune rațiune și conștiință nu se face referire la prima bîtă folosită de ființa recent coborîtă din copac pentru a procura hrană sau pentru a se apăra, cum rămîne cu numeroasele cazuri (unele recente) de bipezi care au dovedit (și s-a dovedit) că nu au nici rațiune, nici conștiință? Ar trebui ei să mai beneficieze de drepturile omului? Și dacă da, de ce din moment ce nu întrunesc cele două criterii menționate ca aparținînd ființei umane?

Articolul 3
Orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei sale.

Foarte corect. Cum rămîne însă cu acea ființă umană căreia i-au fost încălcate, violate și chiar suprimate dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale iar cel care a atentat la aceste drepturi se bucură de ele? Mai pe șleau, cum se face că suntem atît de grijulii să nu îi fie încălcate drepturile omului unuia care a ucis o altă ființă umană, încălcîndu-i astfel dreptul la viață?

Articolul 30
Nici o dispozitie a prezentei Declaratii nu poate fi interpretata ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoana dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a savârsi vreun act îndreptat spre desfiintarea unor drepturi sau libertati enuntate în prezenta declaratie.

Dar cum rămîne cu situația în care un individ, prin acțiunile și comportamentul său, își auto-desființează unele drepturi stipulate în această declarație? În mod logic, acesta nu ar trebui să mai beneficieze de prevederile ei. Și, totuși, beneficiază. El a renunțat de bunăvoie la acele drepturi dar altcineva decide în locul lui că trebuie să beneficieze de ele.

Catei pui terrier. Sunt 7 baietei mici si simpatici, de talie mica, cretulii si grasunei, in varsta de 6 saptamani , locuiesc impreuna cu mama lor in curtea unei unitati militare din Chitila (a fost aruncata acolo inainte sa fete). Am primit termen ca pana joi sa le gasim stapan, pt ca apoi vor fi luati de hingheri. Tel 0741753433, ralsera@yahoo.com. Va rog din suflet, ajutati-ma sa le gasesc stapan! Poate doriti sa faceti public acest anunt, sa adoptati sau puteti sa gazduiti.

Probabil că vi s-a întîmplat măcar o dată să vă aflați undeva și să aveți așa un feeling că sunteți în locul și momentul nepotrivit. Ei bine, cam ceva de genul ăsta e piticul meu, doar că la scară mai mare (v-am zis că e atomic).

Adică simt nu doar că mă aflu în locul și momentul nepotrivit. Ci că m-am născut în perioada istorică nepotrivită, în țara nepotrivită. Ba mai mult, pe planeta nepotrivită și în galaxia nepotrivită. Un fel de eroare la nivel macrouniversal cu implicații spațio-temporale majore. Ca și cum barza intergalactică a rătăcit drumul și m-a scăpat la marginea unei galaxii dintr-un colț de univers.

Nu e nici o glumă, chit că am numit chestia asta “pitic”. Uneori (rareori), sentimentul ăsta chiar mă bîntuie. Eu sunt aici dar mintea mea e la mii și mii de ani lumină depărtare (în timp și spațiu). Și n-are nici o legătură cu romanele și filmele SF citite și vizionate. Sentimentul mă bîntuie de pe vremea cînd se citea Răscoala, Desculț, Ciocoii vechi și noi iar la televizor singurii extratereștrii prezenți erau Ceaușeștii.

Chiar zîmbeam zilele trecute cînd vedeam pe la televizor încurajarea asta cu “să le stricăm portocala” sau ceva de genul. Un fel de “ştim c-o să murim, da’ nu ne e frică că există reîncarnarea”. Înainte de meciul cu Italia au apărut prin ziare şi pe la televizor tot felul de băieţi d-ăştia care mîncau macaroane, mesajul fiind cu bătaie clară la “ce-o să le facem noi broscarilor/macaronarilor”. Cred că nu ne-ar strica mai puţină coioşenie la palavre şi mai multă la fapte.

După meci, Hagi dădea cu părerea: am făcut figură bună, băieţii au dat tot ce-au putut (aha, tre’ să ne caftească cineva ca să realizăm că atîta putem; înainte de meciuri, stricăm mecanismele portocalelor şi strivim broscari cu călcîiu’), au cîştigat experienţă.

E bine să cîştigi experienţă! Se pare că nouă nu ne foloseşte însă. La noi, o generaţie de fotbalişti are nevoie de cîteva campionate europene şi mondiale pentru a căpăta experienţă. Şi cînd a căpătat-o, ghinionul dracu! Generaţia e deja prea bătrînă pentru fotbal şi trebuie să lase locul alteia noi. Care este, bineînţeles, tot fără experienţă! Şi are nevoie, la rîndul ei, de cîteva campionate ca să o capete. Şi taman cînd a căpătat-o e deja prea… A, la naiba! Soarta ne e potrivinică, ghinionul ne urmăreşte şi lumea are ceva cu noi.

Totuşi, cum de au reuşit rezervele olandezilor să ne bată? Ăştia or avea experienţa implantată în codul genetic?!

Eu, întins în pat, cu oasele fărîmate (dar reparate) şi cu atele gipsate la picioare, las jos cartea pe care o citeam în momentul în care intră medicii la vizită. Profesorul Firică vede cartea şi exclamă: “Dumnezeule, cum poţi să citeşti aşa ceva în situaţia ta! Uitaţi şi voi ce citeşte!” Şi se porneşte un rîs general cu mine în frunte, haz de necaz. Ce carte citeam? O mînă de oase. De Stephen King.