E foarte fain că emiterea cardului nu costă - după cum ziceam, e cadou pentru doamne, domnişoare şi nu e din acele cadouri care costă –  şi că există 300 parteneri, la care se aplică reduceri. De exemplu, mi-a sărit în ochi Montblanc, că tocmai mă bătea gândul să fac un cadou pe care să scrie aşa ceva, iar o reducere de 10% chiar înseamnă ceva! Chiar şi când îţi permiţi Montblanc, tot înseamnă ceva. Pe mine doar gândul mă bătea, că altfel m-ar mai fi bătut şi mama şi tata şi m-ar mai fi şi dezmoştenit cu ocazia asta… Deci, m-am reprofilat şi răzgândit urgent.
Ştiu, vorba aia cu “intenţia contează” e o glumă răsuflată.

Dacă vă interesează, vedeţi în detaliu alte caracteristici ale speciei pink, eu vreau să vă mai zic doar de concursul organizat, care are ca premiu un weekend de shopping la Paris. Pentru 2 persoane Şi primeşti şi buget de spart, ca să nu îi ceri lu’ tata. Cum sunt 500 euro? – Insuficienţi, ar răspunde o femeie pasionată. De shopping mai mult decât de Paris.
Vorba ceea, tot e bine şi-aşa rău

Hai, ţinem pumnii, doamnelor! Şi, care plecaţi la Paris, dac-aveţi un loc în plus, contaţi pe blondă!

Nu-mi dau seama dacă mi-a plăcut din cauza memoriei afective, care mi-a făcut şi poftă de banane (mie nu îmi plac bananele, dar când eram mică şi mă uitam la desenele cu Alice, întotdeauna îmi plăceau). Deci, nu contaţi pe obiectivitatea mea. Oricum, în ultima vreme încep să îmi placă filmele astea care mă fac să visez şi nu să plâng, că de ce nu există prinţi, ci doar prinţese (:p) sau de ce nu există pe-aici mai pe-aproape, ci doar dincolo …de ecrane.

Mi-a plăcut foarte mult că “visul ei” a fost ajutorul sau impulsul de care avea nevoie ca să înţeleagă de ce simţea într-un anumit fel decizia pe care trebuia să o ia. Fusese cerută în căsătorie de cel mai urât băiat pe care vi-l puteţi imagina vreodată. Inclusiv dinţii îi avea strâmbi şi rânjea cu toate gingiile, plus mai venea şi cu o mamă băgăcioasă la pachet. Mă rog, detalii… Aşa că, din punctul meu de vedere, “Ţara Minunilor” a fost un pretext, nu o revelaţie, aşa cum sunt multe din deciziile pe care le amânăm, fiindcă nu ştim încotro s-o apucăm. Chiar dacă, în sufletul nostru, alegerea e făcută demult.

Mi-a plăcut mult rolul Reginei Albe, chiar dacă actriţa – niciodată, însă personajul a fost foarte frumos construit. Imaginaţi-vă o făptură albicioasă, aproape ştearsă, însă cu ochi, buze şi mâini puternic accentuate. O metaforă frumoasă şi potrivită în continuare cu comportamentul ei – jurase să nu facă rău nici unei făpturi vii. Chiar dacă, în final, e discutabil comportamentul ei, nu cred că o putem acuza că nu şi-ar fi respectat jurămintele. Iar cel mai mult mi-a plăcut când i-a spus lui Alice să nu-şi trăiască viaţa în funcţie de ceilalţi (ea trebuia să zică dacă acceptă să intre în lupta cu bau-bau-ul principal), căci la înfruntarea propriu-zisă va fi singură. Iar felul în care Alice îşi manipulează mintea în această bătălie e bun de luat exemplu. Mergeţi şi vedeţi.

Bilele negre se acordă…

• Despre actori, Regina Roşie mi s-a părut cam moale pentru cât ar fi putut scoate din rol, iar Johnny Depp a fost drăguţ (că nu poate fi altfel) dar nu atât de spectaculos, pe cât mi-au fost hrănite aşteptările. Sau poate e doar impresia mea.
• Spre urât-exagerate mi s-au părut relaţiile amoroase insinuate pe ici, pe colo. Mai ales fiind vorba de un film pentru copii, nu îşi aveau locul.
• A, l-am văzut 3D. Chestie care mă oboseşte îngrozitor de tare. Iar subtitrările alea care îmi intră în ochi, ar putea mai bine să nici nu existe. Personal, la 3D aş vedea documentare despre Univers sau aşa.. Dar filmele astea “clasice” mă obosesc şi mă sperie. Mi-aş dori să fiu şi eu extaziată ca mare parte a sălii.

Una peste alta, mi-a plăcut. Şi tare m-aş bucura să mai văd genul ăsta de filme (trailer).

sursa

Altcineva îmi spunea că niciodată nu o să îţi poţi atinge maximul de randament, dacă îţi lipseşte ceva.

Acum ştiu ce îmi lipseşte.

Aerul…

Londra mi-a plăcut mult. Mult mai mult decât Parisul. Poate e ciudat, mai ales că soarele a fost în doze mult mai mici aici. Sau poate m-am simţit eu mai aproape de spiritul oraşului, fiindcă l-am bătut la pas cu hărnicie. Sau poate fiindcă înţelegeam lumea ce vorbeşte şi ce zic panourile de publicitate. Sau poate sunt eu mai sucită. Însă drumul nostru spre casă trecea întotdeauna prin faţă pe la Westminster Abbey şi ne găsea grăbiţi şi zgribuliţi, dar parcă şi asta se încadra în peisaj. Ştiţi cât de frumos se poate oglindi un tablou în stropii de ploaie! Şi-n ochii lui. Şi câtă căldură se poate naşte dintr-o strângere de mână şi-un clipit de gene-ntoarse.

Locul acela de unde se vedea puţin din catedrală, ceasul lui Big Ben şi-un arc de roată -totul reflectat pe-asfaltul umed- avea o magie a sa, un ceva care nu se vede nici în cele mai reuşite fotografii. Dacă ajungeţi vreodată pe-acolo, aşteptaţi să se golească străzile, să se aprindă luminile şi să le împrăştie ploaia. Aşteptaţi să se aştearnă liniştea şi să vă încălzească ritmul pasului accelerat. Există o înţelepciune în toate astea. Ca o linişte care inundă. Şi e minunat să fii privit de ea.  Şi primit acolo. Ca o binecuvântare mută.

În afara acestor imagini ninse cu zahăr pudră şi stângăcie, au fost alte aspecte care m-au surprins pe-acolo. Repet, e prima dată când am fost în Mare Britanie.

• robinetele: unul pentru apă caldă – fierbinte!- şi unul pentru apă rece. Amândouă în aceeaşi chiuvetă. Huh?
• Stilul vestimentar: am văzut gagici în dres şi balerini sau un prunc în cărucior, îmbrăcat într-un tricou, în pampers şi cu o pereche de cizmuliţe de cauciuc. Afară ploua. Mă-sa era şi ea cu o umbrelă, în tricou. Pruncului i-am văzut pielea vineţie de pe picioare. De sub gluga mea şi celelalte cojoace cu care eram înfofolită.
• niciodată nu ştiam unde să mă uit când treceam strada. Tare interesant ar fi fost să conduc o maşină! Dada, de parcă m-ar fi şi lăsat cineva.. :p
• mi-am hrănit rasismul! Aceeaşi problemă, urăsc indienii şi toate naţiile astea asiatice care nu-s capabile de atâta pic de interes cât să înveţe un dialog de bază, care să facă lumină în treaba la care s-au angajat. Dacă nu ştiţi la ce mă refer, aflaţi că nici în ţara asta nu te poţi înţelege cu nimeni: de la taximetrişti până la chelnări. Maxima reuşită a zilei era să  primeşti ce ai comandat la un chelnăr colorat! N-am treabă cu valoarea lor umană, de fapt, nici nu mă interesează, dar mă enervează cumplit, când văd bătaia de joc! Pe scurt, m-aţi înţeles: mă enervează!!! (musai de specificat, nu toţi, că am cunoscut în Cluj oameni deosebiţi, dar cu şi pentru care comunicarea era o plăcere)
• atâta “thank you” de mi-a ieşit pe ochi. Era pe post de virgulă în propoziţie. Şi pe post de literă mare. De nici nu mai ştiai când vorbea omu’ serios.
• transportul în comun foarte foarte scump şi nu mă refer doar la interiorul localităţilor. Am văzut preţuri de 2-3oo lire la trenurile lor. Gizăz craist. De apreciat CFRul nostru, adică e lux! În cel mai ieftin sens al cuvântului.
• mi-a plăcut enorm faptul că nu vedeai maşini parcate pe străzi. N-aveau ei nu-ştiu-ce bulevarde, dar nici maşini claie-peste-grămadă. A fost una din primele chestii care mi-au sărit în ochi în Bucureşti. Şi firele suspendate. Pfui.
• în Londra am văzut nişte maşini, de era să-mi rup gâtul. Cred că londonezii lasă bicicletele parizienilor şi olandezilor, ei se răsfaţă din plin. Pe principiul, pentru că merit şi pot! Da ştiu, la ei sunt mai ieftine, că au volan pe invers, dar unde e vorba de Sume, nu ştiu zău cât mai contează.. mărunţişiuri… mda, vreau şi eu.
• În concluzie, am avut o vacanţă tare frumoasă, una pentru care primesc toată invidia celor care mă cred pe cuvânt. Dar nici acasă nu e chiar aşa de rău, chiar dacă pe toate nu le poţi avea niciodată. Şi nicăieri. Însă din când în când, o pauză de la “niciodată” e binevenită! Atât de aşteptată. Şi adesea rederulată.

sursa 1

Iar covrigii din coada câinilor te strică la stomac atunci când îi serveşti calzi. În filme sau în poveştile altora par întotdeauna mai gustoşi. Fiindcă se elimină descrierea procesului de digestie. Şi când ajungi la gaură (de la covrig), începe să te roadă stomacul. Fiindcă se zbate în gol.

Dincolo de ziduri celebre şi bucăţi de istorie, pentru mine Anglia a fost o experienţă. Imaginaţi-vă că nu mi-au trebuit mall-uri, decât ca să-mi încălzesc obrajii sau să-mi odihnesc picioarele. Nici umbrela n-am prea deschis-o, dar nu vă închipuiţi că nu a plouat. Dar am învăţat că în viaţă e întotdeauna vorba de alegeri şi de felul în care ni le asumăm. Că noi le facem pe ele şi niciodată invers. Însă singuri nu ne putem elibera.

Că nimic nu e veşnic şi ce noroc că-i aşa. Sau că poate e vremea ca şi eu să îmi asum şi să accept. Ceea ce e atât de frumos, încât în două dimineţi m-am trezit în hohotele mele de râs.

Visele frumoase le-am lăsat acolo.
Aici, mâine dimineaţă mă întorc la şcoală.

p.s. V-aş arăta poze, dar săptămâna asta nu a încăput prin obiectiv. Fiindcă e scăldată în subiectiv.

Va scriu de acolo de unde timpul nici nu mai exista, iar albastrul se vede atat de adevarat ca aproape ti-ai dori sa il respiri. Sunt intre fuse orare si multe ore de nesomn. Sunt usoara de ganduri, am impachetat doar bucurii si doruri cu mine. Ca gandurile stiu ca ma asteapta toate sa ma intorc acasa. Ca si ele numai pe mine ma au.

Incercati si dumneavoastra. Mariti pauza dintre doua ganduri si observati.

Iar daca ma vedeti pe strada, nu veniti sa ma treziti. Fiindca oricum toate visele isi afla la un moment dat sfarsitul. In afara de cele care se implinesc

———————–

Postul acesta il scriam duminica dimineata, din avionul spre Londra. Din pacate, nu am ajuns la un internet mai repede de azi. De fapt, din fericire.

• De asemenea, este explicat pe larg ce bine e pentru fetiţă să crească în prezenţa ambelor principii: masculin şi feminin.
• Multe fetiţe spun în copilărie că ele, când se fac mari, or să se mărite cu tati. Iar pentru rezolvarea Oedipului este de mare ajutor ca fetiţei să i se explice de către mamă că nici ea nu s-a măritat cu bunicul. Sau de către tată, prin simpla confirmare a faptului că o iubeşte, dar ca pe o fiică, el fiind bărbatul mamei. Se face lumină în capul fetiţei.
• Apoi, desăvârşirea rezolvării Oedipului are loc când fetiţa începe să socializeze. Atunci tatăl joacă din nou un rol cheie, el nu trebuie să manifeste nici un soi de gelozie. Apoi, la pubertate să nu i se îngrădească libertatea de mişcare a adolescentei. Fără interdicţii şi pedepse aspre.
• Revenind la copilărie. E necesar ca pruncului să i se explice diferenţele dintre băieţi şi fetiţe când începe să le descopere. Autoarea spune că părintele trebuie să răspundă la orice întrebare – oricât de “incomodă”- cu adevărul, fără ocolişuri ori minciuni. Mai devreme sau mai târziu, copilul tot va afla că a fost păcălit şi înainte de a înţelege motivele de pudoare ale părintelui său, se va simţi trădat. Ceea ce vrem să evităm, mai ales când e vorba de copilul nostru. (Episodul în care bunica mi-a explicat ce înseamnă “s3x or4l” e memorabil.)
• Fără povestea cu “vine barza”. E un adevăr referitor la originea pruncului, care e din nou un aspect important pentru identitatea lui. Părintele trebuie să răspundă franc, dar strict întrebărilor copilului, fără explicaţii auxiliare. Întrebările se nasc în capul lui la momentul potrivit. Totul e să ştie că are o sursă sigură de informaţii. Să aibă încredere să o acceseze. Nu lăsaţi copiii să creadă că pruncii ies prin anus sau că barza îi pune în burtă la mama gravidă. Explicaţi-le că tata îl pune acolo. Şi fetiţei spuneţi-i că va veni şi rândul ei la treaba asta, atunci soţul ei îi va explica exact.
• Mai scrie că trebuie explicat copilului care întreabă inclusiv noţiunea de erecţie.
• Prima menstruaţie. Fetiţa trebuie pregătită de mamă pentru momentul ăsta. Trebuie să aibă confirmarea că nu e o ruşine, să se identifice cu mama prin elementul comun: certificarea feminităţii celor două. Şi, mai ales, trebuie păstrat secretul faţă de tată. E pudoarea fetiţei care creşte. În câteva luni, momentul va fi depăşit, iar ea va putea pronunţa cuvinte ca “mă doare burta, că mi-a venit ciclul” şi în faţa tatălui. Dar punctul acela de început e important.
• În continuarea dezvoltării sexuale a fetiţei devenită femeie, rolul mamei e esenţial. Aceasta trebuie să îşi construiască o relaţie cu noua femeie din familia ei. Iar chestia asta se face prin destăinuri, care încep cu direcţie dinspre mamă spre fiică. Acesta e singurul model care funcţionează. Fetiţa trebuie să ştie ce înseamnă confesiunea, iar asta doar mama o poate învăţa prin exemplul propriu. Şi mie, mai întâi mi-a zis mama despre ea şi abia apoi am zis eu. Bine, când mama a început poveştile, despre cum l-a cunoscut pe tata, despre studenţia lor împreună, despre cum s-au căsătorit etc eu nici nu mă pupasem încă prima dată, deci nu prea aveam aşa nişte poveşti. Decât că îmi scriam bileţele cu colegul din ultima bancă. Dar ăla era evenimentul vârstei respective şi era minunat că îl povesteam cu mama. De fapt, nu, nu era minunat. Nu era nici o chestie. Era normal.

Sexualitatea feminină, Françoise Dolto

Tipa este o psihanalistă renumită, care descrie întreg traseul sexualităţii feminine din scutece. Cartea se citeşte greu, sunt mulţi termeni de specialitate, adesea trebuie să reiau fraze întregi, ca să nu mă pierd într-un citit mecanic. Vorbesc serios. Mă enervez când nu pricep din prima, dar e totodată o provocare când reuşesc să culeg câte ceva dintre rânduri. V-am spus că îl admir pe Jules Verne şi pe Eminescu, dar din păcate nu învăţ prea multe de la ei. Să citim cărţi care ne învaţă ceva. Cum ar fi să înţelegem lucruri.

Iar cartea asta o citesc cu gândul la finuţa mea de 6 luni, care e un mic diamant în plin proces de şlefuire. O citesc cu gândul la mine, în relaţia cu la mama şi tata. Şi cu gândul la un ipotetic viitor de mamă de fetiţă. Am descoperit gesturi de o incredibilă importanţă şi influenţă benefică în comportamentul părinţilor mei faţă de mine, pe care le-au aplicat şi propovăduit de când mă ştiu. Mă întreb dacă a fost cunoaşterea lor sau intuiţia extraordinară.

Am citit în Lazarev cât e de nociv pentru sistemul energetic al pruncului, dacă părinţii se găsesc dezamăgiţi de sexul lui. Chiar şi pentru o clipă. Pruncii trebuie să se simtă doriţi. De aici atâtea dezechilibre la cei veniţi din contexte familiale nefericite. / Când mi-au spus că toată lumea îşi dorea băiat, în afară de bunica după tată, eram mică şi îmi amintesc că m-am bucurat să ştiu asta despre bunica, nicidecum nu am perceput treaba ca pe o decepţie din partea celorlalţi. Nu era ca un abandon, ştiam că mă iubesc şi fără puţă, mă scuzaţi. Dar bine tot nu mi-a căzut./ Azi citesc în minunata carte, că e foarte bine să îi spui copilului treaba asta. Că îţi doreai băiat, dar nu e nici o problemă, că a venit o gingăşie de fată. Cică e importantă verbalizarea acestui fapt pentru identitatea copilului, care trebuie scos din nesiguranţa în care bâjbîie. Chiar dacă nu la nivel conştient. Adevărul eliberează. Chiar şi atunci când nu pricepem de ce.

Pentru copilul mic e foarte important ca părinţii să îi numească părţile corpului. Fiindcă ceea ce nu are un nume nu există pentru el. Penis şi vulvă nu sunt cuvinte ruşinoase. Şi fără porecle care să devalorifice organele genitale ale copilului. Tipa povesteşte despre un băieţel, care îşi numea penisul “păcatul meu”. Fiindcă aşa se refereau părinţii lui la el.

(continuarea postului urmează mâine, că e prea lung şi nu vreau să vă plictisesc dintr-un foc)

Toţi avem cerinţe. Da’ cerinţe, domne! Şi oferta…, unde-i oferta?!

Aşa că vin eu cu următoarea propunere, exerciţiu de imaginaţie: numiţi 3 calităţi pe care vi le doriţi şi 3 pe care le oferiţi. Dar zero condiţii, adică 3 pe care le oferiţi indiferent de ce primiţi. Deci fără, dacă tu eşti sincer cu mine, sunt şi eu cu tine, dar până atunci mint de îngheaţă apele. Că aşa ajungem la eu ofer, dacă primesc doar. Şi atunci aştept mai întâi să primesc ca să ofer, iar în timp ce voi aştepaţi să primiţi şi să doriţi, nimeni nu mai oferă nimic. Şi iar ne întrebăm cine a fost mai întâi: oul sau găina.

Ce îmi doresc de la celălalt: unu-doi-trei.
Şi ce ofer: unu-doi-trei.

Cică regula de aur e să iubeşti, că ţi se va întoarce. Dar au uitat să preiczeze ce anume. Că şi palmele se întorc peste figuri.

Voi sunteţi mari, voi ştiţi mai bine! Sunt curioasă.
Până scrieţi, eu mai cresc…

Şi până la urmă nici nu e rău să ai motive să ţi-o cauţi, cu lumânarea, pe jumătatea AIA, că cine ştie de unde sare iepurele. Iar presiunea socială e mare, mai ales pe timp de criză. Dacă auziţi de vreo superofertă pe undeva, spuneţi-mi şi mie. Din nou, o să rămân recunoscătoare. Cu toate că în superoferte nu mai cred demult.

Fiindcă pleci acasă fericit de ce meganoroc a dat peste tine, ba mai suni şi toate prietenele să le faci geloase, iar când desfaci ambalajul constaţi că fie ţi-ai luat mai mult decât îţi trebuie, de fapt, fie că termenul de valabilitate tocmai a expirat. Ambele variante – necâştigătoare. Mai încercaţi!

Deci grijă la superofertele scoase pe piaţă înainte de “sărbători”. Rareori sunt proaspete. De preferat iubitul de sezonul trecut. Cu avantajul că el ştie deja cum îţi place să fii ţinută în braţe. Ba mai mult, îi place şi lui

p.s. Ce ziceam anii trecuţi despre asta, că atâta am tot zis, de parcă şi ideile au intrat în criză:

• Pe când un Singles’ Day?
• Valentin ne dă coşmaruri
• Cat de multe inimi “valentine” sunt PREA MULTE?

Aşteptând Săptămâna Marilor Speranţe, vă doresc să nu lăsaţi niciodată pe nimeni să vă spună cine sunteţi.

Uneori se pot înşela fără să vrea, alteori intenţionat, dar aproape întotdeauna sub factori de mediu şi circumstanţe. Nimeni nu are cum să ştie mai multe despre tine decât tu însăţi/insuţi. Eşti singura persoană care e permanent cu tine. Nici în vise nu vă despărţiţi. Oricine ai alege să fii, eşti mereu cu tine , undeva în forma aceea brută şi inocentă care-şi întreba părinţii ce e bine şi ce rău. Şi orice ai face, eşti singura persoană care nu te va părăsi niciodată. Fiindcă în final, doar tu îţi vei rămâne.

Când eram mică, mică-mică, eram rea. Dar rea, domne. Şi de gură şi de nărav. Mereu o certam pe mama, când dădea medicamente oamenilor şi noi rămâneam fără. Îmi spunea că nouă nu ne trebuie şi că este bine să ajuţi. Da’ cine se mai credea şi “este bine” ăsta?! Niciodată nu am priceput subiectele subînţelese, incluse sau excluse din orice urmă a logicii mele.

Mama zice că binele se întoarce

Pe vremea aia mă enervam cumplit, fiindcă noi realmente rămâneam fără un algocalmin în casă. Doamne feri să te fi plesnit vreo jenă sau durere cruntă, că precis îţi trecea în drum spre farmacie. Dar binele chiar se întoarce. Când ţi-l faci ţie şi sufletului tău. Însutit chiar, avea mama dreptate, cu toate că nu sunt sigură dacă exact la asta se referea.

Ridicarea eului în slăvi

Concluzia e că trebuie să ne iubim noi, înainte de a-i aştepta pe alţii să o facă. Dar trebuie să ne iubim la momentul potrivit. Ştiţi, credeam că există nişte valori pe lumea asta, pe care mi le-au pus ai mei în plasă, nişte piloni pe care mi i-au fundamentat în suflet, care să mă ţină tot timpul privind în sus. Cu alte cuvinte, să reziste coafura, indiferent de vremuri. S-au păcălit. Neglijând faptul că, dacă la ei se poate, nu înseamnă că aşa e peste tot.

Am început de la cine suntem şi ce ne spun alţii să fim şi am ajuns unde trebuie.
Astăzi vreau să fim egoişti. Fiindcă în final, doar noi ne vom rămâne.

p.s. pentru postul ăsta, mama o să îmi explice nişte lucruri, care or să înceapă cu: “Miruna! …”

Am avut un extraordinar sentiment că mare parte din ceea ce sunt datorez celor care mă iubesc. Şi am făcut în capul meu un soi de analiză cronologică a unor evenimente atât de frumoase, care nu mi s-ar fi putut întâmpla niciodată, dacă nu ar fi fost oamenii din spatele lor.

Nu se poate constitui vreun fel de top, fiindcă fiecare element se asortează la o circumstanţă, la un moment, fără a se putea compara parametri de efort, fie el fizic sau financiar. Ştiţi, unele bucurii ţi se nasc din cea mai împrăştiată cenuşă, doar fiindcă îţi dai seama că există cineva acolo dispus să o adune. Am întâlnit oameni bucuroşi să o strângă pe a mea, fără măcar să înţeleagă ceea ce fac. Iar atunci eforturi mici se transformă în gesturi măreţe.

Într-o zi ca asta, te simţi prea norocos pentru cât de mic eşti, pentru cât de puţine ştii şi cât de puţine faci. Binecuvântat, că cele mai arzătoare probleme pe ordinea zilei sunt nămeţii de afară şi băiatul care nu te sună. Şi-apoi te sperii şi începi să îţi doreşti să rămână telefoanele mute şi nămeţii înalţi, ca nu cumva, dispărând din peisaj, să lase loc altor probleme…

Ăsta e un text tipic feminin, cu toate că s-au mai văzut şi câţiva rătăciţi care să ştie articula asemenea idioţenie. Ăia sunt fix cei care au alături excepţia de la regula feminină.

Ori că i-o spui verde-n faţă, ori pe la cafele cu prietenele solidare, cam tot aia e. Cel mai bine ar fi să ţi-o spui în gând, măcar în felul ăsta nu cerşeşti să fii judecată de alţii. Hm, până şi asta e discutabil, că el -nefericitul care face obiectul saturaţiei- nu ştiu dacă mai ajunge în prag de judecare, că nu prea are datele problemei. Vorba aia, pentru ca să facă asta, ar trebui să fie atent la ce-i spui peste 30 secunde. Cum ziceam, discutabil.

“Am cam început să mă satur” e un fel de şantaj emoţional practicat în masă, cu speranţa unei schimbări. Dar ne-am convins după atâta vreme scăpaţi de comunism, că schimbarea se poartă doar în nuanţă, nicidecum în esenţă.
Când începi să-ţi serveşti textul la început, o faci cu încrederea că ai libertatea de a lua viaţa în piept şi nenorocitul la palme. O faci cu încrederea că ai curajul de a-l părăsi în toiul relaţiei de amor, lăsându-l singur şi dezbrăcat de vise. Se-ndură altă duduie de el numaidecât, crede-mă pe mine. Ba una dispusă să-i facă şi friptura soldăţei sau şireturile la papuci. De fapt, ştiai şi tu asta. Deci nu era tocmai el şi obiectul compasiunii tale.

Bine bine, până nu te mai rabzi. Şi îi zici în gura mare, dragă, eu am început să mă cam satur!
O-paaaa. Conexiune stabilită. De o fracţiune de secundă, hai două să fie nevoie până să-şi revină din şoc şi să-şi dea seama că nu e nici un pericol, că mereu începuturile sunt pe placul femeilor. Sau ceva în genul ăsta a citit el într-o revistă de-a ta din baie. După care , conexiune întreruptă la loc şi menţinută aşa. Nu cu TV-ul, bineîinţeles şi nici cu semnalul de la mobil.

Nu vorbesc din filme, vorbesc din realităţi. Şi nu numai ale mele.
Când conexiunea s-a păstrat peste 30 de secunde, clipele începuturilor mărturisite erau regretate.
Însă unele soluţii nu se aplică retroactiv. Iar simţirile nu se livrează pe rând.

Când am terminat să mă satur, am deschis uşa şi-am plecat. Nici măcar n-am anunţat.
Doar am întrerupt conexiunea.

—————————————————
De ce schimbările se produc aşa târziu şi se aplică mereu altora mai norocoşi?

Ştiţi cine e Daniel Răduţă? Cu siguranţă.

Daniel e un tip din generaţie cu cel mai bun prieten al meu. Îi e soţ Ralucăi şi viitor tată al băieţelului lor. Care va veni pe lume în martie. Iar la numărătoarea de luni, mi-a dat că probabil au aflat sexul bebeluşului şi nefericitul diagnostic al lui Daniel cam în acelaşi timp. Mi-am imaginat toată bucuria pe care au avut-o la aflarea veştii că Raluca e însărcinată, îi şi văd la coadă la ecografii, precis deja au acasă şi poze cu pruncul. Cred că i-au ales şi numele.
Mai rămâne să îl ţină în braţe şi să-l înveţe poezii.

Şi mai rămâne ca şi pruncul să crească şi să-şi amintească. Dar pentru asta, el are nevoie de timp. Iar timpul costă bani. Vreo 150mii de euro, de data asta.
Cam tot atâta, cât dreptul unui copil la tatăl lui.

Noi, oamenii, nu putem face minuni, nici măcar atunci când suntem doctori. Însă putem încerca să contribuim la ele.