Ceea ce nu se întâmplă în România, mai ales în Sibiu. Voiam să intitulez acest post: “Satul nostru tot mai mic se face“, fiindcă recent am avut nişte triste experienţe medicale. Iar la capitolul “triste” se pune şi faptul că jumătate din oraş a ştiut diagnosticul cu o zi înainte de a-l afla şi eu. Diagnosticul fiind al meu, adică ultima pe lista celor înştiinţaţi, desigur. C-aşa-i la ţară. Drepturile omului le stabileşte comunitatea. Să te fereşti.

Nu vă dau mai multe detalii decât că e atât de trist şi că mă enervează încă la aproape o lună de la eveniment. Şi probabil amintirea acelor zile mă va enerva de fiecare dată când îmi voi aminti de ea. Căci, la pachet, vin toate lucrurile pe care le-a generat…

Mi-aş dori doar doctori competenţi, nu dintre cei care îşi dau toată silinţa. Silinţa nu-i destulă nici măcar dacă e toată. Mi-aş dori mâini dibace, racordate la minţi NElimitate. Pe unii care să fie fără de greşeală, un fel de dumnezei cu bisturie. N-aş accepta nici gafa verbală, că şi asta poate răni un muritor. Întrebaţi-mă pe mine. Mi-aş dori personal medical care să-şi ia îndatoririle în serios, care să respecte legea secretului profesional în fapt, nu “în principiu”… Mi-aş dori exclusiv succese, fără păreri de rău. Mi-aş dori Cartea din care să învăţăm, nu Experienţa după care să practicăm. Doctori care să ne asculte, nu care să-şi facă norma. Pacienţii nu sunt luaţi în serios în ţara aia, nici măcar când e vorba de viaţă şi de moarte. Fiindcă doctorii sunt atât de aproape de ea, semnificaţia vieţii în ochii lor scade.

M-am gândit mult dacă să scriu postul ăsta sau nu. Sunt sub o influenţă puternic subiectivă, căci e una personală. Doar că răul pe care l-am păţit eu e mai mare decât aş putea primi vreodată o răscumpărare, chiar şi în cele mai civilizate tribunale. Există preţuri prea mari, pentru care nu s-au inventat bani pe lume. Probabil am meritat lecţia asta acum, înainte de a începe să profesez. Sunt medic… după ei, urmează… după mine. Dar mă rog în fiecare dimineaţă şi seară să pot face un bine pentru oricine deschide gura pe scaunul meu. Sau măcar să nu-i fac un rău, şi tot i-am făcut un bine.

Haideţi să ne deschidem firmă de dat în judecată sistemul medical românesc. Că şi satele trebuie să se civilizeze odată…

foto

Recitesc această carte. E scrisă de chirurgul Bernie S. Siegel, un medic în plină revelaţie profesională, care spune aşa: „Pacienţii au ajuns să mă înveţe că medicina nu e numai bisturie şi pastile”. Omul începe să vadă dincolo de tratatele ştiinţifice, introducând în acelaşi timp un nou termen în limbajul de specialitate: miracolul. „Remisii spontane” sau „prognosticuri eronate” sunt doar forme manifeste în vieţile noastre, pe care însă ştiinţa nu le-a pătruns încă.  „Miracolele unei generaţii pot fi descoperirile ştiinţifice ale alteia.”

Nu ştiu de ce în şcoala medicală ne învaţă doar cum să tratăm corpul fizic, când e binecunoscut faptul că nu e singurul nostru corp. Cred că facultăţilor de medicină le lipseşte un picior, ca să nu zic: o inimă. Fiindcă nu suntem roboţei, nişte mecanici care au de sucit cuiul în direcţia corectă. Revenind la carte, ea se adresează atât pacienţilor, cât şi medicilor. Omul vorbeşte din experienţa şi concluziile sale, ridicând profesia de medic la rang de trăire. (Nu mă înţelegeţi greşit, eu sunt prima care acceptă că şi popii şi doctorii sunt tot oameni şi am cea mai rea gură când părinţii mei răspund în Ajun de Crăciun la urgenţe! Dar pentru tot restul timpului, cred că merită acordat încă o şansă meseriei pe care ne-am ales-o. Mi-aş dori ca toţi colegii mei practicieni să citească „Iubire, medicină şi miracole” de dr. Bernie S. Siegel).

Eu o recitesc şi pe măsură ce mă reconectez la lumea aşa cum ar trebui ea să fie, voi nota aici pe blog, cuvinte de luare aminte.

Cartea nu se adresează doar celor bolnavi sau celor care au de-a face cu ei. Ba se chiar menţionează: ne putem dori să trăim şi fără a fi bolnavi -pentru a ne da seama de asta! În introducerea cărţii, autorul vorbeşte despre stupoarea şi disperarea oamenilor, atunci când află că nu vor trăi veşnic. Zice că sunt două categorii de pacienţi: cei care ştiu că vor muri, dar se hotărăsc să trăiască până în acea zi, şi cei care ştiu că vor muri, dar se hotărăsc doar să aştepte momentul .

„Nu puteţi vindeca boala unei persoane dragi, aceasta e treaba ei. Puteţi să aveţi însă grijă de ea. O prietenă bună de-a mea, al cărei soţ este  bolnav, mi-a spus: „N-ai totul când ai sănătate. O sănătate bună e mai uşor de obţinut decât o iubire bună. Dar, când nu ai sănătate, dacă ai pe cineva căruia îi pasă de tine, ai totul.”

Aş vrea ca medicii să ştie că şi lor le poate păsa. Şi aş mai vrea să ştie că pot fi vindecaţi de pacienţii lor. Trupurile noastre nu ne îngrădesc capacitatea de a iubi.”

Revin.

* Cartea pe scribd, dacă o vreţi. Eu totuşi voi continua cu articolele astea.

scări spre Cer

Soarele răsărea pe Otopeni

Mie-mi place să zbor. Nu mi-a fost niciodată teamă, iar senzaţia aia când eşti sus, printre nori şi fusuri orare, e într-un mare fel. Cele mai frumoase sunt acele zboruri dimineaţa devreme sau seara târziu, când vezi soarele aşa cum nu ţi se arată în fiecare zi. Nu-mi place să dorm în avion, tocmai fiindcă mi se pare că aş putea pierde ceva. Îmi plac locurile de la margine, fiindcă întotdeauna mi-e cu sfială să deranjez vecinul, dacă vreau să ies. Dar nu le refuz nici pe cele de la geam. Odată, i-am vegheat unui domn vreo 2 ceasuri REM-ul şi i-am numărat respiraţiile, în timp ce-mi rugam vezica să nu explodeze.

crestele alpilor austrieci

escală la Zurich

vitrinele din viaţa noastră

A fost un drum frumos, sper ca şi continuarea să dureze. În ton cu aceeaşi frumuseţe.

Oamenii nu trăiesc veşnic, e prima certitudine cu care ne naştem fiecare. Însă uneori primim aceasta ca pe o veste tulburătoare, care ne scoate din minţi şi din rutina cea de toate zilele.

Blogosfera este astăzi şocată. Eu îmi reintru în minţi şi ajung să accept înţelepciuni pe care nu mi le-aş fi dorit niciodată pentru mine.

Ieri, bunica mea cea făcătoare de prăjituri a împlinit 83 de ani. Oficial, e cea mai sănătoasă din familie. Ceea ce arată că tot mai puţine învăţăm de la bătrânii noştri. O dovedesc eu puternic din fruntea tinereţii. Ieri, o priveam în capul mesei şi mă gândeam ce norocoşi că o avem. Fiindcă omenirea e în pericolul de a-şi pierde secretul unor vârste frumoase. O întreb eu ce-a mâncat şi vă spun şi dumneavoastră, ca să fim siguri că s-a consemnat!

Aveţi grijă de dumneavoastră, de sănătatea şi bucuriile sufletului. Că nici  deadline-urile respectate nu aduc viaţă veşnică. Şi lăsaţi-i pe ceilalţi să-şi primească propriile lecţii. Că nimeni nu poate da examene pentru altul. Oricât de încrâncenat nimeni-ul şi indiferent cât de important alt-ul.

Sănătate, dragii mei, de la mic la mare.

*articol in memoriam, cu mov în loc de doliu.

Mie mi-a apărut târziu de tot primul semn de celulită pe buci, eram deja la a ţâşpea cură de slăbire (într-o perioadă de prea puţin timp ca să pot mărturisi fără să trimiteţi pe cineva să-mi care pumni la primul colţ), de şi eu mă bănuiam c-aş fi imună ori că e vreun virus pe care nu l-am achiziţionat împreună cu batoanele de ciocolată. Şi m-a ţinut mai mult decât am meritat, iar când m-a plesnit, m-a plesnit înfloritoare. Aspectul însă nu m-a preocupat prea mult, până m-am făcut beauty editor şi celulita NU mai era în job description. Ce am învăţat atunci, după discuţii cu oameni care au studiat-o, avut-o, terminat-o, recăpătat-o, recuperat-o şi, cel mai important, re-educat-o:

• Împotriva celulitei funcţionează doar o singură chestie. Pe de o parte, o poţi rezolva singură acasă, pe de alta, trebuie să îţi duci bucile la salon. Există aparate cu tehnologii care reduc stratul de celulită şi-l topesc de tot, dacă are sub un metru adâncime. Despre şedinţele astea promit să mai scriu, că am concluzii importante. Însă sfânt este masajul ăla cu cremă anticelulitică. Prea simplu să fie adevărat, dar destul de greu, fizic vorbind, să-l faci. Dada, masajul ăla de după duş. Cremele anticelulitice nu sunt poveşti. Complicăciunea e că nu te dai o dată şi gata cu celulita: uite-o, nu-i! Cine se plânge de o cremă anticelulitică (una bună, nu din cele care ard pielea până să ajungă la celulită!!!) nu a folosit-o corect. (E ca la pilulele anticoncepţionale: dacă îţi ajunge o folie 3 luni şi-apoi rămâi gravidă, nu pastilele sunt proaste!) Perseverenţa e cheia succesului. Grijă doar la pielea atopică, citisem undeva că reprezintă o contraindicaţie. Cel mai bine: întrebaţi medicul, că vă lămureşte precis.
• Mişcarea nu-i face nimic celulitei, dar ajută fundul să se obrăznicească. Mişcarea creşte tonusul. Altfel stă carnea pe tine, dar celulita… tot aşa. Ce face însă sportul este să redistribuie formele şi să „maseze” din interior stratul adipos organizat în celulită, într-un fel în care nu va ajunge nici o cremă, nici un aparat, niciodată. Într-un program de redimensionare corporală e foarte important. Evitaţi electrostimularea, chiar dacă face minuni. Mie mi se pare dubioasă, deşi am văzut efecte evidente şi foarte rapide după ea. Ce nu ştiu însă sunt efectele secundare…
• Nici dietele nu acţionează asupra celulitei, dar merită încercate. Vorbesc de mese echilibrate, nu de nebunii în 5 paşi simpli sau zero porţii de carbohidraţi. Alimentaţia e singura care reglează greutatea corpului, ţineţi minte de la mine. Sportul transformă greutatea (în sensul că poate creşte masa musculară şi o poate scădea pe cea de grăsime), iar masajul reduce din centimetri exact acolo unde vrei. Dar trebuie să vrei cu încrâncenare. Atenţie, asta NU ÎNSEAMNĂ VÂNĂTĂI!

Am scris istoria celulitei fiindcă zilele trecute am primit un Superlike pe facebook, de la Tomata, pentru perseverenţă în lupta pro purtarea fustelor scurte drăguţe vara asta!

 E o aplicaţie Nivea (pentru promovarea cremei Q10 Cellulite), unde se dau sfaturi&trucuri legate de războiul anticelulită. Şi aşa s-a trezit beauty editor-ul din mine! Concluzia e să nu dai o plăcere de moment pe plăcerea finală (iar fusta e doar o parte a acesteia ). Şi că cel mai bine funcţionează sinergia celor 3 M: mişcare, mese echilibrate şi masaj. Iar prin acest articol transmit profunda mea admiraţie pentru toate surorile de suferinţă, fie ele blonde sau brunete, care nu au renunţat. Care merg pe plajă şi-şi lasă celulita acasă. Ştiţi de ce? Fiindcă asta e o luptă continuă, iar victoria se câştigă în fiecare zi, la fiecare pas şi cu toate acele înghiţituri lipsă. Vrăjmaşul o fi bătrân, dar nu se lasă uşor. Şi are mai mult antrenament decât o şedinţă la sală.

Şi care e mai bine să fii în majoritatea timpului. Atunci când ai de-ales, bineînţeles!

Nu că aş şti cum e să fii doi în unu, artist şi antreprenor deodată. Nici separat nu sunt chiar sigură, deşi, dacă legat de partea mea artistică mai am dubii, în ceea ce o priveşte pe cea de antreprenor sunt sigură: nu prea există.

Fiindcă antreprenorul din mine nu are loc de artistul care se zbate. Ăsta e zbuciumat, domnule, nu doarme noaptea, visează cu ochii deschişi şi e uitucul şef, din tot neamul. Când antreprenorul vrea să rezolve o treabă, artistului îi vine o idee, când ăla vrea să răspundă unui mail, ăstalalt îşi aminteşte de o melodie, când unul simte că arde, celălalt scrie o poezie despre foc. Şi tot aşa… Nu ştiu ce să mă mai fac.

Evident că am o listă cu ce ar trebui să fac! La liste mă pricep… De două zile, dimineaţa pun telefonul să mă cânte pentru aceeaşi porcărie importantă. Doar că seara pare mai mult porcărie decât importantă.

Nunu, antreprenoriatul nu ar trebui să aibă voie să se joace cu artişti, că uite, învaţă numai prostii de la ei.

foto

E pe locul şapte în topul iTunes, la categoria health&fitness, căci a făcut multe valuri în universul celor mereu la dietă. Autorul, un expert sportiv, Venice A Fulton, desfiinţează nişte clişee, mergând pe mecanisme logice. Deci daţi-mi voie să fiu în totalitate de acord cu el:

• Micul dejun NU E OBLIGATORIU! Ba dimpotrivă. Dimineaţă, când mă trezesc şi, în sfârşit, am stomacul lipit de spate, să-l umplu imediat cu “cât mai mult” mă deprimă urgent şi e departe de a-mi tăia pofta de mâncare pentru restul zilei. Urăsc senzaţia de stomac plin şi nu am nici un interes să-mi încep astfel ziua. Fulton zice să nu mănânci nimic imediat după trezire, ci să laşi puţin organismul să se aprovizioneze din propriile depozite de grăsime. Cică, în caz contrar, se blochează acest mecanism, iar organismul îşi va lua energia doar din hrana primită. (primii cercetători care au dovedit-o erau nişte francezi, care şi-au publicat concluziile în Jurnalul Britanic de Nutriţie, în 2000)
• Fără 5 mese pe zi plus gustări! Ohooo, amin! În sfârşit cineva cu mintea la cap! Ce să mai faci într-o singură ziulică, dacă tu te tot aşezi şi ridici de la masă?! Mie mi se pare foarte şi prea orientată spre mâncare această dietă cu mese mici şi dese.  Fulton zice că nu există “gustare sănătoasă”, iar eu aş adăuga că nu există decât ronţăit continuu. Am încercat şi eu stilul ăsta, de m-am ales cu o frumuseţe de kilograme în plus, că “mic” şi “des” sunt termeni prea relativi ca să putem controla ceva cu ei.
• Duş rece şi cafea neagră în loc de mic dejun. Duşul rece ca gheaţa, imediat după trezire. Mă rog, gheaţa asta-mi dă fiori doar când mă gândesc, dar măcar să nu fie apa fiartă, aşa cum îmi place mie… Scopul e de a scădea temperatura corpului, pentru a-l obliga să producă energie şi să se încălzească singur. Fiind nemâncat, organismul apelează la depozitele de grăsime. Pare foarte logic. Iar cofeina e un stimulent, accelerează metabolismul şi cade foarte bine ca ceva cald în stomac.

Mai multe informaţii: Un articol foarte bun despre carte găsiţi aici (lăudat şi de Fulton pe blogul său.) Cartea o puteţi răsfoi pe amazon, sfaturile sunt de bun simţ, iar treaba asta cu micul dejun la mine funcţionează înainte de a fi fost dovedită de cercetători!

Imagine de pe board-ul meu de pinterest, my thinspiration

Chiar daca eu stau, bucuriile topaie in jurul meu, exact asa cum erau ele pe la 3 ani, cand nu aveai nici macar grija de a nu face pe tine. Ce vremuri trebuie sa fi fost alea! Admir gradele de-afara si savurez fiecare raza de soare ce se strecoara printre cliseele care tin umbra vietilor noastre. Dar nici soarele in exces nu e bun, ca de asta ne place racoarea.

Stiu ca povestile despre copiii mici ai prezentului nostru sunt la fel de plictisitoare pentru ceilalti ca cele despre ce ai visat azi-noapte sau cum ti-a dat catelul din urechi. Dar cand visele sunt ale tale si pe catei ti i-ai dorit dinainte de a se naste, parca nu iti mai pasa cine (nu) se induioseaza de felul in care parul sta inele pe umerii aia perfecti, de nici 3 ani de zile.

Ne jucam prin iarba si alergam in toata curtea. La vremea asta, plopii naparlesc in niste pufuri groaznice, pe care le imprastie-n natura si in iarba din curtea alergata. De pe mine ma manca toata pielea si ei a inceput sa-i curga nasul. O alergie trecatoare, nimic iesit din comun. Doar ca ei ii faceau mai bine jocul, iarba si compania, decat mucii sau mancarimile mele generale. Prioritatile la 3 si la 25 de ani difera enorm. Si cand i-am explicat ca-mi face rau sa stau in iarba, ca toata pielea ma mananca si deja era rosie toata, cand eram convinsa c-a inteles si ca ma lasa sa stau pe cimentul din fata ierbii, a venit, din mijlocul ierbii, cu manuta intinsa la mine si mi-a zis:

- Ai inchiedeie  [incredere] ?

Scuzati lipsa diacriticelor, nu scriu de la mine.

foto

Mai scriu acest post, ca sa nu ma dati disparuta. Se petrec multe in viata mea, se restabilesc echilibre, pe care sper sa am puteri sa le platesc. Si nu, tata, nu e vorba de bani.
Scriu fiindca imi era dor si fiindca mie scrisul imi vindeca sufletul, iar maine vreau sa ma trezeasca intr-un chip perfect, exact ca atunci cand m-a trezit in pantecul mamei.
Si mai scriu fiindca nu stiu sa fac altceva atunci cand invat lectii, cand invat din momentul in care ele se arata si cat ma pricep eu a invata.

Stiti, sunt lucruri pe care nimeni nu le poate face in locul altuia si dorinte pe care nu le poti echivala. Fiecare cu neputintele lui. Innebunesc de ciuda ca tata tot mai fumeaza, cand ar putea sa se abtina, ca mama inca bea cafele, cand le-ar putea inlocui cu ceai, si ca bunicul varuieste-n soare, cand ar putea citi ziare la umbra. Dar inteleg si accept ca nu ne putem lasa de fumat pentru altii si nici ceaiuri sa bem. Eventual putem citi ziare, ca de ziduri are cine se ocupa.
Sunt alegeri pe care nu le putem face pentru altii. Insa consecintele nu sunt numai ale lor. Intrebati-mi parintii pentru ce mi-am cerut iertare zilele astea. Ca am irosit bagajul pe care mi l-au pus in sange cand m-au compus din doua jumatati.’

Dar fagaduiesc fata de mine ca voi recupera tot ce-am pierdut. Nu timp, ci potential. Acela de a face CEVA din timpul care imi ramane. Fiindca cineva mi-a amintit ca nu traim nemuritori. Si bine mi-a facut.

P.s. Desi in UK, ar fi fost gratis si contrar trendului “o clinica din Viena”, am venit sa dau bani pentru a fi tratata de medicii din Romania. Si nu ma refer doar la banii de avion. Va povestesc detalii, dar momentan am altceva mai important de facut

Dacă ne-am aminti mai des cât de perfecţi eram când ne-am născut, dacă ne-am admira picioarele-ntr-o fustă scurtă ori mâinile într-un inel subţire. Dacă ne-am privi mai des calităţile-n oglindă şi mai rar defectele. Până şi sinceritatea asta reflexivă e dăunătoare când e practicată în exces. Dacă ne-ar plăcea mai mult de noi decât de alţii, dacă ne-am chibzui cuvintele şi-am lua seamă la învăţăturile bătrânilor, care s-au transformat în sfaturi. Fiindcă le-am desfiinţat cu tehnica modernă. Dac-am da volumul glasului unui bunic, mai tare, căci e singurul la care n-or mai exista versiuni actualizate. Dacă ne-am opri o clipă şi-am părăsi toate celelalte universuri care ne consumă fără să ne repare, exact ca un ADN stricat, într-o celulă sănătoasă. Dacă am ieşi o clipă din lumile atâtor altora ce ne-nconjoară fără să ne deranjeze. Şi dacă am reveni-ntr-o zi în lumea noastră proprie.

Să ne ascultăm inima cât bate şi nasul cum aerul respiră. (Uneori îmi amintesc că are două nări prin care face asta pentru mine, fără ca măcar să mă întrebe) Să ne întrebăm pielea în ce ape să se scalde şi ochiul cât în monitoare să fixeze. Să rugăm ficatul să uite friptura şi desertul, şi berea şi vinul, până la ultimul rând de pahare. Căci e singurul capabil să ierte şi să uite în acelaşi timp. Nici măcar creierul nu e aşa deştept. Că el uită, dar te taxează pe alte părţi cu siguranţă. Şi nici măcar nu-i vina lui.

Să aruncăm ceasurile şi să trăim ca atunci când eram copii şi întrebam “Cât mai avem?” Când era tata la volan şi mama-n dreapta lui şi nici sete nu ţi se făcea de nerăbdare. Când nu aveai senzaţia că doar aşteptând s-ajungi acolo, chiar faci ceva în sensul ăla.

Să-şi aibă fiecare grijă de el, vă rog frumos! Da’ să-şi aibă bine. E singurul mod de a nu ne mai face griji şi unii pentru alţii.

p.s. Deci vedeţi pe unde vă-mbătaţi de 1 mai

foto 1, 2

Repetiţiile ne-au luat mai mult decât credeam iniţial, asta fără legătură cu vreo culoare a părului meu. Am muncit mult, ca să încurcăm cât mai tare replicile şi să ne facem cât mai bine de râs. Nouă ne place în lumina reflectoarelor, că doar de aia suntem bloggeri. Exceptând atunci când pun alţii luminile pe noi şi devine puţin stresant, că nu suntem obişnuiţi. De fapt, vorbesc în nume propriu, deşi nici colegii Ciubotaru şi Piticu nu sunt tocmai cei mai modeşti oameni pe care-i cunosc.

Piesa se numeşte “3 bloggeri în 3 acte”, fiind inspirată din Creditul Divers în 3 acte de la BCR. E vorba de un credit de nevoi personale, pentru a cărui aprobare sunt suficiente doar 3 acte. (Când vine vorba de acte, dictonul e “less is more!”, şi nu mă întrebaţi pe mine ce părere am, că de juma’ de an mă lupt cu birocraţii internaţionale! Că nici cu enlgezii nu mi-e ruşine.) Deci 3 acte. Plus, un voucher de 200 ron, cadoul BCR-ului, cât să nu intri în banii de credit când sărbătoreşti aprobarea.

Toată piesa în mişcare o găsiţi pe facebook.
Mulţumim producătorului, sponsorului şi bunului Dumnezeu pentru c-a inventat vopseaua blondă! Şi nu fiţi timizi cu aplauzele şi roşiile dumneavoastră. Primim de toate.

p.s. Cât mi-ar fi plăcut să ne chiar întâlnim în piesa asta şi offline, că tare mi-e dor de co-actorii ăştia doi! Deşi eu sunt mai frumoasă decât ei. Şi mai modestă, că tot nu ştiam cum să zic.

În săptămâna aia, ţin minte că aproape închideam ochii şi-mi opream gândurile, atunci când treceam prin faţa cabinetului dentar, nu cumva să i se pară Universului că am vreo îndoială sau că trădez în vreun fel dorinţa unui răspuns pozitiv. Mi-am refuzat prietenul cu o nesimţire elegantă, dar totuşi nesimţire, bazându-mă pe faptul că el mă iubeşte chiar şi atunci când nu mă înţelege.

Acum sunt pe modul “medical” şi mi-e frică de taste. Nici nu ştiu dacă dorm vreun pic la noapte, dar o să vă rog să-mi rămâneţi alături, chiar şi atunci când nu înţelegeţi ce vorbesc.

Atunci, de la ELLE, am primit o veste bună, apoi mi-am lovit maşina (singura şi ultima dată) când am scos-o din garaj. Probabil, de emoţii. Abia aşteptam să ajung la Bucureşti, pe strada Buzeşti, în clădirea cu Volksbank. M-am dus la discuţii hotărâtă să nu stau de vorbă sub o mie de euro, însă am cedat la oferta lor fără cuvinte, cu zâmbetul pe buze. Eram mică şi proastă, dar e nevoie să fii aşa uneori, ca să ai de unde te face mare şi deşteaptă.

Ca-ntr-o paralelă incomparabilă, acum mă simt mai mică şi mai proastă decât niciodată. Ceea ce mă face nerăbdătoare pentru cea care voi creşte să fiu.

În mine, convieţuiesc de mult două Mirune, deci nu vă faceţi griji pentru niciuna. Gândirea se-nmulţeşte, nu se împarte. Cuvântul îl voi iubi pe-ascuns până la moarte, e singura iubire fără ADN-uri comune, pe care aş putea-o jura fără-ndoială. Prietenul cu plombele îmi este încă prieten, deşi unul fără cu mai puţine carii acum. Iar experienţa la ELLE a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri care i se putea întâmpla unei fete simple ca mine. Zic “simple”, fiindcă pe vremea aia credeam că ştiu cum vreau să fie viaţa mea. Şi era chiar mai simplu aşa. Şi mai aproape de mama.

foto

Şi printre mulţii mei colegi, pe care nu-i mai văzusem de pe facebook, la un moment dat, apare Paul, pe care nu-l mai văzusem de prin anul 2 de facultate, în Cluj. Şi Paul al meu arăta senzaţional, cu un aer de Bolivia, Peru şi Ecuador, de-ţi venea să-l pupi ca o bunică mândră de odrasla ajunsă bine la oraş. Paul şi-a tras un scaun lângă mine şi-a zis că el acolo stă, că doar pe mine nu mă mai văzuse de un car de ani, iar cu ceilalţi o să mai tot fie. Plus, că avea el bănuiala că n-o să fiu prima prezentă la continuarea sucului într-un banal şi unic club din Sibiu, deci…se motiva alegerea. Ce voiam să vă spun e că omul ăsta şi-a făcut un concediu de 3 luni într-un alt colţ de lume. Şi că nici nu mai contează exact pe unde a fost, ci pe cine a cunoscut. Şi ce l-au învăţat acei străini despre el. Ce contează e cum a urcat pe nu-ştiu-ce coclauri în stil alpinistic, de a ajuns la -30 de grade, de nu-şi mai simţea cămaşa pe el şi nici nasul prin care să respire. Contează cum a pierdut avioane, cum s-a transportat în portbagajul unui taxi şi cum a împărţit portbagajul ăla cu încă o femeie. Avea 50 de ani, iar Paul e tânăr şi frumos… că l-am întrebat direct cât i-a plăcut. De tanti aia, nu prea tare. Toată seara mi-a povestit despre aventura lui. A fost un cadou pentru el, înainte de a începe serviciul ăla de om adult, cu barba rasă şi freza luată la 0,3. Şi în ciuda poveştilor Ninja pe care le-a avut, cred că a făcut exact ceea ce îi va asigura succesul în acest mariaj cu munca: Aventurile e bine să le trăieşti la tinereţe, nu când ai 5 copii acasă şi dureri de spate non-stop.

Îl ştiu pe Paul demult, probabil înainte de a şti unde e Cuba pe hartă. El sau eu, nici nu contează. Întotdeauna a fost un tip vesel şi prietenos. Dar schimbarea de acum era dincolo de fire. Fiindcă acum era ceva molipsitor, atât de entuziasmat era! Exact aşa cum mi-a făcut mie bine traiul cu Hyun Jin, pe care nici eu însămi nu-l pot explica prea clar.

Şi evident că-l ascultam cu interes şi un strop de invidie, ca zahărul pudră pe prăjitura cu măr. Fiindcă am avut şi eu gânduri din astea, dorinţe străineze şi chiar nişte bani în cont. Planul meu era ca, după terminarea facultăţii, să mă iubesc o lună cu franceza la Paris. Aveam şi adresa unde puteam să stau, făcusem şi un calcul economic, de până şi eu credeam că se va întâmpla.

Şi i-am spus mamei toate astea. Că aş fi vrut să fiu şi eu măcar un sfert de Paul (că mustaţa nu mi-a plăcut niciodată ) Că mă mărit imediat cu halatul şi cine ştie când voi mai avea timp pe care să-l umplu cu planuri. De acum, viaţa se va împărţi în planuri îngrămădite între timp. Ca programările-n agendă. Şi ştiţi ce mi-a zis mama? Că ar vrea şi ea să vadă expoziţia foto, când se va-ntâmpla, fiindcă e convinsă că a fost o aventură extraordinară. Că şi eu aş fi putut pleca la Paris, dar mi-am ales aventura pariziană altundeva. Şi pentru mai mult decât o lună.

Zilele astea îmi negociez contractul de monogamie cu halatul. Voi avea grijă să las clauze deschise, pentru aventuri viitoare. În afara orelor de cabinet, bineînţeles… Şi voi semna de bunăvoie, convinsă fiind că am ales fiecare “cea mai” aventură pentru noi. Lui Paul îi mulţumesc că mi-a amintit că viaţa nu e deloc plictisitoare, totul e să ştii încotro te uiţi (asta, de fapt, mi-a zis mama). Şi că mi-a dat voie să postez câteva poze.

Iar pe dumneavoastră vă invit să vă urmaţi planurile cât încă aveţi timp să le faceţi!

*Toate imaginile sunt de pe profilul de facebook al lui Paul. Are muuuult mai multe, cu siguranţă cele mai spectaculoase nu sunt acestea. Voiam să pun şi una de pe munte, cu ghidul, dar nu am mai găsit-o.

Se comemorează o sută de ani de la scufundarea Titanicului, scenariul fiind inspirat dintr-o poveste adevărată: fetiţa îi scrie tatălui ei, plecat ca steward pe Titanic. El nu mai apucă să primească scrisoarea. (Manuscrisul lui May Louise McMurray, cu greşelile tipice vârstei se află la expoziţia dedicată Titanicului, din cadrul Muzeului Maritim din Liverpool.) Fetiţa primeşte vestea morţii tatălui ei de la un reprezentant al companiei din Liverpool, unde a fost înregistrată oficial scunfundarea navei. Povestea s-a transformat în legendă şi a rămas ca un simbol al tragediei de atunci. Fetiţa avea un căţel, pe Xolo, care a fost şi el pus în scenă, la dimensiuni uriaşe. E impresionant tabloul orfanei, căreia îi rămâne doar câinele să se aline.

Noi am fost azi-dimineaţă s-o vedem, când a pornit de pe docuri, undeva foarte aproape de unde stăm. Aproape ploua (se şi vede în filmuleţe), dar lumea se adunase grămezi. Iar după-masa, când m-am întors acasă şi am văzut-o tot acolo, cred că erau mii de oameni care se uitau la ea. E într-adevăr un spectacol impresionant. Tocmai fiindcă păpuşa nu e nici frumoasă, nici drăgălaşă, dar e atât de… “umană”. Cum clipeşte cu genele alea lungi şi cum mişcă într-un fel capul… Cred că au reuşit să transmită foarte bine mesajul.

Despre piesa de teatru neconvenţional, pusă în scenă de păpuşarii de la compania franceză Royal de Luxe citiţi mai multe pe pagina oficială. Poze impresionante am găsit pe dailymail, or să vă placă. Pozele mele le-am urcat pe pagina de facebook.

Ştiu că am scris ciudat articolul ăsta, dar nu ştiu încă dacă e un spectacol de care să mă bucur că-l văd sau să mă întristez că există. Cert e că sunt oameni care şi-au adus copiii în vizită în Liverpool, ca să le arate “spectacolul”.

Cum începe? Sindromul se manifestă mai întâi prin abonarea la cât mai multe board-uri de “home&deco” pe pinterest. Apoi începi să-ţi dai seama că google îţi pune tot reclame la site-uri de mobilier în stânga şi-n dreapta, de zici că s-au ţăcănit şi bannerele. Noroc că nu te iau greţurile de dimineaţă, când simţi aşa o poftă nebună să-ţi înfrumuseţezi câte un colţisor. Ştiţi, pentru noi, femeile, nu s-a inventat încă numărul perfect al perechilor de pantofi din proprietatea noastră şi nici perfecţiunea domestică. Orice ar presupune ea, noi mereu găsim câte ceva de îmbunătăţit. Femia când vede un obiect care-i place, deja îl vede într-un CONTEXT: pe o etajeră, într-un colţ întunecat, agăţat undeva în baie sau lipit pe orice suprafaţă nelipită deja (asta e una din plăcerile mele vinovate, trăiască scotchul dublu-adeziv!)

Când m-am mutat la Bucureşti şi am învăţat în primele 2 săptămâni IKEA pe de rost, eram în faza acută a acestui sindrom. În primele 2 luni îmi cumpărasem mai multe chestii “de casă” decât pantofi, genţi sau rochiţe. Ba nu, în primele 2 luni nu îmi cumpărasem DELOC pantofi, genţi sau rochiţe. Priorităţile se schimbă semnificativ pentru o femeie care locuieşte în casa ei. E un fel de punere în mişcare a tuturor rotiţelor de pseudo-designer care au ruginit vreodată în ea. Dintr-o dată, începe să cunoască aromel şi branduri de lumânări parfumate, ba apreciază chiar şi o bohrmaşină.

 Astăzi, şed cuminte la calculator şi visez cu prietenele mele pe pinterest. Mai cumpăr câte o prostioară agăţătoare sau strângătoare de energii pozitive, cât să-mi ajute Feng Shui-ul de unde dorm. Pe vremea aia, la începutul erei mele bucureştene la casa mea, nu erau site-uri româneşti pe care să navighezi fără să consumi benzină şi nici socializări în funcţie de subiect. Astăzi, o prietenă mi-a povestit că a început să-şi deseneze casa ideală, semn că manifestările moderne ale sindromului preced atingerea fizică a idealului. Ea nu are nici vârsta şi nici buletinul să se mute deocamdată de la părinţii ei.

Şi, da, sindromul nu s-a vindecat nici astăzi. Când abia aştept cel de-al doilea salar (pe primul l-am cheltuit demult în capul meu), nu ca să mă duc să-mi iau rochiţe, ci ca să-mi redecorez casa! Şi cu această ocazie, le mulţumesc celor de la Homeycomb.ro pentru iepuraşul trimis. Homeycomb e un magazin online, cu tot felul de minunăţii din astea, care nu te lasă să dormi noaptea. Ei se poziţionează ca un club exclusivit şi de lux pe segmentul home&deco. Cu promisiuni de reduceri considerabile. Căci e considerabil când patul de mai sus costă 16582 RON, iar de pe site îl poţi lua cu 6383 RON. Adică reducerea e de 61%. Singura chestie care nu mi-a plăcut e că ţi se cere adresa de mail ca să-ţi faci cont. Eu am dat-o, că eram curioasă şi virusată oricum, iar până acum nu m-au spamat nici măcar o dată. În rest, iubiţi şi pantofii!

foto 1,2, 3