* * *

The gradual light of dawn and a soft chime of wooden pipes woke her gently from her slumber. Eyes closed, body unmoving, respiration carefully measured, she feigned sleep. It was her little morning game, testing his powers of observation.

“Good morning, Dara.”

She almost always lost though. He seemed to know exactly when she was awake. Which, she strongly suspected, made the handful of times when she won rather suspicious. “Good morning, Stephen.”

“Slept well?” “Can’t complain,” she said with a smile and jumped for the shower. “Are the kids awake already?” “Not yet. What would you like for breakfast?” “Just coffee, thank you, Stephen. And don’t patronize me!”

He had a tendency to oversell the importance of the first meal of the day. Just as well that he didn’t try it today. Her heart just wasn’t in it.

The water was just cold enough to chase away the last cobwebs of sleep from her eyes. “Stephen, agenda for today?”

The glass door of the shower suddenly lit up with her calendar items: blue glowing neon for work items, bright green for personal, orange for shared / FYI and a red cancellation. The lunch meeting, it seems, was not to be. But she wouldn’t look this particular gift horse in the mouth.

“Stephen!” “Yes, Dara?” “I’m having lunch with the kids today. Could you please schedule us an hour? Indian fusion, if you can find a good one in Cairo. They should be getting more in touch with their cultural heritage, I should think.”

“Of course.” Stephen’s educated, British-accented voice was somewhat muffled by the shower stall, but nevertheless she allowed herself a moment to luxuriate in the sound. It was modelled after a famous 20th century comedian and activist by the name of Stephen Fry. One of her father’s favourites, that one. She liked the name, too; it made him sound like an invisible Victorian butler.

“I’ve also arranged for transportation, ma’am.” She smiled a little. It seemed her assistant could still surprise her. “A Qi will pick you up at 11:45 in Saqqarah.”

* * *

She grabbed her steaming coffee from the counter. Majid and Alia looked up from their cereal bowls. She kissed them lightly on the top of their heads, then made for the door. “Mama’s got to run. No sharing today; Stephen ordered a car for you. But I’ll see you at lunch, ok? Have fun in school!” “Bye, mom!” “And Majid, listen to your big sister, ok?” she threw over the shoulder, already halfway through the entrance. A grudging 10 year old acknowledgement chased her out of the building.

Her Qi was waiting outside. She sighed, sipped at her coffee and got in. The fleet of driverless electrical cars, with their polarized glass canopy and specialized AI drivers hooked into a regional planning centre would have been unthinkable 20 years ago for Egypt. Luckily, things changed. She tapped her watch, which caused the windshield immediately in front of her to turn black and accept visual and tactile commands. She pulled the plans for the aqueduct and the desalinization plant with subvocalizations and gestures long turned into routine and started examining the B12 sector. Then made up her mind and called Siew Lee.

“Morning, Dara. En route already, I see.” “Morning, Lee. Afraid not. I looked it over one more time, and I think you’re ready to take care of this on your own. Besides, I have a meeting with TNG Solar about that molten salt reactor they’ve been shopping around. I think they should be the one to build it for us.”

He smiled, taken by surprise. “Are you sure? I mean…” “Course I’m sure. ” A well-practiced flick of her fingers pulled up a list of repair audits; she quickly located one and forwarded the relevant order history. “I’ve just sent you the bill of materials from last month’s issue on the Delta 2 pump. The cases look quite similar, so go ahead and order it. I can double-check your repair schedule before lunch, if you want, but I have complete confidence in you.” “Thanks, Dara. I won’t let you down!” She smiled. “Good luck. Bye, Lee!” Another flick and she cut the connection.

In a few minutes, automated factories in Germany, Ireland and Iran would receive their respective orders. Past experience showed that the order would be there in about a week. In fact, given the nature of the aqueduct malfunction (which was public information after all) and the past ordering pattern from her desert-forming company, chances were that the forecasting algorithms already predicted the order and the production was already set up, just waiting for the final “go”. And Lee was more than capable of dealing with the outcome. Besides, the temporary rerouting held through the night, and the main project was still on schedule.

It was one of the most ambitious projects of her generation. Reclaiming the desert had been a dream ever since Egypt, once the breadbasket of the Roman empire, had fell under the rule of the sand dunes . Desalination plants processed sea water via reverse osmosis and pushed it via reinforced glass aqueducts (sand had its uses) to the enrichment stations, where it would be mixed with nutrients – mainly from algae farmed off-shore – and onwards to the irrigated argan tree and oil palm forests that slowly turned the yellow desert glare into a sea of green. The goal was self-sustainability; the massive initial investment from World Global Climate Control Centre having been matched year after year by private investments playing the long game.

TerraForma, the consortium that took on this challenge, was unique in that it gathered the best and brightest from various companies around the globe, lending their expertise in their respective areas. Dutch planning and German engineering met Chinese solar tech and Japanese miniaturization – to name but a few of the nations that were represented in the project. And now Dara Stephens, née Banerjee, project manager and Harvard graduate cum laudae, daughter of a Mumbai rickshaw driver who turned his humble business into a logistics empire, got to fight for the rights to deploy the latest Australian molten salt solar reactor design into the heart of the soon-to-be-extinct Sahara.

* * *

The meeting was shorter than expected. Her initial plans for 10 reactor deployments was met with enthusiasm from the stocky, jovial Melbourne native representing TNG Solar, who seemed to regard this engagement as a proof-of-concept for an ambitious deployment in the Northern Territories. “And who knows, when you guys are done here, maybe you’ll visit us Down Under. We’ve got some deserts of our own to take care of.”

She smiled at the memory, already on the way to a well-deserved lunch, when her watch chimed. A touch and a well-known voice sprang from her left earring. “Ma’am, I just received confirmation on your order. The drone will be en-route in 15 minutes.” She drummed her fingers on the pseudo-leather of the seat. “Could you reroute it to the restaurant, please? It’s Alia’s present after all.” “Of course.” “Thank you, Stephen.”

She checked her schedule for the afternoon. Two more meetings, but none with face-time required, as the office lingo went, so she could work from home after lunch. Checking into the Virtual Office, the car canopy obliging her once more with the familiar black, she saw that the order placed by Lee already had solid confirmations and delivery estimations 5 days from now. That should keep him happy for at least a week, she thought, right until he’ll run into the subcontractors “midday-sun” fees. With a guilty smile, she admitted to herself that she looked forward to seeing him haggle his way out of that one. The Egyptian construction company they hired was nice enough, but enthusiastic negotiations were so ingrained in the local psyche that few visitors were ever able to get the better of a deal. She was an exception; but she learned from the best. Her father could out-haggle a Nairobi fisherman – and that was no faint praise.

* * *

As presents went, Alia’s wasn’t spectacular: a vintage iPhone with the WiFi module replaced to be able to connect into the modern CommNet. But Dara knew her daughter well, and a squeal of delight confirmed it, much to her satisfaction. Her interest in retro-hacking was recent, but enthusiastic. Fifteen minutes into the meal she was still playing with the thing, trying to get it to talk to a so-called retro appstore maintained by like-minded nerds somewhere in Pakistan.

“They were pretty dumb. I mean, you had to touch them all the time, and they didn’t even have voice commands.” It seemed the 10 year old’s enthusiasm did not extend to his big sister’s toys.

“Yes it did! Look!” A few minutes and turned heads later Dara began to question the wisdom of her decision to have this particular present delivered to the restaurant. Fortunately, a stern motherly look still had the desired effect (not for long, Dara sighed, the teenage years are fast approaching) and the rest of the meal went by in a much more companionable fashion.

“It’s still dumb,” Majid commented as they finished their deserts. Alia deigned to ignore both the comment and its author, with an exasperated sideways look that Dara recognized too well. As their father always liked to say, they learn it all, whether you want to teach it or not.

* * *

“… and then she played with that annoying pseudo-AI voice interface until I thought Stephen was going to take offence and shut me out,” she laughed, remembering. Daniel’s laugh came 3 seconds later, as the signal bounced through the network of comm satellites and reached him on-board the ISS Ophelia, the high-orbit biotech lab working on some I’d-tell-you-but-it’s-complicated 0grav project that was stealing her husband from them for 6 months at a time. She got used to the delay, and the absence; you got used to a lot of things in time, it seems. Humans are such amazingly adaptable creatures, she thought to herself.

“Speaking of Stephen; I hope you’re not replacing me with an AI, priya.” The warmth of his smile melted the distance between them.

“Not a chance. Be safe, jaanu.” She ended the call with what has become her mantra for all those times he was a way . Two more weeks , she thought, two more weeks and then he’s back with me. And this time it’s New Zealand, and we leave all the communicators at home. He promised.

“Stephen!” “Yes, Dara?” “Please schedule a meeting as soon as you can with R&D. I’d like to talk to them about Jasper’s fluid models; they were achieving an efficiency increase of 16%. And book us a flight home for the weekend. Don’t tell my dad; it’s a surprise.” “Of course, ma’am.” She dismissed the last of the mails and closed her eyes. “Good night, Stephen.” “Good night.”

The lights, already dimmed and red- shifted to stimulate her circadian rhythm, slid down towards oblivion. Outside, a prickle of stars shone above the night desert.

In her dreams, the desert was green.

Ți-au crescut copiii mari, Românie! Parcă mai ieri îi ștergeai la fundul lor de șoimi ai patriei și îi trimiteai la școală să-nvețe în blugi și tricouri cu Maiden ce e aia democrație. Copii crescuți cu Atomic și Mtv, copii care nu știu să-și păzească vorbele când răspund la telefon, copii care râd cu toată gura, fără teamă, pentru că n-au învățat încă ce-i frica de aproape. Ți-au mers prin licee și facultăți, unii au plecat prin țări străine, unii s-au și întors… Și uite că s-au făcut mari, Românie, mari și frumoși ca brazii, și n-au uitat că le ești mumă, nu cruce de dus prin pustiuri.

Ți s-au făcut copiii mari, Românie. Semne au tot fost; ți-aduci aminte când s-au strâns și ți-au adunat tone de PETuri și gunoaie de prin munții Orăștiei, de nu mai avea primăria camioane să-l transporte? Sau când au pus mână de la mână și au construit case pentru oameni cu dizabilități, au strâns ajutoare pentru amărâții prinși pe sub zăpezi, au făcut campanii civice pentru parcuri și pentru primari normali la cap? Tot ei sunt, generația aia cuprinsă de lehamite, generația care nu se mai ia după televizor, da’ uite că n-a fost lehamite, ci silă de mocirla de prin palate așa-zis ale victoriei și case așa-numite ale poporului, silă și un sentiment cronic al neputinței.

Până la urmă s-au găsit unii pe alții și au învățat poate pentru prima oară în 20 de ani că nu sunt singuri, că sunt mulți și împreună pot muta munții la loc. Pot seca lacuri întregi de cianură, pot ridica păduri și împrejmui ape. Pot îngenunchia cu o suflare companii din partea cealaltă a lumii, și toate pentru tine, Românie, și poate și pentru copiii lor, un pic.

Ți s-au făcut copiii mari, Românie, și-a venit vremea să aibă ei grijă de tine. Uite-i cum îți merg pe străzi cu numele tău pe buze. Cum ți se pun în genunchi ca să te ridice în sfârșit din mlaștina în care te-au îngropat Iliescu și Ceaușescu și Pauker și Dej. Copiii ăștia care n-au știut ce-i comunismul și care n-au înghițit poveștile democrației originale te iau acum și te aduc în rândul lumii civilizate.

Iubește-ți copiii, Românie, așa cum te iubesc si ei pe tine. Și fii liniștită – o să ajungi pe mâini bune.

Spread the word. Spread the images.

“Niculeee! Te-ai întors, Niculeee? Hai și dă drumu’ la calorifer, îngheț aici de tot!”
“Numa’ să te plângi știi. Mai pune o haină pe tine! Parcă n-ai ști că ne-a debranșat!”
“Ai luat pâine?”
“Am luat. Uite, de-aia turcească, de care-ți place ție.”
“Da’ io mai am dinți de coaja ei?”
“Lasă, fă, moaie-o și tu într-o cană cu ceai. Dacă nu ți-a plăcut să gătești. Măcar o ciorbă să-mi fi făcut.”
“Ete ciorbă. De unde bani de ciorbă? Că iar ne-au tăiat ăștia ai tăi pensia, vai de capu’ nostru.”
“Ia nu te mai plânge atâta! În loc să zici mersi că nu ne-a împușcat ca pă niște câini în ziua de Crăciun! Ia dă mai bine pe Antena 3, să vedem ce mai zice Gâdea!”

Și înghesuindu-se unul lângă altul sub o pătură ponosită și molfăind pâine cu ceai, soții Ceaușescu se pregătiră pentru încă o seară din popor, tovărășească, în mica lor garsonieră confort II de la etajul 10 al unui bloc anonim din Drumul Taberei.

Bine ați revenit, stimați concetățeni!

În continuarea programului nostru, îl vom urmări acum pe Crin “Mă-retrag-din-viața-politică” Antonescu într-un număr care sfidează legile firii! Iată-l, se pregătește , prinde cu siguranță poalele  și, dintr-o singură mișcare expertă și fluidă , scoate de pe domnia sa cămașa.

Pe unde a scos-o? Secret de stat. Vom reveni.

Update:

Așa cum anticipam, Crinuș s-a fofilat la mare artă:

“Da, am spus limpede in Parlament ca daca Basescu nu va fi demis ma voi retrage. Spun azi clar: Nu ma retrag din politica pentru ca Basescu a fost demis pe fond. (…) Nu mi-am luat angajamentul demisiei nici in fata Comisiei Europene, nici a Departamentului de Stat, nici in fata majoritatilor din CCR

Cu alte cuvinte, meșterilor, am zis o chestie așa, la plezneală, doar nu-s eu vinovat că puneți și voi botu’ la toate declarațiile din Parlament. Despre ce declarații e vorba? Hai să reproducem dintr-un articol de astăzi al domnului Vladimir Tismăneanu (care de altfel merită citit în întregime) și declarațiile dumisale de anțărț:

“Am spus pur şi simplu domnului Băsescu că înţeleg că după referendumul acesta nu o să mai fim împreună, ori pleacă dânsul ori plec eu (…). Când am văzut, totuşi, cât de mult sunt interesaţi partizanii domnului Băsescu, parcă mai mult chiar decât de ramânerea domniei sale, dacă plec eu, dar nu cumva mă răzgândesc eu, sigur că am avut un sentiment ambivalent, pe de o parte o pornire să rămân, că văd că asta le place şi vreau şi eu să le fac anumite bucurii, dar, după aceea, chiar după introducerea condiţiei de cvorum, am spus, da, chiar şi aşa, e în regulă, dacă nu se strâng 9 milioane de oameni să se pronunţe asupra acestei chestiuni sau dacă ia mai multe voturi Traian Băsescu, am plecat şi mă duc învârtindu-mă”, declara Crin Antonescu pe vremea când era zmeu și pe cai mari.

Sunt un român din diaspora pe care mulți l-au înjurat când s-a dus și a votat încă o dată în dreapta. Cu lipsurile și strâmbăciunile ei, dar o dreaptă care a avut măcar un modicum de respect pentru instituțiile statului. Am pierdut numărul amicilor și cunoștințelor (mai ales dintre cei rămași în România) care-mi spuneau: “nu știi cum e aici, orice mai bine decât ăștia”. Orice?

Săptămâna asta am primit cu uimire, apoi cu groază și dezgust cum opt ani de progres, așa rupt în coate și șchiop cum e el, se împiedică și se rostogolesc înapoi la vale. Mi-aduc aminte de 2004, de acea campanie de presă fără precedent a cărei menire era să-l pună pe Năstase președinte. Mi-aduc aminte murdăriile și jegurile care nu păreau să aibă sfârșit, și știu că atunci m-am gândit, nici Băsescu nu e ușă de biserică, dar stânga asta comunistă tremură prin televiziuni de frica lui. Așa că m-am dus și l-am votat.

Și nu numai eu. Spre deosebire de actuala putere și actualii guvernanți, Băsescu a fost votat de trei ori în fruntea țării. De trei ori a mers la acest popor amărât și confuz și polarizat politic și a ieșit învingător, cu tot cu ochii lui sașii și zâmbetul lui de marinar scăpat cu baxul de țigări prin vamă. Actuala putere pe cine reprezintă? Pe cine, în afară de ei și ai lor, și de acest dispreț imens față de legea pe care se prefac că o respectă, dar pe care o seduc și-o abandonează prin cotloanele Parlamentului?

Mi-e rușine de această republică bananieră România, unde legile sunt făcute ca să ai cu ce te șterge pe mâini înainte să te duci la televizor și să pozezi în nepătat. Mi-e silă de așa-ziși viitori președinți care înțeleg să-și facă treaba in absentia și care n-au de oferit decât vendete. Mi-e jenă de acest prim ministru – hoț dovedit, nu presupus – care a reușit să demonstreze în fiecare zi de când a pus bocancul în sediul guvernului că nu are nimic de oferit acestei țări în afara disprețului suveran pentru Constituția și instituțiile sale.

Sunt liberal prin doctrină și convingeri, și ca liberal, cer public acestei adunături care și-a însușit numele partidului lui Ion și Ionel Brătianu, al lui Duca și Rosetti și Kogălniceanu, să-și scoată din titulatură numele de “Liberal”. Pentru ce-au demonstrat în această săptămână rușinoasă, din partea mea au voie să-l înlocuiască pe “Liberal” cu “Socialist”. Măcar partenerii voștri de coaliție nu pretind a fi oi când li se zăresc colții din spatele măștii.

Cât despre restul societății civile, dimpreună cu acei prieteni dragi ce mi-au rămas rătăciți prin România, bag seama că iar v-ați trezit de partea unui marinar obosit, încrâncenat și îmbătrânit în rele, așa cum o fi el. Dar orice rău are și partea lui bună. Viitorul fost președinte interimar al țării a promis că se retrage din viața politică dacă pierde acest referendum. Puneți mână de la mână și ajutați-l – poate omul are treburi importante și politica îl reține.

Ne vedem pe 29.

Update: Din vizita la Bruxelles, Victor Ponta s-a întors cu o temă pentru acasă substanțială. Recomand în special celor care nu-s de acord cu cele scrise mai sus să o parcurgă și să se minuneze.
* * *

Acest articol e un răspuns la articolul domnului Cornel Vîtcu de pe blogul ActiveWatch intitulat “Vara demenței – sau, pentru prima oară, despre frică“.

Not much more needs be said. Do yourself a favour and see the whole movie.

Un bun prieten pe care îl știu de pe vremea liceului mi-a trimis azi un e-mail  care cred că merită reprodus integral.

Dragi prieteni de departe,

Acum cativa ani am hotarat sa ma stabilesc in Romania. Am fost constient ca nu va fi suficient sa imi vad de profesia si familia mea, ci va trebui sa ma implic pentru a mai indrepta din lucrurile care merg prost pe aici. Iar acum a venit momentul sa sustin o persoana care candideaza la Primaria Bucurestiului. Nu am zis politician, pentru ca Nicusor Dan nu este un politician, ci:
– matematician – castigator a doua medalii de aur la Olimpiada Internationala de Matematica, doctorat in matematica la Universitatea Paris XIII, cercetator la Institutul de Matematica al Academiei Romane;
– educator – a administrat timp de 6 ani Scoala Normala Superioara din Bucuresti (http://www.imar.ro/~aprodu/snsb/SNSB/Welcome.html), prima incercare de a crea o instiutie de invatamant superior de calibru international prin cooptarea de profesori de talie internationala din
Romania si strainatate;
– activist civic – fondator al Ascotiatiei Salvati Bucurestiul (http://www.salvatibucurestiul.ro/) prin care s-a luptat pentru a preveni demolarea cladirilor istorice, construirii in parcuri; de asemenea a facut lobby pentru schimbarea legii urbanismului, care s-a concretizat printr-o noua lege ce impune conditii mai stricte pentru emiterea autorizatiilor de constructie;
La inceputul acestui an s-a hotarat sa candideze ca independent la Primaria Bucurestiului cu scopul de a pune capat risipei din primarie si de a oferi o viziune de dezvoltare a orasului. Conditiile din legea electorala pentru candidatii independenti sunt foarte potrivnice, pentru primaria capitalei fiind nevoie de strangerea unui numar de 36.000 de semnaturi intr-un interval de cateva saptamani, dar printr-o mobilizare a oamenilor carora le pasa de acest oras s-a reusit strangerea a 53.000 de semnaturi si astfel Nicusor Dan a devenit candidat oficial la postul de primar general, cat si la cel de
consilier general.
Stiu ca unii dintre voi ati crescut in Bucuresti, altii ati studiat aici, sau poate unii doar l-ati tranzitat in fuga in drum spre aeroport. Daca Bucurestiul mai inseamna ceva pentru voi, atunci ati putea sa ne ajutati sa sprijinim acest candidat remarcabil:
– spuneti-le rudelor si prietenilor vostri din Bucuresti de Nicusor Dan;
– scrieti pe blogurile voastre si pe facebook despre el, dati like pe pagina oficiala a campaniei: https://www.facebook.com/nicusordan.pentrubucuresti
– donati pentru campania lui (conditia e sa mai fiti inca cetateni romani), detalii aici:  http://nicusordan.ro/cum-va-puteti-implica
Sunt sigur ca va castiga locul de consilier general, pentru primar insa va fi o lupta grea, dar trebuie sa le aratam ca “suntem mai multi decat cred ei!”

Va multumesc,
Bogdan

S-au plâns mulți de calitatea politicienilor români din ultimii 20 de ani; iată deci unul din primii politicieni răsăriți din societatea civilă. Am răsfoit site-ul lui Nicușor Dan, și cred că merită susținut.

I love that quote. Ever since I heard it, it kind of stuck in my head, sloshing around like melted snow. It is true, in its own way – skydivers know that best of all. But it also hints at something more, some deeper meaning. I don’t know whether the author really thought about this being misconstrued as a metaphor for life. But I like to think that he did; he just refused to explore it further, just letting it dangle there, for the world to see.

Oh yes, we think we’re flying. Some higher, some lower, some faster, some slower. Look at us go. Look at us, flapping those arms, going through the motions! Look at those fluffy clouds, man! Ground? What ground? We can see no ground from up here, and anyway, for us, the ground is just some theoretical abstraction that those folks of a philosophical persuasion thought up. Why, they say we’re all going to hit it sooner or later, and it’s “goodbye, flying” from there on.

Other folks say you’ve got to keep light while you’re travelling, ‘cause when you hit that ground, you’re going under! But just keep light and then, well, there’s a chance you’d bounce right back up, all the way to heaven. There’s even folks saying you just hop like a frog, depending on your baggage, and that your purpose in life is to get just the right weight to stop altogether.

As for myself, I know we all are falling. I’m guessing I’m about half way down, give or take a few years. If all goes well, that is, and I don’t hit some Everest. Like an idiot. If I steer free of mountain ranges in general. Who knows, maybe I’ll find me some good old chasm and ride this thing down for all it’s worth. Hey, if I’m really lucky, there might be some zero gravity zone at the end of it. ((That would be what some of you good folks are calling “The Singularity”. Kind of like a Heaven for nerds.)) But I don’t get my hopes up. All I’m aiming for are some nice barrel rolls along the way.

So. Wasn’t that a waste of a good metaphor? *ahem*. Welcome aboard Air Destiny. Fasten your seatbelts and enjoy the ride.

If you can read this, then the time machine worked. Also, it’s really me. I mean you. On your first summer holiday, you found that knife with the shiny red handle and there was nobody around to see you take it, but you put it back anyway. See? It’s really me. That is, you, but twenty years older. So listen.

First and foremost, stop worrying so much about all that petty crap. Everything works out fine in the end. Laugh some more, relax, live a little. Your good friends will remain your friends twenty years down the line. The assholes will be virtually forgotten by the time you get to college. So there.

Also, the cute little blonde girl that you fell in love with in 9th grade? Just have the guts to tell her outright – the sooner, the better. Sticking around like a love-sick puppy never solves anything. You’ll end up telling her anyway – right before you leave for college – and she’ll laugh it off and you’ll stay friends. The only thing unrequited love is good for is poetry. And your high-school poetry sucks.

Let your hair grow just like you always wanted. There’ll come a time when sadly that won’t be an option any more.

Go see your grandparents while they’re still around. They love you and your sister more than anything else in the world. You’ll be out of the country soon, and you don’t get to visit much. No, I’m not telling you where you end up. Spoilers, you know.

Spend more time with dad. He’s not going to be around for much longer. Get him to quit smoking, if you can. Also, stop talking and start listening every once in a while. Not everything is a contest of wills, and you don’t need to get your way every damn time. Might even be better in the long run if you don’t.

Be fair with others and treat them with respect, even when it’s so tempting to do otherwise. Don’t forget that people that love you get hurt the most. And when that time comes when you have no idea where you’re going (I promise you, you’ll know), just figure it out by yourself. Don’t take other people along for the ride. They only get hurt in the end.

Did you know that the metabolism slows down in your twenties? Neither did I. Now you have no excuse to stop exercising. Get a bike. Trust me, it pays off.

Hope this little letter won’t change our lives so much that the created paradox blows me out of existence. Or ends the universe as we know it. I tried to keep it as spoiler-free as possible; I’m only telling you things that you’re going to figure out by yourself later anyway. Well, duh. Have a nice life, mate. See you in twenty years.

* * *

Oh, what the hell. BUY GOOGLE!