Exact aşa cum nu merită să o iei pe un drum necunoscut, când te grăbeşti. Succesul de a ajunge la timp ar trebui să fie suficient, alternativa fiind eşecul întârzierii şi drama rătăcirii contra cronometru.

Exact aşa cum n-are rost să-l întrebi de ce nu te-a sunat ieri toată ziua, când ştii precis că n-a studiat fizică cuantică sâmbătă seara.

Exact aşa cum n-are rost să mănânci pizza şi-apoi să te plângi că eşti grasă. Şi mai am multe păcate. Pardon, exemple voiam să zic. Dar au tastat gândurile fără mine.

În seara asta, din două schimburi de fraze pe facebook, am ajuns la concluzia. Că şi tristeţile sunt alegeri. La fel ca şi pizza, doar că mult mai dăunătoare.

Cu drag,

Crede-mă-pe-cuvânt.

Despre importanţa apei am mai scris. Sunt conştientă că apa e mai mult decât se vede şi că trebuie procurată cu responsabilitate. Deci, pentru orice eventualitate, vreau un filtru din acela. Aşa că, mă pun pe economisit. Pentru prima oară în viaţa mea. Probabil voi avea nevoie de vreo mie de euro, dacă nu două. Însă promit că orice campanie mai vine pe bloguşorul ăsta se duce cu o direcţie clară: pe ţeavă în jos.

Nu e ca şi când m-aş grăbi, că mai e mult până departe. Iar blogul e singura mea sursă de venit momentan. Ce voiam să vă întreb e dacă aveţi aşa ceva, dacă folosiţi şi în care firmă să am cea mai mare încredere?

Vreau filtru de carbon activ, osmoză inversă şi ionizare, dacă se poate. Nu vreau distilator, că am citit că apa distilată e acidă. M-am uitat pe Kinetico România, nu am înţeles prea multe. În schimb, pe Kinetico UK e mai clară situaţia, dar forumurile spun că sunt cam scumpe şi că apoi depinzi de ei pentru service, schimbat filtre etc. E chiar aşa rău? Noi avem în Sibiu de la Amway (îl avem de vreo câţiva ani, funcţionează ireproşabil, primul filtru schimbat a şocat toată familia. Avea un fel de noroi pe el!!! Apoi, s-au schimbat ţevile şi s-a mai îmbunătăţit noroiul. Gustul nu e grozav, nu se compară cu apa de izvor! A, şi mama i-a făcut analiză apei. Cea de filtru a ieşit cea mai curată, dar şi asta  am mai spus.)
Ce alte sugestii? Nu vreau neapărat ieftin, sunt dispusă să fac o investiţie.

Şi nu uitaţi că nu orice apă îmbuteliată e potabilă!

foto1, foto2

Mi-e dor de căldura aia care ne sufoca sub hainele oricum prea groase, peste care eram obligaţi să purtăm halate. Mi-e dor de mirosul ăla de mucegai oribil, care te lovea când intrai în facultatea din Plevnei, mi-e dor de întunericul ăla care-mi intra parcă sub piele şi mă îngrozea fără motiv. Mi-e dor de vopseaua uscată din căminul din Cluj şi de dimineţile în care-mi suna ceasul după nici 2 ore de somn.

Mi-e dor de cafeaua aia după vacanţa de iarnă din anul 6, când eram din nou fugite de la şcoală la cafeneaua din colţ. Când stăteam nu la locul nostru obişnuit, ci la o masă dintr-o altă încăpere. Când eu eram în perioada de doliu post-revedere şi purtam puloverul ăla portocaliu, lălîu. Una dintre bluzele de tristă amintire. Dar stăteam noi în faţa trio-ului perfect: cafe latte, espresso şi capuccino cu mult zahăr, imaginându-ne viitorul. “Am putea să…” era ca-n testele unui produs înainte de lansarea pe piaţă. Şi noi testam posibilităţi. Doar că plănuiam exclusiv succese. Pe vremea aia nu ştiam şi de eşecuri.

Cred că e singurul motiv pentru care mi-e dor. De fapt, cred c-am confundat şcoala cu cafeaua. Mie de aia mi-e dor.

foto

„Sir William Osler, strălucitul medic şi istoric al medicinii, a spus că evoluţia tuberculozei depinde mai mult de ceea ce se petrece în mintea pacientului, decât în plămânii lui.” Chestie pe care o poate confirma bunica mea, care la 19 ani s-a îmbolnăvit grav, după care şi-a revenit spectaculos (şi cu multă vitamina C şi calciu intravenos), când bunicul i-a spus că o aşteaptă să se facă bine. Şi, când colo, ne-am făcut noi!

„Îl parafraza pe Hipocrat, care spunea că preferă să ştie ce fel de persoană are o boala decât ce boală are o persoană. Louis Pasteur şi Claude Bernard, doi dintre titanii biologiei secolului al XIX-le, s-au contrazis toată viaţa pe tema factorului cel mai important al bolii: terenul- organismul uman- sau germenele? Pe patul de moarte, Pasteur a recunoscut că Bernard avea dreptate, declarând: „Este terenul.” Dar grijă, la ce zice Bruce Lipton în „Biologia credinţei”: el nu crede în genetică, ci în factorii de mediu. Ceea ce nu contrazice deloc teoriile, fiindcă „terenul” este în permanenţă influenţat de factorii de mediu. De asta, trebuie să înţelegem că Vindecarea nu se termină la bisturiu şi nici la pastilă. Ci acolo abia începe. Restul e de datoria pacientului să pună umărul, mintea şi inima în procesul de vindecare. Medicina ne poate ajuta să facem primul pas spre vindecare. Dar nu poate merge acolo în locul nostru.

„În ciuda intuiţiei acestor doctori eminenţi, medicina încă se concentrează asupra bolii, orientând-o astfel spre eşec. Practicienii încă acţionează de parcă bolile ar pune stăpânire pe oameni, în loc să înţeleagă că oamenii se îmbolnăvesc deoarece devin sensibili la „seminţele” bolilor, la care suntem expuşi cu toţii, în permanenţă. Deşi cei mai buni medici au ştiut dintotdeauna ce important e acest lucru, medicina în ansamblu i-a studiat rareori pe oamenii care nu se îmbolnăvesc. Majoritatea doctorilor nu prea iau în considerare modul în care atitudinea faţă de viaţă a pacientului influenţează durata şi calitatea acelei vieţi.”

Eu am mai spus asta şi o repet: haideţi să-i studiem şi pe cei sănătoşi, nu numai pe cei bolnavi! Să vedem ce îi ţine pe ei în felul ăsta: sănătoşi. Oare nu aşa am început să bănuim efectele pozitive ale acizilor graşi Omega 3&Omega 6 în raportul acela ideal? Oare nu uitându-ne cu o sprânceană ridicată la meniurile pline de grăsime ale eschimoşilor ne-am întrebat cum de ei stau atât de „rar” la capitolul infarct miocardic şi colesterol crescut?

Normal, excepţiile nu fac statisticile în medicină. Dar statisticile nu ne ajută prea mult, în schimb excepţiile le-aş studia pe toate părţile! Dacă cineva a reuşit să învingă o boală, păi atâta l-aş descoase, până aş afla cum a făcut. Fiindcă precis o poate face şi al doilea. Îmi amintesc de un caz citit în cartea asta mai demult, apropo de tehnicile de vizualizare. Cică era un băieţel cu o tumoră cerebrală inoperabilă. Şi fiind aşa inoperabilă, părinţii au încercat tot felul de terapii alternative pentru copil. Această tehnică a vizualizării presupune să-ţi alegi o imagine vizuală, auditivă, oridecare, important e să o simţi foarte reală, prin care să-ţi imaginezi că boala e atacată cu ceva, de cineva…etc. Iar băieţelul ăsta, sub influenţa desenelor animate cu roboţi şi împuşcături, îşi imagina că nişte extratereştrii care se rotesc în jurul lui îi bombardează tumora, aflată într-o navă spaţială, capul său. Într-o zi, i-a spus tatălui că extratereştrii nu au mai găsit tumora. Ulterior, la un CT, s-a dovedit remisia tumorei inoperabile!

*Acest articol face parte dintr-o serie inspirată din cărţi care pot salva vieţi. Pe primul îl găsiţi aici.

 foto

Canonul lui Pachelbel, în interpretarea lui Daniel Kobialka. Mie mi se face toată pielea de găină de fiecare dată când îl ascult. Lăsaţi-vă corpul greu, simţiţi scaunul cum se împinge în trup şi goliţi mintea de gânduri. Merită şi ea câte un concediu din când în când.

Teoretic, aşa ar trebui la toate, dar, practic, bărbaţii şi comediile sunt în topul listei celor mai previzibile fenomene. Ieri seară aveam chef de râs, de un film uşor şi colorat, nici prea de fete, dar nici prea de băieţi, deci trebuia să ne întâlnim cumva la mijloc. Nici prea de blonde, nici prea cu brunete.

Şi nu-ştiu-cum am ajuns la American Reunion, numărul patru de la American Pie. Ce să zic, nu m-am dat în vânt după serie, dar nu cred să fi fost film la care să nu fi râs. Inclusiv numărul 4.

Ăştia chiar au terminat liceul în ’99?! Hm, nici mie nu-mi vine să cred…

Dacă aveţi chef de odihnit neuroni şi gimnastică facială în hohote de râs, luaţi nişte prieteni şi puneţi-vă pe plăcinte americane. Nu sunt cele mai intelectuale glume, multe fac referire la evenimente din trecut (deci e mai savuros filmul, dacă ai văzut şi primele părţi), dar e o recomandare.

Unele lucruri nu se schimbă nici la 10 ani după liceu…

foto

Precis n-am fost primii să le consumăm, deşi am fost primii  singurii să le cumpărăm.

Povestea e simplă: tata a cumpărat aceste cutii cu brânză dintr-un hipermarket din Sibiu (nu mai ştie care, că oricum sunt toate grămadă). Iar în mod evident, produsele erau desigilate. Cineva îşi băgase strategic botul în ele, atât de strategic, încat am rămas noi cu buza umflată, că nu ne mai trebuie brânză din asta neam!

Sfat pentru producător: să pună o bulină din aceea de scotch, ca mijloc de siguranţă, să poată şi cumpărătorul de bună credinţă evita ţepele confraţilor mai flămânzi.

Aceeaşi poveste şi la cutia verde. Sub etichetă, lipseau bucăţile de brânză.

România, nu-mi vine să cred! Aţi păţit şi dumneavoastră din astea?

]]> http://siblondelegandesc.ro/2012/05/17/romanii-furturi/feed/ 23 http://siblondelegandesc.ro/2012/05/17/romanii-furturi/ http://feedproxy.google.com/~r/SiBlondeleGandesc/~3/b0OrjeAyOao/ http://siblondelegandesc.ro/2012/05/16/cariera-cu-potential-pentru-cei-tineri/#comments Tue, 15 May 2012 21:20:02 +0000 copila blondă http://siblondelegandesc.ro/?p=6820 Dacă aş mai fi o dată tânără şi cu mintea odihnită, m-aş face luptător din ăla pentru drepturile pacientului. Legile astea pe care le tot bălăcăream eu şi sistemul ăsta englez, care ţine pacientul în capul răutăţilor, au şi ceva bun în ele: toţi se străduiesc să le respecte. Cei mai mulţi chiar reuşesc.

Ceea ce nu se întâmplă în România, mai ales în Sibiu. Voiam să intitulez acest post: “Satul nostru tot mai mic se face“, fiindcă recent am avut nişte triste experienţe medicale. Iar la capitolul “triste” se pune şi faptul că jumătate din oraş a ştiut diagnosticul cu o zi înainte de a-l afla şi eu. Diagnosticul fiind al meu, adică ultima pe lista celor înştiinţaţi, desigur. C-aşa-i la ţară. Drepturile omului le stabileşte comunitatea. Să te fereşti.

Nu vă dau mai multe detalii decât că e atât de trist şi că mă enervează încă la aproape o lună de la eveniment. Şi probabil amintirea acelor zile mă va enerva de fiecare dată când îmi voi aminti de ea. Căci, la pachet, vin toate lucrurile pe care le-a generat…

Mi-aş dori doar doctori competenţi, nu dintre cei care îşi dau toată silinţa. Silinţa nu-i destulă nici măcar dacă e toată. Mi-aş dori mâini dibace, racordate la minţi NElimitate. Pe unii care să fie fără de greşeală, un fel de dumnezei cu bisturie. N-aş accepta nici gafa verbală, că şi asta poate răni un muritor. Întrebaţi-mă pe mine. Mi-aş dori personal medical care să-şi ia îndatoririle în serios, care să respecte legea secretului profesional în fapt, nu “în principiu”… Mi-aş dori exclusiv succese, fără păreri de rău. Mi-aş dori Cartea din care să învăţăm, nu Experienţa după care să practicăm. Doctori care să ne asculte, nu care să-şi facă norma. Pacienţii nu sunt luaţi în serios în ţara aia, nici măcar când e vorba de viaţă şi de moarte. Fiindcă doctorii sunt atât de aproape de ea, semnificaţia vieţii în ochii lor scade.

M-am gândit mult dacă să scriu postul ăsta sau nu. Sunt sub o influenţă puternic subiectivă, căci e una personală. Doar că răul pe care l-am păţit eu e mai mare decât aş putea primi vreodată o răscumpărare, chiar şi în cele mai civilizate tribunale. Există preţuri prea mari, pentru care nu s-au inventat bani pe lume. Probabil am meritat lecţia asta acum, înainte de a începe să profesez. Sunt medic… după ei, urmează… după mine. Dar mă rog în fiecare dimineaţă şi seară să pot face un bine pentru oricine deschide gura pe scaunul meu. Sau măcar să nu-i fac un rău, şi tot i-am făcut un bine.

Haideţi să ne deschidem firmă de dat în judecată sistemul medical românesc. Că şi satele trebuie să se civilizeze odată…

foto

Recitesc această carte. E scrisă de chirurgul Bernie S. Siegel, un medic în plină revelaţie profesională, care spune aşa: „Pacienţii au ajuns să mă înveţe că medicina nu e numai bisturie şi pastile”. Omul începe să vadă dincolo de tratatele ştiinţifice, introducând în acelaşi timp un nou termen în limbajul de specialitate: miracolul. „Remisii spontane” sau „prognosticuri eronate” sunt doar forme manifeste în vieţile noastre, pe care însă ştiinţa nu le-a pătruns încă.  „Miracolele unei generaţii pot fi descoperirile ştiinţifice ale alteia.”

Nu ştiu de ce în şcoala medicală ne învaţă doar cum să tratăm corpul fizic, când e binecunoscut faptul că nu e singurul nostru corp. Cred că facultăţilor de medicină le lipseşte un picior, ca să nu zic: o inimă. Fiindcă nu suntem roboţei, nişte mecanici care au de sucit cuiul în direcţia corectă. Revenind la carte, ea se adresează atât pacienţilor, cât şi medicilor. Omul vorbeşte din experienţa şi concluziile sale, ridicând profesia de medic la rang de trăire. (Nu mă înţelegeţi greşit, eu sunt prima care acceptă că şi popii şi doctorii sunt tot oameni şi am cea mai rea gură când părinţii mei răspund în Ajun de Crăciun la urgenţe! Dar pentru tot restul timpului, cred că merită acordat încă o şansă meseriei pe care ne-am ales-o. Mi-aş dori ca toţi colegii mei practicieni să citească „Iubire, medicină şi miracole” de dr. Bernie S. Siegel).

Eu o recitesc şi pe măsură ce mă reconectez la lumea aşa cum ar trebui ea să fie, voi nota aici pe blog, cuvinte de luare aminte.

Cartea nu se adresează doar celor bolnavi sau celor care au de-a face cu ei. Ba se chiar menţionează: ne putem dori să trăim şi fără a fi bolnavi -pentru a ne da seama de asta! În introducerea cărţii, autorul vorbeşte despre stupoarea şi disperarea oamenilor, atunci când află că nu vor trăi veşnic. Zice că sunt două categorii de pacienţi: cei care ştiu că vor muri, dar se hotărăsc să trăiască până în acea zi, şi cei care ştiu că vor muri, dar se hotărăsc doar să aştepte momentul .

„Nu puteţi vindeca boala unei persoane dragi, aceasta e treaba ei. Puteţi să aveţi însă grijă de ea. O prietenă bună de-a mea, al cărei soţ este  bolnav, mi-a spus: „N-ai totul când ai sănătate. O sănătate bună e mai uşor de obţinut decât o iubire bună. Dar, când nu ai sănătate, dacă ai pe cineva căruia îi pasă de tine, ai totul.”

Aş vrea ca medicii să ştie că şi lor le poate păsa. Şi aş mai vrea să ştie că pot fi vindecaţi de pacienţii lor. Trupurile noastre nu ne îngrădesc capacitatea de a iubi.”

Revin.

* Cartea pe scribd, dacă o vreţi. Eu totuşi voi continua cu articolele astea.

scări spre Cer

Soarele răsărea pe Otopeni

Mie-mi place să zbor. Nu mi-a fost niciodată teamă, iar senzaţia aia când eşti sus, printre nori şi fusuri orare, e într-un mare fel. Cele mai frumoase sunt acele zboruri dimineaţa devreme sau seara târziu, când vezi soarele aşa cum nu ţi se arată în fiecare zi. Nu-mi place să dorm în avion, tocmai fiindcă mi se pare că aş putea pierde ceva. Îmi plac locurile de la margine, fiindcă întotdeauna mi-e cu sfială să deranjez vecinul, dacă vreau să ies. Dar nu le refuz nici pe cele de la geam. Odată, i-am vegheat unui domn vreo 2 ceasuri REM-ul şi i-am numărat respiraţiile, în timp ce-mi rugam vezica să nu explodeze.

crestele alpilor austrieci

escală la Zurich

vitrinele din viaţa noastră

A fost un drum frumos, sper ca şi continuarea să dureze. În ton cu aceeaşi frumuseţe.

Oamenii nu trăiesc veşnic, e prima certitudine cu care ne naştem fiecare. Însă uneori primim aceasta ca pe o veste tulburătoare, care ne scoate din minţi şi din rutina cea de toate zilele.

Blogosfera este astăzi şocată. Eu îmi reintru în minţi şi ajung să accept înţelepciuni pe care nu mi le-aş fi dorit niciodată pentru mine.

Ieri, bunica mea cea făcătoare de prăjituri a împlinit 83 de ani. Oficial, e cea mai sănătoasă din familie. Ceea ce arată că tot mai puţine învăţăm de la bătrânii noştri. O dovedesc eu puternic din fruntea tinereţii. Ieri, o priveam în capul mesei şi mă gândeam ce norocoşi că o avem. Fiindcă omenirea e în pericolul de a-şi pierde secretul unor vârste frumoase. O întreb eu ce-a mâncat şi vă spun şi dumneavoastră, ca să fim siguri că s-a consemnat!

Aveţi grijă de dumneavoastră, de sănătatea şi bucuriile sufletului. Că nici  deadline-urile respectate nu aduc viaţă veşnică. Şi lăsaţi-i pe ceilalţi să-şi primească propriile lecţii. Că nimeni nu poate da examene pentru altul. Oricât de încrâncenat nimeni-ul şi indiferent cât de important alt-ul.

Sănătate, dragii mei, de la mic la mare.

*articol in memoriam, cu mov în loc de doliu.

Mie mi-a apărut târziu de tot primul semn de celulită pe buci, eram deja la a ţâşpea cură de slăbire (într-o perioadă de prea puţin timp ca să pot mărturisi fără să trimiteţi pe cineva să-mi care pumni la primul colţ), de şi eu mă bănuiam c-aş fi imună ori că e vreun virus pe care nu l-am achiziţionat împreună cu batoanele de ciocolată. Şi m-a ţinut mai mult decât am meritat, iar când m-a plesnit, m-a plesnit înfloritoare. Aspectul însă nu m-a preocupat prea mult, până m-am făcut beauty editor şi celulita NU mai era în job description. Ce am învăţat atunci, după discuţii cu oameni care au studiat-o, avut-o, terminat-o, recăpătat-o, recuperat-o şi, cel mai important, re-educat-o:

• Împotriva celulitei funcţionează doar o singură chestie. Pe de o parte, o poţi rezolva singură acasă, pe de alta, trebuie să îţi duci bucile la salon. Există aparate cu tehnologii care reduc stratul de celulită şi-l topesc de tot, dacă are sub un metru adâncime. Despre şedinţele astea promit să mai scriu, că am concluzii importante. Însă sfânt este masajul ăla cu cremă anticelulitică. Prea simplu să fie adevărat, dar destul de greu, fizic vorbind, să-l faci. Dada, masajul ăla de după duş. Cremele anticelulitice nu sunt poveşti. Complicăciunea e că nu te dai o dată şi gata cu celulita: uite-o, nu-i! Cine se plânge de o cremă anticelulitică (una bună, nu din cele care ard pielea până să ajungă la celulită!!!) nu a folosit-o corect. (E ca la pilulele anticoncepţionale: dacă îţi ajunge o folie 3 luni şi-apoi rămâi gravidă, nu pastilele sunt proaste!) Perseverenţa e cheia succesului. Grijă doar la pielea atopică, citisem undeva că reprezintă o contraindicaţie. Cel mai bine: întrebaţi medicul, că vă lămureşte precis.
• Mişcarea nu-i face nimic celulitei, dar ajută fundul să se obrăznicească. Mişcarea creşte tonusul. Altfel stă carnea pe tine, dar celulita… tot aşa. Ce face însă sportul este să redistribuie formele şi să „maseze” din interior stratul adipos organizat în celulită, într-un fel în care nu va ajunge nici o cremă, nici un aparat, niciodată. Într-un program de redimensionare corporală e foarte important. Evitaţi electrostimularea, chiar dacă face minuni. Mie mi se pare dubioasă, deşi am văzut efecte evidente şi foarte rapide după ea. Ce nu ştiu însă sunt efectele secundare…
• Nici dietele nu acţionează asupra celulitei, dar merită încercate. Vorbesc de mese echilibrate, nu de nebunii în 5 paşi simpli sau zero porţii de carbohidraţi. Alimentaţia e singura care reglează greutatea corpului, ţineţi minte de la mine. Sportul transformă greutatea (în sensul că poate creşte masa musculară şi o poate scădea pe cea de grăsime), iar masajul reduce din centimetri exact acolo unde vrei. Dar trebuie să vrei cu încrâncenare. Atenţie, asta NU ÎNSEAMNĂ VÂNĂTĂI!

Am scris istoria celulitei fiindcă zilele trecute am primit un Superlike pe facebook, de la Tomata, pentru perseverenţă în lupta pro purtarea fustelor scurte drăguţe vara asta!

 E o aplicaţie Nivea (pentru promovarea cremei Q10 Cellulite), unde se dau sfaturi&trucuri legate de războiul anticelulită. Şi aşa s-a trezit beauty editor-ul din mine! Concluzia e să nu dai o plăcere de moment pe plăcerea finală (iar fusta e doar o parte a acesteia ). Şi că cel mai bine funcţionează sinergia celor 3 M: mişcare, mese echilibrate şi masaj. Iar prin acest articol transmit profunda mea admiraţie pentru toate surorile de suferinţă, fie ele blonde sau brunete, care nu au renunţat. Care merg pe plajă şi-şi lasă celulita acasă. Ştiţi de ce? Fiindcă asta e o luptă continuă, iar victoria se câştigă în fiecare zi, la fiecare pas şi cu toate acele înghiţituri lipsă. Vrăjmaşul o fi bătrân, dar nu se lasă uşor. Şi are mai mult antrenament decât o şedinţă la sală.

Şi care e mai bine să fii în majoritatea timpului. Atunci când ai de-ales, bineînţeles!

Nu că aş şti cum e să fii doi în unu, artist şi antreprenor deodată. Nici separat nu sunt chiar sigură, deşi, dacă legat de partea mea artistică mai am dubii, în ceea ce o priveşte pe cea de antreprenor sunt sigură: nu prea există.

Fiindcă antreprenorul din mine nu are loc de artistul care se zbate. Ăsta e zbuciumat, domnule, nu doarme noaptea, visează cu ochii deschişi şi e uitucul şef, din tot neamul. Când antreprenorul vrea să rezolve o treabă, artistului îi vine o idee, când ăla vrea să răspundă unui mail, ăstalalt îşi aminteşte de o melodie, când unul simte că arde, celălalt scrie o poezie despre foc. Şi tot aşa… Nu ştiu ce să mă mai fac.

Evident că am o listă cu ce ar trebui să fac! La liste mă pricep… De două zile, dimineaţa pun telefonul să mă cânte pentru aceeaşi porcărie importantă. Doar că seara pare mai mult porcărie decât importantă.

Nunu, antreprenoriatul nu ar trebui să aibă voie să se joace cu artişti, că uite, învaţă numai prostii de la ei.

foto

E pe locul şapte în topul iTunes, la categoria health&fitness, căci a făcut multe valuri în universul celor mereu la dietă. Autorul, un expert sportiv, Venice A Fulton, desfiinţează nişte clişee, mergând pe mecanisme logice. Deci daţi-mi voie să fiu în totalitate de acord cu el:

• Micul dejun NU E OBLIGATORIU! Ba dimpotrivă. Dimineaţă, când mă trezesc şi, în sfârşit, am stomacul lipit de spate, să-l umplu imediat cu “cât mai mult” mă deprimă urgent şi e departe de a-mi tăia pofta de mâncare pentru restul zilei. Urăsc senzaţia de stomac plin şi nu am nici un interes să-mi încep astfel ziua. Fulton zice să nu mănânci nimic imediat după trezire, ci să laşi puţin organismul să se aprovizioneze din propriile depozite de grăsime. Cică, în caz contrar, se blochează acest mecanism, iar organismul îşi va lua energia doar din hrana primită. (primii cercetători care au dovedit-o erau nişte francezi, care şi-au publicat concluziile în Jurnalul Britanic de Nutriţie, în 2000)
• Fără 5 mese pe zi plus gustări! Ohooo, amin! În sfârşit cineva cu mintea la cap! Ce să mai faci într-o singură ziulică, dacă tu te tot aşezi şi ridici de la masă?! Mie mi se pare foarte şi prea orientată spre mâncare această dietă cu mese mici şi dese.  Fulton zice că nu există “gustare sănătoasă”, iar eu aş adăuga că nu există decât ronţăit continuu. Am încercat şi eu stilul ăsta, de m-am ales cu o frumuseţe de kilograme în plus, că “mic” şi “des” sunt termeni prea relativi ca să putem controla ceva cu ei.
• Duş rece şi cafea neagră în loc de mic dejun. Duşul rece ca gheaţa, imediat după trezire. Mă rog, gheaţa asta-mi dă fiori doar când mă gândesc, dar măcar să nu fie apa fiartă, aşa cum îmi place mie… Scopul e de a scădea temperatura corpului, pentru a-l obliga să producă energie şi să se încălzească singur. Fiind nemâncat, organismul apelează la depozitele de grăsime. Pare foarte logic. Iar cofeina e un stimulent, accelerează metabolismul şi cade foarte bine ca ceva cald în stomac.

Mai multe informaţii: Un articol foarte bun despre carte găsiţi aici (lăudat şi de Fulton pe blogul său.) Cartea o puteţi răsfoi pe amazon, sfaturile sunt de bun simţ, iar treaba asta cu micul dejun la mine funcţionează înainte de a fi fost dovedită de cercetători!

Imagine de pe board-ul meu de pinterest, my thinspiration

Chiar daca eu stau, bucuriile topaie in jurul meu, exact asa cum erau ele pe la 3 ani, cand nu aveai nici macar grija de a nu face pe tine. Ce vremuri trebuie sa fi fost alea! Admir gradele de-afara si savurez fiecare raza de soare ce se strecoara printre cliseele care tin umbra vietilor noastre. Dar nici soarele in exces nu e bun, ca de asta ne place racoarea.

Stiu ca povestile despre copiii mici ai prezentului nostru sunt la fel de plictisitoare pentru ceilalti ca cele despre ce ai visat azi-noapte sau cum ti-a dat catelul din urechi. Dar cand visele sunt ale tale si pe catei ti i-ai dorit dinainte de a se naste, parca nu iti mai pasa cine (nu) se induioseaza de felul in care parul sta inele pe umerii aia perfecti, de nici 3 ani de zile.

Ne jucam prin iarba si alergam in toata curtea. La vremea asta, plopii naparlesc in niste pufuri groaznice, pe care le imprastie-n natura si in iarba din curtea alergata. De pe mine ma manca toata pielea si ei a inceput sa-i curga nasul. O alergie trecatoare, nimic iesit din comun. Doar ca ei ii faceau mai bine jocul, iarba si compania, decat mucii sau mancarimile mele generale. Prioritatile la 3 si la 25 de ani difera enorm. Si cand i-am explicat ca-mi face rau sa stau in iarba, ca toata pielea ma mananca si deja era rosie toata, cand eram convinsa c-a inteles si ca ma lasa sa stau pe cimentul din fata ierbii, a venit, din mijlocul ierbii, cu manuta intinsa la mine si mi-a zis:

- Ai inchiedeie  [incredere] ?

Scuzati lipsa diacriticelor, nu scriu de la mine.

foto