Scaietisme

Caut bilă de bou uscat

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Tue, 14 Feb 2012 11:25:00 +0000

Cine şi-a adus părinţii, socrii sau orice fel de rudă în vizite mai lunguţe prin ţări străine ştie deja că dacă Furazolidonul nu e Furazolidon tot degeaba, Trifermentul nu suportă comparaţii cu alţi înlocuitori, despre Dicarbocalm nici să nu mai vorbim.
Lucrurile se complică când la mijloc e o soacră care ştie toate indicaţiile medicamentelor pe de rost şi al cărui principal scop în viaţă e trimiterea la psiholog a asistenţlor de farmacie.
Bineînţeles că nefiind pe limba ei, Pasărea( numele de cod al soacrei) nu se duce la farmacie singură ci însoţită de autoarea acestor rânduri tremurate.

După prima încercare în care am constatat că ăştia nu ştiu să găsească principiile active ale medicamentelor numa' după numele româneşti, m-am întors acasă şi-am început să-mi fac temele cu guglosul la îndemână, să dea Dumnezeu sănătate, viaţă lungă şi copii mulţi, cui l-a inventat şi-l ţine în viaţă, altfel, vă daţi seama c-aş fi stat 4 luni, 3 săpămâni şi 2 zile printre compedii, enciclopedii şi alte chestiuni stufoase să aflu că Anghirolul, aici, se mănâncă fript şi cu usturoi, fiind el făcut din carcioful italienesc, anghinarea românească care vasăzică.
Buun au urmat multe altele, n-are rost să le pomenesc, vreau să cred doar că aţi înţeles tehnica mea deşteaptă foc, căci nu se ştie niciodată când v-o prinde bine: copy-paste ingredientul principal dintr-un anume medicament pe guglosul românesc, copy- paste pe cel italienesc, căutat medicamentul,scris pe foaie, dus la doctor, făcut reţetă(pe aici numai leucoplast pentru bătături poţi să iei fără reţetă), bătut la cap farmacistul, imaginat cum îţi extermini soacra pocnind-o cu cutiuţa de medicamente în cap, lovit cu capul de masă din neputinţă de caracter slab care nu pune în aplicare ce-şi imaginează.

Şi când, crezi că totul s-a terminat şi poţi să răsufli uşurat mângâindu-ţi cucuiul de recentă amintire, iată, vine încet pe cale, răscolind troienele, doamna bolilor şi spaima neamului mâncător de şunci, colica biliară.
Colebiiil, strigă soacra de pe buza ştiiinţei, trei colebile mestecate odată şi totul se rezolvă, ascultaţi-mă pe mine.
O ascultăm că oricum n-aveam încotro, încalec repede pe google, de unde, uşor tulburată extrag ingredientul principal al colebilului:

"Drajeuri continând bilă de bou uscată"

- Cum adică, bilă de bou uscat, face jupânul neîncrezător.
- Nu-i tot boul uscat numa' bila, n-auzi?
- Păi, ş-atunci, ce probleme sunt? Te duci la farmacie şi le zici: doamnă, daţi-mi un medicament din bilă de bou uscat.
- Neh, de data asta cred că te duci tu, jupâne. Nu se face ca o doamnă să intre în farmacie şi să ceară bucăţi de bou, uscate sau nu.
- Şi cum zic la bou?
- Bue.
- Nţă, ăla-i un bou castrat, din câte ştiu
- Păi şi?
- Dacă nu-i bun?
- Hmm, ia să vedem, ce găsim, bou, bue, iaca, am găsit pe wikipedia: vitello- până la 1 an, vitellone da 1 a 4 anni, manzo de la 1 la 4 ani castrat, bue o bove peste 4 ani, castrat...
- Ai văzut, ştiam eu că e castrat.
- ... toro, masculul adult necastrat mai mare de 4 ani.
- Ăsta-i bun.
- Bun, deci "toro"
- Deci zic: "sto cercando una medicina fatta con cistifellea di toro secco"
- Nuuuu, cistifellea e secca nu taurul deci, stai căutando una medicina fatta con cistifellea di toro secca, ba nu, mai bine: cistifellea secca di toro..
- Bine-bine, las' că ştiu eu, mormăie jupânul deşi sprâncenele lui mărturisesc diferit.
După jumătate de oră, când iese din farmacie, roşu ca un bujor în luna mai, îmi face un rezumat sec, cam la fel de sec cât boul căutat pentru fiere:

- Au zis să încercăm la măcelăr... da' mergem amândoi de data asta că eu tot n-am înţeles cine trebuie să fie uscat!

A venit...

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Sun, 12 Feb 2012 09:23:00 +0000

I-a luat cam mult să se împrăştie prin lume, pe unde mai mult, pe unde mai puţin, a devastat Roma ştergând cu Alemanno, pe jos, pe sus şi pe unde i-a venit bine, a tot făcut bu-hu-hu spre Veneţia, până când... peste noapte, pîş-pîş, s-a întins, albă şi pufoasă, peste tot.
Multe capete mari va suci şi pe aici, sarea nu-i, autobuzele merg cu 2 km la oră, veneţienii cu nasurile lipite de geam au ochii mai mari decât farfuriuţele pentru desert.
Cei care se încumetă să iasă, se ascund sub umbrele mari, le e teamă de ea... cum, de cine, dom'le, de zăpadă!

Iat-o:

Nemaipunând la socoteală, tupeul cu care s-a aşternut peste Picasica jupânului, curaj, nu glumă:

Venetia cu nasu-nghetat

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Mon, 06 Feb 2012 07:00:00 +0000

Reporterul ajunge tîrziu cu povestirea despre Carnaval, încâlcindu-se, nu aşa cum v-aţi putea închipui la fântâniţa fermecată unde se gustă-degustă vinuri de soi precum: Raboso, Garganega, Carmenere, Merlot, Corvina, Prosecco ci între canalele îngheţate bocnă.
Din cauza acestui nu foarte obişnuit fenomen, parada pe apă, cortegiul colorat de ambarcaţiuni care ar fi trebuit să defileze, în dimineaţa aceasta, a fost suspendat.

Frigul n-a reuşit să încurce următorul punct pe ordinea de zi, sărbătoarea gustului veneţian "Festa del cibo".

În zona Canareggio toţi cei care s-au nimerit prin preajmă au avut ocazia să guste diverse mâncăruri tradiţionale servite la botul gondolei:

Trimisul nostru special, deghizat în veneţian:

încercând să ia pulsul evenimentelor, pescuieşte nişte fasioi şi nişte vin :

transformându-se apoi într-o floarea- soarelui stingheră, pe malurile îngheţate:

noroc cu Deborah, vajnică veneţiancă doc, că-nşfacă floricica soarelui din cale:

şi continuă misiunea trimisului nostru, apucând să documenteze atât primele marşuri timide ale măştilor 2012...

... cît şi faptul că expresia " a pleca la carnaval cu căţel şi purcel" nu e doar o vorbă-n vânt

... cu voia dumneavoastră, retrăgându-ne în căutarea porcului cu pricina, vă urăm îngheţ uşor şi săptămână zâmbăreaţă!

Despre carnavale trecute, aici:
Din nou despre Carnaval

Carnavalul venetian 2011

Carnavalul veneţian- varianta hăulită

Emigroamaraciuni

Fantana vinului

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Sat, 04 Feb 2012 21:35:00 +0000

Anul veneţian se măsoară în carnavaluri şi cum stă să înceapă carnavalul nou-nouţ mi-am propus să-l prind de la primele îmbobociri urmărindu-l cu povestitul în toate etapele sale.
Tema de anul acesta e "LA VITA È TEATRO. TUTTI IN MASCHERA"- VIAŢA E UN TEATRU. TOŢI CU MASCĂ.
Deşi oficial carnavalul se va deschide duminica 12 februarie 2012 , diferite alte mici evenimente, spectacole, concerte încep să agite şi să încălzească atmosfera.
Astăzi, un tăuraş de lemn de doar nouă metri a fost depus în Punta della Dogana, prezenţa sa încearcând să evoce, alegoric vorbind vechea tradiţie a luptelor(?) cu tauri.
Şi tot astăzi, taram-ta-tam au dat cep, din nou, la Fontana del Vino, obicei cu nas roşu, foarte bine primit şi îndelung aşteptat atât de localnici cât şi de turiştii voioşi.
Şi va curge vinul gârlă de la un'şpece până la nouăşpe trecute fix, în fiecare zi. Trai neneacă!

Ştiaţi că...

În dialectul veneţian, "a bea o duşcă" se spune "bever un'ombra"- în traducere liberă: " a bea o umbră"- şi vine de pe vremea în care, la poalele clopotniţei din San Marco vânzătorii ambulanţi mutau vinul în funcţie de umbră, reuşind, în felul acesta, să-l menţină la o temperatură potrivită.

Fontana del vino

Statistici incerte

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Fri, 03 Feb 2012 08:19:00 +0000

Agenţia mea de statistică, "Scaietina Numără Bine pe Degete" nu a găsit preţ de trei interfoane nici un italian de băgat în ecuaţie.

Interfon de Italia

Ultimei bucati de sunca

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Wed, 01 Feb 2012 16:33:00 +0000

Subsemnata, domiciliată în, aflandu-ma in deplinatatea facultatilor mintale, de buna voie si nesilită de nimeni, declar că am mâncat una bucată şuncă porc din faţă but dreapta anterior lateral cu ceapă şi pe alocuri cu muştar, toată.

Cine-o face ca mine, ca mine să păţească să-i fie învăţătură de minte şi altădată să nu primească în casă porci cu Monica Tătoiu pe şorici, Lucescu pe coloana de jos şi Băsescu pe copertă Fane Spoitorul şi Nelson Mondialul protejând tapiţeria cumnatului de colesterolul care se scurgea pic-pic pe la sfoară.

Punând animalul în frigider, căci pe balconul unui român de Italia e mai bine nici muşeţelul să nu se bălăngăne foarte tare, ai deja conştiinţa îngenunchiată la nivelul sertarului cu legume. Brusc, le vezi în altă lumină, morcovu-i cam beteag, dovleacul are profil de modificat genetic, roşia aia aduce cu bucălatul de Lenin înainte de mumificare, varza... hmmm... doamnelor şi domnilor, onorată familie, varza ar putea să poată fi salvată spiritual cu-n ciolan afumat în aceeaşi tonalitate de fag ca şi muşchiuleţul trăsnind golăneşte a usturoi lângă copitele alea fără pedichiură care se pretează la
nişte răcituri de nu te vezi! Mă auzi? De nu te vezi!

Căci orice urmă de împotrivire îţi transformă gândul în bifurcaţie cu sensuri multiple şi indicatoare greu de interpretat, stomaculului îi bate inima în ritm de "nu mă uita", tensiunea urcă- coboară, coboară-urcă în funcţie de frecvenţa cu care deschizi uşa frigiderului căci se ştie, există kaizere cu probleme serioase de anxietate şi şunculiţe claustrofobe şi dacă nu vrei să-ţi transforme frigiderul într-un cabinet psihiatric mai deschizi uşa să le araţi că-ţi pasă.

Şi toate astea, în timp ce şi pentru că, cei trei "C" (conştiinţa, celulita, colesterol) sapă în tine precum dalta sculptorului într-un calup de telemea.

Devorând în liniştea locuinţei mele şunca cu sexappeal şi ceapă roşie consider că mi-am făcut datoria de cetăţean în lupta sa singulară cu frigul care-a lovit mişeleşte.

Să-mi fie de bine!

Mdeh...

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Tue, 31 Jan 2012 10:08:00 +0000

Uitasem până şi cum arată blogul meu, îmi aduceam aminte că am o temă cu clopoţei şi pluguşoare, m-am speriat când am dat peste muuu- muuu- muţa din header pe care tocmai pentru că îmi este foarte dragă nu-mi vine s-o bănuiesc că s-o fi pus singurică acolo dar parcă poţi să mai ştii? În zilele noastre animalele când nu-s ocupate să-şi măsoare traficul de pe you tube, îşi bârfesc stăpânii cu manichiurista, mănâncă ficat de porc light şi merg la sală să-şi croiască din bicepşi tricepşi şi viţăversa.
Câteodată îmi vine să zic că fiecare din noi are câte două cochilii. Una în care să se ascundă de restul lumii şi una în care să se ascunda de el însuşi. Cel mai naşpa e să te ascunzi dintr-una în alta căci se produce un fel de spirală învârtită împletită din care oricât ai trage de tine să ieşi nu faci decât să te înfunzi şi mai tare.
Pe mine cred că m-a blestemat sfântul de care am vorbit de rău, anterior şi mai jos(sic!) c-aşa de bine m-am înşurubat în cochiliile din dotare încât la orizontul nemărginit al mărginirii mele nu se vedea nicio umbră de speranţă.
Noroc de gerul ăsta, curioasă cum sunt, am încercat să-mi bag picioarele şiii... huştuluc! bâldâbâc! iacă-tă-mă-s! I'm back, vorba românului!

De sfantul Ion Iliescu

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Sun, 08 Jan 2012 08:59:00 +0000

Cică cea mai mare dorinţă a lui Ion Iliescu pe anul ăsta ar fi să trăiască până trece perioada confuză din România. Adică să-l umple de praf pe Matusalem.

Nu-i bai.

Mai ştiu eu douăş' două de milioane de indivizi care aşteaptă acelaşi lucru. Ba nu. Douş'unu după ultimele statistici... şaipe'ce, cu îngăduinţă dacă eliminăm protagoniştii ştirilor de la ora cinci. Beh, mai bine facem media.

Să trăiască, treaba 'mnealui, nu că m-ar omorî vreo grijă dar de ce trebuie să-l văd mereu de sfântul Ion. Că eu aia nu pricep.

Jur pe firul alb din mijlocul cozii pekinezului meu că e acelaşi material de cel puţin trei ani.

El într-un birou plin de hîrţoage cu telefonul la ureche, Adrian Năstase îi dă o icoană şi-l pupă cu acelaşi entuziasm cu care m-a pupat mama când mi-au dat cravata de pioner la statuia lui Ştefan cel Mare.

Înghiţisem inelul şi învăţătoarea se chinuia să improvizeze un nod. „Unde-ai pus ghiavole inelul?”

A fost cea mai tristă zi din viaţa mea de până atunci. După, ce-i drept, am avut altele chiar mai de soi.

O să fac o petitie, o causes de aia pe feisbuc gen «Spuneţi nu omorârii puricilor de pe pisici», nu de alta, dar başbuzicii născuţi după revoluţie riscă să-l confunde cu sfântul Ion.

Nu că sfântul Ion nu s-ar putea apăra şi singur dar e început de an şi, cică, e musai să ai obiective şi priorităţi.

Suifan, Hosein si Scaietinul Salbatic

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Mon, 19 Dec 2011 14:00:00 +0000

Iată, ce bileţele primesc pe mail:

Scapa de ejaculari precoce! Fii stapan pe situatie!
Suifan este solutia numarul 1 pe piata din intreaga lume, singurul produs care te ajuta sa-ti controlezi ejacularea. Prin urmare, vei fi barbatul la care viseaza femeile, vei fi cel care ii va aduce placere si orgasme de neuitat.
Viziteaza: http://suifan.mensales.ro
Doar La noi gasiti Produsul Original cu Holograma! Nu va lasati inselati de catre imitatori.

Păi, na, ce-am de pierdut la urma urmei?

După tratament mă puteţi striga: Scaietinul Sălbatic.... mrrrrr!

Mos Craciun infractor

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Thu, 15 Dec 2011 22:23:00 +0000

- Kicolò, ai fost cuminte?

- Sii...

- Cuminte sau foarte cuminte?

- Foarte cuminte- cuminte.

- Nu mai spune!

- Îhmmm

- Abia aştepţi să vină Moş Crăciun, nu-i aşa?

- Nţă!

- Cum adică "nţă?" Nu vrei să vină Moş Crăciun?

- Nţă... nţă..

- Toţi copii cuminţi aşteaptă Moşu', Kikolò- Piccolo- Nicolò! Spune-mi, măcar, de ce. De ce nu vrei să vină Moş Crăciun?

- Pentru că mi-a spus Mario că l-a văzut pe Moş Crăciun că voia să fure cadourile pe care i le-a cumpărat mama lui când el era plecat la grădiniţă şi... (aer în piept)... Moş Crăciun care era bătrân n-a mai putut să se dea jos de la balcon şi a rămas agăţat acolo şi-acuma a murit, gata! si-am văzut mai mulţi Moş Crăciuni care au păţit aşa şi eu nu vreau ca moşu' meu să moară, că mie îmi place maşinuţa lui Ben 10 pe care mi-a cumpărat-o mama şi a ascuns-o în cuptor că mami n-are timp să facă prăjitura aia cu banane pe care o faci tu aşa că eu mai controlezez pe acolo când am timp că (aer în piept) sunt foarte ocupat să-i scriu lui Moşu' ca să nu creadă mama că am umblat la cuptor pentru ca n-am voie să umblu la cuptor că sunt foarte mic chiar dacă sunt mare.

-Ahhhh...

- Vrei să-ţi arăt maşinuţa lui Ben 10?

După ce ne-am jucat 5 minute cu capul în cuptor atenţi să nu boţim ambalajul am plecat să documentăm despre alţi moşi care au rămas atârnaţi pe balcoane, pereţi sau sârme de rufe. Iaca:

Situaţia se prezintă la fel şi prin ţările domniilor voastre sau e doar o invenţie italiană?

Un furtun şi o toaleta

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Tue, 13 Dec 2011 00:05:00 +0000

Dacă în alte părţi de lume romantismul şi anumite funcţiuni fiziologice nu prea au nimic în comun, în Veneţia, cel mai romantic oraş al lumii, lucrurile stau diferit.

Iată, în imagini, povestea tumultuoasă dintre o toaletă plictisitor de înfundată şi un furtun de absorbire neasemuit de curajos:

... de sub podul pe care tocmai doi tineri îşi ciuguleau unul altuia promisiuni de amor veşnic şi definitiv, o vidanjă duios trecea...

Vidanjă veneţiană

... patru mâini dibace şi-o cheie de paiş'pe fixează furtunul care...

Aceeaşi sculă alt unghi

... urmărind paşii zglobii ai tinerilor-porumbei, traversează piaţa cochetă...

Furtun prin piaţă

... apoi singurel pe cale, înainte, tot înainte...

Furtun pe cale

....atmosfera se încarcă de suspans la intrarea în tunel... atenţie, oh! unde-o fi furtunul...

pretext veneţian pentru tuburi

...taram-tam-tam-taram, iată-l, reapare, marea întâlnire are loc, furtunul îmbrăţişează, în sfărşit, toaleta înfundată.

Furtun insinuat în casa omului

Oh! Nu e aşa că e totul extraordinar de romantic?

Sa te ratacesti in inima altcuiva

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Thu, 08 Dec 2011 18:00:00 +0000

O celulă canceroasă e o celulă care, brusc, decide că e mai importantă decât surata din dreapta. Îşi priveşte chiorîş surata de la etaj: Ia, te uite la umflata aia, s-a ajuns. Ea stă în loja hepatică şi eu trebuie s-o fac pe nefronul.
Aşa că se emancipează:

capătă conştiinţă: acum sunt mică şi neimportantă;
capătă un ţel: dar o să ajung mare, importantă şi independentă, n-o să vedeţi?
capătă abilităţi de lider sindical: de ce să lucrez eu pentru tine, bă, nene? hei, surate, treziţi-vă, nu v-aţi săturat să munciţi pentru altul? jos sclavia!

Nu mai vrea să audă despre misiunea ei urât mirositoare, de la înălţimea micronului ei ţese cu frenezie măreţe planuri de independenţă şi expansiune. Pentru a le pune în aplicare începe să se multiplice cu frenezie, creşte mare, din ce în ce mai mare, nu-şi mai încape în membrană şi se revarsă peste celelalte celule, devorându-le.
Celulele-soldat nu se supără, fac zid în jurul anarhistei oferindu-i protecţie, aşa cum fac cu oricare altă celulă a organismului.

Hmm, mormăie savanţii, ce comportament prostesc...de ce fac asta, pentru ce apără o celulă care se comportă atât de distructiv, maşinăria perfectă, corpul uman, are hibe, vezi...

Eu sunt Tu ~~eşti~~ Eu sunt Tu ~~eşti~~ Eu sunt Tu ~~eşti~~ Eu sunt Tu ~~eşti~~ Eu sunt Tu ~~eşti~~ ... Eu sunt Tu...

Ăsta e secretul pe care celulele cuminţi ni-l şoptesc ca pe o rugăciune în fiecare secundă.

Suntem nişte celule canceroase gigantice al căror unic ţel e să devină din ce în ce mai mari, din ce în ce mai importante.
Fagocităm, devorăm, muşcăm din celălalt iar asta va duce la prăbuşirea întregului Tot.

Să te rătăceşti în inima altcuiva e periculos dar e singurul tratament care ne rămâne. Să te doară când îl doare, lacrima lui să curgă pe obrazul tău, zâmbetul său să se scrie cu buzele tale...
...........................................................................................................................................

Şi doar, mi-am montat mai demult un bureţel care şterge tot ce nu e nevoie să ţin minte. Numai că, de la o vreme, a început să şteargă la întâmplare, mă trezesc tot mai des fără ieri-uri. S-o fi îmbâcsit. Mi-e frică să nu se întindă şi la mâine-uri.

„ Fiţi drăguţ, ştiţi unde pot găsi un atelier de reparat bureţei de memorie? Cum v-am întrebat şi ieri, acelaşi lucru? Şi acum două zile? Fii serios, domnule! Păi ce, nu mi-aş fi adus aminte?”

O seara romaneasca

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Mon, 28 Nov 2011 21:27:00 +0000

De şapte ani de când stau în Italia nu am avut ocazia să mă intersectez cu nicio asociaţie românească.
Marius le tot trecea pe Harta românilor , punctul şi asociaţia, punctul şi-asociaţia, o mulţime de puncticele pe lângă casa mea, făceam ochii roată ca haiduca ca nu care cumva să pierd vreun eveniment, concert, şedinţă, floricică, cântecel patriotic, văruit de copaci, săpat de şanţuri, orice numai să am şi eu ocazia să mă înrolez, să-mi recapăt sentimentul de apartenenţă la grup, la turmă, să nu mai stau aşa mioriţă bolnăvioară şi neîntrebată. Degeaba.
Noroc cu Raoul, bangladeshul meu preferat:
- Tu vuoi cantare rumena? Raoul ştie dove sta cantare rumena, îmi spune fluturându-mi pe sub nas un fluturaş cam spălăcit pe care scrie:

"Asociaţia română Confluenţe (s-ar putea ca numele să fie greşit că n-am reuşit s-o găsesc pe google şi nici pe harta lui Marius) vă invită să sărbătoriţi 1 decembrie, ziua naţională a României, împreună cu Elisabeta Turcu şi Benone Sinulescu la ora 19,00 (tăiat şi scris deasupra 18,00)".

Sun la numărul de pe fluturaş să mă asigur că nu e o păcăleală, scot repede goarna şi sun adunarea printre prieteni chiar dacă nici eu şi nici ei nu figuram în funcluburile celor doi solişti.
În ziua indicată, îmi pun fustele în brâu şi cu o oră înainte, aşa cum sunau indicaţiile domnului de la telefon, mă prezint în sală "să prindeţi locuri, doamnă"(eh, dacă n-om mai şti noi, generaţia de ceauşei ce e aia să prinzi loc, apăi cine?)
Dezbrăcându-mă încet, prind un rând întreg, (încă două scaune şi-aş fi rămas în celebrii mei chiloţeii mei cu bulinuţe).
Ascutindu-mi privirea de vultur în agonie încerc să pricep cine plăteşte lăutarii, având în vedere că spectacolul e gratis.
N-a fost greu. Digicomul tocmai îşi înşira cearceafurile pe garduri, primele rânduri par rezervate aşa că nu-mi rămâne decât să aştept să descoper personajele uficioase.

Basbuzic mic pe fundal Digicom

Rândul meu de prieteni se umple treptat, başbuzici incluşi fără drept de apel pentru că una dintre îndeletnicirile mele preferate e aceea de a nu-i lăsa să piardă ceea ce au primit prin naştere: limbă, cultură, tradiţie, cu bune cu rele, cu multe sau puţine, o părticică din ei va şti mereu ce e dorul, doina, barza, varza, viezurele, mă rog, la partea cu viezurele sunt dispusă să negociez, nici eu n-am habar cum arată celebrul viezure.

Impreuna cu unguroaicele mele preferate

Buuun! Sar peste număratul spectatorilor, direct la domnul Vasile Bob care şi-a asumat rolul de deschizător de spectacol şi prezentat oficialităţile care este, vorba lui Vanghelie.
Aşa aflu că avem la o zvârlitură de scaun cu spătar, un consul cu doamna consul sau consola, n-am prea înţeles de ce doamna consul, poate se aplică aceeaşi regulă ca la coana preoteasă, funcţia şi organul la pachet, părinte Avram sper să n-ai nici feisbuc şi nici blog să citeşti şi să mă afuriseşti acu' în postul Crăciunului că eu vorbeam la modul general despre chestiune.

Revenind la scaunul de după consul, îl găsim pe prietenul meu, prietenul tău, prietenul tuturor, aşa scrie pe steguleţul, parfumul pentru maşină, felicitarea de Anul Nou şi cartea de Virginia Wolf primite la intrare, domnul senator Wiliam Gabriel Brânză, preşedintele comisiei parlamentare pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării.

Basbuzic mare impreuna cu senatorul prietenos

Rămân o vreme în extaz căci eu cu aşa personaje suspuse n-am respirat la un loc de pe vremea podului de flori de la Prut unde tot îl salvam în extremis pe Petru Roman de la ventuzele maică-mii şi-a mătuşilor.
Când îmi revin îi pun un zece domnului Bob pentru ţinută şi pentru româna pe care o mânuieşte foarte bine ceea ce, anticipând niţel discursurile de după, pare a fi o calitate rară şi la fel de greu de reperat ca şi onoarea, în zilele noastre.
Tocmai când Lilişor îmi susură că i-a văzut deja pe protagonişti printre rafturile Panoramei cumpărând sosuri de la nenea Rana, intră pe scenă doamna Elisabeta Turcu.
Un costum popular frumos, o voce care încă se ţine, a trecut cu succes jena suspendării playback-ului pe ici pe colo, mai ales în momentele esenţiale.

Prietenul meu şi al tău, domnul William Brânză, se vede că era şi prietenul doamnei Elisabeta, pentru că aceasta i-a adus mulţumiri şi plecăciuni la începutul, mijlocul şi sfârşitul recitalului şi de fapt, dacă e să fiu exactă, la fiecare al doilea cântec.
Sport preluat şi de domnul Benone Sinulescu care cu aceeaşi frecvenţă şi ardoare ne-a povestit ce inimă mare şi ce gest "foarte superb" (da, din când în când a trebuit să le acopăr urechile başbuzicilor) a făcut domnul Brânză, de unde noi deducem că prietenul tuturor a plătit cu vârf şi îndesat, din buzunarul cui, habar n-am, cine e curios n-are decât să sape, oricum din cele 26 de ţări pe care dumnealui a afirmat că le deţine, până la urmă scoate de o nuntă, nu-i aşa?
Nu se poate spune acelaşi lucru şi despre domnul consul, care a fost invitat destul de greu pe scenă şi nici multe mulţumiri n-a prea avut de ronţăit, ceea ce nu e un lucru rău, având în vedere că domnul consul deşi tinerel arată ca un caltaboş umplut în grabă, mă iertaţi, domnule consul, sper să nu mă daţi afară din Italia, dar cred că o dietă şi niţică mişcare ar ajuta imaginea românilor în Italia măcar cu câţiva centimetri.

Domnul consul

Lilişor îmi dă peste mână: "Ai înebunit? şi-aşa nu răspunde nimeni la consulat, mai pleacă ăştia să facă şi jogging am îmbulinat-o!" Mda, mă rog, atunci, poate vă ia doamna consul un costum mai mare căci acela purtat aseară părea trecut prin toate inundaţiile italiene din ultimii doi ani.
Domnul Benone, că la el rămăsesem cu povestitul înainte să pun la lustră figurile ilustre, aşa cum spunea Bacovia în "Lacustră", aş putea să cârcotesc şi despre el dar mă abţin pentru că a fost preferatul başbuzicului mic, "e un grande" redau textual şi pentru că m-a făcut să cânt "Radu mamii", într-un context în care nu era neaparată nevoie să pedepsesc pe nimeni.

Ceea ce am apreciat cel mai mult, că poate vă întrebaţi dacă aţi ajuns cu cititul la al şasemiişaptesutelea caracter care este, vorba domnului Daniel Săboanu, (cred că el şi Vanghelie au fost în aceeaşi clasă) preşedintele asociaţiei culturale române Decebal- Traian, a fost tocmai finalul oferit de asociaţia domniei sale. Pe scurt spus, când a început să vorbească mi-am pus mâinile în cap, când formaţia formată din başbuzici, nu mai mare decât ai mei, s-a pus pe dansat mi-am folosit mâinile pentru a-i aplauda cu frenezie.

Dansatori San Dona di Piave, Venetia

Cu o coreografie de toată lauda, cu energia şi zvâcul potrivit în picioare, tinerii au reuşit să-mi aducă o lacrimă în colţul ochiului.
Dacă mai sunt başbuzici care sunt dispuşi să înveţe o horă, într-un loc în care nimeni şi nimic nu-i poate obliga să o facă, lăsând pentru câteva ore bune deoparte feisbucurile şi alte şmecherii supertehnologice, atunci nu-mi va fi greu să veghez ca băieţii mei să nu uite ce e dorul, doina, varza, barza, viezurele... îl putem înlocui la o adică cu mânzul, cum spuneam, sunt dispusă să negociez.
Pe lângă toată cârcoteala de mai sus, o să mai spun că a fost frumos. Refuz să ştiu alte dedesubturi, bani, fonduri, manipulare, interese, scamatorii.
Aleg să mă bucur de faptul că am petrecut seara exact aşa cum v-am povestit, că başbuzicilor le-a plăcut, că ne-am întors cu halva şi două amandine pline de atâtea E-uri încât eticheta părea un ziar cu pagina de anunţuri mortuare inclusă.

La mulţi ani, Românie, ţara mea de dor!

°precizez ca doua fotografii le-am sutit de pe facebook-ul domnului Branza

La ibricul reciclat

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Fri, 25 Nov 2011 07:31:00 +0000

Că tot începusem să-mi mărturisesc diversele înclinări paranoice, o să povestesc şi despre ultima care-mi zbârnâie de la o vreme prin creier.

Elementul declanşator a fost o reclamă colorată care arăta poporului muncitor ce ibrice frumoase face patria din aluminiul pe care-l pun eu, tu şi alţii ca noi, frumusel, la gunoi, în sectorul de reciclat aluminiul.

Păi bine, soro- patrie, da' nu e că tu-mi dai gratis ibricul ăla la care eu am contribuit conştiincioasă, ba chiar, îi pui eticheta de reciclat şi mi-l vinzi mai scump iar eu îl cumpăr pentru că asta înseamnă, pe lângă faptul că am nevoie de ibric, că te susţin pe tine, patrie, să mi-l mai vinzi o dată după ce l-am mai pus o dată la gunoi, toate astea pentru că eu am văzut o multime de filmuleţe la televizor care mi-au spus că sunt vinovată că am topit gheţarii ori făcând pipi la rădăcina lor, ori eliminând gazele din stomac(încă nu m-am prins care-i mai nocivă), că am tăiat copacii să mă şterg la fund cu hârtie când aş fi putut, foarte bine folosi degetul, că am mâncat ca o năroadă tot ce are 4 labe şi face bee sau groh în loc să mănânc soia transgenică, modificată cu virusul mozaicului de conopidă(de ce, Doamne, iarta-ma, tocmai un virus şi de ce tocmai de conopidă?) care a omorât jumătate din şoarecii pe care a fost testată, ăi nenorocoşi, cealaltă jumătate, ăi norocoşi făcând cancere, pe ici, pe colo, nimic interesant, mă rog, asta e altă calimeră, să revenim deci la ibricele noastre.

Până şi pe vremea lui Ceauşescu erai plătit dacă făceai efortul de a recupera borcanele şi sticlele, acum, nu, acu' sunt vinovată că fac gunoi şi am acoperit planeta aşa că plătesc (şi incă scump, cca. 80 de euro pe lună) să-mi ia cineva gunoiul, apoi conştiincioasă îmi pierd o mulţime de timp să-l împart în sacoşele de pe balcon: hârtie, sticle, plastic, resturi, baterii, apoi mituiesc başbuzicii să-l pună corect în ghenele colorate şi când în sfîrşit dau să respir mulţumită că mi-am făcut datoria de cetăţean responsabil şi implicat când în scufundarea planetei când în salvarea ei, îi văd pe ăştia la televizor cum se laudă că au făcut ibrice de 70 de euro cu aluminiul meu, pe care, dacă nu am încurcat socotelile l-am plătit deja de două ori.

De aia mă întreb: să mă duc la un control înainte să-mi fac un adăpost atomic sub pat sau e într-adevăr ceva putred şi-n reciclarea asta diferenţiată? Boh!

Niste copii...

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Tue, 22 Nov 2011 08:58:00 +0000

... sunt cei care dau cu pietre în geamurile băncilor crezând că lumea se schimbă în cercuri concentrice, plic-plic- plic:

Numai copiii încă mai cred că un procentaj de 99% ar putea însemna ceva:

Numai nişte copii îşi închipuie că dacă dorm zgribuliţi pe cimentul străzilor lumii o să-i pese:

Ar trebui să fie bucuroşi că lumea, cu mâinile în buzunare, îi tolerează:

Eh, nişte copii..

Adaugire:

O fermecătoare disertație despre subiect, pe forumul lui Mastic: forum of my personal hallucination

Istoria care se scrie

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Sun, 13 Nov 2011 11:05:00 +0000

Din ciclul "Eu stau şi mă scarpin în cap şi istoria se scrie fără să-mi ceară voie" este neaparat necesar şi absolut obligatoriu să consemnez:
nu fu la ora 11 pe 11.11.2011, nu fu gheţar, nu fu asteroid cel care, încă falnic ca bradul iute ca ghepardul fu obligat să lovească prin cădere, cu fundul de pământ glia mănoasă a Italiei.
Ş-atunci într-un glas să strigăm:

Bye-bye, carissimo-issimo Berlusconi, drum bun, cale bătătută, sper să-ţi găseşti repede un alt hobby, nu de alta dar cum eşti"ancora giovane" la cei şapteş'cinci de anişori niciun rid şi perişorul lui/ pana corbului tomnatic, să nu te bată păcatul să te cantidezi din nou iară adică şi să trebuiască să o iei de la capăt cu ţara asta de merda, cu bunga-bunga şi alte nenorociri.
Ai arat la istoria asta şi înainte şi-napoi şi 'napoi şi 'nainte ai dreptul să te hodineşti olecuţă! Parol!

Circuitul ideilor in natura

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Sat, 05 Nov 2011 23:08:00 +0000

Ieri seară, nici nu trecuse mult de când începusem să mă scărpin în cap şi hop! o idee, pe care o s-o numim ideea unu'.
Gândindu-mă la ideea unu' am început să mă scarpin cu şi mai multă nădejde în cap şi pe neaşteptate mi-a venit ideea cu numărul doi care, fie vorba între noi, era mult mai faină decât ideea unu' la care mă gândeam când a apărut ideea doi, deci mi-am zis: de aici iese un super text, mâine dimineaţă o să-l scriu.
Şi m-am culcat fără să mă mai scarpin în cap că deja rupsesem nişte zgănci pe care le aveam de la alte reprize de gândit mai vechi.

Numai că, atunci când m-am trezit nu-mi mai aminteam ideea doi care mi-a venit când mă gândeam la ideea unu', apoi, ciudat, foarte ciudat, fără măcar să mă scarpin în cap mi-a apărut în spatele minţii(faţa e întotdeauna foarte ocupată) ideea numărul trei da' ce zic eu idee, super idee, mamă ce text iese de aici, numai un pic, să mă spăl pe ochi, să plimb câinele, să fac două feluri de mâncare şi-un tort de frişcă pentru vecini, imediat după asta o să dezvolt ideea numărul trei care mi-a venit pe când încercam să mi-o aduc aminte pe a doua care a apărut în timp ce mă gândeam la ideea unu', care fie vorba între noi, cred că era mult mai tare decât celelalte care i-au urmat.
Deschid calculatorul, word-ul şi fereastra să iasă fumul din cuptorul în care s-a ars tortul în timp ce încercăm să-mi amintesc fără succes ideea cu numărul trei.
Gândindu-mă la a treia, a apărut a patra, ce bine veţi spune, în sfârşit o să termine coşmarul ăsta de text, numai că Von Pluşul trebuie dus din nou afară aşa că voi sări direct la a cincea idee care m-a vizitat în timp ce mă gândeam la a patra care se bagase în seamă în timp ce eu încercam să mi-o amintesc pe a treia care îmi venise în timp ce mă gândeam la a doua care a apărut parşiv în locul primei!
De aceea, acum când a cinşpea(care fie vorba între noi e o superextramegaextra idee) e gata să moară cu nasul în pernă, m-am hotărăt să scriu un post despre faptul că mut ideile de colo-colo deci gândesc şi asta, fie vorba între noi, e cu adevărat o ştire de prima pagină.

Inmormantarea crizei

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Fri, 04 Nov 2011 21:06:00 +0000

Nu le caut cu lumânarea dar cresc ca ciupercile pe copaci, se vede că şi-n domeniu buhuhu criza impune soluţii ingenioase.
Avem deci înmormântarea ecologică:

Inmormântarea low-cost:

Cum n-am reuşit încă să găsesc ştiri despre înmormântarile last-minute şi nici despre cele just in time consider colecţia incompletă şi deci supusă eventualelor adăugiri.

Ascunsul dupa leustean- explicatie

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Wed, 02 Nov 2011 06:34:00 +0000

După ultimele socoteli am o mulţime datorii în mediul virtual. Lui Dongabone i-am promis că voi vorbi despre cei care cerşesc în Italia, lui Digodana despre lecţiile pe care le-am învăţat eu de la viaţă, Zinei despre ce anume înseamnă blogul pentru mine( dacă oi mai fi promis şi altceva anunţaţi-mă, vă rog, întâi să-mi dau un dupac după ceafă şi apoi sa trec totul pe listă).
Astăzi însă am venit spăşită să cer iertare pentru o altă chestie începută şi nedusă la bun sfârşit, concursul leuşteanului de diasporă. Nu-mi stă în fire să abandonez lucrurile aşa dar exact în momentul în care pregăteam un fel de broşură amuzantă şi cotcodăceam în a inventa un fel de premiu s-a întâmplat accidentul vascular al tatei.
Nu ştiu să vă explic ce legătură ciudată s-a creat între ocupaţia săltăreaţă şi nefericita întâmplare, cert e că eu nu mai reuşesc să reiau subiectul concursului de acolo de unde l-am lăsat. Cum n-am de gând să mă duc la psiholog să-i povestesc despre răspândirea leuşteanului pe bloguri, consider că explicând oficial motivul abandonului voi beneficia de iertarea concurenţilor implicaţi şi voi putea anula de pe lista cu "to do" o promisiune pe care nu o pot respecta. Să vă fie leuşteanul mereu aproape!

Haloinul

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Mon, 31 Oct 2011 19:28:00 +0000

Ete, mă prinse Haloinul nepregătită, veniră copii la uşă cu dolcetto- scherzetto şi eu neam dolcetto, de scherzetto ce să mai vorbim! Am ieşit din încurcătură cu câteva mere şi două grapefruit refuzând să interpretez în vreun fel privirea perplexă a micilor vampiri. După aia am aflat că şi Obama păţind aceeaşi ruşine a ieşit din încurcătură în acelaşi mod, deci mă întreb dacă nu am drepturi de autor la perplexat monstruleţi, vampiraşi, fantomiţe, mămâiţe. Dacă da, vreau plata în lei căci din câte am înţeles cade dolarul, cade euroiul dar leul nu piere pentru că e o specie protejată şi deci se reproduce unde, când şi cu cine vrea dumnealui. Aşa că, domnule preşedinte, până când avocaţii mei le desenează avocaţilor dumneavoastră un leu, ce e leul şi care e aria lui de răspândire eu o să-mi pun nişte fantomiţe pe blog, măcar aici să fiu în rând cu haloinul.

Dacă vă plac fantomiţele şi vreţi să le puneţi pe blogurile domniilor voastre vă spun întâi că ideea şi codul l-am luat de aici, un tip care face o mulţime de chestii interesante.
E suficient să mergeţi in secţiunea de Design--> Aspect--> Adaugaţi un obiect gadget(aici alegeti Html/ Javascript) şi puneţi codul pe care îl copiați de aici: Cod fantome Hallowen salvaţi şi gata.
Cred că merge mai bine pe blogurile cu fundal închis la culoare dar se văd și la mine destul de bine, nu-i așa?
Haloin fericit tuturor!

Din evanghelia cetateanului turmentat

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Mon, 03 Oct 2011 21:01:00 +0000

Că uite-aşa mă apucă câteodată scriu şi scriu de trebuie să inghesui literele să-ncapă într-o pagină şi puh!după aia mă dezumflu ca o gogoaşă aruncată prematur în ceaunul cu ulei. Alteori sunt degetele puturoase căci gândurile limbarniţe le iau pe dinainte fără ca eu să reuşesc să mişc vreunul.
Şi, vorba aia, dacă nu mişti tu un deget pentru tine, apăi cine?

***
Mă preumblu cu Luş trecând în revistă micile magazine de cartier care-şi închid obloanele.
Tutungeria fostului meu tutungiu preferat a dispărut de- acum două luni, şi mda, cred că olecuţă ar trebui să mă simt şi eu vinovată, păi, te laşi de fumat dacă vezi că omu-i la ananghie, te laşi, dom'le, că ananghia ta te ustură mai tare.
La botega de vinuri au făcut doar schimb de gestiune. În vitrină, pe vitrină de fapt, scris caligrafic:

Chi ben beve ben dorme,
chi ben dorme mal no pensa,
chi mal no pensa mal no fa,
Chi mal no fa in Paradiso va.
Ora ben bevè che el Paradiso avarè...
Brindisi veneto del XIV secolo

Care, tradusă, ar suna cam aşa:

Cine bea bine, doarme bine
                       cine doarme bine, nu gândeşte rău
Cine nu gândeşte rău, nu face rău
                       cine rău nu face, ajunge în Rai
Deci, ăl care bine bea, portile Raiului le are deschise...


Eu zic că urarea asta fu copiată din evanghelia cetăţeanului turmentat căci există un Dumnezeu al beţivilor, unul al fumătorilor... Sau o fi acelaşi dar are tulburări de identitate? Ma!

Uite, asta îmi place mie la italieni! C-o singură silabă spui mai mult decât cu toate cele douăsute de mii anterioare: ma! boh!, beh! già! ciò!

Bill Gates, geotagul si chilotii mei cu bulinute

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Thu, 29 Sep 2011 16:28:00 +0000

Pozele mele sunt împrăştiate în toate punctele cardinale din cele patru calculatoare din casa, in dubluri, în tripluri(se zice?), mă rog, în foarte multe exemplare, oricum.
În cartela cu "fotografii ziua lui Alex" sunt aceleaşi fotografii cu cele din cartela "fotografii- ziua mea" pe care Alex le-a copiat în partea sa de computer şi care seamănă extraordinar de mult cu cele din cartela "Aniversare Alex" pe care a pus-o jupanul pe desktop şi aş putea să jur că sunt identice cu cele din cartela pe care a creat-o Rares: "Compleanno di mio fratello".
M-am apucat de multe ori sa le triez, sa le etichetez dar clachez, de obicei pe la a zecea cartelă.

Că tot stau vreo două zile pe mal cu roţile-n sus, zic, hai să folosesc programul din dotarea lui Nicuşor, netbookul meu foarte mic, dotat cu-n windows 7 care, până se aprinde( deşi e mai gol decât frigiderul în vremuri comuniste), am timp să-mi fac unghiile, mustaţa şi o tocăniţă de ardei cu smântână, pfui, iar mă pomeneşte smântâna, cu iaurt grecesc, per la precisione, că tot vorbeam de implementarea rotalienei în familie, îmi închide şi mie fraza, cineva, vă rog frumos, că nu mai am aer în pulmoni?!??
Inspir, expir, deschid programul din dotarea şepticului şi rămân plăcut impresionată de felul în care ştie deşteptul să eticheteze, să facă, să aranjeze.
Pun mouse-ul pe coada lui Von Pluş şi programul pricepe imediat că ăla-i mâncătorul de şosete şi-l bagă la index.
Deci, toate bune şi frumoase, cu etichetele jupânului e mai greu, că-i încurcă capul cu burta şi-l tratează în varianta economică, doi în unul, dar reuşesc să trec de-a zecea cartelă şi ăsta-i semn bun.
Pun etichete într-o veselie, încep să înţeleg că cele mai multe fotografii le are Pluşatul, când bag de seamă un buton care pulsează-n fel şi chip şi pe care scrie geotag.
Apăs şi botonul mă întreabă dacă vreau să-mi ghicească-n bobi unde a fost făcută poza şi eu zic: hai, mă, da' că te dai rotund, de unde sa ştii tu unde am făcut-o eu poza?
Şi el zice, nu mă dau rotund că-s pătrat, da' eu ştiu tot, Big Brother veghează fără hodină.
Zic: ha! numa' gura de tine, buton cu fumuri, ia zi repede de unde e fotografia asta pe care eu am făcut-o la mine în buzunar, că mi se mai întâmplă sa uit sa blochez tastele si tac! cate-o poza-n buzunar.
Şi butonul spune repede că e făcută în vaporaş între Rialto şi San Marco, anul, ziua şi temperatura de afară.
Waw! Adică satelitii ăştia se holbează la tine atunci când te scobeşti în nas sau cine?
Nu mă las şi continui disputa cu butonul, Luş se uită la mine îngrijorat.
E uşor să- dai cu geotagul în buricul Veneţiei, ia să vedem, ce părere ai mata despre pozele făcute acasă. Scot la înaintare fotografiile de acum doi ani şi botonul zice repede Borş, Cluj, Gheorghieni, Bicaz.
Încep să mârîi Von Pluşul îşi ia jucăriile şi se ascunde sub pat, preventiv.
Plusez şi bag o fotografie făcută pe dealurile îngheţate ale Prăjeştiului la oră mică de noapte.
Na, măi, să te saturi că pe asta n-o localizează nici primarul Vasluiului, Bill Gates n-ai nicio şansă, declam cu degetul mijlociu în aer.
Butonul pulsează preţ de câteva secunde, după care, calm, afişează: Prăjeşti, Vaslui, România.

Adică?!?

William Henry Gates III e adevărat că tu mi-ai văzut chiloţeii cu bulinuţe?!?
Care e mecanismul?
Fac poza, o pun pe computer, satelitul coboară blând pe-o rază zice: a, chiloţi cu bulinuţă, trebuie să-i povestesc lui Bill despre asta şi dumnealuiul vine cu geotagul?

Am dezinstalat programul, Windows-ul şi obiectivul de la cameră.
O să mă fac ubunt-oloagă, kubunt- oloagă, xubunt-oloagă şi-o să-mi cumpăr o pereche de gogoşari de pe e-bay, poate aşa o să-mi capăt privăsi-ul înapoi deşi nu-s prea convinsă.

28 septembrie

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Wed, 28 Sep 2011 20:28:00 +0000

Am urmărit cu atenţie de la bun început treaba cu amestecul de limbi, pentru că eram curioasă când şi cum se va produce trecerea la rotaliana.
După trei ani deja se insinuau duşmănos tot felul de dubii, după sase, unele cuvinte par mult mai la locul lor decât cele româneşti: plăteşti bolletta la lumină, ceri o impegnativă doctorului pentru un consult de specialitate, constaţi că ăştia iar fac sciopero şi nu grevă.
Oricum, nici nu cred că sciopero e tot una cu greva. Scioperatul italian e cu specific în specific ca să zic aşa. Mai ceva decât pizza sau pasta, cred că deja au băgat-o la omologare.

***
- Ai făcut foarte bine, mama, că ai insistit să vorbim româneşte corect, îmi spune Rareş serios.
- Ha, se pare fară mult succes, Nu se spune insistit ci insistato, îi răspund mândră de mine ca un steag fruntaş.
- Oh, hohoteşte Alex incredul, voi doi vă auziţi sau trebuie să vă înregistrez? Corect e“a in-siş-ta” silabiseşte savant, despre verbul ăsta aţi auzit?

***
Blogger-ul are modele noi, se găsesc la secţiunea de design din tabloul de bord. Sunt faine, cititorul poate să aleagă modalitatea în care vrea vadă blogul. Are câteva limitări şi dispar şi jucăriile cu linkuri de pe margine dar e fain pentru că poţi să revii fără efort la varianta anterioară a blogului.
Nu mă pot abţine să nu mă joc cu jucăriile noi.

P.S. Nici "previzualizarea" posturilor nu merge ... cred ca o sa ma joc doar un picut.

26 septembrie

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Mon, 26 Sep 2011 17:35:00 +0000

Nu ştiu dacă e de bine sau de rău dar încetişor, aproape pe furiş se produce desprinderea de românească, româneşte, România, românesc, indiferent că e vorba de mâncare, emisiuni, ştiri, bucurii, dureri, succese, insuccese.
Nu e o înlocuire, e o des- facere.
E ca atunci când călătoresc cu avionul. Închid ochii şi îmi imaginez că aripile mele sunt tot una cu cele ale avionului, încep să alerg repede, din ce în ce mai repede şi mai repede, decolul şi apoi… zborul ca o eliberare.
În cercuri mari, pe deasupra a tot şi toate.
Jupânul nu se lasă, se zbate încă, nu dă drumul.
Noaptea târziu, când ajunge acasă, cu laptopul proptit pe burtă nu adoarme până nu verifică daca ploua, ninge sau bate vântul în centrul Bârladului. Cine-si vinde adidasii, aragazul sau porcul. Ultima modă în materie de colindat: "Sa traiasca dom' primar / Ca ne-a pus geam termopan/Iara domnul deputat / Lupta chiar si c-un pirat.",
Cred că îi este teamă.
***
Pe aici, criza rânjeşte în diverse moduri. Numărul funcţionarilor a fost redus la jumătate. Cozile la diferite ghişee devin greu de suportat.

***
Nişte ardeiuţi umpluţi cu ciupercuţe şi cărniţă fără smântânică,(aşa vorbesc între ei specialiştii pe blogurile culinare) provoacă grave dezamăgiri masculilor în creştere cât şi celor în descreştere, aşa că iau oraşul-n piept şi mă înfing la magazinul românesc din centru, magazin pe care altfel îl evit de un an şi mai bine pe motiv de cumpărat tobă cleioasă şi mititei verzi în interior.
Trag aer în piept şi intru zâmbitoare. Patroana nu-mi zâmbeşte deşi ne cunoaştem oarecum, îmi face semn că are ceva în gură. Ah! Ok, mă speriasem, ea plimbă în continuare ceva-ul în gură pentru câteva secunde, după care se apleacă peste chiuveta (care e oarecum între noi) scuipând cu graţie ceva-ul. Se şterge cu dosul mânecii şi zâmbăreaţă ca o lună plină îmi dă de înţeles că se bucură să mă vadă.
Dar eu mă întreb o fi legal să te speli pe dinţi în magazinul tău?
Şi da, ardeii au fost buni şi fără smântână.

25 septembrie

noreply@blogger.com (ina simona cirlan) — Sun, 25 Sep 2011 12:54:00 +0000

Acu’ ce-i fain la globalizarea şi multietnicitatea epocii ăsteia e că pot să-mi vorbesc potenţialele nurori de rău fără ca ele să se prindă, ba mai mult, le tăgguiesc de nu se văd şi ele, ca să-mi intre pe sub piele îmi dau câte un like pe feisbuc că am şi acolo de lucru, nu glumă.
140 de prieteni din care cu vreo 70 habar n-am când m-am împrietenit dar nici nu am tupeu să-i întreb, “bă, de unde ne cunoaştem noi”. De fapt, pe unul Koala şi nu ştiu cum, l-am întrebat, timid" “ne cunoaştem?”, el a raspuns scurt: “nu”, şi-acu, eu ce să fac, că nu-mi stă în caracter să zic sal’tare şi-un praz verde, a rămas în lista mea de prieteni.Nişte italieni au venit în grup, habar n-am come mai, că eu nu scriu în rotaliană pe pereţii feisbucului, de fapt nici în româneşte că nici după un an de folosinţă n-am înţeles ce pot scrie la “La ce te gândeşti? Actualizează stare” da’ nu dezarmez, până la urmă mă prind eu, am învăţat să accept că-s mai înceată.
Cred, totuşi, că mi se trage de la poza aia cam foarte decoltată. Imediat după publicare mi-a crescut numărul de prieteni ca drojdia în pâine.
Mă rog.
Începusem să vorbesc despre potenţialele nurori. Ah! Cine crede că scapă de probleme după ce au căzut cojiţele de la vărsatul de vânt se înşeală amarnic.
Să vedeţi când încep să mişune hormonii cum e. Că ăştia micii suferă şi se zbat, că ăla a zis, că aia a făcut, că fără ea nu pot să trăiesc dar “da, s-a supărat că îi trimit mesaje şi lui francesca, dar eu n-o iubesc pe francesca, nu ştiu de ce am făcut-o, dar fără ea nu pot să trăiesc, mamaaaa, ce mă fac"?”
Cu alte cuvinte eu m-am hotărât, ieri, să ţin un fel de jurnal. Are cineva- ceva împotrivă? Se abţine cineva? Bine, aşa mă gândeam şi eu!