Hehehe, acum le-a căzut faţa tuturor acelora care mă credeau dependentă de messenger, facebook şi twitter. Dragilor, am un mesaj: doar de blog sunt dependentă! Iar asta e o dependenţă de invidiat. Mi-a adus doar lucruri bune.

Adevărul este că nu i-am simţit deloc lipsa, ba dimpotrivă. Mare confort să ai linişte la propriul tău calculator. Prin offline-urile colecţionate nici nu m-am uitat, precis erau expirate fiecare şi nu avea rost să mă oftic!

Dar, ce să vedeţi, după 2 logări, a 3-a oară mi-am amintit în mod clar toate motivele pentru care “m-am lăsat” de mess în primul rând.

1. Se blochează calculatorul. Ăla de acasă e cu personalitate, iar ieri cred că era pe stop.
2. Apoi, oamenii aceia înzestraţi cu un senzor, care nu se simt bine pe fundul lor, dacă nu te buzzîie măcar de 3 ori consecutiv. Dacă tot nu le răspunzi, măcar să aibă certitudinea că te-au enervat. Să mai zic?
3. Cereri de prietenie obsesive, nici pe astea nu le înţeleg. După ce îţi dau “NU” şi un motiv bun pentru asta (faptul că NU TE CUNOSC?!?!?), mă aştept ca următoarea ta abordare să conţină măcar un contra-argument la reticenţa mea. La îngâmfare. Să conţină un indiciu, ceva, orice, chiar şi o înjurătură. Dar preferăm să lasăm pe yahoo să vorbească pentru noi. Ca noi să puteam tăcea idiot.
4. Cei care au impresia că mess-ul s-a inventat pentru taclale. De fapt, nu ştiu pentru ce s-o fi inventat mess-ul, dar nu pentru taclale. Nu cu mine, cel puţin.
5. Cei care au impresia că tu doar asta faci: stai pe mess. Ei bine, dragilor aceia, luaţi aminte: nu toată lumea face pe net messenger şi facebook (dacă a trecut de  hi5)

Azi deja nu am mai observat ferestrele care se deschid în dreapta jos de câte ori intră sau iese cineva. Mi-a fost mai simplu să le ignor decât să le găsesc opţiunea de dezactivare. Şi totuşi, declar că prima seară în care m-am reîmpăcat cu mess-ul, mi-am pierdut noaptea cu el. Nu, nu am stat doar pe mess, însă multitasking-ul nu e tocmai una din aptitudinile mele. Aşa că, treburile au durat ceva mai mult decât de obicei.

Şi nici tinereţile nu mai sunt în forţă. Unde-i vremea când mă culcam la 3 şi la 9 eram fresh? Acu’ îs tot chiaună şi abia aştept weekend-ul să…dorm. Ce credeaţi, că mă apuc de citit?!

p.s. Mulţumesc tuturor celor care m-au salutat la revenirea mea pe mess. Vorbesc serios. Mai bine hărţuită, decât ignorată!

Care-i ideea. Aveţi prunc, care s-a făcut mai mare. La vremea lui, i-aţi cumpărat cărucior, pătuţ, ţarc şi scaun de maşină, iar acum v-aţi trezit dintr-o dată cu toate pe cap! Sau încă mai aveţi hăinuţe cu eticheta prinsă, pe care în viteza de creştere pe lună, n-a apucat deloc să le îmbrace. Nici nu mai ştiţi ce să faceţi cu ele şi pe unde să le dosiţi? Parcă nici pe calea ghenei nu le-aţi trimite, doar au costat ceva bănuţi!

Trimiteţi-mi un mail, să vă spun ce puteţi face util cu ele. Nu vă imaginaţi că e cerşeală. Oi fi eu mică şi leneşă, dar nici în cărucioare nu încap! (Am o prietenă care e interesată să cumpere. Nu tone, ci cît urmează să aibă nevoie bebeluşul ei. Femeia plăteşte, dar nu îşi permite să le ia noi.)

Sau lăsaţi un comentariu şi vă pun eu în legătură. Vorbesc serios.

Mulţumesc,

Miruna.

p.s. Please RT to your friends

Cam ciudat, însă Titus mă asigură că nu se poate face nimic în ceea ce-i priveşte dimensiunile. Dar, dacă stăm să ne uităm mai bine, parcă nici nu ne deranjează aşa. Sau?

Eu voiam doar să vă rog ca în continuare să nu mă judecaţi nici după aparenţe, nici după bannere. Decât, poate, după culoarea părului. Fiindcă aici, şi blondele gândesc!

Ştrumfiţo, întrebarea e cum ţi-e dorul. Ţi-e dor cu bucurie sau ţi se rupe sufletul? Că primul e un dor bun, al doilea te mănâncă de viu. Primul îţi aminteşte cât eşti de norocos, al doilea cât eşti de păcătos. Că nu ai şi tânjeşti. Că s-ar putea şi pentru tine, însă cineva a inventat un “dar” în fraza prezentului tău. Că nu s-a născut un Superman şi pentru tine. Care să ridice cu braţele sale puternice toate obstacolele din calea fericirii tale. Şi a iubirii voastre.

(…)

• De mama mi-e dor cu bucurie. Nu a fost întotdeauna aşa. Când mergeam la Cluj, nici nu coteam bine din faţa casei, că îmi venea aşa o durere în piept, de nu-ţi imaginezi. O disperare, de care probabil râzi acum că-ţi povestesc. Între timp, cred c-am mai crescut şi-am învăţat să-mi reinterpretez emoţiile. Şi dorurile. Fiindcă nici sufletul nu ţi se poate rupe la nesfârşit.
• De tata mi-e dor ca de copilărie. Mi-e un dor din ăla de tot ce ar putea să fie între noi. Tata e omul care m-a suprins în cele mai extreme situaţii în cele mai pozitive moduri. E cel care m-a iertat pentru toate aşteptările la care nu m-am ridicat. Prima fiind că nu sunt băiat. A doua – că la 4 ani nu am prins mingea . Iar enumeraţia ar putea continua până în prezent şi ajunge până în viitor. Cel mai dor mi-a fost de el când m-am mutat la Bucureşti. Nu ştiu de ce, dar am o bănuială. Fiindcă încă mă mai apucă dorul ĂLA câteodată.
• Îmi mai este dor de “asta mică a mea”, care e mai întâi a lu’ maică-sa şi a lu’ taică-so şi abia apoi a mea, dar mi-e un drag fără să ştiu de ce. O visez noaptea. Nu ştiu dacă legăturile de sânge au vreo treabă sau doar puterea emoţională care le-o dăm noi face diferenţa, dar există copii şi copii. Iar mie îmi vine pe unii să-i arunc de la etaj. Aşa că, atunci când se va face mare asta mică, îi voi explica ce onorată trebuie să fie că mi-a căzut aşa cu tronc!
• Apoi mi-e dor de el… Uneori cu bucurie, de cele mai multe ori, fără. Întotdeauna însă, cu speranţă. Mi-e dor cu speranţă şi cred că de asta nu mă mai satur. De dorul lui. Fiindcă ştiu că fiecare clipă în care dorul mi-e potolit face toţi “banii” plătiţi cu vârf şi îndesat. Dacă merită, mă întrebi? Cu ochii închişi şi mâna pe inimă: cu siguranţă! Dacă l-ai cunoaşte, ai şti. Dacă m-ai vedea pe mine cu el, ai înţelege.
• Alteori mi-e dor de Cluj şi de studenţia mea adevărată. De tot ce am lăsat acolo, de toate câte le-am învăţat. De câte am plâns – zile- şi de cât am iubit – o dată. Dar nu mi-e dor de Cluj ca loc, ci ca perioadă. Fiindcă la locuri te poţi întoarce oricând, însă perioadele nu ţi se întâmplă de două ori. De asta probabil mi-e mai dor de oameni, decât de locuri. Nici pe ei nu îi pot lua cu mine.

Ştrumfiţo, tocmai m-am speriat. Fiindcă uneori mi se face dor chiar şi de mine. Unde-mi sunt?!

later edit: Poate vrea Makavelis să împărtăşească de-ale lui… Şi cui i se mai face de nişte doruri să ia leapşa, că primeşte link (anunţaţi-mă doar, că trackback-urile sunt cu personalitate, funcţionează mai mult nu decât da).

Se întâmplă în viaţa amoroasă (fericiţi cei privaţi de gustul acestui sentiment!) şi se întâmplă în viaţa transportului în comun. E ciudat cum doi oameni vor să ajungă în acelaşi loc, însă modul cum vor să ajungă acolo e total diferit. Ce paradox!

Şi dacă vă imaginaţi că încercam să fac un pui de filosofie printre rânduri, aflaţi la ce mă refeream: dacă aţi călătorit vreodată cu autocarul, când v-aţi ales un loc, întotdeauna v-aţi dorit să nu se mai aşeze nimeni lângă dv. Fiindcă altfel te poţi întinde, altfel poţi respira şi nimeni nu râde de mutra ta când aţipeşti ca bătrânii la TV.
Iar atunci când ajungi prea târziu şi toate locurile duble sunt deja ocupate cu câte o persoană (care de obicei şi-a ales deja locul de la geam), te uiţi în jur şi alegi să te aşezi lângă cine-ţi pare mai mic, mai comod şi mai nepuţitor. Adică, lângă cine îţi place mai mult. Întrebi politicos dacă locul e liber şi te aşezi după un DA chinuit printre dinţi.
Da! Tu faci cea mai bună alegere pentru tine, însă omului de lângă îi faci cel mai mare deserviciu. Cu ce o fi greşit el de ţi s-a căşunat taman pe el,  că poate voia şi omul să se întindă, să respire şi să nu râdă nimeni când aţipeşte ca bătrânii la TV.

• Dar credeţi că treaba asta cu căşunatul şi chinuitul se petrece doar în autocare?
• Şi a doua întrebare: de ce, pe trasee mai scurte, în autobuz de exemplu, mulţumeşti cerurilor doar să găseşti un loc liber pe scaun, deja nici nu mai emiţi pretenţii referitoare la cel de lângă! Or fi pretenţiile direct proporţionale cu durata estimată? Oare atunci când e o aventură de 3 staţii nici nu mai contează dacă s-a spălat pe dinţi? Dacă are soţ acasă? Doar minijupul să nu lipsească! Şi disponibilitatea.

Ideea e că îmi pare tare rău că nu am văzut-o, că nu am auzit-o şi că scriu acest post din impresiile fetelor (Andreea, Adina, Sonia ), nu din ale mele personale. Bine, pe 8 iulie a fost un fel de “bis” la Constanţa, unde aş fi fost asteptată cu bucurie de cineva recent cunoscut (unii oameni te uimesc în cele mai frumoase moduri cu putinţă!), dar. Dar punct, că încep sa ma enervez. Pe 9 am avut ultimul examen.
Bine, mai există varianta conferinţelor de pe facebook. Prima dintre ele a fost moderată de Gabriel Arsene – medic primar dermatolog şi a durat 4 ore!!! Incredibil. Rămânem geană pe ei, că mai urmează. (Înregistrarea celei de-a doua conferinţe moderate de Alice Năstase şi Cătălina Coca e aici).

Iar dincolo de detaliile trecutului cu care v-am umplut retina, aflaţi că Dove mi-a cucerit şi prietenul. În ultima vacanţă în care am fost, la hotel aveau gama Dove. Şi numa’ îl auzi că iese din baie, minunându-se. Cât e de catifelat. El. Acum, îmi face concurenţă. Şi gelul l-a pus pe lista de cumpărături. Oare, dacă îşi ia Dove, n-o să mai aibă nevoie de mine?

Sunt lucruri care trebuie sa ti se intample ca sa inveti alte lucruri despre tine. Sunt altele, care ti se intampla ca raspuns la intrebarile pe care le-ai lansat Universului. Si apoi sunt lucruri care urla in tine in fiecare secunda, dar fiindca sunt la plural nu iti poti da seama care urla mai tare. Apoi te trezesti in aeroport ca proasta, ca iti pleaca avionul si tu nu esti in el. Si in momente din astea, iti vine in asemenea hal sa urli, incat totul incremeneste in tacere. Iar inauntrul tau doar suspinele mocnesc cu ecou. Regretele. Si ciuda. Pentru acea fractiune de secunda in care ai uitat unde ai pus entuziasmul. Bucuria. Si dorul.

Pacatele ni le platim singuri. Iar eu n-o sa mai fac niciodata: sa uit cat sunt de norocoasa. Ca am biletul de avion. Fiindca, stiti, putini sunt cei alesi sa zboare. Si daca ati prins vreodata aripi, nu le lasati sa vi se-nchida. Fiindca nimeni niciodata nu a putut sa zboare fara ele. Nu stiu cum ai putea crede altceva. Sau cum ai putea pierde un avion.

————————–

Acest post este in semn de multumire pentru Wizzair. Maine in zori aterizez pe Baneasa si ma interesez cine a fost doamna din tura diminetii in care am decolat. Am o cutie cu bomboane pentru dansa. Va spun doar atat: am ajuns in aeroport cu 5 minute inainte de decolare. Concret, m-au salvat check in -ul online si bunavointa unei doamne carliontate. Avionul a plecat cu intarziere, dar fara nici o blonda in minus la bord. Iar eu m-am trezit din galagia mea de dinauntru. Uneori, propriile noastre ganduri polueaza.

Intr-o zi voi scapa de ele. Si doar voi zbura. Fiindca atunci cand avionul te asteapta inseamna ca acela este zborul tau.

Ati crede ca-i filozofie ieftina. Incercati pe pielea dv si mai vorbim.

La Cluj aveam o prietenă (o mai am şi acum) pasionată de lenjerie intimă. Era genul de fată pe care orice bărbat visează să o aibă drept iubită. Ştiţi cum era la ea în dulap? Seturi de sutiene şi bikinei (şi tata citeşte blogul, de aici nevoia de acest diminutiv, cu toate că el ştie că şi eu port chiloţi. E un obicei pe care-l am de mică.), cu etichete scumpe, agăţate pe umeraşe, păstrate ca nişte mărgele rare în dulap. Ea m-a învăţat cât de frumoasă poate fi orice femeie când o scoţi din chiloţocii de bumbac şi o laşi în cei din dantelă. Iar farmecul vine tocmai din faptul că asta e o frumuseţe prea puţin evidentă, e una ghicită doar de cei cu ochi fin şi obraz subţire. Tot ea m-a învăţat că lenjeria pe care o porţi nu e despre cine te vede, ci despre cum te simţi.

În această eră şi mie îmi plac dantelele fine şi am şi eu umeraşe cu breteluţe subţiri atârnate aproape sexy de ele. Ba am avut şi o fază nebună a pijamalelor de mătase, în care îmi cumpăram obsesiv-compulsiv, chiar dacă eram singura care beneficia de ele. Încă le mai am. Îmi place să le văd în dulap, să le ştiu ale mele, că oricând le-aş putea purta pe sub tricoul cu dungi şi blugii evazaţi. Dar e ca faza cu google, când ştii că poţi avea orice informaţie, doar să vrei, ajungi să nu mai vrei. De ce? Habar nu am. Mediocritatea tricourilor lăbărţate a pus stăpânire pe nopţile mele. Uneori mi se pare că şi pentru spălatul pe dinţi seara aş merita un premiu.

Probabil şi era asta se va sfârşi, lăsând loc dantelelor de pe umeraş şi făcând cârpe din tricouri. Prietena mea spunea că o dată ce începi să te porţi în mătase, nu te mai poţi întoarce la bumbac. E chestie de standarde, cică. Ceea ce nici n-ar fi aşa de rău.

Mai ales că cei de la besensual.ro mi-au făcut o propunere indecentă…

Descrierea sindromului: afectate sunt ambele sexuri, însă la sexul masculin se înregistrează o frecvenţă crescută, simptomele fiind mult mai agresiv prezente. La debut, semnele obiective sunt absente, ele ieşind la suprafaţa minţii femeieşti abia dupa ce ea s-a pierdut cu totul. Şi mintea şi femeia care vine cu ea. După primele semne, în care el îţi spune cât eşti de frumoasă, de deşteaptă şi de devreme acasă, că eşti fată educată şi îi place cum ţii furculiţa în mână, l-ai putea bănui de imaginaţie lacunară acută, subtilă şi cu desăvârşire lipsă. O pui pe seama emoţiilor, dar nici ăsta nu e vreun un păcat, sănătoşi să fim. La cap! Următorul diagnostic diferenţial se face cu o formă comună de gelozie cronică, boală gravă şi incurabilă de altfel, pe care unii dintre noi ne-am dorit-o la partenerii noştri la un moment dat, până Dumnezeu ne-a dat ce ne-am dorit, ca noi să ne putem lua ce ne-a plăcut. Mai mult: LIBERTATEA. Evident, că doar suntem oameni cu scaun la cap. Simptomatologia continuă progresiv cu întrebarea: “Dar iubito, cum de ţi-a plăcut de mine?” Şi unde tu crezi că e momentul să scoţi cea mai nouă periuţă de orgolii masculine şi să execuţi o debarasare profesională de complexe inventate (şi te simţi, din nou, ca într-o provocare academicească la limba şi literatura română), el sărăcuţul începe să se manifeste. Sindromul, evident. Sau varianta cealaltă e că deja s-a plictisit de tine şi de ochii tăi frumoşi din cap şi de tot ce mai aveai ascuns pe-acolo (prin cap, bineînţeles, că în rest n-a prea explorat mititelu’) şi o dă pe aia cu “meriţi ceva ma bun decât mine”. Şi să fim serioşi, că asta e întotdeauna adevărat! Dacă vă imaginaţi vreodată că, în materie de băieţi, tata e pretenţios, staţi să mă vedeţi pe mine!

Revenind, asta cu “5 motive pentru care îmi place de tine” e prea stilul revistei Cosmopolitan şi nu mă pot alia cu concurenţa. Şi nici stilul unui bărbat lipsit de frustrări şi sigur pe el. Nu mă înţelegeşi greşit, ştiu prea bine că le place să fie alintaţi şi răsfăţaţi şi etc, dar mai ştiu şi că nu e tocmai indicat să înşiri mai mult de 3 minciuni într-o enumeraţie. Se prind şi ei. Doar se presupune că au trecut testul iniţial al minimului de IQ admis.

Confirmarea diagnosticului (deja de o vreme prezumtiv în capul unei fete isteţe) se întâmplă atunci când tânărul prestează un circ de toată frumuseţea în plin vid epic şi te scoate pe tine vinovata number one. Iar tu te uiţi tâmpită, nu ştii de unde i se trage omului sau dacă a mâncat stricat aseară, când indicele de bună dispoziţie prevestea o dimineaţă cu potenţial. Nici nu te scuzi (că vorba vine, te acuzi), nici nu te cerţi. Absurditatea unor situaţii chiar te poate lăsa fără cuvinte. Credeţi-mă, mi s-a întâmplat. (Bine, nu de chiar aşa multe ori :p)

Prognostic: prost spre foarte prost. Nu se moare, decât de inimă rea. Aici prevalenţa sexelor e incertă. Studiile arată că, în general, femeile sunt mai slabe de inimă, dar sindromul ăsta merge pe alt sistem. N-are treabă cu inima, are treabă cu complexele lui de inferioritate. De care inferioritate – irelevant. Ştiţi, mie mi-a zis unul că el ştie că stau cu el doar până îmi găsesc pe altul mai cu bani. Dincolo de mitocănia maximă, am apreciat absoluta lui lipsă de înţelegere faţă de tot ceea ce eram eu.

Dacă un tip vede la tine doar hainele pe care le îmbraci şi furculiţele pe care le mânuieşti, poate ai merita să găseşti pe unul care să ştie şi el asorta ţoale şi tăia elegant friptura. Tocmai ca să nu se mai minuneze de talentele tale şi să aibă timp să descopere altele… Dada, felul acela fermecător în care ştii să-ţi joci cuvintele în propoziţii. Felul în care le pui punct, dar laşi semne de-ntrebare. Sau poate felul în care ţi se sucesc genele şi ţi se-nvârt ochii în cap. Lucruri care ţin de tine şi nu de dulapul tău. Emoţii pe care le poţi trezi tu şi nu tacâmurile din dotare. Cu toate că şi alea-s importante. Dar să fie bilateral prezente. Tocmai ca să nu ne mai minunăm atâta de lucruri auxiliare.

Faza terminală: întrucât sindromul nu se vindecă niciodată (eventual poate fi ţinut sub control), va ajunge să-ţi mănânce zilele şi ficaţii. Aşadar sfatul meu e să nu aştepţi să-ţi pierzi minţile după un caz pierdut. Nu zic să cauţi un tip care să nu te aprecieze. Dar nici unul care să te facă să te simţi vinovată fiindcă eşti prea bună. Pentru el.

————

Lângă noi, un cuplu banal (nu ştiu dacă prietena mea l-a observat): el în cămaşă albă clasică, dar cu nişte ochi verzi care nu se mai dezlipeau de ea. Pe ea n-o vedeam prea bine că erau cumva în lateral-spatele meu, dar şi fata se încadra în limitele comunului, că dacă ar fi fost vreo ceva ieşită din comun, aş fi observat-o din prima. Dar se potriveau la fix: nici unul mai bun decât celălalt, ci fiecare cel mai bun pentru celălalt.

Nu am convingerea că bărbaţii se uită mai mult după cele două beţe-nfipte-n c*r, ci bănuiala că se uită de fapt după atitudinea cu care ele sunt înfipte. Nu bag mâna în foc că nu întorc capul după o talie de viespe, dar sunt aproape sigură că felul în care aceasta nu e ascunsă după genţi supradimensionate, braţe încrucişate sau complexe exacerbate atrage priviri. Nici fundul prea dospit prin covrigării şi cutii cu ciocolată nu am certitudinea că n-ar fi moartea pasiunii, dar superbudigăii care încearcă să-l camufleze pe sub pijamalele cu Winnie the Pooh ştiu sigur că sunt. Cel puţin, pentru mine.În cazul acesta, să încerci să muţi centrul atenţiei de pe fund pe Winnie poate fi o greşeală majoră!

Nu mă înţelegeţi greşit, ursuleţul îmi place de numa’, adică eu sunt cea care are fluturaşi şi floricele în maşină, iar de pijamale cu Snoopi să nu mă căutaţi prin dulapuri! Am colecţie. Deci, faceţi ce zice doctorul, nu ce colecţionează el! Dar scopul acestui articol rămâne în picioare.

Nu ştiu dacă bărbaţii sunt atraşi neapărat de cupa D, cât de siguranţa pe care aceasta o conferă purtătoarei. Cupa D e ca o dovadă a faptului că eşti senzuală. De la cupa C încolo încep să se ridice semne de întrebare. Întrebare retorică evident, căci Sânii sunt adesea subiecte cu caracter reflexiv. Le dezbaţi tu cu tine şi nici atunci în totală sinceritate. Mereu ai vrea mai mult sau mai puţin, oricum, mereu ai vrea alt-fel. În loc să îţi concentrezi energia pe cărţi de genul „bucură-te de ceea ce ai”, tu cauţi creme şi pastile care să te aducă mai aproape de perfecţiune. Pierdere de vreme, oricum e frecţie la picior de lemn, dacă mă întrebaţi pe mine. Dar noroc că nu mă întrebaţi, că m-aş simţi provocată să povestesc mai multe.

Oricum, voiam să spun că idealul de frumuseţe a intrat la apă împreună cu IQ-ul ideal al femeilor. Fiindcă ele sunt cele care se visează Kate Moss-e sau Mihaele Rădulescu sau schelete ambulante. Şi tot ele sunt cele care îşi proiectează complexele şi nemulţumirile în tabloul pe care-l prezintă lumii: imaginea personală.

Fără a intenţiona să ţin vreo prelegere, dar potrivit cu ceasul de vară, vă amintesc, dragelor, că sunt femei a căror meserie este să arate bine. E job-ul lor, scuzaţi-mi franceza. Şi dacă tot ne dorim să avem picioarele, talia şi fundurile lor, de ce nu ne dorim şi mâinile vreunui chirurg sau capul vreunui laureat Nobel?

Vedeţi, tot fundurile şi taliile ne sunt mai accesibile. De asta se şi vând atât de bine.

Să vedeţi, în seara asta, vin de la mall cu prietena mea, unde ne cam făcuserăm de cap în atâtea ore cât să ne ia cu durerile de şale şi alte cele. Că în astfel de momente te cam simţi cu musca pe căciulă, că ţara-i în criză şi tu mergi la mall… asta este, nu mă laud că-mi merge tare bine, dar să zicem că muncesc. Iar bani câştig de dinainte să muncesc, însă prea rar am apucat să mă bucur de ei cum cred că aş fi meritat. În afară de un cadou mai consistent pentru mama şi unul pentru tata n-am prea văzut mare lucru. Şi nici viitorul nu se arată prea independent. Asta aşa, în loc de scuză.

Mă parchez în faţa unui Mega Image, să-mi cumpăr nişte apă plată. Cum opresc maşina, sar pe mine 3 ţigăncuşe la vreo 10 ani (poate 7, dacă te gândeşti că la 12 fac copii) că tanti, daţi-ne că ne foame, clasicul text. Rar cad în plasa dumelor de agăţat, însă pe cele cu adevărat bune le ţin minte, de unele, iată, mai scriu şi pe blog. La asta cu foamea n-am rezistat. Erau 3 fetiţe şi le-am întrebat ce să le iau dinăuntru. Câte-o pâine şi nişte salam, poate un suc. La fiecare. Faza cu salamul m-a topit instantaneu, de m-am şi executat. Am venit cu 3 pâinici proaspete, nişte salam şi brânză feliată, o sticlă cu apă (sucul nu e sănătos pentru copii) şi 3 napolitane. Vă zic, din toată plasa mi-am scos mie 2 ape, restul l-am dat lor. La care, două dintre copile au început să strige că cealaltă luase salamul şi “nu, tanti, nu ne dă şi nouă!!!!“. Cu naivitatea-mi blondă, m-am enervat îngrozitor şi i-am spus pe un ton de “dna profesoară” (chiar dacă probabil conceptul le e străin, imperativul a fost uşor de recunoscut) să împartă afurisitul de salam.

La care, ce credeţi, se duce asta mică – da’ cea mai mare dintre ele- la un ghiozdan enorm, ticsit cu mâncare (de nici când am fost plecată singură în prima mea excursie nu mi-a pus mama atâta cu mine, ceea ce înseamnă ceva, credeţi-mă. N-o cunoaşteţi pe mama!), de unde scoate alt salam feliat şi i-l dă celorlalte. Mi-a căzut faţa. Cică: facem schimb, împărţeşte-l cu Săndica. Parcă. Eu am întrebat dacă e bună târguiala şi-am plecat. Cu nervi.

La maşină, asta mare, împărţitoarea, vine să-mi – chipurile- deschidă uşa. Şi să-mi mai ceară 10 lei, că-i trebuie papuci. Ei, în momentul ăla nu mi-a mai părut rău decât de toate acele perechi de sandale, care mi-au plăcut şi pe care nu le-am luat acasă. S-a dus cu bunătatea şi altruismul şi toată solidaritatea ori empatia ori ce vreţi dv cu biata ţărişoară şi toţi acei oameni care nu au ce mânca. Şi i-am spus aşa: Ştii, n-o să-ţi dau nici un leu în plus. Dar vreau să te întreb ceva, că sunt curioasă. Te văd fetiţă drăguţă şi normală. Tu ai cumva mai mult de o burtică? Fiindcă doar câte ai, atâtea poţi sătura. Degeaba ţii ghiozdanul plin cu mâncare şi nu-l împarţi cu surorile tale, că ţie tot doar o burtă îţi rămâne de săturat. Cu restu’ ce faci, că se strică.

Nu ştiu dacă m-a auzit sau dacă se gândea în continuare cum să mă combine. Să mă recombine, de fapt. Nu ştiu dacă m-a-nţeles, dar ştiu sigur că gestul meu de “pomană” a fost anulat în totalitate de întâmplările de după. De păcatele pe care mi le-am făcut cu gândul, cu vorba şi cu tasta. Dar am ţinut să vă spun şi dv, ca să vă şterg orice urmă de naivitate. Iar faptele bune să le facem când ştim sigur că e nevoie de ele. Altfel, riscăm să ajungă într-un ghiozdan ticsit, gazdă ideală pentru viermi la temperaturi înalte. Dar oare faptele bune bazate pe certificate de certitudine mai sunt fapte bune? Cum facem să fim siguri? sau Cât de mult contează?

Bani nu dau niciodată, dar cu mâncarea credeam că mai spăl din păcate. Acum, probabil va trebui să nu mai “murdăresc” atâtea…

Să mă explic puţin: la noi acasă, niciodată nu a existat vreun şef. Adică, nu în sensul ăla, în care să vină tata acasă tunând şi fulgerând beep-uri despre „şef”. Nici în sensul ăla în care mama să îmi spună vreodată că n-o lasă „şefa” la serbare. Adică, în tot universul existenţei mele, şefii erau prezenţi prin filme şi discursurile adulţilor plictisiţi de viaţă (că cei entuziasmaţi nu vorbeau despre, ci erau chiar ei: şefi!). Cam atât.

Şi dintr-o dată, mă trezesc eu să-mi iau şef.

Nu ştiu vouă ce vă fac şefii voştri, dar pe mine m-au învăţat ceva despre mine. Că din cuvântul lor nu ies, dar dintr-al meu, adesea. Că, dacă m-aş respecta pe mine măcar atât cât îi respect pe ei, aş fi mult mai deşteaptă, mai frumoasă şi mai târziu acasă. Chiar şi când sunt obosită sau n-am timp sau mi-e poftă.

Ce trist că s-a ajuns aici. Ce noroc că nu s-a rămas înainte de „aici”.

sursa

Nu ştiu cum e aia să de dezîndrăgosteşti, fiincă nu am păţit. Niciodată nu am plecat dezîndrăgostită, dezinteresată şi neîndurerată. Cred că o singură dată am dat papucii fără vreun suspin disimulat, iar atunci se întâmpla după vreo 3 zile de “relaţie”. După care  m-am mai întâlnit de vreo 2 ori cu individul, care nu înţelegea de ce ne-am despărţit. Iar eu nici în ziua de azi n-am reuşit să înţeleg de ce am fost împreună. În fine, pe scurt: ca să te poţi dezîndrăgosti, trebuie să fi fost îndrăgostit la un anumit moment. E simplu.

Altădată, am plecat cu durere, deci îndrăgostită, dar cu convingerea că “nu se poate”, că degeaba e iubire, dacă e doar atât. Poate am învăţat prea de copilă lecţia asta şi poate de asta am şi uitat-o prea devreme. Dar mecanismul care ne face să fim cine suntem are o inteligenţă care merge până acolo unde el îşi aminteşte lecţiile uitate de noi. Şi dezvoltă procese de protecţie şi dezîndrăgosteli de situaţie. Ca norocu’!

Nu m-am dezîndrăgostit niciodată, dar…o fi prea târziu?

p.s. Zilele astea mă reîndrăgostesc. Până şi mama e îngrijorată (ştiţi, încă sunt în sesiune). Iar eu…eu sunt fascinată. Ar trebui să mă vedeţi.

Ştiţi, de multe ori mi s-a întâmplat să explic oamenilor unde au greşit faţă de mine şi felul în care m-au rănit. Chiar dacă în sistemul lor de referinţă, regulile erau altele, eu simt după propriile mele reguli. Tot după ele, şi plâng.

Alteori, le explicam altor oameni de ce nu m-am supărat pe o situaţie. Sau pe un comportament. Fiindcă nu ţin la formalităţi în familie şi nici la cadourile de ziua mea. Cu toate că un buchet de flori nu strică niciodată. Dar drumul pieţei îl poate învăţa oricine, în schimb, sunt alte lucruri care nu se vor putea schimba niciodată. Cum ar fi năravul.

Dar, atunci când te întrebi dacă să te superi pe ce s-a întâmplat, pe cine “n-a întâmplat” buchetul de flori sau năravul dorit…înseamnă că ai deja demult răspunsul: nici nu mai contează. Fiindcă atunci când cineva nici să te supere nu mai e în stare, trebuie că se încadrează la pierderi nesemnificative. Atenţie, chiar dacă pierderi, tot nesemnificative.

Zilele astea, mă străduiesc să mă supăr. Fiindcă încă nu sunt atât de sigură pe semnificaţia ultimului adjectiv: nesemnificativ?

Imaginea de mai jos are doi delfini identici in ea. A fost folosita in spitale pentru a masura nivelul de oboseala al pacientilor. Priveste la cei doi delfini cum sar din apa.

Delfinii sunt identici. Un studiu stiintific apropiat ne-a dezvaluit ca: in ciuda faptului ca delfinii sunt identici o persoana supusa starii de oboseala (care are un nivel scazut al antioxidantilor) va descoperi totusi diferente intre ei. Cu cat pacientul descopera mai multe diferente (intre cei doi delfini), cu atat el este mai obosit (are un nivel al antioxidantilor mai scazut)…

Priveste la fotografia de mai jos si daca gasesti mai mult decat una sau doua diferente inseamna ca trebuie sa-ti iei o vacanta.

Nu trebuie sa-mi raspunzi. Voi fi in vacanta.

Niciodata sa nu iei viata prea in serios… nimeni n-a plecat din ea viu.

p.s. Încă nu sunt în vacanţă, ba abia ce mi-a început (oficial) sesiunea. Aşa că, probabil o să încep să văd stele verzi înaintea oricărui delfin. Odihnă plăcută s-aveţi! Şi mulţumesc Boby

imagine preluată de la Robintel