Scaietisme

Prin lumile lui Liviu Nanu

noreply@blogger.com (Scaietina) — Tue, 04 Oct 2022 12:21:00 +0000

Acest text nu e o recenzie de carte ci doar un rezumat despre ce a înţeles cititorul, adică eu, din ce a scris autorul, adică Liviu Nanu, semnalat în agenda mea telefonică drept LivNanuagonia, totul legat să încapă pe un singur rând.

Zilele trecute am avut ocazia să ne vedem chiar dacă fugitiv, în sens vizual adică, Liviu fugea mâncând pământul după vaporaş iar eu dădeam dezdemonă din batistuţă la mal, dar a fost suficient să înţelegem că suntem exact aşa cum ne gândeam noi că suntem, când ne citeam pe Agonia, adică nişte persoane cool, vorba tiktokiştilor.

Important e că, aşa, am intrat în posesia celei mai recente cărţi a lui, Ziua P(r)ostului şi dacă nu ar fi insinuat o provocare în autograful însoţitor poate nu mă urneam să demonstrez că nu pot adormi cu creionul în mână, că eu aşa citesc cărţi în ultimul timp doar- doar ‘oi păcăli Alzheimerul să treacă pe partea cealaltă când mă vede.

Personajele din seria Cărciuma lui Bicuţă populează şi acest ultim volum şi alegerea de a-l numi diferit mă face să cred că Liviu vrea să se simtă liber să schimbe forma, ritmul, eliminând aparent linia de continuitate a unei serii care restrânge, constrânge autorul să rămână pe un singur palier.

Bineînţeles că asta e o supoziţie personală ar putea să nu aibă nicio confirmare în planurile lui Liviu dar aşa cum spuneam, eu sunt cititorul în relatarea asta şi pot face şi spune tot ce-mi trece prin cap, autorului nu-i mai rămâne decât să-şi frângă mâinile disperat, cartea nu-i mai aparţine.

Ceea ce e însă sigur e talentul lui Liviu de a crea şi gestiona personaje. Nu vrea să le trimită acasă, e aproape discret, le lasă să scotă singure din casă ce vor să scoată, de la băutură la probleme cu nevestele sau fiii care trebuie susţinuţi în acţiunile manageriale aşa că, le-a creat un spaţiu care, de fapt, nici nu mai pare inventat pentru că a trecut botezul altor cărţi, e deja un spaţiu care a început să se materializeze acolo, undeva, la o periferie de oraş.

Bicuţă, cârciumarul destul de “cârciumspect” de felul lui, le găzduieşte orice fel de poveste, fără cenzură, căci acolo unde sunt poveşti sunt şi clienţi, nu e urmă de îndoială.

Deşi toate personajele sunt excelent schiţate, Poetul a devenit personajul meu preferat imediat după ce a emanat fraza de mare inspiraţie care mă urmăreşte şi acum:

“Realitatea îţi apare uneori ca un muc pe reverul cămăşii”.

Nimic nu a mai fost la fel după afirmaţia asta, am putut să înţeleg aproape tactil discuţiile despre bolile sănătoase, despre tonurile de apel cu Aleluia, despre călugărit ca formă de depresie, despre vocile interioare care pot să te ridice sau să te coboare mai ceva ca un lift nărăvaş.

E o carte pe care am citit-o cu mare plăcere, o mică bijuterie plină de umor, aştept cu nerăbdare alte poveşti din cârciumă sau de oriunde, dragă Liviu.

Ouale popoarelor

noreply@blogger.com (Scaietina) — Sat, 29 May 2021 19:01:00 +0000

Dom’le, pandemia e pe cale să treacă.

Supermarketul în care am intrat să iau crănţănele la căţei, dă de ştire că organizează un curs de bucătărie multietnică.

Printre diverse nume care încep abrupt cu trei consoane una după alta, hop şi un nume care mă face să tresar, patriotic: cuoca Maricica.

Bucătăreasca Maricica, după cum povesteşte afişul, va găti mâncare tipică românească şi anume: ouă umplute, pârjoale şi colţunaşi.

Ştiam că noi, românii, am descoperit focul, roata şi căţăratul în copaci dar că am inventat şi ouăle umplute e o adevărată chestie. Chiar că îţi vine să te întrebi, ce mama mă-sii, ar fi făcut omenirea asta fără noi?

Nţă-nţă!

Sirio, portami lontano

noreply@blogger.com (Scaietina) — Sun, 09 May 2021 13:12:00 +0000

Cobor din tramvai, eu şi cu ziua mea când, mă trezesc abordată de o cucoană care vorbeşte italiană cu un accent moldovenesc mai puternic decât al meu.

- Ascultă, doamnă, trăieşti aici?

- Da, zic, cuminte căci tonul ei impetuos e gata să mă tragă de urechi.

- Bine, atunci, spune-mi unde e strada Uloa numărul 8.

Trec rapid prin toate fişierele cu străzi din memorie dar de strada asta n-am auzit, îmi pare rău, răspund cu ochii în pământ căci nu ştiu de ce, îmi aduce aminte de mama când uitam ghiozdanul prin autobuze.

Dă din mână a lehamite părăsindu-mă ca pe un şerveţel folosit în mijlocul străzii, scoate telefonul din buzunar şi zbiară la el pe acelaşi ton impetuos, de data asta pe româneşte:

- Sirio, du-mă veloce în via Uloa 8, că nătătoala asta nu ştie nici de unele. Oare toate proastele trebuie să le găsesc numai eu?

Ce i-o fi răspuns Sirio nu mai ştiu că a dispărut imediat după colţ. E clar că dumnealuiul avea mai multe fişiere cu străzi în memorie decât mine.

Iată, deci, un alt exemplu clar despre cum inteligenţa artificială îşi bagă coadă între relaţiile calde şi prieteneşti dintre două fiinţe umane. Nţă- nţă!

N.B- Siri e un asistent vocal al telefoanelor mobile fabricate de Apple

Consecventa cea de toate zilele

noreply@blogger.com (Scaietina) — Mon, 25 Jan 2021 06:31:00 +0000

Cam aşa . La 52 de ani ai mei, îmi agâţ consecvenţa de consecvenţa unui tinerel. Mă sprijin şi de el şi de ea, de consecvenţă, adică.

Înalt, frumuşel, mereu pus la patru ace, fiecare buclă e buclată atât cît trebuie, fiecare dungă e milimetric atît cât trebuie, lângă geantă ţine o sacoşică termică unde şi-a pregătit prânzul, sigur, vegetarian, se vede de la o poştă că e predispus genetic să ronţăie morcovi şi alte chestii buruienoase, îţi dai seama după piele, alură şi felul unduios de a se mişca.

Se aşează calm, impasibil, forfota din jur nu-l atinge, pare băgat într-o bulă în care nu pătrund sunete, scoate o carte şi începe să citească fără să privească în jur, fără să clipească. Pac, ţac, o staţie, două şi la a treia coboară. Rămân mereu surpinsă. Eu, pe o distanţă atât de mică, n-apuc să găsesc nici batista în propria-mi geantă care pare să-şi schimbe mereu geografia.

E atât de reconfortant să ştii că, plouă, ninge, aglomerat sau mai puţin aglomerat, băiatul acesta va urca de la staţia lui şi nestrămutat în obiceiul lui, va citi dintr-o carte.

Maimuţa din mine, reînvaţă de la el, să bage mâna în geantă şi să scoată cartea, pe care o plimb înainte şi-napoi de parcă ar fi un câine care are nevoie de companie, să o deschidă şi să citească în timp ce telefonul vibrează şi se zbuciumă ca o mireasă abandonată în ziua nunţii.

Acum câţiva ani, mijloacele de transport în comun erau pline de oameni cu nasul în cărţi, acum, pe parcursul meu, a rămas doar el.

Mă agăt cu disperare de consecvenţa lui sperând să o resuscitez pe a mea.

Suntem personajele personajelor noastre

noreply@blogger.com (Scaietina) — Wed, 20 Jan 2021 06:51:00 +0000

De când cu închisul ăsta, pe sărite, în casă, am tot citit o mulţime de cărţi motivaţionale.

Cică, să devii scriitor nu e greu, trebuie doar să te iei în serios, să crezi că eşti un scriitor şi să scrii măcar 10 minute în fiecare zi.

Nu contează dacă descrii clanţa uşii sau construieşti o dizertaţie despre radioctivitatea stratosferei, important e să scrii. Cum- necum, m-au prins cele zece minute în tren că, şi-aici e o şmecherie, unde te prinde, te prinde, nu ai dreptul să ignori momentul, te pui jos şi-l execuţi cu urgenţă, exact aşa cum se întâmplă cu alte momente de necesitate fiziologică.

Domnul din faţa mea m-a privit scriind, preţ de câteva minute. Apoi, şi-a scos calculatorul şi a început să scrie şi el.

La coborâre nu m-am putut opri să nu trag cu ochiul la pagina lui:

“Doamna de pe bancheta din faţă, adunase în păr, griul astral al dimineţii...”

Ete! Ca să vezi! Poezie pură.

În timp ce, eu scrisesem:

“Domnul aşezat pe bancheta din faţă avea o mască ciudată, un fel de trompă de elefant, a cărui extremitate o putea aşeza peste umăr, la spate, ca un fel de cosiţă de mândruţă extraterestră...”

Suntem personajele personajelor noastre, numai că şi aici e vorba de noroc.

Domnul din faţa mea, evident, nu prea a avut.

Ce să fac, despre clanţa uşii nu ştiu să scriu.

Nicio petala nu e risipita

noreply@blogger.com (Scaietina) — Tue, 29 Dec 2020 10:27:00 +0000

E sâmbătă dimineaţa, o zi de iarnă superbă, însorită, decid să plec cu tinereii clanului patruped, Riţa şi Dodofleaţă, la o plimbare mai lungă prin orăşel.

Bandiţii, cum înţeleg că e vorba de umblat fleaura, cum încep concursul de pipilit alternativ.

Prima, începe Riţa cu piciorul în şpagatul cu extensie de care v-am mai povestit, aici, urmează Dodo, mut de admiraţie, după ce "citeşte" bine fiecare parte a mesajului, urinează solemn, deasupra.

Cred că figura asta e destul de enervată în lumea lor, o fi vreun fel de afront căci, Riţa se întoarce să repete cu figura cu şpagatul, subliniind ceea ce spusese probabil înainte, Dodo, curios, încearcă să afle dacă nu cumva şi-a schimbat opinia şi se pipileşte hotărăt să aibă ultimul cuvânt.

Eu, mă regăsesc cu capetele leselor în mână privind resemnată scena care se repetă la fiecare zece paşi, visând inutil să ajung la capătul străzii.

Deodată o ploaie de petale roşii plutind în aer pe deasupra capetelor noastre se aşterne pe asfalt transformând griul impersonal, rece într-o scenă care mă face să zâmbesc mai ales că pe mustăţile lui Dodo s-au aşezat mare parte din petale. Ridic capul şi văd la geam pitită o bătrânică micuţă care, zâmbind se scuză încurcată pentru incidentul colorat care s-a revărsat peste noi.

Privesc la Dodo şi la Riţa care se scutură la unison încercând să scape de petalele roşii, privesc la rotuarul transformat într-o clipă într-o desfătare pentru ochi, apoi mimez o îmbrăţişare către bătrână spunându-i că sunt minunate petalele ei pe asfalt. Mă priveşte nedumerită dar e bucuroasă de zâmbetul meu, îl ia şi pleacă cu el în casă, astăzi nu va mai fi singură, o să-i povestească muşcatei că a primit un compliment.

Minimalismul minimalistului de rand

noreply@blogger.com (Scaietina) — Sun, 20 Dec 2020 08:53:00 +0000

De fapt, cel mai rău mă intrigă treaba cu minimalismul ăsta.

De când am început să studiez problema cu aglomeraţia inutilă de lucruri din viaţa noastră, dulapul meu cu haine, arată ca o gară cu trenuri deviate. Adică, gol sau aproape gol, pentru că, înăuntru, au rămas doar şapte ţinute pe şapte umeraşe, restul hainelor le-am înghesuit în trei saci negri.

Jupânul mă priveşte nedumerit cum în fiecare dimineaţă, deschid dulapul şi privesc satisfăcută la goliciunea lui ordonată, inspir, expir să circule energia şi-apoi încep să-mi caut haine în sacii negri depozitaţi lângă dulap.

Nu mă ating de ţinutele alea minimaliste, pentru că mi se rupe sufletul de alea exilate în saci.

Jupânul mormăie că nu e deloc normală toată chestia asta şi că, sigur, am înţeles pe dos. Poate, hainele din saci trebuiau să rămână în dulap şi alea de pe umeraş în sac sau poate “ trebuie toate să stea în dulap, dacă tot le-ai cumpărat, acu’ ce e aia, să ai neapărat o emoţie specială cu pantalonii scurţi şi că, nu cumva să-mi treacă prin cap să-l minimalizez şi pe el că atât îmi trebuie să mă bag în relaţiile lui secrete din dulap, e gata să apere dreptul tricoului promoţional de la Guiness de a rămâne pe raft şi pe burtă, până în pânzele albe.”

- Ţi-e mic, măi, nu vezi, încerc să-l conving să-l bage în sacul pregătit anume .

- Ei şi ce, am crescut împreună, face, mângâindu-se pe tricou îngândurat.

- Deci, ai o legătură emotivă cu tricoul, de aia nu vrei să-l arunci, am înţeles!

- Cum să am legături cu tricoul, ce vorbă e asta, e o bucată de cârpă, ia nu mai citi cărţi de astea chinezeşti că nu-ţi fac bine, ai ajuns să stai cu hainele în saci ca Moleşoaia, ţi se pare normal?

- Nu e chinezoaică e japonezoaică dar nu asta e important, important e că mă simt sufocată de haine.

- Păi, e şi normal că te sufoci, stai cu capul în sacii ăia câte o jumătate de oră să cauţi haine, e problema ta, eu şi hainele mele ne simţim foarte bine împreună, să nu te prind că le pui în saci că eu ştiu perfect ce haine am şi le folosesc pe toate, prin rotaţie

Tac din gură şi sustrag pe furiş o flanea şi o pereche de pantaloni dedinfundul dulapului său, le împachetez frumos şi a doua zi îl abordez, pieptiş:

- Uite, jupâne, un cacadou, aşa, de ziua internaţională a vântului.

- Mmmm, mormăie deschizând, neîncrezător, pachetul. Vai, exact ce-mi doream, serios, de când voiam o pereche de pantaloni cu turul mai înalt, aşa ca ăştia şi flaneaua e faină, se potrivesc la fix, mulţumesc frumos dar ce îţi veni? Ieri voiai să-mi faci dulapul ferfeniţă, azi îmi cumperi haine?

- Ţi le-ai cumpărat singur, jupâne, acu vreo doi ani, eu, doar, am făcut pîrtie până la ele.

- Hmm, mă gândeam eu că trebuie să fie o capcană.

- Păi da, q.e.d, am demonstrat ce era de demonstrat.

- Bine, ai învins! Fă şi la mine mişcarea aia cu sacii, dacă zici că le găsesc mai uşor, aşa.

Aşa că, acum, avem şifonierele goale şi patru saci negri în faţa lor.

Jupânul mai bodogăne înainte să se arunce cu capul în saci dar, în general, suntem destul de mulţumiţi.

Am făcut treabă bună.

Mă gândeam chiar, că aş putea să-mi pun o vază cu flori în dulap, după un timp, ai nevoie de niţel suport afectiv vizual să mergi înainte cu minimalismele astea.

Alexa vs Google sau cine îşi dă mai multe aere

noreply@blogger.com (Scaietina) — Tue, 08 Dec 2020 09:09:00 +0000

Odată cu înaintarea în vârstă, ne ocupăm de chestii din ce în ce mai importante. Esenţiale. Ne paşte esenţialismul că tot e la modă. Şi eu, dar mai ales jupânul se ocupă de testarea celor doi roboţei concurenţi cu care ne-am îmbogăţit fauna: o Alexa cu ecran şi un difuzor Google mic şi pântecos.

Alexa are o voce feminină, senzuală e rapidă şi isteaţă foc, Gugălosul e un fel de domn plin de ifose pe care nu-ţi prea vine să-l deranjezi cu nedumeririle tale.

Alexa

Cu Alexa, jupînul nu prea dă la pace că nu i-l găseşte pe Cristi Minculescu dar îi bagă la înaintare, drept alternativă pe Salam şi Guţă et company. Au toată discografia pe Amazon Prime. N-aş fi crezut că globalizarea te poate lovi aşa puternic sub centură.

Dar miezul problemii e altul în acestă discuţie. Pentru că, deşi e dificil de crezut, asta e o discuţie cu miez. Avem rezultatul unui examen extrem de important cu care jupânul a decis să testeze cei doi titani. Tadaaaa!

Dacă îi cereţi lui Alexa să tragă un pârţ(nu vă uitaţi la mine, a fost ideea jupânului, eu roşesc şi când scriu asta), îţi răspunde delicat şi feminin că legile roboticii o împiedică să pricinuiască vreun rău unei fiinţe umane şi că asta cuprinde şi simţul olfactiv.

Dacă adresezi aceeaşi cerinţă Gugălosului, prima dată se alintă bărbăteşte, spunând că nu ştie dacă reuşeşte să facă asta şi apoi, aruncând un oarecum şăgalnic “ Lasă-mă să încerc!”reproduce luuung zgomotul specific.

M-am gândit că e de vitală importanţă informaţia, acum, înainte de Crăciun, să puteţi alege în deplină cunoştinţă de cauză între Alexa şi Gugălos.

Alexa nu spală vase dar îi puteţi cere să vă citească o carte, să vă pună un film, să stingă becurile, să aprindă televizorul, să vă sune rudele, să vă sunaţi de unul singur... Pentru scobitul în dinţi şi alte aere puteţi apela cu încredere la Google.

Upsss! Tocmai am descoperit că şi Google a scos ceva cu ecran poate imi povestiti voi ce ştie să facă.

Tifone cand merge face Plic Poc

noreply@blogger.com (Scaietina) — Mon, 05 Oct 2020 04:41:00 +0000

In Ţara DeDragului din Vale Dixit. Cartea a Cincea

De când se aflase că-i miros lui Tifone picioarele, lui Lili cea Roz nu prea îi mai venea să glumească. Încropi un lighean dintr-un fund de butoi şi-ncepu să testeze diferite licori găsite în camara lui Lili cea Verde. Când una din licori sfârâia, Tifone trebuia să bage şi al doilea picior când nu sfârâia, trebuia să-l scoată şi să aştepte următorul amestec. Aşa se făcu că, un picior sfârâia intermitent în timp ce celălalt stătea nepăsător şi privea toată isprava. Am uitat să vă spun că picioarele lui Tifone se comportau precum două entităţi separate, de aceea le şi numise Plic şi Poc după zgomotul pe care îl făceau atunci când păşea.

Uriaşul se topea ori de câte ori Lili Roz îi stătea prin preajmă, ar fi întors pădurea cu fundul în sus dacă ea, aşa, ar fi dorit.

Se spune că, vrând să glumească cu el, aceasta i-a cerut luna de pe cer să o agaţe în peşteră şi că imediat în noaptea următoare Tifone ar fi fost văzut îngrămădind luna în peştera Lilicăi.

De atunci, Liliroz se gândeşte de cel puţin două ori înainte să ceară ceva, mai ales că toată lumea vrea să găsească hoţul din seara cu pricina, seară când luna a dispărut de pe bolta cerească. Nu ar vrea deloc ca lui Tifone să i se întâmple ceva. Dacă l-ar băga la închisoare ar suferi cumplit fără ea.

E doar un copil închis într-un trup de uriaş, îşi spuse în timp ce-l privea bălăcindu-se în fundul de butoi.

Şi-apoi, nici luna nu părea deloc supărată. Râdea şi chiţăia pe umerii lui Tifone ca o puştoaică invitată la bal. Cunoscându-l, e clar că nu a smuls-o cu forţa de pe boltă, a venit de bună voie, aşa că Tifone nu poate fi acuzat de nimic, l-o fi rugat luna să o ia în cârcă şi s-o plimbe pe ici pe colo, i-o fi şi ei urât sus, acolo...

Deci, nu e nimic adevărat, domnule judecător, dacă aţi găsit urme de Plic şi Poc e pentru că Tifone are licenţă de taximetrist o fi avut vreo cursă rapidă prin zonă.

Textul face parte dintr-un proiect inspirat de cărţi de joc şi alte imagini alternative, imagini care provoaca textul, spun povesti sursa imagine:

Gediminas Pranckevičius

Covidării 2. Tunsul la cordon

noreply@blogger.com (Scaietina) — Sun, 24 May 2020 10:39:00 +0000

Cu carantina asta mai aveau puţin şi-o luau căţeii razna.

În fiecare zi se aşezau lângă uşă şi aşteptau să sune careva la sonerie.

Azi aşa, mâine aşa, cum nici poştaşul nu a mai trecut vreo lună, Von Pluş de Luş începuse să îi explice lui Dodofleaţă cum se apasă pe butonul soneriei, căci:

- Lipsa suspansului la umani dă rezultate dezastruoase, ascultă-mă pe mine!

- Şerioş, întrebă Dodo încercând să se asigure că Luş nu-l păcăleşte din nou.

- Crede-mă, în 15 ani nu i-a înviorat nimic mai mult decât facturile aduse de poştaş. De aia, nici nu latru la el, nu ştiu dacă ai observat!

- Ce să observe, balonul ăsta de păr, umflat, se bagă şi Riţa în discuţie, privind dispreţuitor spre Dodo. A început să-i crească păr şi pe limbă, jur!

- Nu e adevărat, nu e adevărat, eşti rea, uite, uite, nu am nimic pe limbă! Mami, mami Riţa zice că am păr pe limbă...

- Dodofleaţă, bagă limba înauntru că ţi-o mănâncă pisica, mă bag şi eu fără să ştiu în ce mă bag.

-Aşa, du-te, cu pârâtul la mama! Antipaticule! Mrrr..

- Pişică- pişică, a zis mami că o să mâncăm o pişică, începu să facă tumbe Dodofleaţă, fără să bage în seamă mîrîitul Riţei.

Până la urmă, s-au răzgândit cu sunatul mai ales când au văzut că jupânul şi-a făcut de lucru cu maşina de tuns.

- Tati, de ce te-ai legat la cap, cu cordonul ăla, întrebă Dodo, asistând curios la operaţiunea “ Tundeţi batalioane române, Carpaţii”.

- Ca să mă tund mai bine, răspunse jupânul mijind ochii ca lupul din Scufiţa Roşie.

- Bravo, tati, pe mine m-au legat cu un lanţ care venea din tavan, când m-au tunş. Noroc că era mami cu mine şă-mi dea curaj, vrei şă o chem pe mami şă te ţină de cordon? Mmmai ales că, nu cred că l-ai puş bine. Şe pune în jurul gâtului.

- Nu vreau să mă spânzur, vreau să mă tund împrejurul cordonului.

- Aha, bine, tati, atunci mă uit şi eu şă-ţi şpun unde e împrejurul, se oferă, Dodofleaţă, amabil ca întotdeauna.

&&&

După jumătate de oră, apare jupânul cu Dodofleaţă după el, amândoi, mândri, nevoie mare.

- Eh, ce ziceţi? M-am tuns bine la spate?

- Fuuuoarte bine, bine spre perfect, răspund fără să clipesc eu. La vremuri noi, tunsori noi.

- Zici?

- Mai încape vorbă? Uite, întreabă-l şi pe Luş dacă nu mă crezi pe mine!

CoVidării

noreply@blogger.com (Scaietina) — Sat, 16 May 2020 11:16:00 +0000

Între timp, mi s-au creat nişte punţi neuronale noi, deschid siteurile cu metrica coronovirusului mai des decât clipesc, multe alte punţi, mai ales cele care mă trezeau şi mă trimiteau la muncă s-au atrofiat şi mă aşteapt să cadă. Nu se aude nimic din zona lor. Cine ştie ce-o să mă fac când vor deschide ăştia tot.

&&&

De la o vreme, avem mai multe radiografii decât poze în albumul de familie.

&&&

Ieri, m-am plimbat prin Veneţia.

Voiam să o mai văd încă o dată, aşa, goală, fragilă, maiestuoasă, cu gondolele aliniate la buza canalului, străduţe pustii şi canalele prezidate de pescăruşi.

După ce am umblat din pod în pod, exaltată, am încălecat şi pe un vaporaş să simulez zborul la firul apei.

Veneţienii între ei se simt aproape stingheri şi dezorientaţi. Dacă te opreşti să fotografiezi câte ceva se uită cu speranţă la tine.

Poate eşti o turistă, poate s-a terminat lokădanul ăsta care i-a lăsat prea brusc, singuri, cu nevoile lor.

Un bătrân sprijinit pe un rolator de care are agăţate sacoşe, sacoşele, pungi, punguliţe, bântuie străduţele dintre poduri. Nu cere. Vinde. Are opt sardine puse într-o cutie veche de îngheţată. Masca o ţine agăţată pe-o ureche.

Mă priveşte direct în ochi şi mă întreabă:

“Vuoi sardei? ”

Sigur că le-aş vrea, le-aş plăti în aur numai să-i aduc o fărâmă de speranţă în priviri dar nu am bani, am plecat doar cu card şi buletin de acasa, să nu am multe de dezinfectat la întoarcere, aşa că, trec mai departe fără să spun nimic.

Tristeţea din privirea lui se lipeşte de mine ca o haină udă pe ploaie.

Nu am mai plâns demult, probabil de asta îmi ţâşnesc lacrimile acum, aveau nevoie de o declaraţie pe propria răspundere

Medalie cu aroma de crenvursti

noreply@blogger.com (Scaietina) — Sun, 06 Oct 2019 09:23:00 +0000

M-am gândit că dacă l-aş fi lăsat să doarmă, ar fi putut să-şi înceapă viaţa socială cu mentalitate de învins, aşa că l-am rostogolit din poală, direct, sub privirile necruţătoare ale spectatorilor.
Concursul nu era complicat, trebuia să treci prin faţa juriului în pas alert şi cu nasul cât mai pe sus. Mie, în ultimul timp nu prea îmi stă nimic în sus dar Dodoşenia are mereu atitudine de paşă plictisit de adulaţia curtenilor aşa că, a executat proba fără măcar să bage de seamă că a executat-o.

Apoi, netam-nesam, juraţii l-au înhăţat, l-au pus pe masă şi au început să mi-l pipăie peste tot, inclusiv sub coadă, inclusiv în gură, unde au constatat că aşezarea dinţilor e conformă cu astrele pedigriului. Au urmat ceilalţi concurenţi, care mai mare, care mai mic, inclusiv madam cu câinii din cuşcă.

Cât am mai mâncat nişte gogoşi, cât ne-am mai uitat la diverse scheme de făcut pipi, hop, se anunţă în difuzoare că Dodofleaţă a trecut în semifinală.
Ete, pentru varianta asta nu eram pregătită, nici măcar cu o batistă.
Ne aşezam la start să refacem plimbarea cu nasul pe sus, alături de buldoaga care deşi nu avea atitudinea lui Dodo, mergea pe lângă stăpână-sa fără măcar să clipească.
Şi Dodofleţă a început bine, hotărât să le arate cum e pasul de paradă numai că, pe la jumătatea drumului, când am ajuns cot la cot cu buldoaga s-a oprit şi-a început să-şi mişte nasul în sensul acelor de ceasornic.
- Băi, Dodo suntem la un pas de podium, priveşte, te aşteaptă marele premiu, o pungă de cârnaţi şi medalia, am încercat să-i explic cum stă situaţia pe scurt dar el nimic. Cu botul înainte şi cu ochii boldiţi ţintă spre mâna fătucăi, a abandonat traseul oficial, tărăindu-mă până în dreptul adversarei, unde aveam să dezleg misterul comportamentului brusc anarhic şi contra constructiv.
Fătuca ţinea dosit în palmă un crenvurşti cu care ademenea buldoaga să meargă.
Măslina lui Dodo a detectat tărăşenia şi a fugit să-şi reclame partea lui de pradă, aliniindu-se rapid la cohorta concurenţei.

Mişcare care ar fi putut să-l coste locul întîi dacă nu aşa fi fost eu să fac contestaţie pentru practici incorecte şi doping neruşinat.
Juriul văzându-mă cum flutur din jalbă a înţeles că trebuie să fie imparţial, aşa că i-a dat oropsitului atât locul întîi cât şi crenvurştiul sechestrat.

Madam Concursionista a devenit verde pal la nominalizarile câştigătorilor, a luat punga cu cârnaţi de consolare, care semănau suspect de mult cu cei de la premiul întîi şi a plecat ofensată.

Noi am plecat cam obosiţi, dar deh! cine a zis că e simplu să încerci să fii vedetă. Chiar şi pentru o zi...

Pentru cei care nu ii cunosc pe membrii grupului organizat de căţei al familei Cirlan, am adunat textele despre ei într-o pagină.

Am numit-o Planeta căţeilor şi o puteţi accesa ori din pagina principală ori chiar de aici:

Planeta Căţeilor

Lepadarea de pedigree

noreply@blogger.com (Scaietina) — Mon, 09 Sep 2019 04:23:00 +0000

Zis şi făcut, la prima ocazie, a se citi primul concurs, ne-am spălat, ne-am pus balsam, ne-am scos nişte scaieţi din mustaţă( numai el, ce va închipuiţi) şi-am plecat încrezători direct spre podium. Domnişoara Riţa a refuzat cu îndârjire să meargă, Luş nici măcar nu s-a obosit să ne privească din subpatul unde se retrage atunci când e foarte hotărăt.

Dodofleaţă e încă în faza în care nu-mi refuză nimic, merge cu mine pînă-n pânzele albe, cu condiţia ca pânzele albe să nu se afle la mai mult jumătate de kilometru.

Am ajuns când organizatorii întindeau aţe, pancarte, afişe aşa că, am avut timp să socializăm şi să îi lingem pe picioare(numai el, ce vă închipuiţi) pe toţi cei prezenţi.

O buldoagă de mărimea unei vinete turceşti, un bichon îmbrăcat c-o cravată de marinel, doi pitbuli cu alură de cerberi, alţi prichindei cu rasă şi atitudine incertă, se citea în tremurul cozii că erau toţi, ca şi noi, la prima încercare.

Într-un colţ îndepărtat se vedea totuşi o agitaţie mai simandicoasă. Două cuşti şi câteva băbătii care se învârteau primprejur nu puteau să-i scape lui Dodo, mai ales că datorită celor trei moaţe aranjate anterior putea să şi vadă destul de bine. Aşa că ne-am apropiat curioşi.

De sub o instalaţie complicată de pacheţele portocalii se putea ghici silueta câinilor închişi înăuntru. Bazele cuştilor erau tapetate cu covoraşe absorbente deja pipicite dar madam proprietara nu părea dispusă să observe aşa că, amărâţii stăteau resemnaţi deasupra. În general, toată atitudinea lor era resemnată. Bălteau în propria lor urină fără urmă de interes pentru agitaţia din jurul lor.

În faţă mea aveam, în sfărşit, o concursionistă profesionistă.

A deschis una din cuşti, a scos afară unul din căţeluşi şi s-a apucat să desfacă cu dexteritate pacheţelele portocalii in care erau impachetate suvite din parul câinelui. Dintr- o valijoară a început să scoată perii, clame, fixativ, geluri şi a trecut la atac. Gesturile ei erau reci şi precise, niciun fel de trandeţe pentru fiinţa micuţă de sub mâinile ei. După ce a teminat-o de flocăit a început să-i toarne pudră de talc să îi usuce lacrimile şi bărbiţa, fără să facă mare caz de faptul că un sfert din pudră ajungea în ochii şi în nasul creaturii.

O tristeţe grozavă m-a cuprins, as fi vrut să-mi fi putut permite să deschid cuştile şi să-i eliberez din nenorocirea lor poleită. Nimeni altcineva nu s-a scandalizat, sunt practici normale, lumea concursurilor de frumuseţe, cele serioase, arată cam aşa în culise.

L-am luat pe Dodofleaţă în braţe şi i-am promis că va trăi ca şi cum pe taică-su l-ar fi chemat Azorel.

A oftat mulţumit şi-a adormit în braţele mele cu doar cinci minute înainte de începerea concursului.

(va urma)

Pentru cei care nu ii cunosc pe membrii grupului organizat de căţei al familei Cirlan, am meşterit o pagină unde puteţi găsi cu uşurinţă toate textele în care povestesc de ei. Am numit-o Planeta căţeilor şi o puteţi accesa ori din pagina principală ori chiar de aici:

Planeta Căţeilor

Concursionista de ocazie

noreply@blogger.com (Scaietina) — Sat, 31 Aug 2019 10:42:00 +0000

Ar fi putut fi începutul unei o noi etape dacă ...

Jupânul nu ar fi atât de refractar la noutăţi. Când i-am spus să cumpere un biberon în drum spre casă, respiraţia i-a devenit brusc, sacadată.

- Aoleu, e cineva însărcinat! Alex? Rares?

- Ăştia sunt fii tăi de sex masculin, în teorie nu pot rămâne însărcinaţi deci, încearcă să reţii mai mult aer în plămâni, te rog! E pentru Dodo.

- A, bine, pentru, Dodo... Adică? Vrei să îi dai bobiţe cu biberonul?

- Nu, nu, trebuie să îi dăm apă cu biberonul să nu-şi murdărească bărbiţa, m-a certat o concursionistă de asta că i-am îngălbenit barba.

- Ce e aia o concursionistă? - mă întreabă jupânul cu tonul lui de scărpinat în cap.

- O contorsionistă a concursurilor canine, dragă. E ceva la care am început să aspir brusc de când am înţeles că Dodo are potenţial.

- Aha! Şi toate astea s-au întâmplat în doar trei ore de când lipsesc de acasă?

- Ehe, jupâne, în trei ore câte vieţi nu se fac şi se desfac...

- A, să nu trecem la ameninţări, pare să bată dumnealuiul în retragere. Şi totuşi, sunt curios. Care a fost momentul, scânteia, care te-a făcut să ai aşa o revelaţie? Când s-a zvârlit de pe masă direct pe burtă ca o broască sau când s-a închis în duş şi-a patinat, jumătate de zi, pe gresie crezând c-o să iasă pe partea cealaltă?

- Hai, măi, că nu-l duc la concursuri de inteligenţă, ci de frumuseţe. De aia trebuie să-i salvăm bărbiţa, cumpără biberon!

- Nu cumpăr niciun biberon, lasă căţelul în pace, se răzvrăteşte neaşteptat jupânul.

Fără să ştie, cu atitudinea lui decisă, pusese bazele primei asociaţii fără scop lucrativ: “Salvaţi căţeii albi cu bărbiţe galbene de tirania biberonului”.

Mie nu mi-a mai rămas decât să mă opun proletar drept pentru care, am cumpărat un biberon special, din plastic ecologic, seamănă mai mult cu o minge călcată de tractor, pe care, Riţa a învăţat să-l folosească ca pe un pistol de apă aşa încât, acum nu e ud, constant, doar pe bărbiţă ci cam peste tot, pe unde-l nimereşte căci bandita nu permite încălcări teritoriale în niciun fel de circumstanţă.

Va urma, evident

Planeta Căţeilor

Cu biberonul in arborele genealogic

noreply@blogger.com (Scaietina) — Sun, 25 Aug 2019 12:20:00 +0000

La un moment dat, am observat că nu toţi shihtzuiţii sunt atât de murdari ca Dodoşenia.
Cei mai mulţi erau cu părul în ordine, cu fundiţe şi fără scaieţi pe coadă. Mi-am dat seama că trebuie să mă informez neaparat, când ăsta mic a început să cadă la fiecare doi paşi împiedicându-se în propriile cosiţe.
- A, zice o doamnă cu o shiţucă mică şi delicată ca o păpădie. Trebuie să mergeţi cu el, o dată la două săptămâni la tuns, spălat şi coafat. Apoi trebuie să-i daţi apă cu biberonul, vedeţi cum toată bărbiţa a început să se îngălbenească? Asta înseamnă că îi daţi să lingă apa, nu-i aşa? face spre mine, brusc, cu un ton acuzator.
- De fapt, nu o linge, o lipăie, de fapt nici n-o lipăie, se aruncă în tigaia cu apă ca un taur în mijlocul cirezii. De când îl am pe el nu mai spăl pe jos în mod tradiţional, ci în shiţui style, e un mop extrem de eficient, mai ales pentru colţuri. Aţi observat şi dumneavostră cred, îi spun pe un ton complice.
- Oh, nici vorbă, se ofensează madam, instant, Bernadette bea apa numai cu biberonul.
- Ah, de asta are bărbiţa aşa albă, adaug în timp ce încerc să ies onorabil din complicitatea risipită nemilos.
“Nişte sclifosite” face Luş semn că discuţia e inutilă, încercând să facă pipi pe bastonul doamnei.

- Eh, depinde ce vrei să faci, dragă, îmi explică alt domn cu un shihtzu bătrân care încearcă nişte fandări în faţa Veveriţei. Dacă vrei să-l duci la concursuri, atunci trebuie să-l ţii în cuşcă, să-i strângi părul în pacheţele pentru că nu i-l poţi tăia, să-i dai apă cu biberonul şi să-l înveţi mersul de paradă...
- Să-l ţin noaptea în cuşcă? Ar trebui să găsesc o cuşcă foarte mare, să încapă şi Luş Von Pluş şi Riţa Veveriţa, dorm împreună de obicei.
- Nu, n-ai înţeles, dacă vrei să-l pregăteşti pentru concursuri, trebuie să stea în cuşcă toată viaţa lui şi zi şi noapte, nu îl scoţi afară la plimbare, altfel i se strică părul şi nu are nico şansă de calificare. Îl vezi pe Giulio, mă întreabă făcând semn spre căţelul aferent, acum e bătrân nu mai facem concursuri dar de fapt, el e Giuliano della Panfilia, nu ştiu dacă ai auzit de el, e dublu campion european şi ani la rând vicecampion mondial, e fiul lui Dilemma Die For You, mi se pare imposibil să nu fi auzit măcar de taică-su, e o legendă.
- Exact, aleg eu să scap printr-o tehnică evazivă.
- Exact, ai auzit sau exact, nu?
Nu e nimic de făcut, se vede că moşul nu acceptă situaţii neclare . Se opreşte să audă răspunsul meu vreme de-o secundă, apoi hotărând că n-are niciun sens să afle, porneşte nestingherit să-mi povestească câte premii şi concursuri a câştigat Panfilică de Julien şi de câte ori a ieşit campion european absolut.
“Campionul lui Peşte Fript” mârîie Luş dispreţuitor spre Julien, “face pipi ca fetele, nu vezi? Mah”, mai adaugă şi întoarce coada la problemă, primul. Veveriţa a plusat urgent, cu a doua coadă.
Eu neavând coadă, m-am ocupat cu desprinderea lui Nătăfleţă de pe pantofii moşului.

Băi, ce-şi mai inventează unii oameni! Auzi, Dilemma Die For You, pfuai!
- Dodoşenie, îl iau la întrebări în drum spre casă, ia, spune, tu cum îl cheamă pe taică-tu, să ştiu dacă te bag în cuşcă, te trec la biberon şi te duc la concursuri.
“Piticanie, ai încurcat-o, roagă-te să-l cheme Azorel, pe taică-tu, că aia nu-i viaţă, băiete, crede-mă”, îl încurajează Luş baritonal.

Asta mic cu limba între dinţi, semn de mare nedumerire, se prăbuşeşte lângă uşă, fără să-şi mai bată capul. Ce-o fi, aia o fi, măi, mami!
În sunetul sforăiturilor lui mici, desfac şi mă apuc de citit certificatul său de pedigree:

Simon della famiglia Contarini,(asta fiind numele lui oficial) genealogie:

Mama: Idiana della famiglia Contarini

Tată: Mekong Jiang J.T. Kirk

Bunic: Santosha Eye Catcher (campioana)
Bunica:Mekong Jiang Kailash

Străbunic:Eros from Audrey Paradis (campion)

Străbunica: LizTaylor

La auzul numelor, Riţa a scos un ţipăt mic şi ascuţit. Ar fi putut fi începutul unei o noi etape dacă ...

Planeta Căţeilor

Mama cuiva

noreply@blogger.com (Scaietina) — Thu, 22 Aug 2019 05:53:00 +0000

Dacă apuci să fii mamă chiar şi o singură dată, rămâi cu instinctul matern activat pentru totdeauna. Îl mai bagi tu pe avarie cât se duc başbuzicii pe la casele lor dar asta nu înseamnă că nu ştii imediat când un puiuţ, de oricare rasă o fi el, a rămas singur prin boscheţi.

Aşa că, ieri, când m-am întors acasă un piuit suspect ca tonalitate, mi-a zgândărit instinctul despre care spuneam. Dă-i şi caută, dă-i şi te uită, într-un sfârşit, găsesc un prichindel maro care ţipa disperat. L-am păzit din ochi vreo trei ore bune, sperând că, aşa cum l-am auzit eu de după termopane o să-l audă şi rătăcită de maică-sa, dar ţi-ai găsit!

Ştiam că puişorii trebuie lăsaţi în locul în care îi găseşti dar cum era deja noapte am considerat că o să aibă mai multe şanse dacă îl iau în casă.

I-am făcut culcuş într-o cutiuţă de carton şi-ntr-un târziu a adormit cuminţel.

Dimineaţă, chiar, foarte de dimineaţă aud un strigăt disperat pe care fara sa stiu cum, l-am identificat, era o mamă, fix, sub fereastra mea.
Mă scol buimăcită căci între timp uitasem că am şi un penat printre blănoşi deschid fereastra şi văd o pasăre micuţă maro pe acoperişul garajului care vocifera de mama focului.

- Ce ai, soro? În loc să zici, mulţumesc, că l-am ţinut la căldură, mă cerţi?

Dar ea, nimic, dă-i şi dă-i, mi-a tras o papară să o ţin minte.

Fără să mai comentez, se spune că aduce ghinion să te cerţi cu o mierlă mai ales dacă stai cu puiul ei în sân când o faci, am coborât repejor în curte şi am lăsat gălăgiosul de unde l-am luat.

Nu i-am mai urmărit dacă l-o fi tras maica-sa de urechi, dacă l-a luat cu duhul blândeţii că or avea şi ei instituţiile lor să se sesizeze, la o adică.

Cat mananca un shih-tzu

noreply@blogger.com (Scaietina) — Thu, 15 Aug 2019 07:50:00 +0000

Când vine vorba de mâncare, Nătăfleaţă străluceşte de inteligenţă. Nu mestecă, să nu piardă timp, aspiră. În prima seară crezând că blănosul stătuse nemâncat, l-am “compătimit” cu patru castroane de bobiţe pe care le-a aspirat într-un ritm năucitor. În timp ce-i umpleam al cincilea castron au început să mă roadă nişte bănuieli mai tare decât pantofii şi m-am oprit.

Au urmat zile intense de căutări despre cum trebuie să te comporţi cu un pedigrist flămând şi-am aflat că toată rasa lor e aşa hămesită şi dacă nu eşti atent cu gramajul devin nişte chestii pe care nu mai reuşeşti să le scoţi la plimbare pentru că nu ştii de unde să le apuci.

Rasa a fost creată la comandă, se voia un câine atât de mândru şi îngâmfat cât să se asorteze cu atmosfera dormitoarelor imperiale, un câine leu, aşa cum presupuneau chinezii că o fi un leu că de văzut nu văzuseră încă unul în carne şi oase.

Cam ca în bancul ăla:

- Chineze, ai văzut leu?

- Eiii, n-am văzut dar cred că seamănă cu o maimuţă sau poate cu un elefant.

- Ce mi-e una, ce mi-e alta...

- Dar aş putea să-l copii, Jan-Jin-Cio a făcut mai multe statui cu lei.

- Păi, el a văzut vreun leu?

-N-a văzut, dar el are canal direct cu Budha, e artist.

Uitându-mă cu atenţie la rezultatul crăcănat din faţa mea, îmi vine să cred că Budha o fi încurcat cel puţin, două sau trei canale între ele:

- urechile clăpăuge la cea mai mică mişcare tind să se înnoade la spate ca un batic

- gura o combinaţie ciudată între rechin şi o broască cu dinţi

- coada super îmbărligată se termină sub formă de gogoaşă americană

- nasul e un fel de măslină uriaşă care se mişcă în ritm de cha- cha cha

- sare şi se căţară peste tot ca o capră de munte

- sforăie ca un soţ după zece ani de căsnicie

- merge de parcă urmează să se deşurubeze în mai multe părţi componente

Jogging in stil shih-tzu

- luat în braţe prinde imediat forma braţelor un fel de leşin languros din care nu ai niciun interes să te desprinzi

Oricum, să strecor şi informaţii utile pentru cine la fel ca mine are nevoie de suport tehnic. Veterinarul mi-a spus să-i dau 90 de grame de mâncare pe zi, că sunt bobiţe sau altceva, nu conteaza, 90 gr să fie.. Ce să zic mie nu-mi prea iese, că e şnapan şi mă face să îi mai scap câte ceva mai ales când le dau şi celorlalţi. La 3 luni avea deja 4 kilograme jumatate, acum la 7 luni are şase kilograme.

Încercarea mea de a compensa surplusul de greutate cu mişcarea nu prea are mare succes pentru că e la fel de leneş ca un Panda, dacă încerc să prelungesc traseul, se trănteşte pe burtă cam la fiecare zece de paşi aşa cum, de altfel aş proceda şi eu, dacă nu ar trebui să joc în rolul de adult responsabil.

Planeta Căţeilor

Alta belea ...

noreply@blogger.com (Scaietina) — Sun, 11 Aug 2019 10:01:00 +0000

La vârsta mea, oamenii fac lucruri trăsnite. Sar cu paraşuta, îşi fac selfie-uri cu grizzly împăiaţi sau mai puţin împăiaţi, îşi cumpără rulote, ies la pensie (norocoşii), cresc nepoţi, fluturi de varză, eu, ce să fac dacă nu-mi doresc deocamdată să sar cu paraşuta? Mi-am mai luat un căţel, ce vă închipuiaţi?

Din aprilie, densitatea populaţiei canine pe metru pătrat a depăşit, densitatea populaţie umane pe acelaşi metru pătrat. Cine, de ce, cum aşa, te-ai ţăcănit sunt întrebări care vin pe buze spontan şi apun la fel cum vin, în lipsă de răspunsuri.

S-a întâmplat şi gata!

Un alt crăcănat blănos, a intrat pe uşa casei noastre şi rămas a fost.

Dacă în cazul lui Lus von Pluş şi a Veveriţei, nobleţea ţinea de caracter, individul în chestiune a venit cu pedigreeul atârnat de vârful cozii lui de Shihtzu care este.

Ne-am chinuit mult cu numele că e cam greu să găseşti un nume dacă nu poţi privi câinele în ochi iar pe el nu reuşeşti să-l priveşti în ochi decât după ce-i faci trei moţuri în frunte dar până la urmă am decis: Dodo Nătlăfeaţă de Dodoloaţă.

Dodoloaţă pentru că e rotund şi promite să devină şi mai şi, Nătăfleaţă pentru că dacă îi mişti un deget prin faţa ochilor cu oarece rapiditate adoarme, sprijinit, pe ce găseşte. Dar te joci cu nobleţea de rasă? Nu te joci că nu ştii cu ce te joci şi te poţi frige cât ai da din coadă.
Bineînţeles că s-a schimbat dinamica, ierarhia clanului crăcănat s-a sfărâmat încă o dată, Luş care abia se obişnuise cu ideea că de Riţa Veveriţa nu mai scapă s-a trezit brusc cu un alt mucos de suportat şi de educat. La vârsta lui!
A oftat de s-au cutremurat tablourile pe pereţi şi a început să-l trateze cu atâta indiferenţă încît Riţa vrând-nevrând a trebuit să preia prerogativele de tutor. Cineva trebuia să-l înveţe cum să-şi dea ochii peste cap când vrea să obţină ceva.

Va continua

Planeta Căţeilor

De pe o frecventa

noreply@blogger.com (Scaietina) — Mon, 15 Jul 2019 04:44:00 +0000

Jupânul a cumpărat un televizor uriaş şi l-a agăţat în sufragerie.

Desen de Juri Masoni

Deschizi uşa şi gata, televizorul se învolburează, se învârtejează şi zbang! te trezeşti pe o plajă tropicală sau pe un vârf de munte semeţ, pe malul unui lac incredibil de albastru, pe coasta amalfitantă sau în tramvaiul ăla galben din Lisabona.

Orice îţi doreşti e acolo la o zvârlitură de telecomandă.

Eu prefer hamacul ăla galben, îl ştiţi ... şi sunetul fâş- pâş al oceanului.

Fâş, pâş, fâş, pâş şi eu mă legăn...

Stau acolo până cineva rămas în casă strigă de foame. În cosecinţă de cerinţă fac zapping care e ceva ca un sap-ing pe telecomandă şi găsesc o emisiune cu bucătari deştepţi care se întrec în zornăit de polonice. Las flămânzii casei să viseze la cireşele de pe tort şi eu plec la piscină, exact, la măsuţa aia cu pahare cu umbreluţe.

Televizorul meu e atât de mare şi deştept încât ştie mai bine decât mine ce ar putea să mă intereseze. Are o funcţie de deşteptăciune super smart pe care o poţi dezactiva la o adică, dar ce interes aş avea să o dezactivez. Lasă, să fie el deştept, acolo, şi pentru mine.

Dacă totuşi sunteţi interesaţi să mă găsiţi, e de ajuns să apăsaţi butonul de căutare, scrieţi numele meu şi televizorul o să trimită vreo frecvenţă să mă caute.

La bună vedere!

Despre cafea si dusul la toaleta

noreply@blogger.com (Scaietina) — Sun, 12 May 2019 05:46:00 +0000

O risipă importantă de bani în călătoriile prin Italia ar putea fi provocată de o cerinţă pe care n-o s-o puteţi ignora şi anume, dusul la toaletă.

Cu un euro de persoană, atât cât costă sa intrati la baile publice, mai bine căutaţi un bar, beţi o cafea şi folosiţi toaleta barului respectiv.

Sufăr de o formă de rasism moderat, încerc din răsputeri să mă tratez dar până îmi iese vă recomand cu ardoare să evitaţi barurile chinezeşti. Nu e simplu, le-au cumpărat aproape pe toate dar dacă insistaţi o să mai găsiţi şi baruri neaoşe. Principalul motiv pentru care spun asta se referă la curăţenie, barurile şi localurile chinezeşti lasă mult de dorit în privinţa asta.

Adăugați o legendă

Băutul cafelei în Italia e o chestie serioasă, nimeni nu glumeşte cu asta.

Dis de dimineaţă se beau trei cafele: una, acasă, imediat după trezire, alta, la barul cel mai apropiat de casă, următoarea la barul cel mai apropiat de locul de muncă, apoi, ta-tam! pe la 10,00 se aude, din nou, zdrăngănit de ceşti, încă una, imediat după masa de prânz. După care, ori se cască încontinuu până la următoarea cafea care de obicei e servită după cină, ori se mai bea una, la ieşirea din tură.

Mă rog, important e să ştiţi că, e o chestie absolut normală să vrei să bei o cafea la fiecare adiere de tufiş şi că e mai convenabil să beţi o cafea când aveţi nevoie de-o toaletă.

Alte câteva lucruri despre cafea, pe care probabil le ştiţi deja dar, na, dacă tot m-am pornit:

Caffè ristretto - în ceşcuţa cât un degetar, maşina aruncă zgârcită doar două picături, să zicem că e un fel de esenţă de cafea. Eu am băut de două ori: o dată din greşeală şi a doua oară încercând să mă dau mare, de fiecare dată am privit pe fundul ceştii să văd dacă nu mi-au rămas incisivii acolo, pentru că, exact asta era senzaţia.

Caffè normale sau liscio(pronunţat lişio), comparativ cu ristretto e o risipă de lichid, adică vine umplut degetarul de ceaşcă. Chiar şi băutul acesteia cere un pic de antrenament.

Caffe macchiato e, de fapt, un normale cu-n strop de lapte, care o face mai băubilă pentru cei obişnuiţi cu cafeaua la ibric.

Cappucino este un sortiment foarte cunoscut, diferenţa dintre cappuccino şi cafeaua macchiato stă în cantitatea de lapte, drept pentru care, vine servit într-o ceaşcă mai mare, nu într-un degetar.

Dacă aveţi probleme cu vezica şi vă e teamă de să nu începeţi să tremuraţi de la atâta cafeină, puteţi cere un orzo(orţo pronunţat) care e un înlocuitor, e făcut din orz, cred că aduce puţin cu nechezolul de odinioară, sau un deka( cafea decafeinata) care e absolut delicioasă, nu se simte absolut nicio diferenţă între cea normală şi cea decafeinată.

Preţul e cam peste tot un euro, cappuccino e în jur de 1,20 euro cu condiţia să o beţi, în picioare, la bar. Dacă vreţi să vă aşezaţi preţul se schimbă, poate să ajungă la 2 sau 3 euro de cafea, depinde foarte mult de loc, zonă. Regula asta se aplică, de obicei, barurilor aflate în preajma punctelor turistice importante.

Ah, uitam, să adaug cafeau cea mai subversivă, caffe corretto, o şmecherie de toată isprava, numai bună de adormit nasul soţiilor iscoditoare. Cafelei îi vin adăugate 5 ml de grappa(ţuică) sau alte diverse lichioruri.

Sursa foto

Lehamite

noreply@blogger.com (Scaietina) — Sun, 14 Apr 2019 16:33:00 +0000

Campania de denigrare a românilor a trecut de la ziare, ştirile alarmante de la ora 5, unde orice infractor de altă naţionalitate rămâne ”un infractor” dar când e vorba de un român, vine numit român de la începutul ştirii, a trecut spuneam, la filme.
E greu să găseşti un film italian contemporan în care rolul personajului prost, murdar şi hoţ să nu fie rezervat- românului.
Aseară am văzut un film "Tonno spiaggiato" - in traducere “Un peşte(ton) pe uscat”, făcut de un băiat tânăr care şi-a făcut vânt de pe youtube direct în studiourile cinematografice, Franc Matano e numele lui. Comedioară începe ca o furtună într-un păhărel de ţuică şi ajunge inevitabil la personajul Antonela, românca.
Scena începe cam aşa:
Trei femei vorbesc cu personajul principal, jucat chiar de Franc Matano ăsta, care se preface a fi preot:
Gazda prezintă preotului musafirele sale:
- Ea e Dora.
- A, Dora, bucuros să te cunosc, răspunde preotul.
- Ea e româncă, continuă gazda, prezentând-o pe următoarea musafiră.
- A, Românca, mă bucur să te cunosc, zice iar preotul, întinzând mâna.
- Nu, zice cea care joacă rolul româncei, Antonela.
- A, zice preotul, vine din România, nu se numeşte Românca, privind contrariat spre gazdă.
- Da, răspunde gazda, de fapt, nu e grav dar anumite lucruri trebuie spuse de la început.
Actiunea se mută apoi în baie unde în spatele unei perdele de duş preotul ascultă confesiunile femeilor. Se ajunge la confensiunea Antonelei care pare că durează ceva mai mult, motiv pentru scenarist să mai bage degetul în borcanul cu replici rasiste:
- De ce-o fi durând atât de mult, confesiunea Antonelei, întreabă Dora, au trecut două ore şi jumătate, ce-o avea aşa de mult de confesat?
- E româncă, la ce te aşteptai? răspunde gazda şi amândouă dau din cap cu subînţeles.
Obiectivul se mută din nou, în baie, unde descoperim că Antonela nu are nimic de mărturisit ci face ce fac toti romanii, nu? Cerşeste. Cu mâna întinsă şi glas plângăcios:
- Te rog, părinte, poţi să-mi dai 5 euro?
- Pentru ce?
- Pentru fiul meu ... spital... mulţi ani
- Vai, ce s-a întâmplat, întreabă părintele.
- E medic primar, nu-mi dă niciun ban, niciodată.
- A, nu, cere-i lui bani, eu nu pot să-ţi dau bani pentru asta.
- Atunci, dă-mi pentru unica mea fiică blondă care se află în cer de trei ani, de acum...
- Ah, îmi pare rău zice preotul, ce s-a întâmplat?
- E stewardesă , zboară mereu, nu o văd niciodată, nu dă euro pentru Antonela, te rog, părinte...
- A, nu nu , Antonela nu pot să-ţi dau bani pentru aşa ceva.
- Atunci, dă-mi 5 euro pentru singurul meu fiu blond care stă sub pământ de 5 ani.
- Ah, da? Ce e ăsta? Miner?
- Nu, zice sec Antonela, e mort, cred că viermii fac mare petrecere înăuntru lui, eu am nevoie de 5 euro pentru flori mormânt, continuă, milogindu-se.
Preotul scoate în sfârşit 5 euro, iar Antonela îi pupă mâinile, umilă:
- Mulţumesc, părinte, mulţumesc, tu mereu bun cu mine.

Şi-am încălecat pe-o şa pentru că am preferat să închid televizorul deci nu ştiu cum s-o fi terminat cu Antonela, dacă cineva i-a mai reperat onoarea ei de româncă dar nu prea cred.
Nici în viaţa reală nimeni nu se prea străduie să monitorizeze flecuşteţele astea, baştanii, fără număr, de acasă sunt prea ocupaţi cu urinatul pe pereţii istoriei.
Mah!

La umbra ficusului cresc viteji

noreply@blogger.com (Scaietina) — Sat, 29 Dec 2018 14:54:00 +0000

Odată cu înaintarea în vârstă, unora li se întâmplă să chelească, altora să facă burtă, Georgel nici una, nici alta, începu să facă salturi temporale.

Şi doar, trecuse cu destulă uşurinţă peste celelalte etape ale vieţii, nimic nu prevestea că tocmai vârsta care ar fi trebuit să-i aducă tihnă şi înţelepciune să-l arunce nemilos în misterioasa şi învolburata încrengătură a liniilor temporale. Niciodată nu se simţise atât de speriat, avea nevoie de ajutor, avea nevoie de cineva care să înţeleagă ce i se întâmplă.

De aceea, uitându-se, când într-o parte când în alta, cu mare atenţie să nu fie văzut, sună, la uşa unei case vechi, în dreptul inscripţiei cu numele dr. Mihai Viteazul, specialist în probleme psihice, psihotronice normale şi paranormale.

Uşa se deschise cu un clic absolut banal, lăsând vederii o sală de aşteptare care nu oferea mai multe indicii decât clicul uşii.

O voce care părea să vină din tavan îl invită să înainteze:

- Poftiţi, vă rog, următorul!

- Bună ziua, dădu bineţe cabinetului gol, Georgel.

- Ajung în câteva secunde, vă rog, acomodaţi-vă, se auzi de alături vocea baritonală a bărbatului care îl invitase să intre.

Georgel se aşeză emoţionat pe un colţ al canapelei care trona în mijlocul camerei.

Doctorul, o namilă de om de cel puţin doi metri, apăru, într-un sfârşit, purtând un vraf de dosare.

- Bună ziua, bine aţi venit, domnule...

- Georgel, domnule doctor. Turturică Georgel.

- Aşa, domnule Georgel. Cu ce vă pot fi de folos, întrebă doctorul, apucându-se să caligrafieze ceva într-un registru.

- Domnule doctor, problema mea e un pic mai complicată, mi-e teamă că dacă o să vă povestesc tot, o să mă trimiteţi la balamuc.

- Ah, nu vă îngrijoraţi, menirea mea e tocmai să împiedic una ca asta. Şi, pentru că relaţia medic- pacient trebuie să se bazeze pe încredere, vă spun că acest cabinet funcţionează fără autorizaţie de securitate la incendiu şi că trebuie să semnaţi formularul prin care, dacă decideţi să rămâneţi în cabinet, o faceţi pe proprie răspundere.

- Ah, desigur, deşi, cu tot respectul, dacă ar fi să ardem în cabinetul dumneavoastră, ar arde împreună cu noi şi consensul, nu-i aşa?

- Vă înşelaţi, în camera de alături am un dulap metalic ignifug, tot ce vine depozitat înăuntru nu ia foc. Asta făceam când aţi intrat, aşezam în dulap, foaia pacientului de dinaintea dumneavoastră.

- Ah, atunci consensul capătă sens. Dar nu am văzut ieşind pe nimeni, aveţi o ieşire de rezervă? Ştiţi, cum e la noi, mai bine să fii văzut ieşind din cârciumă decât de la psihiatru...

- Ah, nu, a plecat în viitor din câte pare. Sper din tot sufletul să se întoarcă la timp pentru următoarea şedinţă, ştiţi, am făcut greşeala să las plata onorariului la sfârşit. Dumneavoastră, domnule Georgel, călătoriţi în timp, cumva?

- Depinde, despre asta vreau să vă vorbesc, domnule doctor, nu ştiu nici eu ce mi se întâmplă, nu le-aş numi călătorii ci mai mult un fel de ţopăială.

- Mmm... Cam aşa ar putea fi descrise salturile cuantice, de aceea, vă cer politicos, să-mi plătiţi onorariul stabilit înainte să începem.

- Sigur, domnule doctor, situaţiile acestea nu prezintă garanţii, vă înţeleg, iată, aici este suma pentru care ne-am pus de acord la telefon, spuse Georgel scoţând din buzunar un plic pe care i-l înmână doctorului.

- Vă mulţumesc pentru înţelegere, continuă doctorul făcând să dispară plicul într-un sertar al biroului. Să începem. Deci aveţi experienţe extrasenzoriale şi lucrul ăsta vă sperie, nu-i aşa?

- Dacă extrasenzorialul ăsta se referă la ce mi se întâmplă, domnule doctor, îngrozitor mă sperie. Eu sunt un om simplu, am muncă de ghişeu, plec la muncă în fiecare zi la ora opt, mă întorc acasă în fiecare zi la ora patru. Am o pisică, un ficus şi o garsonieră confort unu’, viaţa mea e liniştită, nu am nimic de ascuns, nu am nicio grijă. Numai că, de când a început grozăvia asta, tihna mea s-a dus pe apa sâmbetii şi ce mi se pare cel mai înfricoşător e că nu pot povesti nimănui despre asta.

- Înţeleg. Cum se manifestă, vi se întâmplă în stare de veghe? Când sunteţi treaz? Adică ar putea să vi se întâmple şi acum?

- Nu prea ştiu să vă spun asta, am observat că mi se întâmplă mai ales dacă discut în contradictoriu despre un anumit eveniment istoric, dacă pun în discuţie rolul anumitor personaje. Înainte, discutam cu băieţii despre fotbal, politică, istorie sau femei, beam o bere şi plecam fiecare la ficusul lui dar acum, după fiecare discuţie cu subiect istoric mă trezesc în epoca respectivă, în preajma sau chiar în pielea personajului despre care am judecat că ar fi făcut bine sau rău.

- Interesant. Deci vă puteţi mişca, puteţi interveni?Aţi trecut vreodată cu vreun obiect din prezent sau în compania vreunei persoane?

- Mi s-a întâmplat o dată să mă trezesc dincolo cu Miţa în braţe...

- Miţa e soţia ?

- Nu, domnule doctor, Miţa era pisică. Zic “era” pentru că nu mai ştiu nimic despre ea. Problema a apărut la întoarcere, pentru că nu v-am spus încă, dar pentru a mă întoarce trebuie să mă arunc în apă şi cum ştiţi pisicile nu iubesc apa, m-am întors plin de zgârieturi dar fără Miţa.

- Mmm... şi mai interesant, continuă doctorul, notându-şi conştiincios ceva pe o foaie. Şi ce-aţi făcut?

- Mi-am luat altă pisică dar am hotărăt să păstrăm distanţele, fiecare pe fotoliul lui.

- Extrem de interesant, spuse doctorul, ridicându-se bruc de pe scaun.

- O fi, domnule doctor, dar ce sens are să-ţi iei pisică dacă nu poţi s-o ţii în braţe, dacă nu poţi s-o mângâi...

- Las-o, dom’le, încolo de pisică, suntem aici de jumătate de oră şi ne învârtim în jurul cozii, se arătă, brusc, iritat doctorul.

- Aveţi dreptate, dar mângiatul pisicii îmi stimulează producţia de hormoni ai fericirii. Eu m-aş întoarce dacă ar fi posibil la viaţa mea de dinainte. De asta am venit. Să mă ajutaţi să o fac.De multe ori mă gândesc că aş putea să mă încurc pe undeva sau aş putea sa nimeresc în deşert, dacă nu m-aş mai întoarce ce s-ar întâmpla cu pisica şi ficusul meu.

- Situaţia dumitale e mult mai gravă decât îţi imaginezi pentru că nu ai limitări temporale şi nici fizice, poţi face ce pofteşti, dacă nu eşti atent poţi face istoria omenirii, harcea- parcea, cât ai clipi! Ai putea fagocita veacuri întregi!

- Aş putea să ce...? Vai de mine, simţeam eu că e grav dar nu-mi închipuiam că atât de grav, închideţi-mă, domnule doctor, trimiteţi-mă la balamuc.

- Nu te închid nicăieri, noi doi avem treabă, a trecut foarte mult timp de când te aştept, Georgele!

- Pe mine?

- Pe dumneata sau, mă rog, pe unul care să aibă capacităţile dumitale, spuse doctorul, brusc colocvial, ridicându-se în picioare. Priveşte-mă cu atenţie, cu cine semăn?

- Aaaa... nu ştiu, poate un pic cu Amza Pelea. Mi-ar fi mai uşor dacă v-aţi aşeza, când sunteţi în picioare parcă mă uit la un cuib de berze, atât sunteţi de înalt.

- Dar acum, întrebă doctorul scoţând de sub masă o căciulă neagră, rotundă, cu o pană albă prinsă într-o parte, pe care şi-o aşeză pe cap, puţin surescitat.

- Leit Amza Pelea în rolul lui Mihai Viteazul!

- Nu mai e nimic de făcut, toţi urmaşii oştenilor mei s-au transformat în nişte papă lapte!

- Oşteni... ah... staţi un pic, să nu-mi spuneţi că sunteţi rudă, urmaş al lui Mihai Viteazul.

- Nu, fiule, nu sunt rudă, eu SUNT Mihai Voievod, declamă doctorul grav, trăgând de poalele halatului ca de o manta domnească.

- Domnule doctor, îngăimă Georgel în pragul unui atac de panică, poate e mai bine să revin mâine, ne odihnim şi vedem ce este de făcut.

- Acum că ai aflat cine sunt, Georgele, nu pleci până nu rezolvăm ce avem de rezolvat.

- Păi, cred că mă simt mult mai bine, cred că deja am înţeles cum pot să controlez asta, e important să nu mă mai discut despre istorie, de fapt cel mai bine e să nu mai discut despre nimic, aş putea să dau doar din cap la o adică, important e să nu fago... fago...

- Fagocitezi, îl ajută doctorul, în ton neutru.

- Exact.

- Nu ştiu ce crezi că ai înţeles şi nici nu mă interesează eu am nevoie să mă întorc în epoca mea iar tu ai să mă ajuţi să o fac.

- Acum, dacă-mi permiteţi, domnule doctor, nu văd de ce aţi face-o, nu era tocmai uşor de trăit pe vremea dumneavoastră, ca să nu mai vorbim de felul în care aţi fost omorât. Nu ştiu dacă ştiţi dar capul dumneavoastră nu mai e în acelaşi... perimetru cu picioarele.

- Imbecile, ce ştii tu? păru să-şi piardă cumpătul brusc, doctorul. Serviciul meu de informaţii a fost unul dintre cele mai eficiente servicii de care ai auzit vreodată, eram informat despre complot, despre uneltiri, despre tot, drept pentru care, capul meu nu e la Târgovişte ci chiar pe umeri, aici, in faţa ta. Paharnicul meu, Turturică, avea aceleaşi capacităţi ca a dumitale. Călătorea peste ani cu graţia unei păsări măiastre numai că, în acea zi lucrurile s-au complicat neaşteptat, astfel că în loc să mă întorc în urmă cu câţiva ani şi să rezolv lucrurile cu neisprăvitul de Basta, m-am trezit într-un cartier mărginaş al Clujului, căutând cu disperare un alt Turturică între nebunii oraşului.

- Am senzaţia că tocmai am nimerit într-unul din bancurile cu nebuni, în care doctorul are probleme mai grave decât pacienţii iar eu nu ştiu cum să vă spun asta fără să vă jignesc.

- Tocmai ai făcut-o

- N-am avut încotro.

- Aşa pare, numai că trebuie să-ţi aminteşti că eu nu sunt un doctor adevărat, ci Mihai Viteazul.

- Aveţi dreptate, toate bancurile cu nebuni pe care le ştiu sunt despre Ştefan cel Mare, cu Mihai Viteazul nu ştiu niciun banc.

- Hmm... De ce crezi că nu au făcut bancuri cu mine?

- De frică, cred. Ştiţi cum se zice: “’nalt la stat, mare la sfat”...

- Asta e despre Toma Alimoş, Georgele!

- Aş fi putut să jur că era despre dumneavostră, domnule doctor.

- Măria Ta.

- Mă luaţi peste picior, acum, domnule doctor, ce mărire, eu nu ştiu cum să scap de fagocitoză şi de balamuc, protestează Georgel niţel îmbujorat.

- Măria Ta, să-mi spui mie, imbecile!

- Măria Ta, domnule doctor, vă rog să vă calmaţi, mi-e teamă din cauza emoţiei să nu încep să mă bâlbâi şi atunci încep să fâlfâi prin secole, mi s-a mai întâmplat şi vă asigur că nu e tocmai plăcut.

- Calmează-te atunci şi începe să fâlfăi în anul potrivit, altfel îţi va sta capul, unde îţi stau picioarele, ştii cum vine pedepsită nesupunerea.

- Da-da- dar eu- eu- eu nu- nu ştiu-ştiu cum să- să- să contro- contro- controlez.

- Vezi că te bâlbăi.

- Mă- mă-mă...

- Respiră în punga asta până îmi aduc sabia.

- Nuuuu, aoleu, nu mă mai bâl- bă-bâlbîi, nu-mi tăiaţi picioarele, Măria ta!

- De ce ţi-aş tăia picioarele, era vorba de cap ş-apoi am nevoie de tine întreg.Trebuie să mă duci în anul 1593.

- A, Măria Ta, domnule doctor, mi-e teamă că nu funcţioneaza aşa, ca la metrou, staţia 1593 cu peronul pe partea stângă, trebuie să vă contrazic, trebuie să nu fiu de acord cu un eveniment petrecut în acel an.

- Păi, ce mai aştepţi? Fă-o! Uite, pun sabia jos!

- Sunteţi printre domnitorii pe care îi admir cel mai mult, aţi luptat cu turcii, aţi fost apărătorul creştinătăţii...

- Am fost pe moaşă-ta, nu mai puteam eu de creştinătate, ce mi-a dat creştinătatea mie ca să o apăr, ce vă place să vorbiţi mult şi să căutaţi eroi unde nu sunt. Eu mi-am cumpărat domnia, dacă am vroit ceva am plecat să îl capăt, pentru asta am luptat, pentru asta m-am ridicat. Eu am luptat pentru mine, nu pentru ceilalţi, ai înţeles?Am făcut mereu pohta ce-am pohtit.

- Aţi unit pentru prima oară cele trei ţări româneşti, Măria Ta, iar pentru asta românii te vor pomeni veşnic.

- Ce să zic, cine are nevoie de pomenirea românilor? Ai fost vreodată la o festivitate de asta? Vin doi popi cu nişte feţe buhăite, mestecă câteva veşnica pomenire după care cineva bagă fondurile alocate în buzunar şi, gata, moaşa şi beţivul satului se întreabă dacă a fost ziua primarului. Nu trebuia să se unească nimic, eu trebuie să repar tot, trebuia să o iau pe Stana şi copiii şi să mă duc să văd lumea, nu să sfârşesc ca fraierul într-un cort.

- Vorbiţi exact ca fosta mea nevastă...

- Pun pariu că nevastă-ta e la plajă, în Bahamas.

- Nu, e la Veneţia.

- Şi tu, în cabinet, la psiholog.

- Care nici măcar nu e psiholog, mă iertaţi dar ăsta e adevărul, Măria ta!

- Beh, să ştii că eu şcoala am făcut-o, sunt blocat aici de cel puţin 30 de ani, bine că ai apărut că începusem să-mi pierd speranţa. Să revenim, eşti gata să mă slujeşti, Georgele?

- Da, Măria Ta, domnule doctor! Deci eu nu-s de acord să stricaţi Unirea. Mică şi anemică cum a fost ea, a fost ideea, sâmburele, imboldul pentru unirea de la 1918, deci daţi-mi mâna, acum că suntem în dezacord, poate funcţionează dar, în numele poporului român, vă rog să-mi promiteţi că nu fugiţi în Bahamas.

- Nu e nevoie să-ţi promit, nu a ajuns nimeni cu calul în Bahamas, Georgele. Şi tocmai, pentru binele românilor, toată suflarea trebuie să rămână sub austrieci, în slujba lor mă voi pune. Eşti un bun oştean, Georgele, prin întoarcerea aceasta, ai salvat românii de la sărăcie, i-ai scos din mâinile hoţilor, mai mult, românii vor învăţa rigoarea, disciplina!

- Măria Ta, domnule doctor, să-mi fie cu iertare dar vorbiţi exact ca sorosiştii lui Cioloş, aoleu, cred că tocmai a început saltul, mai apucă să strige Georgel încercând fără succes să se desprindă din strânsoarea doctorului.

&&&

Se trezi în hohotele de râs a unor bărboşi care puţeau a tescovină. Călărea invers, cu faţa spre coada animalului şi asta era ceea ce provoca bună dispoziţie a bărboşilor. În faţa lui, impunător, Mihai Viteazul călare cu halatul alb fluturând pe umeri şi sabia agăţată la brâu.

- Ce-ai păţit flăcăule, te-a suit ibovnica pe cal? îi strigă unul din bărboşi printre hohote.

- Tu, ce cauţi aici, amărâtule? Trebuia să rămân doar eu, te împinsesem înapoi, doar îl certă Mihai, aplecându-se înspre el.

- M-am răzgândit, domnule doctor, Măria Ta, anul ăsta e centenarul marii Uniri, au ăştia toate festivităţile pregătite, Mihai Viteazul trebuie să sară pe şapte cai nu să umble în şlapi prin Tenerife, nu e drept să schimbaţi nimic.

- Măria Ta, ce facem cu ăsta o fi vreo iscoadă, grăieşte ciudat, spuse unul din grupul bărboşilor privind încruntat spre Georgel.

- Timpurile sunt ciudate, Predoiule, ai dreptate, răspunse Mihai, aruncaţi-l în apă pe neisprăvit, unde-o fi mai adâncă cu atât mai bine. Numai să nu-l atingeţi înainte, să fie viu şi slobod de mâini şi de gură, să poată lupta pentru viaţa lui.

- He, he, hăhăiră oştenii încântaţi de sarcina primită, vină, să vezi ce mare e Jiul nost’.

- Ce să ne mai stricăm opincile până acolo, mai bine îl aruncăm icea în fântână, veni unul din oşteni cu ideea.

- Ai dreptate, în fântână cu el, aprobă şi Mihai, continuând să mustăcească.

- Domnule doctor, vă rog, nu m-am aruncat încă în nicio fântână, nu ştiu dacă funcţionează, poate e prea adâncă...

- Cale bătută, Georgele şi nu te îngrijora or găsi popii şi alte prilejuri de sărbătoare!

&&&

Se simţea teribil de relaxat, era într-o încăpere unde lumina părea să se mişte pe acorduri de vals.

Probabil murise şi acum plutea în neant. O voce cu inflexiuni plăcute i se adresă într-o limbă care îi părea, în mod ciudat, familiară şi străină în acelaşi timp:

- Herr Georgius, cum vă simţiţi acum? Mai relaxat?

- Fraulein, surprinzător e să descopăr că sunt încă viu, pentru câteva secunde am crezut contrariul, se auzi vorbind în aceeaşi limbă uşor guturală

- Asta înseamnă că şedinţa noastră a avut succes. Ne vedem atunci când o să vă întoarceţi din Viena. O să iau legătura cu secretara dumneavoastră să fixăm următoarea şedinţă.

- Ah, cred că ar fi foarte bine, Fraulein, când o găsiţi, vă rog să-i transmiteţi că mi-ar face plăcere să o întâlnesc şi eu.

- Ha, ha, ha, Herr Georgius aveţi un simţ al umorului neobişnuit de sprinţar pentru un austriac.

Îşi luă rămas bun de la doctoriţa aceea drăguţă şi părăsi încăpere dar rămase complet dezorientat în pragul sălii de aşteptare. Habar nu avea încotro să o apuce sau unde se află.

De ce spunea domnişoara aceea că ar trebui să meargă la Viena, cine o fi de data asta, cum a ajuns aici? De dincolo de uşă, răzbătea conversaţia pe care o avea doctoriţa cu cineva, la telefon:

- Ştiu că am întârziat din nou, dar e un caz extrem de complex. Da, e vorba de Georgius Turturic, cel care a înfiinţat compania Ein großer Ficus für die Katze, niciun ficus fără un pisic, niciun pisic fără ficus. Da, chiar el. Este o persoană extrem de plăcută, să ştii. Avea nişte coşmaruri îngrozitoare, era convins că a fagocitat câteva secole din istoria unei ţări, de care nu am auzit niciodată... mmm... Ruman... Romania, dacă nu mă înşel. N-ai auzit nici tu, nu-i aşa?

Herr Georgius sări ca un arc. Trebuia să ajungă urgent în Bahamas, avea de recuperat o ţară.

*** text scris la indemnul lui Radu Ilarion Munteanu, inclus intr-o antologie de texte de istorie alternativa aparuta la initiativa si sub obladuirea lui Horea Garbea

Balena Gina. Misterul ramane un mister

noreply@blogger.com (Scaietina) — Fri, 30 Nov 2018 06:12:00 +0000

În Ţara DeDragului din Vale

Dixit. Cartea a Patra

De fapt, pe mine mă cheamă Artemisa, dar l-am văzut pe Igor cum ofta la filmele Lollobrigidei aşa că nu m-am supărat când a început să mă strige Gina.
Îl cunosc de când era foarte mic şi visa să-şi facă o casă pe lună apoi,când i-am adus o trompetă rătăcită cine ştie cum, a zis că e un semn şi că va deveni mai faimos ca Louis Amstrong, deşi, la vremea aceea, tânără şi în putere, c-o simplă lovitură de coadă l-aş fi zvârlit drept în cârca lunii şi tot satul ar fi avut de câştigat.
Igor nu are ureche muzicală, să nu-i spuneţi că v-am zis.
Din cauza asta, eram gata să dau în depresie. Când se apuca să sune în trompetă, îmi săreau ciocănelele pe timpan şi- mi clănţăneau falenele de ziceai că am friguri galbene. E drept că am scăpat de păduchi pentru totdeauna dar dacă m-ai fi pus să aleg, sincer, aş fi ales să rămân păduchioasă.
Noroc de Tobias că a înţeles ce mi se întâmplă şi mi-a făcut nişte dopuri de urechi din alge. Îmi pun dopurile înainte să intru în grajd şi atunci când Igor se apucă să sufle în trompetă, eu dorm liniştită.
De ceilalţi e mai rău, de vecini.
Făceau salturi mortale să-i fure muştiucul de la trompetă, adevărate comploturi puse la cale de tot satul. Vă daţi seama! Veneau oamenii obosiţi de la treburi şi se opreau la consigliu comunal să stabilească cine şi cum să-i fure muştiucul lui Igor în serile cu cerul înnorat, pentru că, atunci când era plin de stele, Igor folosea trompeta pe post de ochean şi uita să mai cânte, se pierdea cu gândurile printre stele.
Apele s-au mai liniştit când, Tobias, care era în plin faliment de când cu afacerea cu urechi de dragoncal, a venit cu soluţia dopurilor de urechi, pentru săteni. Şi, uite-aşa lumea a putut să-şi vadă de treabă liniştită şi Tobias a devenit bogat, peste noapte.
De aceea, nu cred, domnule judecător că cineva ar putea să vă povestească cu exactitate ceea ce s-a petrecut în noaptea aceea. Era înnorat şi asta înseamnă că toată suflarea din Satul fără Plătici de pe Dealul cu Soare avea dopurile de urechi în urechi, pentru că era clar că Igor urma să sufle în trompetă.

Textul face parte dintr-un proiect inspirat de cărţi de joc şi alte imagini alternative

Prima parte

A doua parte

A treia parte

Relatii periculoase

noreply@blogger.com (Scaietina) — Fri, 23 Nov 2018 06:06:00 +0000

- Eh, Năică, ce-ai făcut la curs? Ai aflat ceva nou?

- Mai întrebi? E o chestie cursul ăsta, dom'le, ceva, de nu ai văzut!

- Serios?

- Serios! Te-am minţit eu vreodată?

- Parcă, da, nu-mi amintesc.

- Uite, vezi, de aia eu nu știu dacă să merg înainte cu relaţia noastră! Nu-mi dau seama dacă eşti decât uituc sau...

- Dar ce, Nae, noi avem o relaţie?

- Cică, da! Aşa a zis psiholoaga, cel puţin.

- Da' ce i-ai spus, dom’le, de poate să bănuiască aşa ceva despre noi! Dacă se ajunge la Sofica cu asemenea vorbe, dorm pe scara blocului, până la sfârşitul zilelor! Şi-apoi, asta e o minciună total neadevărată! Că cinstim o bere şi mai vorbim despre problemele înconjurătoare asta nu poate să fie ceva de rău sau chestie de aia... de...ofomonie.

- Homofonie, Lică, hofomonie, ptiu, pardon, că-mi provoci iar confuzii mentale.

- Pardon, nepardon, recunoaşte că nu există nicio chestie între noi.

- Există şi nu există. Aşteaptă să îţi explic. Cum stăteam eu, acolo, cuminte şi-ascultam, deodată, psiholoaga se învârte spre mine şi mă întreabă ce relaţii am. N-am, doamnă, zic, stii doar, de la mine nu scoţi bârfe aşa cu una cu două.

- Eh, ştiu, cum să nu, eşti om de încredere.

- Dar ea, nu şi nu, cică să mă gândesc că e imposibil, că toată viaţa noastră e plină de relaţii încă de la naştere: relaţia cu mama, cu părinţii, cu fraţii, cu bunicii, cu vecinii, cu prietenii. Fii atent, cică e de ajuns să dai un”Bună ziua” şi gata! se cheamă că ai o relaţie.

- Ei, drăcie! Asta înseamnă că-s plin de relaţii, pfui, îţi dai seama?

- Cum să nu, tu vorbeşti şi cu pietrele, te-am auzit o dată..

- Alta, acum! M-am împiedicat şi-oi fi zis o sudalmă.

- Tot relaţie se cheamă, suntem într-o relaţie de... stai aşa că am scris aici, interdependenţă cu orice. Dai în piatră, piatra îţi vine în cap, îl înjuri pe Ion, Ion o înjură pe Sofica...

- Păi ce treabă are Ion cu Sofica mea? Dacă e bărbat să mă înjure pe mine, nu?

- Ei, aici e din altă cauză, Lică, e vorba de interconectare. Toţi suntem legaţi între noi şi ce faci tu mă poate afecta şi pe mine, înţelegi?

- Cam cum era cântecelul acela: dai în mine, dai în fabrici şi uzine...

- Exact văd că începi să pricepi, acum înţelegi de ce e adevărat că noi avem o relaţie orişicât?

- Înţeleg-înţeleg... Păi, dacă funcţionează aşa cum zici conectarea asta înseamnă că, Sofica a înţeles deja că suntem la o bere.

- Neapărat.

- Ei, atunci, Năică, trebuie să plec urgent că Sofica mea nu-i prea dusă la psiholog, mă înţelegi?

- Te înţeleg, măi, te înţeleg, trăieşti într-o relaţie bazată pe frică.

- A, da? Şi a ta cum e, dom’le? De ce-ai venit la mine, în toiul nopţii când Despina te alerga cu făcăleţul?

- Pentru că bătusem cu pumnul în masă, ştii discuţiile alea de la crâşmă:” Vrei să fii bărbat, te duci acasă, baţi cu pumnul în masă şi nevasta-ta pricepe cine e şeful...” ghinionul meu a fost că s-a rupt masa care era amintire dela maică-sa, care maică-sa murise cu o săptămână înainte, deci o interdependenţă care s-a interconectat, altfel, eu şi Despina suntem într-o relaţie de respect şi iubire.

- Asta înseamnă că Despina nu cere divorţul ci are o relaţie de interconectare cu avocatul, îl ştii, ăla mic care vine să bea cafea câteodată la Enăchescu.

- Lică, ce spui, dom’le? Astea sunt afirmaţii grave, nu e de glumit. Ce avocat, ce divorţ?

- Năică, eu nu afirm nimic, spun doar ce se vede de la geamul meu din bucătărie.

- Şi anume?

- Că Despina de vreo câteva săptămâni, tot intră şi iese din tribunal. Şi din experienţa mea, că-s 30 de ani de când locuiesc în faţa tribunalului, asta se lasă ori cu-n divorţ de dat cu pumnu-n masă, ori cu-n divorţ de interconectare de asta.

- Păi şi acum îmi spui? Halal prieten îmi esti, Lică!

-Nu ştiam , Năică, cum funcţionează conectările astea că dacă ştiam te anunţam din vreme, ai vreo îndoială? Ş-apoi, habar nu aveam că ai o relaţie cu psiholoaga.

- Ce prostii vorbeşti, Lică? Cum să am o relaţie cu psiholoaga?

- Păi, nu ai spus tu, mai devreme? I-ai dat “Buna ziua” psiholoagei?

- Sigur că i-am dat, aşa mă ştii tu pe mine? Nepoliticos?

- Păi, vezi se cheamă că ai o relaţie cu psiholoaga...

- Lică, ai grijă ce spui, dom’le, că dacă se ajunge la Despina cu astfel de vorbe...

- Da, Nae, te înţeleg, trăieşti într-o relaţie bazată pe frică, hai, mai repede acasă până nu ne ajung interconectările astea din urmă.

Sursa foto Liu Rui/GT

Robotul Pufusor si aniversarea din mijloc

noreply@blogger.com (Scaietina) — Fri, 19 Oct 2018 05:14:00 +0000

Când m-am întors acasă, în ziua aniversării noastre, mi-am găsit jupânul cu ochii la fel de strălucitori ca-n prima zi când ne-am întâlnit. După 30 de ani, e foarte clar că asta mă emoţionează.
- Avem robot, face jupânul în loc de :“La mulţi ani, iubita mea, raza mea de soare!”
- Cum aşa? Ni l-au repartizat de la primărie? A aterizat singur? Stai, un pic! Ce fel de robot? întreb, asimilând încet informaţia.
- De ăla, de care voiai tu, cândva, aspirator fără fir...
- Aaa. Păi şi de ce îi zici robot, dacă e aspirator.
- Ce aspirator, măi, e robot toata ziua, ia, uită-te la el. Are wi-fi, gps, bază de reîncărcare unde se duce singur, webcam, continuă jupânul în loc de” eşti la fel de frumoasă ca acu 30 de ani, pişcoţelul meu aromat”.
Mă uit la drăcovenie mai atent. E rotund, mare cât o farfurie de pizza şi costă sigur cât bugetul pe un an al unui sătuc fără canalizare.
Am vrut să cad în extaz dar jupânul era deja praf, aşa că m-am abţinut.
- Îl cheamă Pufuşor şi îl poţi comanda de pe telefon, zice jupânul în loc de “fără tine, viaţa ar fi fără culoare, papanaşul meu zâmbăreţ”
- Hmm! De la ce vine, Pufuşor?
- Cum, de la ce? De la uşor, fulguşor...
- Ah, ce romantic!
- Ce? Nu-ţi place? întreabă, gata să lupte pentru dreptul aspiratorului la nume, în loc să-mi zică:” iepuraşul meu mustăcios, cât de norocos am fost să te întânesc, în urmă cu 30 de ani”.
- Îmi place, îmi place, răspund, neştiind dacă a venit timpul să mă enervez.
- Ştii, îmi spune melancolic, eram la piaţă când ce să vezi ding-ding! primisem un mesaj.
- De la cine, întreb pentru că e clar că asta aşteaptă de la mine.
- Ghici?
- Ţi-a amintit coaliţia pentru familie să ieşi la vot că altfel căţeiii tăi vor fi în pericol.
- Ei, na, de ce să fie în pericol căţeii mei?
- Păi, poate ţi-i confiscă homosexualii imediat ce termină de înfiat toţi orfanii din România.
- Ei, nu, măi, nicio coaliţie. Ghici- ghici!
Hmm! De două ori “ghici” la jupân înseamnă chestie importantă.
- Pfui! Am câştigat la loteria vizelor?
- Păi ce, am participat?
- Nu, dar am fi vrut să participăm, ai uitat?
- Cine mai vrea în America acu’ cu Trump, nu, dragă, mi-a scris Pufuşor.
- Nu mă înebuni! Ce? ”Te iubesc, stăpâne, vino acasă să-ţi oglindeşti vârful adidaşilor în oglinda mea retrovizoare?”
- A, nu, e foarte concis, că e dresat să nu-şi consume bateria. A scris simplu: “ Am terminat curăţenia!”, face jupânul cu un soi de mândrie proletară.
- Şi asta, te-a făcut să rânjeşti aşa de parcă ai câştigat premiul Nobel în aspironautică? Păi, eu în 30 de ani de câte ori nu ţi-am trimis mesaje cu: “am terminat curăţenia” şi n-am reuşit să te impresionez niciodată.
- Da, măi, dar el nu a pus şi “Uffff!”, la sfârşit, a scris că a terminat şi gata, nu s-a plâns, adică.
- Ei, lasă, jupâne, văd eu cât îl ţin şuruburile pe Pufosul ăsta al tău, mârâi, hotărâtând că e timpul să mă enervez. Nu mi-ai cumpărat nimic de aniversarea noastră, ţi se pare normal?
- Cum aşa? Păi, Pufosul ce e? E cadoul tău!
- A, da? Şi-atunci, de ce te joci, tu, cu el? mă încrunt la jupân bănuindu-l că improvizează.
- Pentru că încercam să înţeleg cum să-l fac să-ţi trimită un mesaj aşa, mai romantic... de aniversarea căsătoriei noastre...
- Hai, măi, serios? ma topesc toată sub tentativa romantică a jupânului. Şi, unde e mesajul?
- Mi l-a trimis tot mie, atunci când l-am aprins pe mine m-a văzut prima dată, ştii cum fac căţeluşii, contează pe cine văd prima oară.
- Jupâne, Pufuşor e o mână de şuruburi, cred că e de la setări.
- Exact aşa ai făcut acum 30 de ani: când ţi-am spus că ai ochi umezi, de căprioară, mi-ai zis că e de la conjuctivită.
- Ce drăguţ! Îţi aminteşti şi asta?
- Sigur că îmi amintesc, iepuraşul meu mustăcios, a fost un noroc să ne întâlnim, în urmă cu 30 de ani dar acum hai să vedem cu setările astea că nu de alta dacă se apucă să trimită mesaje la toate numerele din agenda telefonului, e grav.
- Ai scris ceva compromiţător?
- Am scris:” La mulţi ani, colţunaşul meu fierbinte!”
- Vai de mine, ce dezastru, adu Pufosul să-l disecăm până nu e prea târziu! De ce fierbinte? Ce e romantic într-un colţunaş fierbinte?
- Păi, nu prea mergea nimic altceva după colţunaş în afară de fierbinte.
- De ce, colţunaş? Mai bine papanaş, se pretează la mai multe combinaţii,
- Daaa! Cu frişcă, cu dulceaţă... Auzi, nu vrei să facem nişte papanaşi de aniversarea noastră?
- Mai întrebi? Sigur că vrem să facem nişte papanaşi de aniversarea noastră, eu mă ocup de Pufuşor, tu, de papanaşi.
- Să-mi explice şi mie cineva de ce toate intenţiile bune sfârşesc cu-o pedeapsă, bodogăne jupînul răscolind după făină.
- Vrei să îţi explic eu? întreb binevoitoare
- Nu, nu. E mai bine să nu vrem prea multe pentru o singură seară.

10 septembrie 2018

10 septembrie 1988