Iubirea nu e un merit. Iubirea nu e un drept, pe care ţi-l câştigi dacă înveţi bine, eşti ascultătoare şi nu vorbeşti neîntrebată. În iubire, dacă despre asta-i vorba-n propoziţie, nu există merite, ci Gesturi. Există feluri de a spune te iubesc printr-un buchet de lalele sau un biberon încălzit la 3 dimineaţa.

O fată ca ea merita…NU toată preţuirea ta, fiindcă asta sună prea comercial, iar iubirile nu se vând la schimb cu preţuiri. Preţuirea într-o relaţie e atât de urâtă, mai ales că de cele mai multe ori vine după ce s-au împărţit reproşurile, pisica şi copiii. Şi când te trezeşti singur cu doar trecutul care să-ţi ţină de cald, constaţi că te faci pe ea nepreţuire.

Ba o fată ca ea găseşti oriunde altundeva. Însă fiecare va avea aceeaşi mare problemă: nu va fi chiar ea. Oamenii sunt surprinzător de asemănători. Atât în calităţi, cât mai ales în defecte. Ce trebuie să vezi însă e dincolo de evident. E momentul acela în care îţi sună telefonul pe silent în buzunar, dar pui mână să-l scoţi şi vezi că e ea. Ce trebuie să simţi e inexplicabilul. În rest, o fată ca ea, ba chiar mai blondă şi cu picioare mai lungi găseşti oriunde altundeva.

Pe-o fată ca ea ai uitat să o iubeşti ca pe o stea? Cât se vede că versurile astea-s scrise de bărbaţi care vor să vândă bilete la concerte de Valentine’s Day. Scrise pentru cosânzene cu minţile însiropate-n Eminescu la prima vedere. Nici o fată nu vrea s-o iubeşti ca pe o stea, nici s-o mângâi ca pe-un bibelou, doar doar să nu se spargă. Plus, relaţiile la distanţă pierd tot mai mult din puncte. Deşi e probabil avantajos să ai câte o stea din asta prin fiecare oraş din ţară…

Pe-o fată ca ea trebuia să o iubeşti cât te iubea? Nu, pe-o fată ca ea trebuia s-o iubeşti mult mai mult.

De fapt, probabil că pe-o fată ca ea…trebuia s-o iubească altcineva.

Ada şi bunicul băteau la geam jumătate îngheţaţi, indiferent de anotimp. Pe vremea mea, şi dimineţile de iunie erau friguroase. Pe vremea aia, nici telefoane mobile n-aveam să-mi dea “bip” când pleca de-a acasă. Şi întotdeauna, dar întotdeauna eram la cacao când ei ajungeau şi îi făceam să mă aştepte. De următoarele 5 minute, le petreceam certându-ne. În timp ce traversam intersecţia în diagonală. Şi oricât de teamă mi-ar fi fost că niciodată nu-mi ajungea verdele, tot nu-mi recunoşteam vina. Mică şi afurisită. Noroc că Ada mă iubea şi-aşa.

Dar cel mai frumos era drumul DE LA şcoală ÎNAPOI. Când eram mici, ne  aştepta negreşit bunicul. Apoi, când am mai crescut şi voiam să venim cu alţi băieţi până acasă, ne aştepta negreşit Şnuchi. Şnuchi era corcitura de şoricar, căţeluşul cu labe curbate şi urechi mici. Şnuchi era câinele Adei. Era animalul care mă lătra de fiecare dată când intram la ea în curte şi de care îmi era o frică până în mădulare. Până când am prins un drag enorm de el. M-a cucerit tot câinele pe mine şi m-a ajutat să-mi înving frica. De câini şi de diverse alte animale care se luau de noi la şcoală. Pe Şnuchi te puteai baza. (Am fost odată la un magazin din cartier şi Şnuchi a venit cu mine, m-a aşteptat până am ieşit, m-a condus acasă. Stăteam la colţ de stradă cu el şi cu Ada.)

Copiii din clasa mea stăteau în majoritate în Vasile Aaron. Şi tot în majoritate ocoleau, fără ca părinţii lor să ştie, de la Şcoala 4 pe Moldoveanu, ca să mai meargă o bucată cu noi două. Cu Ada şi cu mine. Erau Gladia, Diana, Miruna (eu eram Petra pe atunci), Marian, Alex, Dodo, Dan, Bogdan, Robi, Ionuţ, Ancuţa. Uneori veneau şi Anca şi Judith. Eram mulţi şi gălăgioşi. Uneori ne abăteam prin parc. Era unul amărât la o intersecţie de drumuri, într-un cartier liniştit de case. Dar era al nostru, oarecum. (Acum e părăsit, că l-am văzut. Nu mai are copii pe care să-i găzduiască şi nici iarbă pe care s-o crească.) Şi după ce ne jucam jocuri, ne spuneam poveşti şi ne dădeam de mama focului pe leagăne, parcă uitam toate prostiile care ne-au învăţat la şcoală şi puteam merge fericiţi acasă. Ştiţi, eu am lipsit foarte mult de la şcoală când eram mică. Fiindcă îmi era lene şi mama mă lăsa să-mi fie. Nu-mi regret nici o clipă rău, dar şi atunci îmi părea rău după drumul de întoarcere acasă. Probabil că nu dura mai mult de 15 minute. Însă nouă ne lua şi două ceasuri.

——————————————-

Acest post a fost scris pentru a susţine campania World Vision, “Eu cum ajung la scoala?”. Şi pentru că mi-a făcut plăcere. Şi pentru că a fost pretext să beau încă o cacao.

foto

Ştiţi cum se trezesc unii pe la o vârstă mijlocie dorindu-şi să retrăiască nişte clipe cu mintea de pe urmă, să facă alte alegeri şi poate, mai mulţi copii? De fapt, nu vă doresc să ştiţi. Vă spun numai atât: de la o vreme, vorbesc mai mult ca niciodată cu bunica mea la telefon. Avem cam acelaşi program zilnic, mai puţin decalajul orar, care ne mută prânzul sau programul TV cu 2 ore fix. În rest, povestim de toate: despre ce mai facem de mâncare una şi alta, despre ce mai fac vecinii şi despre ce dureri ne-au mai apucat. La început, îmi zicea s-o mai sun, că la ea timpul trece de la un telefon la altul. Până când şi vorba asta şi-a pierdut din farmec, fiindcă nu mai are acelaşi efect când nu eşti singura ei victimă. Parcă.

Şi eu mă trezesc dimineaţa, ca să aştept să vină seara. Şi am văzut că sunt mai binedispusă dacă nu dorm până la amiaz. E strictă chestie de chef vs depresie. V-o spun ca să nu-i mai bălăcăriţi pe bunici că se trezesc cu noaptea-n cap. Deşi n-au job şi nici şefi care să ţină socoteala. Condica asta se semnează în faţa unei instanţe supreme: propriul tău corp, care are un bioritm fără concedii. De parc-am fi în bancul ăla sec cu care-i culmea plictiselii: să te trezeşti devreme, ca să ai mai mult timp.

E drept, nici seara nu stau până târziu. Somnul vine fără să-l chemi. Nu de la munci, dragi tineri prinşi în graba cotidiană! Somnul la bătrânii ăştia ca mine vine de la plictiseală. E cea mai obositoare activitate din câte mi-au fost date să experimentez. E senzaţia aia că până şi creierul se satură de el însuşi şi-şi cere un shut down.

Ca să te trezeşti dimineaţa, s-o iei de la capăt.

Nu e una dintre cele mai bune zile ale mele. Voiam doar să vă spun ca măcar astăzi, în loc să vă plângeţi că prea vă sună telefonul, să-i răspundeţi cu entuziasm în voce. Al meu mai sună doar când îi setez alarma. Ceea ce nici aia nu prea se mai întâmplă. Voiam doar să vă spun să vă iubiţi maşinile în trafic. E minunat să fii în mijlocul lucrurilor, chiar şi atunci când stai. Măcar ai de unde pleca. E o binecuvântare ca cineva să aibă nevoie de tine, ca pentru cineva să poţi face ceva util. Şi nu mă refer la vecinul căruia îi ţii liftul să nu plece. E grozav ca prima conversaţie pe care o ai să nu fie la amiaz şi să nu fii întrebat dacă tocmai te-ai trezit, din cauza vocei pe care o ai: “Nu, m-am trezit mai demult. Doar că n-am vorbit cu nimeni până acum.”

Vă spun, zilele astea m-am gândit adesea la bătrânii noştri pensionari. Şi, împreună cu bunica, aşteptăm în fiecare zi … să treacă timpul. Mi-e o groază mare când îmi spune ea ce, de fapt, aşteaptă. Fiindcă, în foarte multe privinţe, o înţeleg mai bine decât, la vârsta mea, ar trebui.

Bucuraţi-vă de aglomeraţia din viaţa dumneavoastră. Nici liniştea nu e mai uşor de suportat.

foto

Familii cu copii, cine romantice, grupuri de prieteni. Nu e musai mai ieftin, de obicei, plăteşti doar băutura. Până acum, am fost la chinezi şi brazilieni la all you can eat.

La chinezi e mai stil cantină, cu preţuri mai accesibile şi clienţi mai mulţi. Mâncarea e aşezată în stil bufet suedez, cu munţi de farfurii şi tacâmuri. Poţi merge de câte ori vrei, să îţi iei câtă mâncare doreşti. Au de la pacheţele de primăvară, supe, cărneturile lor în sos, până la deserturi. Rulajul e mare. Niciodată nu am reuşit să-mi umplu farfuria mai mult de 3 ori, iar ultima dată precis nu mai puteam mânca tot. De fiecare dată, am exagerat. O masă costă între 6 şi 10 lire. De persoană. Diferenţa la brazilienii la care am fost era de clasă. Un restaurant mai scump, mai frumos. La fel, bufet suedez, diferenţa era doar la carne. Pe care o făceau pe un rotisor imens, după care venea câte un chelnăr cu ţepuşa în care era prinsă carnea, venea printre mese. Fiecare avea o bulină ca suporturile alea de pahare. Pe o parte verde, pe cealaltă roşie. Când puneai cu verde în sus, carnea venea la tine. Şi îţi tăia ăla în faţa ta. Când lăsai cu roşu în sus, ştia că nu-ţi mai trebuie.

Evident, fiecare dintre cele două avea un anunţ afişat la intrare, pe care scria că acei clienţi care nu doresc să mănânce sunt invitaţi să aştepte afară sau la bar. Evident, mi se pare corect. Şi nici să iei “resturile acasă” nu cred că se poate.

Avantajul major pentru mine, cel puţin, la un astfel de restaurant e posibilitatea de a gusta din mai multe feluri. Rareori nimeresc ceva bun când mă arunc în descoperiri, iar, ulterior, rămân flămândă. Aşa, poţi gusta puţin din fiecare, apoi să te hotărăşti ce să mănânci. În ceea ce priveşte cantitatea însă, nu sunt sigură că e un avantaj. Dar, din moment ce acest model de afacere merge, trebuie că lucrurile se compensează cumva. Burţile mari cu cele mici, vreau să zic.

M-am gândit dacă ar merge şi în România. Apoi, mi-am amintit că în Sibiu încercaseră nişte chinezi aşa ceva. Îmi amintesc afişul cu “nu puteţi lua resturile de mâncare acasă, mâncaţi AICI tot ce puteţi.” Mda, cred că în România burţile sunt mai mici, dar cu potenţial de creştere bruscă.

Cât despre mine, de fiecare dată, am mâncat mai mult decât puteam digera. De mi-a ţinut vreo două zile de foame, ceea ce e convenabil, dacă stai să te gândeşti. Cel puţin, din punct de vedere financiar.

poză

Ce te faci când toate îţi cad din mână, când de fiecare dată trânteşti capacul de la gunoi (când coşul e metalic şi cineva doarme în casă, nu e tocmai cel mai plăcut), când fiecare uşă se plesneşte în urma ta, când furculiţele pică de pe masă, te împiedici de cizmele tale şi parcă unele clădiri s-au pus anume ca să-ţi stea ţie în cale. După ce era să intru într-un gard, mi-am belit degetele de-un perete. Până la sânge, că eram tare grăbită. Şi zăpăcită. Cât pentru un an.

Sunt sigură că n-aţi păţit niciodată.

Iar de restul detaliilor vă scutesc. Sănătoşi să fim până la anul. Astăzi, blondele au luat pauză. Deşi, în mod oficial, au avut un moment când au pus mâna pe telefon şi s-a rezolvat o situaţie. De parcă ar fi fost mâine.

foto

Amsterdamul te cucereşte prin libertatea aia fără de-nţeles, pe care ţi-o împrumută ca pe-o viză de şedere cu termen limită. Singura limită olandeză, de altfel. Am văzut mai multe lebede decât poliţie, altă chestie ciudată. Nu ştiu alţii cum sunt, dar olandezii precis nu-şi fac griji că au grămezi de drogaţi umlbând liberi pe stradă.

 Amsterdamul e un oraş de vizitat vara. Sau primăvara. Când e mult mai verde şi colorat. În rest, e exact ca-n poze. Cu vaporaşe şi clădiri plate, care se oglindesc în apele înconjurătoare. În Amsterdam, şi porumbeii sunt mai prietenoşi, că uneori te poţi trezi cu ei direct în părul tău de-atâta prietenie. Amsterdamul e un oraş care inspiră. Până şi mie mi-a făcut poftă de pictat, deşi mi-e mai uşor să descriu o culoare, decât s-o folosesc. Înţeleg însă de ce e oraşul lui Van Gogh şi al lui Rembrandt. Amsterdamul e artistic în toate felurile pământeşti şi nepământeşti de-a fi. Am mai zis oare că are nori roz şi cabluri pe stâlpi?

Amsterdam e oraşul extremelor:  Cartierul Felinarului Roşu (Red Light District) e mai mare decât îmi imaginam şi are fix în mijloc o ditamai biserica. Dacă te uitai în stânga era reprezentarea poftelor trupeşti şi, în dreapta, a celor sufleteşti. Erau inclusiv teatre cu spectacole de sex în direct. Şi era o coaaaaadă şi în stradă, că de intrat n-am intrat să verificăm.

Bicicletele. Mult mai multe decât îţi imaginezi. Şi nu te poţi decât minuna când îi vezi cum pedalează tastând un sms (cu ambele mâini!) sau cum nu se grăbesc deloc. Am văzut două gagici,prietene, cum pedalau în tandem, ziceai că sunt trase la indigo. Au olandezii ăştia un calm în pedalatul ăla constant şi regulat, fără frâne bruşte sau depăşiri periculoase. Atâta relaxare purtată pe două roţi! Turiştii pe bicicletă sunt în shcimb uşor de recunoscut, după felul în care nu ştiu adapta viteza, traversa strada sau ocoli şinele de tramvai. Nu recomand nici unui turist să închirieze biciletă în Amsterdam. Plus, şi ca turist pieton trebuie să ai grijă pe stradă. Dacă noi ziceam că în Anglia e complicat cu traversatul, era fiindcă nu fuseserăm în Amsterdam! Aici nu ştii niciodată când se termină şi când începe trotuarul, de unde vin bicicliştii şi încotro se duc. Deşi lucrurile par excepţional organizate; singurii debusolaţi eram noi.

strada casei Annei Frank

Dintre ce-am văzut şi nu vă recomand să pierdeţi timpul sunt casa Annei Frank şi muzeul sexului. Prima nu e nu-ştiu-ce, iar informaţiile de acolo le-am văzut în tihnă şi intimitate singură pe youtube. În rest, sunt doar nişte pereţi cu multă istorie şi tragedie între ei. M-a impresionat să văd două femei lăcrimând. Şi muzeul sexului din Amsterdam e un mare NU. Măcar a fost doar 4 euro intrarea.

În rest, Amsterdamul cu lebedele lui şi hotelul cu tavan înalt a fost pentru noi o experienţă care ne-a adus mai aproape în cel mai inexplicabil fel. Cred că uitasem pentru o clipă cât sunt de norocoasă să mă aflu acolo, cu acel prilej şi lângă el. Iar uitarea asta nu m-a costat pe mine, deşi mi-aş fi dorit s-o fi făcut. Mi-am primit o lecţie de înţelepciune în iubire, o lecţie pe care-o s-o ţin minte cu atât mai mult, cu cât nu am fost eu cea care-a plătit preţul unui egoism. Copilăresc. Dar neputinţa te creşte mare accelerând, căci e unul dintre cele mai greu de suportat sentimente, indiferent de durată. Cred că, pentru o clipă, am uitat că nu-mi mai doresc doar binele meu imediat şi, mai ales, că binele meu imediat îl implică şi pe al altuia. Dar despre copii care cresc împreună mai vorbim şi cu alte ocazii.

Oricum, în Amsterdam mai mergem.

*lebedele astea se întâlnesc în fiecare seară pe un canal din cartierul Felinarului Roşu. Erau în drumul nostru spre hotel.

Cred că am o defecţiune tehnică la capitole din astea mai delicate. Sau poate pe mine m-au comandat aşa din fabricaţie, nici eu nu mai ştiu. Impresia mea că aş avea mai mulţi receptori pentru dureri şi suferinţe era pe cale de a fi combătută chimic, deci ştiinţific de data asta: urma să intru în contact cu fericirea aia, care vine din magazin, în pliculeţe sau jointuri gata rulate. Sau în brioşe transparent ambalate.

Ce simplă ar fi viaţa, să îţi poţi cumpăra fericirea din magazine specializate. Ce simplu ar fi să existe o ţară care să vândă aşa ceva..

Ştii, mi-e foarte greu să cred că poate exista ceva care să mă scoată din minţi, din minţile alea ale mele, care mă chinuie, mă obosesc, mă bucură şi mă îmbogăţesc zilnic de mai multe ori. Mi-e greu să cred că pot fi eu şi fără ele în trupul ăsta mic şi blond.

Acestea au fost gândurile care mă bântuiau pe străzile oraşului. Joi şi vineri nu am mâncat aproape nimic (joi ştiu precis de 2 mere, iar vineri am luat două linguri dintr-o supă de legume), anume să fiu pregătită. Ca o virgină în noaptea nunţii aranjate de părinţi. Unde aici, părinţii erau eu, adică mintea mea conştientă. Eram ca un copil care primeşte jucăria AIA, cu cea mai multă reclamă.

Mai întâi am fumat dintr-un joint făcut cu iarbă şi tutun. Şi-am aşteptat cu mâinile la tâmple. Până mi s-a făcut rău de la atâta tras şi-atâta aer cald la mine în stomac. Să zicem că fiind un fumător neprofesionist, dar cu dorinţă, nu-mi controlam epiglota de fiecare dată corect. Şi-am aşteptat. Vreo 20 de minute. Încercarea numărul 1.

A doua zi, pe vânt, frig şi legalitate, dorinţa rezistă. Mi-am cumpărat o brioşă, vestita brioşă. Pe nemâncate. În afară de culoarea dubioasă şi nisipul din care era făcută, nu am nimic să-i reproşez. Ba mi-a şi astâmpărat foamea, singurul lucru ce mi l-a făcut, se pare. Încercarea numărul 2.

Între timp, îmi pierdeam răbdarea şi speranţele mureau. Am ajuns să mă împrietenesc cu vânzătorii de la magazine, să pun diverse întrebări din categorii ciudate, să-mi îmbogăţesc vocabularul şi cercul de cunoştinţe.

Ultima încercare. Un joint pur, fără tabac, că nu-s eu făcută pentru jumătăţi de măsură. Am studiat situaţia: coffeeshop-ul era valabil, mi-am dat seama după grămezile de leguminoşi ce zăceau holbaţi pe-acolo. Plus, ne duseseră nişte prieteni, tocmai ca să nu ne fraierim singuri. Deci eram în locul potrivit, să ardem iarba! Ce să vă zic, că am rămas lucidă ca ziua, dar ziua în toi de amiaz, că eu dimineaţa mi-s tare confuză. De fel. Orele matinale nu-s cele mai prietenii mei.

Dezamăgirea-mi a fost când, din nou, am ascultat senzaţii descrise de alţii, nu simţite de mine. Era mai rău decât în liceu. Cred că, pe vremea aia, atâta mi-am repetat că-i o prostie şi atâta nu mi-am dorit deloc, că şi acum asta mă bântuie. Diferenţa e însă că astăzi am mult mai mare încredere în mine şi considerabil mai bun control. Din astea, mi-am construit curajul… de-a merge-n Olanda. Credeam că sunt pregătită.

Cineva mi-a spus că, probabil, n-am receptori. Ceea ce-ar însemna că, pentru mine, fericirea e accesibilă doar sufleteşte. Şi până vom descoperi căile ştiinţifice de a o vinde şi pe asta, va trebui să mă consolez cu poveştile altora. Şi să-mi consum fericirea mea gratis, în orice ţară de pe lume.

Dar dacă aveţi receptori de vânzare, vă rog, cumpăr şi eu o pereche. C-apoi să înmulţesc singuri. Între timp, mă simt vinovată pentru a fi vrut vreo clipă să-mi pierd minţile. Mi-e şi teamă să mă gândesc de câte ori n-or fi vrut ele să facă acelaşi lucru cu mine. Ce mai, suntem legate pe viaţă! Şi fiindcă altele nu mai capăt, voi avea mai mare grijă de ele. Iar despre Amsterdam vă povestesc mâine.

Înainte de excursia la Amsterdam, care începe în câteva ore, am văzut  filmul, apoi am citit cartea. E vorba despre nişte evrei care în timpul celui de-al doilea război mondial s-au ascuns vreme de 25 de luni de Gestapo într-un pod secret. Fetiţa de 13, Anne Frank, ţine un jurnal despre viaţa lor de acolo. Cum nu aveau voie să tragă apa la WC ziua sau să vorbească sau să se uite pe fereastră,etc. Primeau ajutor de la nişte olandezi (totul se întâmplă în Amsterdam), oameni de mare valoare şi curaj. Dar despre Anne Frank şi toată povestea, mai multe aici.

Filmul acesta, The Whole Story, e cea mai apropiată variantă de jurnal. E foarte impresionant, fiindcă prezintă, în continuarea jurnalului, chinurile lagărelor şi ale oamenilor. Şi nu ştiu dacă din cauză că e filmul prea lung şi te ataşezi de personaje sau fiindcă era actriţa prea drăguţă, dar am plâns cu lacrimi multe şi l-am urât cu cea mai inocentă ură copilărească de care sunt capabilă pe Hitler. M-a impresionat enorm. Apoi,am văzut interviuri cu adevărata Miep Gies şi tatăl Annei, singurul supravieţuitor din familie. A urmat jurnalul, pentru a avea şi perspectiva internă.

Nu ştiu dacă vă recomand să vedeţi filmul. E prea de groază.

“Voiam să ştiu dacă aţi respectat recomandările în funcţie de rezultate şi cum v-aţi simţit.” îmi zice tipul din telefon.

Gizăs, toate astea mi se par atât de departe, de parcă ţin de o altă mirună, de o altă eră. Nici nu îmi mai aduc aminte exact. Erau vremurile când îmi suna şi mie telefonul, iar colesterolul bubuia de la stres, nicidecum de la şorice. Ok, după un ruşinos efort de memorie, mi-am dat seama că omul aştepta răspuns. Mai sunteţi acolo, m-a întrebat. Acolo, unde, că nici eu nu mai ştiu, dacă mă iei mai rapid. Pe cine căutaţi…

“Mda, am respectat recomandările vreo lună aşa…poate o lună jumătate. -

“Şi cum v-aţi simţit?” m-a întrerupt omul până să-mi închid eu ghilimelele la propoziţie. S-o fi prins şi el că jumătatea aia e de la mine, nicidecum de la realitate?

“M-am simţit bine, cum să mă simt, că doar mâncam exclusiv ierburi şi apă!?!?! Doar că, la un moment dat, am început să mor de foame şi a trebuit să fiu mai inventivă cu meniurile mele.” Ştiu, am zis-o pe un ton agresiv. Aproape ca pe un reproş. Deşi ştiu perfect că medicul n-avea nici o vină. Probabil nici nu-i păsa şi doar trebuia să bifeze un telefon la cea care a fost clienta Miruna Siminel. Da, şi asta mi-a trecut prin cap. Şi da, mai ştiu şi faptul că budinca mea cu gust de caramel, garlic bread-ul de care nu ne mai săturăm (să zicem că am învăţat multe prostii de la englezi… şi ei nici măcar n-au vreun amestec!) sau chinezii de all you can eat nu sunt tocmai dovezi ale unei imaginaţii debordante. Nici numărul lor.

“Dar aţi încercat măcar să evitaţi anumite alimente?”

“Am încercat.” De fiecare dată când spun vorba asta, mă gândesc la Crivăţ. Care Crivăţ m-a învăţat că orice încercare are o moarte înscrisă în sine însăşi. Că e o prostie. Că nu merită să-ţi pierzi timpul. Dar am spus-o cu speranţa că medicul la telefon nu ştie ce ştie Crivăţ. Şi că poate va bifa că cea care a fost clienta Miruna Siminel nu e aşa defectă cum pare. Şi nici aşa laşă. El nu ştie cum e garlic bread-ul englezilor. “Însă, cât am respectat recomandările dumneavoastră, m-am simţit clar mai bine.” Doar că pe vremea aia, îmi suna telefonul şi aveam nişte scuze foarte bune să NU renunţ la cafea. 

“Bine, nici nu aveaţi aşa mari probleme. Doar la lapte şi ouă. A, şi la gluten.”

Faptele bune bântuie. Ca norocu’. Acum nu-mi mai sună telefonul şi nici scuze nu mai găsesc. Cred că era vremea ca cineva să-mi amintească asta! Cred că n-am uitat să mulţumesc.

*şi da, am observat foarte atent că o ceaşcă de ciocolată caldă cu lapte mă balonează, de-mi pot lua zborul, iar una cu apă e foarte bine tolerată. Doar că, decât să bei ciocolată caldă ca pe-o zeamă lungă, mai bine te laşi păgubaş. Şi mai iei o-mbucătură de spanac.

foto

Aici nu e vorba despre ouă. Deşi pe unul l-am pus cuminte în frigider şi l-am mâncat a doua zi, rece. Aici e vorba despre faptul că atunci când nu mai eşti doar tu cu tine, e bine să începi să te ţii de ceea ce spui. Şi să înţelegi că eşti constant un exponent pentru asta. Altfel se duce naibii toată reputaţia.

M-am simţit ca o mamă, care-i interzice copilului să fumeze, aprinzându-şi o ţigară.

Relaţia mea cu limba engleză a fost mai întâi la televizor şi la şcoală, apoi în State, când şi visam în engleză. De când am venit aici, am trecut prin mai multe faze. Mai întâi nu ştiam cât sunt de smiorcăită când mă chinui să mă scălâmbăi ca ei. Apoi, mi-am dat seama că scălâmbâielile mă fac ceva mai bine înţeleasă şi am început să le practic. Apoi, jucând tot mai mult după muzica lor, mi-am dat seama că, mai important decât accentul, e felul în care îţi cânţi propoziţiile. Intonaţie? Probabil că aşa-i zice.

De câteva zile, m-am apucat de exerciţii de limbă. E stupid. Am vorbit în ultima vreme mai mult cu mine însămi decât cu orice fiinţă cu limbaj articulat din imediata-mi apropiere. Şi cel mai ciudat e că treaba asta ajută şi aduce îmbunătăţiri. Atât, încât, mi-a câştigat încrederea în sunetele pe care le scot din gură. Eram la un ghişeu din ăsta, la un Vodafone de-al lor. Am întrebat ceva, pinguina aia n-a înţeles. Aşa că am repetat cu aceleaşi cuvinte, doar că mai rar. Mi-am dat seama că era jobul ei să priceapă şi nicidecum obligaţia mea să vorbesc dialectul lor hârşîit (scouserii vorbesc stâlcit rău de tot, sunt faimoşi pentru asta. hîrşa-mîrşa.). Şi m-a-nţeles. Dar, sincer, nu cred că a fost vorba de viteza cu care am spus cuvintele, ci de siguranţa cu care le-am articulat.

Cred că ăsta e rostul exerciţiilor: să te convingă că te pricepi la smiorcăieli străine.

p.s. Încă mi-e ruşine să vorbesc engleză de faţă cu prietenii mei. Ei ştiu asta.

foto

Ştiu că sună apocaliptic, dar uitaţi-vă cum arată Wikipedia azi (faceţi click şi vă înspăimântaţi):

Site-ul nu va funcţiona până la miezul nopţii de 18 spre 19 ianuarie. Ce se întâmplă?

PROTECT IP / SOPA Breaks The Internet from Fight for the Future on Vimeo.

De la noi, grevei i s-a alătura dexonline.ro. Citez:

Ce sunt PIPA și SOPA

 PIPA sau PROTECT IP (Actul pentru Prevenirea Pericolelor Online Reale la adresa Creativității Economice și a Furtului Proprietății Intelectuale) este un proiect de lege propus în Senatul Statelor Unite Ale Americii care ar da guvernului SUA și deținătorilor de drepturi de autor puteri fără precedent asupra site-urilor bănuite că încalcă aceste drepturi, inclusiv asupra site-urilor aflate în afara SUA.

Votul pentru aprobarea PIPA se va desfășura pe 24 ianuarie 2012.

 SOPA (Actul pentru Stoparea Pirateriei Online) este o versiune similară a legii propusă în Camera Reprezentanților din SUA.

Pe 15 ianuarie 2012, audierile privind SOPA au fost amânate până la „ajungerea la un consens” cu privire la ce se dorește de la o astfel de lege.

Ce este greva împotriva PIPA și SOPA

Propunerea acestor legi a stârnit un val de proteste în rândul companiilor de tehnologie și al utilizatorilor de rând din SUA. Site-ul  sopastrike.com a organizat o grevă pe data de 18 ianuarie 2012. Site-urile care doresc să participe sunt îndemnate să se închidă și să afișeze doar un mesaj de protest. Printre cele mai mari nume care participă sunt  Wikipedia,  Fundația Pentru Software Liber,  Wordpress,  Reddit,  Mozilla și  FailBlog.

Că nu e totul gratis pe internet, ştim de mult. Că nu tot ce găsim pe ecranul calculatorului nostru ne aparţine, am priceput temeinic. Sau nu chiar aşa temeinic, dar excepţii sunt doar câţiva şi nu sunt “de-ai noştri”. Că nu tot ce zboară se mănâncă, am învăţat la grădiniţă, era lecţia cu proverbe româneşti valabile în orice cultură şi civiliazaţie. Dar de când trebuie să conservăm creativitatea punând-o într-un corset?!

Nu am crezut şi nici nu voi crede vreodată că putem fi creativi în lanţuri. Avem nevoie de legi, dar nu de dictatură. Să fim serioşi, asta cu protejarea creativităţii e o scuză jalnică a celor care fac pe ei de frică, fiindcă lucrurile încep să scape de sub control. De sub controlul lor. 

Şi da, chestia asta ne va afecta pe toţi. Eu îmi făceam temele din ghiduri turistice, că nu era Wikipedia pe vremea mea. Nu “era” deloc, nu că nu era legală. Deci, umanitate, unde naiba e progresul ăla?!

• De data asta, însă, incursiunea printre rafturile din duty free, având un alt scop, s-a şi descoperit într-un mod cu totul nou. Vechi, dar nou. De m-am trezit mirosind clasa a noua, când străluceam a Dolce Vita în braţele primului băiat care m-a condus vreodată acasă. Îmi zicea că şi seara, după ce ne despărţeam, încă mai mirosea a mine. Dior.
• Apoi, excursia în State a însemnat o copie ieftină a lui cK One, care nu m-a ajutat să-mi definesc prea mult feminitatea în pură şi înflorire.. Parfumul era unisex, iar vremea era a tricourilor largi şi a corturilor în loc de pantaloni, a genţilor mari, purtate pe diagonală şi a adidaşilor indiferent de sezon. Îmi amintesc că abia m-a convins mama prietenei mele din State să-mi ia un sutien şi apoi să-l mai şi port. Părul nu-l desfăceam din coadă şi atunci au început să-mi placă ceasurile mari.
• Apoi, am trecut în cealaltă extremă: la dulcele infinit din Wish, de la Chopard. Toată perioadă dintre negarea feminităţii şi afirmarea ei aproape greţoasă e un fel de vid în capul meu. Probabil dintr-un mecanism de protecţie, cu care memoria mea mă răsfaţă. Sincer, mi-e teamă de amintirile de-atunci.
• Wish-ul mi-a adus iubirea aia păcătoasă din liceu, era a tot ce pot mirosi visele, sufletul şi inima unei singure, prea naive copile. De fapt, nu foarte singure, că aici era baiul. Şi chiar dacă pe acel nenorocit l-am iertat între timp, parfumul încă-mi aminteşte de acele accese de prostie cronică, pentru care nu ştiu dacă mă voi putea ierta vreodată. A fost vremea când am început asorta hainele cu tocurile şi când mi-am dorit şi altceva decât geaca de ski.
• Apoi, o excursie în Germania (prin mall-urile, care pe la noi nici în Bucureşti nu existau) a fost etapa în care m-am purtat ca un bărbat rănit care se-mbată şi f**e primul vagin ieşit la-naintare. Doar că am făcut o preselecţie şi m-am dus acasă cu fiecare bluză mirosind a altceva.
• Aşa s-a născut relaţia de un flacon întreg cu cK Eternity. Mi se părea că miroase e bombonelele alea de pus pe prăjiturile de când eram mică, alea mici şi colorate. Iar de aici înainte am încetat să mai dau atâta putere băieţilor din viaţa mea, încât să le asociez perioade şi mirosuri. În afară de parfumurile pe care le foloseau ei, dar alea-s legături între ei şi păcătoasele lichide,  eu nu mai am nici o durere. Ducă-se parfumându-se. Cu Eternity mă simţeam reinventată, parcă-mi găsisem echilibrul, deşi uneori tânjeam după Wish. Încă mai am vreo 2 sticluţe neîncepute acasă, fiindcă la un moment dat, se zvonea că nu se mai fabrică şi m-am panicat. Noroc mare ar fi pe lume să nu se mai fabrice asemenea parfumuri la pachet cu asemenea nenorociţi!
• Apoi au urmat nişte surogate drăguţe: Amour de la Kenzo şi ceva Femme de la Montblanc. Dar au fost relaţii pasagere, ca atunci când toţi iubiţii tăi actuali, mă rog, seamănă cu fostul. În cazul băieţilor, la mine nu s-a aplicat niciodată, căci mi-au plăcut şi urâţi şi frumoşi, şi înalţi şi scunzi, şi rârâiţi şi hipermetropi, şi blonzi şi bruneţi.

Au mai fost câteva rătăciri pe pielea mea, până la actualele iubiri. Pe unele le trăiesc cu fiecare puf, pe altele mi le doresc cu fiecare gând despre primul meu salariu de doctor adevărat. Pe care, apropo, l-am cheltuit de vreo trei ori valoarea lui şi încă nu m-am săturat… Acum, la Sibiu, mai aveam un strop de Magnetism de la Escada şi nu am ezitat să-l folosesc. E parfumul pe care-l purtam când ne-am cunoscut, când ne-am plimbat prin Sibiul nostru prima dată, cum nu ne mai plimbaserăm nicicând până atunci: împreună. Parfumul e vulgar de înţepător pentru gusturile mele actuale, dar deosebit de valoros pentru amintirile noastre. Şi acum mă trec fiorii când îmi bag nasul în fular şi-l simt cum miroase. A fluturaşi în burta mea.

Şi-aşa am petrecut o dimineaţă târzie într-un Sibiu însorit, pe urmele celor care eram atunci. Un exerciţiu pe care-l recomand tuturor alături de “parfumul” potrivit.

Însă mi-a părut bine atunci când era cutremur la Bucureşti, că în Sibiu nu se întâmplă nimic. Ţinutul ardelenesc e parcă protejat de Carpaţi şi de toate catastrofele naturale. La Sibiu niciodată nu ninge prea tare, nu plouă cu bulbuci şi nu fulgeră mai mult de 3 ori la rând, ca strănutul de la praf. Mi-a părut bine când toate posturile TV difuzau breaking news despre o Japonie în plin proces de “breaking”, că la mine-n regiune nu se întâmplă decât televizoare şi emisiuni în direct.

Însă acum, când toată lumea scrie şi are păreri, când unii fac poze şi alţii mănâncă popcorn pe fereastră, mă simt mai departe ca niciodată de Bucureşti. Părinţii mi-i ştiu bine şi în siguranţă, nu cred că e rost de asemenea griji. Dar nu pot să nu sufăr de departe pentru oraşul care m-a crescut la sân şi m-a hrănit cu ce-a avut mai bun, şi nu mai plin de praf, de trafic şi înjurături. De ce să arătăm lumii un părinte hulit, distrus şi apoi abandonat? Bucureştiul ne va ierta, însă lumea ne va ţine minte.

Ştiţi, singura şansă e să ne retragem noi, ca-n bancul cu banca: deşteptul cedează. Să ne retragem pumnii, că pietrele sunt ale lor. Şi să atacăm pe căi care să treacă de cenzura violenţei, că aici n-avem nici o şansă. Hai să nu ne batem în muşchi, ci în capete. Să fim mai şireţi, organizaţi şi deştepţi decât ei. Probabil la asta nu se aşteaptă.

Şi nu uitaţi că Bucureştiul n-are nici o vină. Şi că, după ce pietrele lor vor sparge geamurile noastre, cine credeţi că va trebui să strângă cioburile tuturor?

Până una-alta, vedeţi, eu plec 3 zile. Şi voiam să vă rog pe cei care-aţi mai fost şi ştiţi cam ce e de făcut în Amsterdam, de văzut, de mâncat şi de fumat şi, mai ales, pe unde, să împărtăşiţi din înţelepciune. Că, dacă tot sunt doar 3 zile, măcar să fie pe cinste! Şi scuzaţi-mi lipsa de subiect “la subiect”.

Din lumea mea,

de-i unde cald şi bine

p.s. Aceeaşi atitudine aş fi avut-o şi dacă aş fi fost în România, prezentă la datorie. Reality show-urile de producţie autohtonă nu m-au fascinat niciodată. Acesta este un post numai şi numai despre mine. Care -ghici unde- plec!