Stânca Mântuirii

Lucrul acesta vine de la Mine

noreply@blogger.com (Andrey) — Tue, 12 Apr 2011 08:40:00 +0000

Copilul Meu, am astazi un mesaj pentru tine...
ti-l voi sopti la ureche, ca sa imbrace cu slava norii negri ce s-ar putea ivi,
si sa netezeasca locurile colturoase, pe care iti va calca piciorul.

E scurt... lasa-l sa coboare insa cat mai adanc in sufletul tau,
... foloseste-l ca perna, pe care sa-ti odihneasca fruntea trudita.

Te-ai gandit vreodata, ca tot ce ti se intampla tie ma priveste si pe Mine?
... fiindca cel ce se atinge de voi, se atinge de lumina ochilor Mei.

Cand ispitele te asediaza, iar dusmanul navaleste ca un potop,
vreau sa stii ca lucrul acesta vine de la Mine, ca slabiciunea ta are nevoie de Taria Mea,
si ca vei fi in siguranta, daca Ma vei lasa sa lupt pentru tine.

Tu ai pret in ochii Mei, de aceea gasesc placere in educarea ta.

Te lupti cu dificultati financiare? iti vine greu s-o scoti la capat?
... lucrul acesta vine de la Mine, fiindca punga ta e la Mine,
si Eu vreau sa iei de la Mine si sa te bizui pe Mine.

Resursele mele sunt nelimitate, am sa-ti dovedesc fagaduintele Mele.
Sa nu se spuna despre tine: n-ai avut incredere in Domnul Dumnezeul tau.

Te gasesti in imprejurari grele? inconjurat de oameni care nu te inteleg?
care nu tin seama niciodata la preferintele tale? si care te imping pe ultimul plan?
... lucrul acesta vine de la Mine.

Eu sunt Dumnezeul circumstantelor, n-ai ajuns aici din intamplare.

E locul pe care Eu insumi ti l-am pregatit. N-ai cerut tu sa fii smerit?
... ei bine, te-am asezat exact in scoala unde se preda lectia smereniei.
Colegii tai si cei ce e in jurul tau, nu fac altceva decat sa implineasca Voia Mea.

Strabati o noapte a intristarii?
... si lucrul acesta vine de la Mine.

Eu sunt un Om al durerii si obisnuit cu suferinta.
Eu am ingaduit ca sperantele sa-ti fie inselate de mangaierile pamantesti,
pentruca intorcandu-te la Mine, sa primesti o Mangaiere Vesnica.

Te-a dezamagit vreun prieten? unul inaintea caruia ti-ai deschis inima?
... lucrul acesta vine tot de la Mine.

Eu am lasat sa vina peste tine dezamagirea, ca astfel sa inveti.
Vreau sa fiu partasul gandurilor tale.

A raspandit cineva zvonuri neadavarate despre tine?
... lasa-l in seama Mea si apropie-te de Mine, caci eu sunt Adapostul tau ferit de vrajba limbilor,
si Eu voi face sa straluceasca dreptatea ta ca lumina si dreptul tau ca soarele la amiaza.

Ti s-au dat peste cap planurile? esti istovit si doborat la pamant?
... lucrul acesta vine de la Mine.

Tu ti-ai facut singur planuri si ai venit apoi la Mine, cerandu-Mi sa le binecuvintez,
dar vreau sa Ma lasi pe Mine sa izvodesc planuri in locul tau.
Si atunci am sa-Mi asum responsabilitatea pentru infaptuirea lor.
Pentru ca lucrul este mai presus de puterile voastre, si nu-l veti putea face singuri.
Tu esti numai un instrument, nu un factor de actiune.

Ravneai sa faci lucruri mari pentru Mine?
dar in schimb te-ai vazut dat la o parte, si abandonat pe un pat de durere si de neputinta?
... iata inca un lucru care vine de la Mine.

N-am reusit sa-ti atrag atentia in zilele tale aglomerate,
si tin sa te invat cateva dintre lectiile Mele cele mai adanci.

Si cei ce stau si asteapta, slujesc la randul lor.
Unii din lucratorii mei cei mai de seama sunt cei exclusi din slujirea activa,
ca astfel sa se deprinda a manui.. arma rugaciunii.

Ai fost chemat pe neasteptate sa ocupi o functie dificila, si de mare raspundere?
... avanta-te spre Mine!

Vreau sa fii incredintat ca orice stramtorare se afla in stapanirea Mea.
Pentru aceasta te va binecuvanta Domnul Dumnezeul tau in toate lucrarile de care te vei apuca.

Astazi, asez in mainile tale un ulcior cu untdelemn sfant, foloseste-l dupa placul inimii.
Unge cu el orice imprejurare care se iveste, orice vorba care te indurereaza,
orice obstacol care iti starneste nerabdarea, orice descoperire a propriilor tale slabiciuni.

Tine minte! obstacolele sunt povete Dumnezeiesti.
Pe masura ce vei invata sa Ma vezi pe Mine in toate lucrurile,
... durerea ta... va inceta.

~ Diana Bogdan

Blogul SM se inchide ...

noreply@blogger.com (Andrey) — Sat, 26 Mar 2011 10:04:00 +0000

Cu parere de rau va anuntam ca, blogul Stanca Mantuirii nu va mai fi actualizat... dar va putea fi insa accesat in continuare. Speram ca, in curand, sa ne gasiti la o noua adresa ... stancamantuirii.ro

Clepsidra

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 19 Mar 2011 07:50:00 +0000

Sunt două mii de ani de la Calvar,
De când cu-a Mielului divin jertfire,
Intrând în noua epocă,de har,
S-a-ntors clepsidra pentru omenire.

De-atunci nisipul curge lin,constant,
Tragic şi implacabil totodată;
Mai e puţin şi-acela e garant
Că vremea harului nu-i încheiată.

Încă se-aude,cu un dulce glas,
Isus chemând la El pe fiecare:
"Hai,foloseşte timpul ce-a rămas,
Încă mai poţi primi în dar iertare."

Priveşte la clepsidra cu nisip
Care în mod dramatic se goleşte,
Ai vrea s-o-ntorci din nou,dar nu e chip
Căci pentru oameni harul se sfârşeşte.

Nu aştepta acest deznodământ,
Încă mai e nisip,deci e speranţă,
Cristos mai umblă încă pe pământ
Şi în prezenţa Lui e siguranţă.

Cu firele scurgânduse-n abis
Te scurgi şi tu,dar El mâna-ţi întinde,
Cristos te vrea cu El în Paradis,
Nu ezita,acum de mână-L prinde.

Amin

Simion Felix Marţian

Geocentrism

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 26 Feb 2011 12:52:00 +0000

Paradoxal,absurd sau depăşit,
Un gând îşi cere astăzi crezământul:
Da,Universul este infinit,
Dar Dumnezeu,atunci când l-a-ntocmit,
A pus,totuşi,în centrul lui Pământul.

Nu vin cu inedite teorii
Pentru-a susţine-aceste afirmaţii,
Las astre ,supernove,galaxii,
Pe drumul lor trasat din veşnicii,
Cuprinse în eliptice rotaţii.

Las Legile mecanicii cereşti
Să stabilească sensuri şi trasee,
Nu vin cu socoteli inginereşti
Şi nici nu vreau să izvodesc poveşti
Cu traiectorii noi prin Căi lactee.

Nu felul cum Cel Sfânt le-a aşezat,
Sau distanţarea lor în ani lumină
Vin să dea gir acestui postulat,
Dar Dumnezeu,atunci când le-a creat,
Doar pe Pământ Şi-a întocmit grădină;

Iar în grădină El l-a instalat
Pe cel în care-Şi oglindea sfinţirera,
Căci după chipul Său era creat
Şi-n nări duh de viaţă i-a suflat,
Pe om, prin care-a-ncununat zidirea.

Paradoxal,absurd sau depăşit,
Un gând răzleţ îşi cere azi rostirea:
În centru,Universul infinit
Are Pământul,unde a venit
Din cer Cristosul,Calea,Mântuirea.

Simion Felix Marţian

Credinţa

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 05 Feb 2011 19:53:00 +0000

Colos cenuşiu plămădit din granit,
Cu nori şi cu vulturi pe frunte,
De veacuri şi veacuri mereu neclintit
Se-nalţă magnificul munte.

Îmi umplu privirea de el,copleşit,
Strivit de statura-i imensă,
Şi-n chinga micimii mă simt stingherit,
Cuprins de o teamă intensă.

Însă,deodată,în duhul înfrânt.
În mult prea umila-mi fiinţă,
Coboară o forţă venind din Cuvânt,
Puterea numită credinţă

Şi vajnicul munte devine stingher
Chircindu-şi trufia spre poale,
Căci pot cu credinţa primită din cer
Să-l mătur,să-l mătur din cale.

Ce mare putere ne-a dat Dumnezeu
Sădindu-ne-n inimi credinţă
Ştiind că prin ea,în furtună,mereu
Putem să avem biruinţă.

Purtăm rădăcina credinţei în noi,
S-o creştem cu multă migală
Udând-o mereu cu-ale rugilor ploi,
Ferind-o de orice-ndoiulă.

Căci prin credinţă,tezaur de preţ
Crescut din divinul grăunte,
Eu pot să cutez,să rostesc îndrăzneţ:
Eu cred,deci,tu mută-te,munte!

Amin

Simion Felix Marţian

După Sărbători

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 08 Jan 2011 17:05:00 +0000

Doar un covor de cetină uscată
Lipsit de strălucire,de culori,
Din ramura de brad,sacrificată,
Mai aminteşte că „a fost odată”
O atmosferă...ca de sărbători.

Gonit de timp se stinge prin unghere
Ecoul clopoţeilor de-argint,
Şi un colind de ieri,acum tăcere,
Cu-o ultimă zvâcnire de putere
Se-ndreaptă spre-al uitării labirint.

Năştea ieri constelaţii ireale
Pe cer ,al artificiilor foc,
Azi,curcubeie artificiale
De becuri prinse-n jerbe de petale
Se sting treptat şi bezna vine-n loc.

Cu gust de „de ajuns”şi de sleială
Se stinge-al sărbătorilor ecou;
S-a terminat spectacolul de gală
Şi oamenii-şi reiau viaţa normală:
„Oricum,la anul ne vedem din nou”.

Ce trist! Ce atitudine ingrată!
O omenire greu de înţeles
Este privită azi din cer de-un Tată
Ce,răbdător,întreabă încă-o dată:
Aceasta este tot ce-aţi înţeles?

V-am dat prin Naştere o Sărbătoare
Ce nu are statut de „efemer” ,
Căci bucuria ei clocotitoare
N-are sfârşit,nu are-n timp hotare,
Venind din cer ,continuând spre cer.

La Betleem vi s-a născut Mesia,
Pământ şi cer în El a contopi,
Eternul a învins vremelnicia,
Sărbătoriţi-vă,deci,bucuria,
Prin închinarea voastră zi de zi!

Amin

Simion Felix Marţian

TIMPUL...

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 04 Jan 2011 20:31:00 +0000

Cand sufletul se-ntristeaza, stele plang...

Cand inima ofteaza, lumini pe cer se sting...

Caci viata-i trecatoare si clipele se frang.

Ramai doar TU lumina ce ne conduce-Acasa Si stergi durerea ce-n suflete apasa… Timpul trece, Doamne, caci e-n mana Ta, Si lasa-n urma pasii vietii catre cer Chiar daca omul pare a nu realiza Caci ele vin , alearga, apoi … pier

Rugăciune în pragul noului an

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 01 Jan 2011 09:47:00 +0000

„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune.”(Geneza.1:31a)

Prin Logos toate s-au înfăptuit,
Creaţia întreagă-i o minune
Iar când lucrarea,Doamne,-ai isprăvit
Spre tot ce ai făcut Tu ai privit
Şi ai văzut că toate-s foarte bune.

Eram cotat ca „foarte bun”şi eu
Fiind administrator pe planetă,
Purtam în mine chip de Dumnezeu
Dar m-a îngenuncheat păcatul greu
Şi mi-a mânjit această etichetă.

A trebuit să fie un Calvar
Marcând a veşniciilor răscruce,
Şi Fiul Tău,aducător de har,
Să-mi curăţească eticheta,iar,
Murind pentru păcatul meu pe cruce.

Acum,cu tot ce am dumnezeiesc,
Cu tot ce regăsesc curat în mine
Vreau să fac lucruri bune,şi doresc
Să pot,la fel ca Tine,când privesc
La ce-am făcut,să spun că-i foarte bine.

Aş vrea să îmi dispară din auz
Păcatul vechi,tot zornăindu-şi lanţul,
Făcându-mă adeseori confuz,
Şi n-aş mai vrea ca iarăşi să mă scuz
Când, la sfârşit de an, îmi fac bilanţul.

Căci eu privesc la anul ce-a trecut
Şi caut cu-ndârjire numai bine,
Dar din ce văd prin ceea ce-am făcut
Nu-s impresionat în mod plăcut
Şi nu te mulţumeşte nici pe Tine.

Însă ştiind că eşti îndurător,
Pentru iertare eu te rog fierbinte
Şi pentru har în anul viitor,
Pentru ca la bilanţul următor
Şă fii de mine mulţumit,Părinte.

Amin

Simion Felix Marţian

Speranta pentru noul an

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 31 Dec 2010 21:15:00 +0000

In fata necunoscutului care imi sta inainte, ma voi increde in Tine. Pentru fiecare clipa. Pentru fiecare zâmbet. Pentru fiecare pas. Si renunt la mine insumi. La planurile mele. La vise, la sperante si iluzii. Ca sa pot primi si implini planul Tau pentru mine.

Imi aduc inima la picioarele Tale ca sa nu mai naufragieze in deriva pe ape... Si sufletul sa nu mai tânjeasca dupa alte izvoare de apa. Caci Tu esti Izvorul. Tu esti raspunsul. Si Speranta noastra pentru viitor.

In prag de an, ma intind sa Te-ating. Sa Te simt. Sa Te cer. Caci mâinile impreunate pentru ruga, nu le voi lasa sa se piarda in invalmaseala luptei de fiecare zi. Si chiar daca glasul nu va inceta sa Te cheme din vale... tot ma voi increde in Tine!

Chiar daca pasarile cerului vor veni sa-si faca cuib deasupra mea si chiar daca ceata ma va acoperi... nu voi inceta sa nadajduiesc in Dumnezeul mântuirii mele! Caci Tu ai fost un loc de adapost pentru mine. Un far in intunericul din sufletul meu. O candela pentru cararea mea. O Stânca tare in mijlocul furtunii!

Când ma apucasera sudorile mormântului, când neputinta si chinul ma inconjuraseara din toate partile Tu ti-ai intors privirile spre mine. Când toti m-au parasit, Tu ai ramas lânga mine. Cum sa nu iti multumesc? Cum sa nu-Ti dau slava ca ingerii?

Iti voi aduce jertfe de multumire. Caci am fost cazut si m-ai ridicat. Am fost orb si mi-am recapatat vederea. Am fost schiop si-acuma pot umbla.

In fata unui viitor care uneori ma-nspaimânta, in fata miilor de cai care-mi stau inainte in fiecare zi, când ma simt slab si dezorientat, te chem pe Tine Doamne, Ajutorul si Sprijinul meu!

Ma intreb... de câte ori am primit ceea ce ne-am dorit. Ceea ce am sperat. De câte ziduri si piedici ne-am izbit, câte lacrimi nu am varsat..pâna ce am inteles ca e voia Lui sa trecem printr-o anumita imprejurare. Pâna am inteles ca planurile noastre nu sunt planurile Lui.

Cu gândul la viitor, imi inalt privirea spre cer din negura si intunericul acestei lumi. Si-mi amintesc de promisiunea Lui:

"Caci Eu stiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde."

Traind intr-o lume chinuita, am inceput incet-incet sa descopar ca in spatele zâmbetului fiecarui chip, se ascunde o teama nemarturisita: "Oare ce va fi mâine?..Ce piedici ma asteapta?"

Simtim adesea in viata ca speranta ne scapa printre degete... E ceva cunoscut de fiecare dintre noi. Un adevar simtit de prea multe ori.

Cu siguranta ca speranta este unul din cele mai frumoase daruri lasate de Dumnezeu pe pamânt. Ea ne usureaza. Ne infrumuseteaza. Ne aduce lumina in sufletele adesea obosite de calatoriile primejdioase pe o mare involburata a vietii...

Ce inseamna sa nadajduiesti impotriva oricarei nadejdi?... Inseamna sa mergi inainte, impotriva tuturor vocilor care iti soptesc sa ramâi pe loc. Sa simti ca in fiecare zi, dincolo de oameni si imprejurari, dincolo de tacerea cea mai grea, Domnul iti zâmbeste. Iti da bucurie. Iti apropie cerul. Pune curaj in inima celui care a uitat sa mai lupte. Si apoi sopteste: "Ai mare pret in ochii Mei!"

Din vuietul multimii ma retrag in tacere. Ma simt ostenit, tradat si pierdut printre catarge. Desi am impresia ca totul e pierdut si sufletul mi se-nfioara, ma aplec pe genunchi si-mi aduc neputintele la picioarele Tale.

Iti multumesc ca inca traiesc. Dar nu oricum... ci Tu traiesti in mine.

Iti multumesc ca intr-o lume a nedreptatii, imi indrepti pasii pe cararile Tale.

Tu imi dai bucurie, incredere, speranta si dragoste.

Ajuta-ma sa pasesc increzator in noul an, purtat pe aripi de credinta spre cer. Si sa ma bucur de cel mai scump tezaur de pe pamânt si cer: de dragoste.

Pentru ca Tu ma iubesti cu o iubire vesnica, de aceea imi vei pastra bunatatea Ta!

Anul Nou, o şansă nouă

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 25 Dec 2010 09:33:00 +0000

Un an trece, altul vine,
Tu opeşte-te din treabă
Şi din ce-ai făcut, te-ntreabă:
Cât e rău şi cât e bine?
***
Muşcând răbojul vremii, implacabil,
Cu semne ce statornicesc hotar,
Trece numerotat, irepetabil,
Încă un an prin foi de calendar.

Venind din neguri, dispărând în ceaţă
Ca tainele potecilor de vânt,
El e felie-n porţia de viaţă
Pe care o trăim noi pe pământ.

Această porţie, ce fiecare
O savurăm puţin câte puţin,
E pentru noi vremea hotărâtoare
Când pentru veşnicii ne pregătim.

E vremea luptei împotriva firii,
A-mpotrivirii oricărui păcat
Sau...înşelaţi de el, supuşi orbirii,
Nu mai luptăm ci am capitulat.

Această porţie de existenţă
În strai teluric, incomod şi greu,
Nu are un alt scop, altă valenţă,
Decât a ne-mpăca cu Dumnezeu.

De-aceea când vezi zilele, petale
Căzând pe rând din cercul corolar,
Gândeşte-te la scopul vieţii tale
Şi meditează lângă calendar.

Fă un bilanţ şi cântăreşte bine
Privind în urmă anul ce s-a dus,
Şi vezi cât ai făcut doar pentru tine
Şi cât te-ai străduit pentru Isus.

Iar dacă rezultatu-i lamentabil
Nu dispera , priveşte noul an
Ca pe un dar dumnezeiesc, mirabil,
O nouă şansă pentru Canaan.

Şi mulţumind cu toată umilinţa
Pentru divinul, minunatul dar,
Începe noul an cu juruinţa
De a te dărui lui Dumnezeu, plenar.

Amin

Simion Felix Marţian

Fa-mi inima Betleem

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 24 Dec 2010 17:33:00 +0000

Cu gândul la Tine ma inalt acolo unde timpul nu cunoaste limite. Acolo unde soarele nu apune niciodata. Unde gânduri sumbre nu exista. Unde iubirea nu cunoaste margini. Acolo ma linistesc in Tine, cu privirea pierduta in blândetea ochilor Tai.

Bratele care ma inconjoara cu dragoste, imi alunga norii de indoiala. Simt ca as sta o vesnicie la picioarele Celui care m-a ridicat din involburata cautare a luminitei de la capatul tunelului. Cu Mâna atingându-mi parul, ma las purtat de valul soaptelor Sale. Sunetul cald al vocii Lui imi atinge inima si plutesc spre inceputuri... acolo unde s-a nascut Iubirea.

"Mai cheama-ma Doamne" ... ma indeamna gândul. Acolo unde pe aripi de vânt si purtat de dor, sa revad locul unde ai lasat Speranta sa se nasca.

"Mai striga-ma pe nume"... se inalta o ruga in taina.

In noapte si-n pustiu, pe calea care duce la Betleem, ochii inlacrimati privesc spre cerul plin de stele. Si ma pierd printre micile sclipiri din neant... Cum as putea gasi promisiunea sperantei?

Obosit si instrainat prin imensul desert al cautarilor mele, regasesc urma de pasi. Se impleteau frumos, ca-ntr-o cununa. Ma duceau intr-o directie necunoscuta. Si totusi... urmam pasii acelora care mi-au aratat ca pe drumul greu si anevoios, o stea ma va calauzi si va lumina noaptea din sufletul meu.

Mergeam incet si ma intrebam daca eram pe drumul cel bun. Daca chipul pribeag de lut isi va regasi zâmbetul si voiosia acolo la iesle. Nu puteam sa ma mai intorc inapoi. Dar parca strabateam vai adânci. Picioarele grele vroiau sa renunte la lupta. Doar gândul la pacea care mi-o doream imi dadea curaj sa nu ma opresc si sa pierd steaua care inainta voioasa inaintea mea.

Ajuns la Betleem, am fost uimit sa descopar ca totul era neschimbat. Parca nimic nu prevestea o mare sarbatoare. Oare am strabatut degeaba atâta cale? Oare doar inchipuirea ma purtase pâna aici? Oare pasii pe care i-am urmat au fost doar in visele mele? Oare aveam sa gasesc micul Rege? ... Si binecuvântarea care mi s-a promis ca o voi simti in prezenta Lui?

... Dar lumina care aparuse dintr-odata era prea puternica, ca sa nu imi atraga atentia.Ceva, ca un magnet a inceput sa ma atraga intr-acolo. Inima batea nebuneste si abia puteam respira. Sa fie oare adevarat?

Cu gândul la ceea ce mi s-a promis, am intrat si am ingenuncheat inaintea Celui care a lasat slava ca sa se nasca umil, departe de slava care i se cuvenea unui rege. De unde eram, puteam zari darurile care impodobeau putinele paie de la picioarele Lui. Un oftat imi iesi de pe buze. Nu aveam nimic sa-I dau. Doar lacrimile mele amare. Si o inima insingurata si goala... Ce dar sa ii dau Regelui? Ce puteam sa ofer când intreaga lume Ii apartinea?

Am inchis ochii si am avut impresia ca strigatul din launtrul meu ajunge pâna la ceruri. Speram ca un miracol sa poata reaprinde scânteia din inima mea. Si am inceput sa rostesc cuvinte care implorau eliberarea. In aburii lacrimilor nestingherite, am simtit o mângâiere pe umar. Si o voce mi-a soptit:

"Nu plânge, copile! Iata ca lacrimile tale au fost vazute. Rugaciunile tale au fost ascultate.

Iata, cel mai de pret cadou pentru Mine este, este insasi inima ta. Astazi m-am nascut in ea.

De azi inainte vei primi o putere care te va purta mai departe. Vei simti dragostea.

Iti vei recapata speranta. Astazi s-a nascut Lumina care va lumina intunericul.

O lumina care nu se va stinge niciodata.."

Cu lacrimi de bucurie, m-am ridicat si am pornit inapoi spre casa. Dar nu oricum. El imi facuse inima Betleem. Mi-a dat pacea... El s-a nascut ca sa fie mângâierea mea. Salvatorul meu.

Doamne... Iti multumesc pentru dragostea Ta nemarginita. Pentru Isus care se naste din nou si din nou in inimile noastre. Pentru credinta ca nu trebuie sa fim tristi de nimic. Caci Tu esti cu noi. Tu esti lumina, bucurie si speranta.

Iti multumim ca Tu umpli golul din inimile noastre. Invata-ne sa descoperim si sa iubim tot ce e curat si sfânt. Invata-ne sa nu ne temem , ci sa ne incredem in iubire. Caci Tu esti iubirea.

Ajuta-ma sa ating mâna celui insingurat, asa cum Tu ai facut-o de nenumarate ori. Ajuta-ma sa sprijinesc neconditionat si sa daruiesc caldura, bunatate si dragoste.

... Si dam slava Pruncului venit sa ne dea un crez si o nadejde.

Marit sa fie Numele Lui in veci de veci!

Amin.

Când Te-ai născut Tu...

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 19 Dec 2010 19:11:00 +0000

Părea că timpu-n cursu-i linear
S-a îndoit,vrând parcă să se rupă,
Când Te-ai născut Tu,bornă de hotar,
Ca să împarţi,în funcţie de Har,
Istoria în „înainte de...”şi „după...”

Era-mplinirea vremii,timp marcat
Să-nceapă planul sfânt de mântuire;
Când Te-ai născut Tu,când Te-ai întrupat,
Zăgazul cerului s-a-ndepărtat
Şi-a inundat pământul cu iubire.

Când Te-ai născut Tu,oştile cereşti
Cântau în cor,unindu-se-ntre ele,
Păstorii erau slujitori domneşti,
Iar staulele case-mpărăteşti
Şi-n Betleem erau mai multe stele.

Totul s-a petrecut cum era scris
Şi totul s-a-mplinit în Pruncul Rege
Venit să spună urii:interzis!
Când Te-ai născut Tu s-a-mplinit un vis,
Căci Tu ai transformat iubirea-n lege.

Te-ai coborât Tu,Fiu de Dumnezeu,
Ca drumul Tău prin lume să Te poarte
Şi pe la uşa sufletului meu;
Când Te-ai născut Tu,m-am născut şi eu,
Căci fără Tine-aş fi trăit în moarte.

Amin

Simion Felix Marţian

Fluturi de gheata

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 14 Dec 2010 13:52:00 +0000

Inconjurat de tacere, cu gândul la dragostea ce m-a schimbat, ma ascund in spatele unui ocean de tristete. Ma invalui in mister si imi mestec durerea intr-o liniste ce ma doare, ca si cum cerul si-ar fi intors fata de la mine, ca si cum inima mi-ar fi sfâsiata de o haita de lupi infometati.

Sunt clipe care ma omoara putin câte putin. Clipe in care imi cânt nefericirea intr-un strigat mut, frânt pe niste buze inclestate de durere. Zadarnic imi doresc ca marea sa ma atraga spre adâncimile ei. Zadarnic vreau ca soarele sa isi ascunda razele de mine. Zadarnic simt ca poate perla ar fi mai in siguranta, daca i s-ar lua stralucirea.

Ploaia mi-a batut la geamul inimii si, intr-o clipa de slabiciune i-am deschis. Am sperat ca stropii ei vor vindeca carbunii aprinsi ai unei inimi muribunde. Vreau sa ma pierd in neant, in cautarea cuiva, pe umarul caruia sa imi sprijin neputinta.

Fluturi de gheata se ingramadesc sub pleoape. Ma simt purtat dincolo de timp si spatiu spre un suflet ca carui singuratate ma copleseste. Inima ma poarta prin povestea unei trairi care nu ma lasa sa ies din coliba in care mi-am ascuns toate tainele. Parca ar fi un joc amagitor ce-mi promite regasirea sperantei ratacite printre lacrimi.

Parca mi-a fost dat sa traiesc exilat pe suprafata pamântului. Sa manânc amar si sa beau deznadejde. Parca ma topesc si ma frâng. Bucati de suflet isi iau zborul fara sa fiu avertizat ca voi suferi in lipsa lor. Câteodata am impresia ca suferinta se transforma in victorie. In binecuvântare.

Incerc sa imi ascund nelinistile in spatele unei melodii. In spatele unor sunete. A unor gemete. E cântarea lui Iov. Asemenea lui, traiesc in asteptarea unui miracol. Asemenea lui, am jertfit tot ce-a fost mai de pret. Am cunoscut pustiurile si adâncurile spaimelor din noapte. Groapa nu mi s-a parut niciodata prea adânca. Nici cuptorul prea fierbinte. Le-am acceptat asa cum au venit. Una dupa alta. Bun si rau. Cald si rece. Intristari si bucurii. Lacrimi si zâmbete.

Chiar daca am simtit taietura in carne vie. Chiar daca nu a fost nimeni sa imi ofere o imbratisare. Sau macar un zâmbet. Poate un surâs. Sau, in treacat o privire... Am plecat capul si am suportat dalta care ma lovea. Nu mai stiam unde sa caut inca un strop de putere, in trupul meu fragil...

Prabusit si tintuit la pamânt, sufletul mi se ingoapa intr-o rugaciune fierbinte.
Multumeam pentru amarul si flacarile acestei Vai a Plângerii.
Multumeam pentru tristetea si durerea din piept. Pentru roata pe care eram intins ca o jertfa vie.
Pentru aripile frânte.
Pentru suspinurile ce imi devenisera frati si surori peste noapte.

Nu stiu ce durea mai tare: singuratatea clipei sau clipa singuratatii.
Domnul imi soptea ca nu era totul pierdut. Chiar daca ardeam de dorinta de a ma preface in lacrima de dor. Poate ca asa as fi putut atinge chipul schimonosit din spatele zâmbetului.

Imi plec ochii si las izvorul sa imi curga pe obraji. Incerc sa imi deschid ferestrele sufletului.
Dar ma cuprinde spaima, indoiala si tremurul. As vrea sa ma retrag dar si sa ramân.
As vrea sa ma ascund dar si sa ma las gasit.

Doamne... nu ma incerca mai mult decât pot duce. Nu ma abandona. Nu imi pune greutati peste puterile mele. Sau ,daca o faci... intinde-Ti Mâna si scoate-ma la loc larg. Ajuta-ma sa vad ca inca pot merge, chiar daca nu mai pot zbura. Ca pot spera chiar daca intunericul ma inconjoara.

... Si vindeca Tu, acolo unde doare. Mângâie sufletul incovoiat de amaraciune si revarsa pacea datatoare de viata. Ramâi Stanca pe care sa ne ancoram toate visele, sperantele, si unde sa gasim curajul de a merge mai departe.

Adu lumina Ta in inimile noastre. Smulge-ne din amorteala. Si ascunde-ne in Tine. PENTRU TOTDEAUNA...

Amin.

Pe aripile unui vis

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 07 Dec 2010 20:45:00 +0000

Clipele ce impodobisera atât de frumos cutia mea cu visuri, imi aduceau amintirea unui moment ratacit pe undeva. Sageti de regrete imbalsamau prea dureros un suflet a carui sperante se ratacisera undeva printre valurile infuriate ale dorintelor ascunse si nerostite ale unei inimi ce astepta in tacere.

Numaram fiecare respiratie, fiecare minut, fiecare clipire din ochi. Inocenta povestilor in care crezusem si care pe undeva imi luminasera copilaria, parea atât de indepartata incât nu mai puteam simti ca mi-a apartinut cândva mie.

Asteptarea mi se parea o vesnicie. Paream supus unui test in care fiecare treapta a existentei mele incetosate era intotdeauna mai agonizanta decât prima. Stiam ca trebuia sa trec pe aici.

As vrea sa-ti povestesc. Dar si sa tac. Poate ochii mei ar vorbi mai mult decât ar face-o vorbele. Am in ochi scânteia licarind a fericire, in timp ce sufletul meu gazduieste o necunoscuta. Aceea de a fi prea departe de tine. In alta lume. In alt vis.

Eram singur. Si inima nu putea rezista schimbarilor la care era supusa. Ma simteam slab si asteptam ca in orice moment sa trec dincolo de un hotar de unde nimeni nu s-a mai intors vreodata.

Cu privirea pierduta, calatoream printre amintiri. Nisipurile miscatoare ale sufletului ma purtau fara sa vreau spre locuri aride, spre tinuturi reci, a caror infatisare imi dadea fiori. Nu voiam sa mai doara. Ma rugam ca timpul sa se prefaca in stana de piatra. Si sufletul meu sa gaseasca drumul spre desavârsire. Drumul spre tine.

Parca ma simteam pierdut intr-o lume ce imi inchidea toate drumurile spre fericire. Involuntar, am simtit ca o centura de siguranta m-ar putea salva. Prevedeam o calatorie agitata pe parcursul careia doar rugaciunea ma mai putea ajuta. Ea ar fi fost siguranta mea.

Incepusem un drum care ma purta printre mii de voci ce imi adusesera in urechi numai soapte amare care imi acoperisera strigatul slab de neputinta. Incet - incet parca ma resemnam ca fiind sunetul unei viori. Nebagat in seama. Prea mic si prea fara importanta ca sa mai ia cineva aminte la mine.

Sufletul imi oscila intre iluzie si speranta si, pas la pas cu tristetea, am pornit amândoi pe un drum a carui lumina nu reuseam inca sa o zaresc. Imi doream un miracol, o evadare din aceasta inchisoare a singuratatii in care ma trezisem asezat peste noapte. Parca ma uitasera toti.

Dar in tacerea mea visam la caldura unei duioase imbratisari, la apropierea de cineva a carui raze sa trezeasca in mine dorinta de a lupta, de a trai, de a supravietui. Trebuia sa astept si sa sper ca florile universului meu nu se vor ofili inainte de vreme si ca izvorul inimii nu-mi va seca, asa cum imi era teama. Ca ochii isi vor regasi voiosia si ca voi putea respira aerul diminetii fara urme de regrete, constient ca acesta mi-a fost destinul si ca indiferent de circumstante, voi implini ceea ce mi-a fost scris.

Nu ma pot impiedica sa nu ma gândesc la atâtea momente frumoase la care as fi putut fi partas, dar care dintr-un motiv sau altul, mi-au scapat printre degete. Nu ma pot impiedica sa nu ma gândesc la acea parte din mine care doreste perfectul, albul, inocenta, stralucirea. Care viseaza cu ochii deschisi la momentul in care o Mâna ma va atinge si voi inflori, pentru totdeauna. Fara teama ca imi voi pierde parfumul, ca voi fi cândva uitat sau ingradit fata de toate lucrurile pe care le merit.

Continui sa sper ca va veni o zi in care lanturile se vor rupe, ca voi fi eliberat de mine insumi si ca inima va fi libera sa zâmbeasca si sa elibereze lacrima recunostintei, sa dea drumul tuturor dorintelor innabusite. Si sa pot revarsa dorul care m-a ars atâta vreme si care m-a secat de toate puterile..

Câteodata simt cum tarâna pamântului se deschide incet pentru a-mi primi toate neimplinirile. Se deschide pentru a ma ascunde de sabiile care se napustesc asupra mea si sa ma feresc de flacarile cuptorului din care nu mai gasesc iesirea.

Dar, când ma uit in jur, descopar alaturi de mine un luptator. O inima neobosita. O fiinta a carei incredere ma zdruncina si a carei seninatate ma tulbura. Incerc sa ma dezmeticesc si sa revin pe linia de plutire. Simt o usurare. Poate ca nu e totul pierdut si poate ca a meritat asteptarea.

Cu buze tremurânde si privirea mirata, cu fiori de speranta in suflet, decid sa nu renunt la lupta. Si astfel, nisipurile miscatoare au inceput sa dispara ca prin farmec unul dupa altul. Am cautat mângâierea peste zari, iar ea era lânga mine. Ma uitasem dupa un inger, iar el ma veghease din umbra.

Sunt momente când, ingenuncheat si scaldat in amaraciunea ce imi curge pe obraji, imi simt furata clipa. Secventa unei fericiri la care nu aveam dreptul sa visez. Fericirea unei clipe pe care simt ca o pierd.

N-as vrea sa ramâna in urma mea cenusa unui trandafir ofilit inainte de vreme. Nici nu m-as putea ascunde in umbra unui vis.

Voi astepta. Chiar daca clipele mi se par ani. Si anii o eternitate.
O voce mi-a soptit ca " tacerea face ecoul mai puternic dcât un strigat de durere." Poate ca e adevarat..

Si daca realitatea ma tine legat de pamânt, stiu ca va veni o zi in care sufletul va primi fericirea de dincolo. Ea va fi izvorul a caror ape nu vor seca.

Simt ca Dumnezeu este mai aproape decât ne-am putea imagina. Si ca tot ceea ce punem mai presus decât pe El, vom pierde.

Dragostea indreptata intâi spre pamânt, ucide. Ne lipeste sufletul de tarâna. Ni-l schilodeste.
Dar inima indreptata spre Dumnezeu va fi rasplatita...!

Întâi Decembrie

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 30 Nov 2010 08:44:00 +0000

Stau nemişcaţi în iarnă Apusenii,
Privind cu duh de tulnice-n fereşti
Spre Alba,ce-n ţinuta-i de milenii
Cântă cu zorii-n clopote utrenii
Pe-un portativ cu note româneşti.

Unirea a fost vis din vremi străbune
Şi azi sărbătorim visu-mplinit
Când româneşte a dat pita-n grâne
Dar nu uita,o,nu uita,române,
Să mulţumeşti cui ai de mulţumit,

Căci dincolo de zbucium şi de trudă,
Pe-un drum când mai uşor şi când mai greu,
Nu tu,cu mâini ce prea uşor asudă,
Îţi modelezi realitatea crudă,
Istoria ţi-o scrie Dumnezeu.

Zi,deci,”mulţam”din inima ta plină
De foc divin şi dor de Dumnezeu
Şi El o să-ţi dea iar din cer lumină,
Căci nu vrea creştinism la naftalină
Şi nici biserici duse la muzeu.

Vrea creştinism real în Romania,
Nu o religie de sărbători
Şi pentru cer reaprinzând făclia,
Românii să-şi trăiască bucuria
Ca sfinţi şi-adevăraţi închinători.

La Alba clopotele dau de ştire
Prin glas de bronz,sonor,maiestuos,
Că azi sărbătorim Marea Unire
Dar,fraţi români,măreaţa împlinire
Este unirea noastră în Cristos.

Simion Felix Marţian

Lumini si umbre

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 29 Nov 2010 17:34:00 +0000

Desertul in care ma gaseam si in care ma pierdusem, se intindea uimitor de departe inaintea ochilor mei. Aveam impresia ca eram parte a unui joc in care trebuia sa gasesc piesa care lipsea. Si, ca intotdeauna, ma invârteam in cerc nehotarât si neputincios, nestiind care era directia buna.

Porniseam cândva la drum cu bucurie, curaj si incredere, ca un voinic, ca un viteaz; eram increzator in fortele mele si mi-am zis ca asa breaz cum eram, nimic n-avea sa stea in calea realizarii mele. O, Doamne, cât de tare ma inselasem!

Insetat si obosit, nu stiam daca voi gasi sprijin sau daca va trebui sa-mi port singur povara vietii, daca va trebui sa infrunt de unul singur pustiurile sau daca voi reusi sa tin piept vânturilor dinspre apus. Simteam cum imi aluneca piciorul si-mi vedeam credinta facându-se farâme... La un moment dat incepusem sa cânt, ca sa ma imbarbatez. Trupul imi era secat din cauza amaraciunii, dar in duh incepeau sa curga izvoare de ape vii. Dumnezeu ma acoperea cu indurarile Lui.

Târziu, am inceput sa observ cararea. Desi ochii imi erau inca impaienjeniti de suferinta si spatele mi se incovoiase sub greutatea pe care o simteam zi si noapte, am reusit sa zaresc in departare un strop de raza de lumina. Era speranta mea. Pâlpâia si ma chema intr-acolo. Parca simteam cum Cineva ma ridica din pulberea pamântului. Asa slab cum eram, picioarele imi tremurau involuntar. Nu aveam putere nici sa respir. Parca eram paralizat in asteptarea vreunui miracol care sa ma ridice din groapa in care ma aflam. Abia puteam vorbi, iar vocea ragusita ma trada, pentru a câta oara..? traversasem o perioada de intuneric si ca ceea ce tocmai traisem, ma facuse fragil, mic, neputincios.

Aveam sentimentul unei coaceri prea timpurii, sentimentul unei maturizari fortate, care venise dintr-odata peste mine. Am fost constrâns sa primesc lucruri de care fugisem intotdeauna si care ma ajunsesera din urma. Era prea mult pentru mine, parca eram condamnat sa traiesc pe fundul marii, cu o piatra atârnata in jurul gâtului meu.

Nu incerc sa ascund durerea, suferinta coplesitoare sau dezamagirea pe care trebuie sa le indur. Cu picioarele strânse in butuci si cu spinarea invinetita si sângerânda, am invatat sa primesc lovitura dupa lovitura si sa accept tot ce venea peste mine. Nici nu puteam face altceva. Devenisem posac si sumbru. Uitasem cum e sa zâmbesc, sa imbratisez, sa zbor.

In momentele framântarilor din noapte, aud un glas care ma mângâie:

"Copile, de ce plângi? Eu sunt Tatal care te mângâie in toate necazurile tale. Eu sunt cel ce te intareste si sunt aprope de inima ta. Eu sterg orice lacrima din ochii tai. Nu dispera, caci nimic nu te va desparti de dragostea Mea."

De multe ori, am fost prea inchis si prea afundat in deznadejde, prea preocupat in a-mi gasi fericirea prin forte proprii si prea neatent la Vocea care-mi povestea la ureche. Nu vedeam intotdeauna speranta ce rasarea prin promisiunile Lui.

Câteodata invidiez soarta celor care par sa aiba o viata mai buna. Câteodata am impresia ca sunt o greseala, un nedorit intr-un mediu care nu ma vrea si care ma exploateaza in toate modurile posibile. Apoi, imi zic ca exista poate milioane de alte suflete cu o soarta mai trista decât a mea. Si caut motive sa fiu recunoscator, sa vad ca intunecimea nu e asa de mare, in comparatie cu iadul prin care trec alte fiinte.

Simt de multe ori ca avem de dus o lupta cu toate dezamagirile, neimplinirile, toate visele spulberate.. Ne pierdem asa de usor bucuria si pacea si ajungem in situatia de a fi prizonierii propriei noastre cetati, propriilor noastre nedumeriri si spaime. E greu de multe ori ca in orice incercare sa reusesc sa imi adun fortele pentru a putea sa imi ridic crucea si sa pasesc mai departe. Desi e grea, stiu ca e a mea si trebuie sa o port pâna la capat. Oricât de dureros ar fi. Chiar daca sudoarea se transforma in sânge. Chiar daca suspinul se transforma in strigat de durere.. Harul Sau in suferinta mi-este indeajuns.

Imi inghit lacrimile si hotarasc sa o iau de la capat. Imi ingrop ziua de ieri, ca sa pot privi spre mâine. Arunc ingrijorarile asupra Lui, ca sa se ingrijeasca de ele.

... Si daca credeti ca e usor, va voi spune ca nu este. Dar El imi va da putere sa biruiesc toti uriasii intunericului din mine. Si curaj ca sa zbor spre lumina. De voi trece prin râuri de necaz, nu ma voi ineca. De ma va cuprinde focul apasarii nu ma va arde. Nu imi va fi frica, caci El e cu mine.

"Când iti intorci privirile spre El

te luminezi de bucurie"

Minunate sunt promisiunile Tale, Doamne..!

Din tainele sufletului

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 23 Nov 2010 19:46:00 +0000

Printre visele ce se cladesc in zori, printre gândurile stranii, printre florile ofilite ale inimii, caut o dragoste care sa ma faca sa zbor, caut un fluture pe urmele caruia sa alerg neobosit, caut aripile cu care sa alerg in intâmpinarea ta, ca sa-ti daruiesc cea mai gingasa floare a sufletului meu: speranta...

Caut un inteles in durerea ce astazi ne uneste, caut raspunsuri pentru destinul de mâine. Imi intreb inima la orele târzii din noapte si veghez pe meterezele gândurilor ce-si iau zborul spre tarâmul unde iubirea nu moare niciodata.

Strajer pustiit de speranta, caut iubirea care m-ar putea face sa reinviu la viata si sa meditez in taina la zâmbetul ce-mi va descatusa simturile, la vederea perfectiunii intruchipate.

Si daca timpul mi te-aduce mai aproape sau daca nehotarârea mi te indeparteaza, am sa intreb marea care ne poarta dorurile si vântul ce ne aduce speranta, am sa astept tacut si insingurat prima tresarire a inimii, fara teama ca visele imi vor pieri in zori de zi.

Suflet de copil, ma impiedic printre necunoscute, nesigur si slab. Gândurile mi se indreapta inspre gradini pe care nu le-am vazut niciodata, spre ape din care nu m-am adapat si spre flori carora nu le-am simtit inca mirosul. Dar sunt increzator ca Acela ce face toate lucrurile posibile, va da viata si visului meu. Sa fie liber sa zboare... si eu o data cu el. Sa privesc cu gânduri bune spre viitor. Sa zâmbesc si sa strig de bucurie când el va deveni realitate.

Printre ruinele incetosate ale inimii mele, scormonesc gânditor. Nu pot s-o cunosc deplin si nici sa ma-ncred in ea. Cum as putea sa o inteleg?

Traiesc de multe ori pe muchie de cutit. Sunt lovit si doare. Dar inima continua sa bata. Continua sa lupte si sa spere. Sa spere? O, Doamne, da-mi Tu putere sa razbesc prin desisul care ma sperie, imi da fiori si ma face sa pasesc mergând inapoi.

Mi-e sufletul greu, si parca am adunat in el toata amaraciunea unei lumi intregi.
Recunosc ca tristetea nu m-a parasit niciodata. Mi-a impodobit toate drumurile vietii. Nu s-a indepartat de mine, nici macar in rarele momente de bucurie... Da, zâmbesc. Dar e un zâmbet amar. Durerea-mi radiaza din suflet, din inima, din intreaga-mi faptura.

Iluziile le-am pierdut de mult, si le-am abandonat furios in prapastia viselor plasmuite, dar niciodata implinite. Fluture cu aripi de ploaie, continui sa zbor alaturea cu pamântul. Mi-am invins dorinta de a veni pe urmele tale. Am renuntat la vise. S-au topit in noapte... Fragede. Plânse. Tânguite. Imprastiate. Pierdute. Unde sa caut zâmbetele care cândva mi-au calauzit pasii?

Intre speranta si tristete. Intre lacrimi si surâs. Intre curaj si abandon. Intre cânt de privighetoare si croncait de corb. Asa e cântecul ce se aude de pe strunele fragile ale inimii. Obosit, ma intorc sa-l ascult. Deslusesc sunete in agonie. Simt furnicaturi in stomac si ochii mi se umplu de lacrimi. Oare nu se va sfârsi niciodata?

Lasa-ma sa-ti fiu o frunza cazatoare oprita pe cararea ta. Lasa-ma sa-ti fiu firul de iarba pe care sa calci in trecerea ta. Si raza de soare care sa-ti mângâie privirea. Ultima silaba rostita inainte de a visa...

Printre sperantele ce se cladesc in zori, printre soare, printre nori, printre gândurile tainice din noapte, printre soaptele ce-ti aduc fiori, sunt eu : IUBIREA.

Cred totul, sufar totul, nadajduiesc totul.

... Si nu voi muri niciodata!

Cerul din noi

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 16 Nov 2010 17:21:00 +0000

Prizonier al disperarii si al neputintei, caut in zadar sa-mi inabus sentimentele de frica, de vinovatie si de gol launtric. Caut undeva o luminita pierduta, poate ca mai pâlpâie inca. Poate nu s-a stins de tot.

Raze de speranta invaluie si mângâie incet sufletul meu. Poate vor gasi o fisura, un loc pe care am uitat sa-l sigilez. Poate se vor strecura neobservat si miracolul va inflori gingas, la adapostul inimii insetate de dor.

Prin natura mea, presimt in secret existenta unei nostalgii, visul unui zbor spre infinit, spre lumea de dincolo. E un vis care sapa si care aluneca in interior, ca un suvoi de sperante, ca un botez al fericirii. Aduce la suprafata mici frânturi, secvente ale momentelor privilegiate, din taina celor mai inalte trairi. E totul acolo: ziua, data, locul si ora.

E ca si cum mi-as tine intreg oful in palma. E ca un foc peste care tot incerc neputincios sa torn astâmpar. E ca un scai ce ma agata in fiecare zi si ma tine lipit, prins in mrejele a ceea ce nu am putut depasi niciodata: zidul micului meu univers, limita de unde nu mai este cale de intoarcere.

Au fost clipe in care am plutit ca un nufar in deriva, ca un taciune abia fumegând intr-o noapte a agoniei, a tristetii. Si, de undeva, de pe tarâmul de dincolo, a rasarit o lumina intr-un mod cu totul nesperat. Brusc, gândurile s-au transformat intr-o realitate uimitoare. Nu are nimic de-a face cu timpul sau cu spatiul. E minunea ce tocmai m-a atins. E vraja celor câteva secunde, in care sufletul tresara si simturile reinvie.

M-a proiectat intr-o dimensiune divina, magica. Si sunt atins de perfectiunea si echilibrul unei lumi ingeresti, dincolo de puterea mea de intelegere. In urma ramâne doar seninatatea: "A fost minunat".

De multe ori am simtit aceasta zvârcolire a sufletului, aceasta sete dupa a cauta secretul prin care sa pot razbi din acest labirint al incatusarii. Am crezut mereu ca fericirea mea depinde de altii. Dar am vazut eu insumi haul care se casca de câte ori ma vedeam singur, intr-o lume rece, dura, indiferenta si rea.

E ca o negare, ca un obstacol. Ma trudesc in zadar sa-l traversez, in calea mea spre vindecare. Imi adun puteri pe care, fara sa vreau le pierd una câte una. Am ajuns ca un obiect fara viata. Simt ca energia mea ar depinde de mai mult decât de puterea mea de a ma agata de un fir de iarba.

Uneori, visez ca ating ingeri. Ei m-au facut sa respir usor, sa zâmbesc, sa cânt cu sufletul... Sa ma simt aproape. Aproape de ce? Aproape de nemurire. Aproape de cer. Aproape de Viata.

In existenta noastra, suntem in cautarea propriei cai, a propriului drum launtric. Câteodata e cald. Câteodata e frig. Dar, daca sadim buruieni, nu vom putea culege niciodata trandafiri. Daca sadim deznadejde, lacrimi, indoiala, nu vom putea culege decât intuneric. Insa speranta o data sadita si ingrijita, udata si protejata, aduce roade inimaginabile. Coboara cerul in sufletul nostru. Tot ce e pur si sfânt.

Intorcându-ma cu gândul la origini, simt o usurare când regasesc adevarata mea natura. Nu suntem doar corpurile noastre. Doar energie. Sau emotie. Sau suflet. Adevarata noastra origine o avem din Dumnezeu. Aici, la origine, nu exista gol, suspine sau durere. Doar pace si armonie.

Când inteleg acest lucru, decid sa ma ridic din mijlocul valurilor. Plâng si imi este frig. Dar ma ridic. Incet si slab. Ridic ochii si pe cerul intunecat zaresc un porumbel trist. Zbura in cautarea pacii. Era el, sufletul meu. Aripile mi se refaceau incet-incet. Era dureros. Ma tineam agatat de trecut. Si, pe masura ce porumbelul inainta spre mine, mi se deschidea un nou orizont, o noua lumina. Revedeam speranta, chiar daca aveam rani.

Auzeam acorduri divine, ce-mi aduceau vindecare. Fiecare sunet aducea divinul mai aproape; simteam iubire, iertare, placere. Eram bucuros. Cineva se gândise si la linistea inimii mele. Am privit spre mine si mi-am surprins lumina din ochi. Mirarea din priviri. Roua din pleoape. Radiam.

Am uitat clipele de singuratate, de ratacire, de dor, de ploi, de asteptari.
Pasesc spre lumina, spre Bratele Lui. Sunt acolo si e bine. Nu mai sunt singur. Am invatat pasul in doi. Si zborul fara caderi. Aud soapta Lui: "Eu sunt cetatuia ta de scapare."

Si Mâinile pe care le-am strapuns prin nelegiuirea noastra, sunt cele care ne aduc mângâierea, pacea si binecuvântarea vesnica. Si viata care vine de la EL, ne da harul de a umbla impreuna pe un drum fara intoarcere. Inainte, spre cer..!

Simfonia inimii

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 14 Nov 2010 05:45:00 +0000

Gânduri se rasfrâng asupra-mi si ceata din ele se asterne in inima slabita, strânsa si zdrobita, facuta ghem si ascunsa in interiorul meu, incuiata si bine pazita, ca nu cumva sa fie deranjata de cel care s-ar avânta sa-i cunoasca si sa-i patrunda tainele.

La granita dintre intuneric si lumina, stau nehotarât, cu un picior in vale si cu unul pe stânca. Oscilez intre incredere si distanta, intre deschidere si taina. Simt ca ceva se rupe-n mine, ceva inexplicabil. Parca ar fi doi magneti la poluri opuse. Fiecare cu taria lui. Amândoi ma aspira ca pe-o frunza. Nu am taria sa decid, nu pot. Si nici nu vreau. Dar simt ca ma frâng incet, ca o pana... ca un fulg, ca ma voi imprastia si nimeni nu-mi va mai gasi urma.

Nu stiu de ce am ales sa ma ascund in ceata. E rece, deasa si parca-mi da fiori. Simt ca acolo pot sa fiu eu insumi, cel care sunt cu adevarat: mândru, nemilos, neiertator, incapatânat si sever. Poate ca asa-mi place, izolat si singur. Câteodata, ma mai trezesc din amorteala si mai arunc câte-un ochi in tabara vecina. Ceea ce vad acolo ma pune pe gânduri: smerenie, blândete, mila, indurare, iertare, pasiune pentru dreptate, pentru cinste, pentru adevar.

Totusi, nu cred ca vreau sa risc, si, devenind vulnerabil, sa fiu ca o carte deschisa in mâinile celor care mi-ar putea rupe fila dupa fila... sa ma calce in picioare, si sa ma arunce la gunoi. E un risc prea mare, cum as putea sa mi-l asum? Poate ca in singuratatea mea gasesc siguranta si liniste. Poate ca gresesc. Simt ca ar fi ceva dincolo de aceasta perdea a sufletului. Simt ca dorul pe care-l am nu e intâmplator si ca de cealalta parte mi-ar fi mai bine. Sunt prins la mijloc. Doar gândul e liber sa zboare. Atât cât il las. Atât cât ii permit. Nu vreau sa visez prea departe, sa cad si in final, sa doara. Si apoi sa strig cu vocea tare: "Unde este Dumnezeul meu?"

Am crezut mereu ca daca El ma iubeste, imi va desfiinta suferintele, ca voi fi mereu deasupra valurilor, ca voi trai in puf si ca nu voi cunoaste pustiul. Ca in vremurile de tristete ma uitam in stânga si in dreapta, si taceam... Nu vedeam pe nimeni alaturi. Si daca ar fi fost, nu sunt sigur ca il lasam sa se apropie. Uneori nu sunt cum ar trebui sa fiu. Recunosc. Nu sunt perfect. Cine ar putea sa spuna ca e desavârsit? Cine poate privi spre el insusi si sa rasufle usurat, stiind ca nu a gresit niciodata, ca nu a ranit pe nimeni, ca a cautat sa ierte intotdeauna sau ca a fost cu adevarat un exemplu pentru ceilalti?

De multe ori in viata, inima mi s-a legat de ceva. Nu neaparat de lucruri rele, dar cumva mi s-a legat de anumite lucruri. Le-am visat si le-am dorit prea tare si Domnul mi le-a luat. Când eram la un pas de a-mi deschide aripile, de a-mi regasi echilibrul si vointa, eram de cele mai multe ori doborât si cadeam in gol, frângându-ma de durere.

Nu mi-a fost usor si nu mi-e nici acuma. Nici nu ni s-a promis ca va fi usor. Nu am inteles intotdeauna ca El ne arunca in lupta, in lupta cu necazurile, cu lumea, cu diavolul, cu firea pamânteasca. Nu am fost mereu atent sa aud glasul care-mi spunea:

"Eu vreau ca tu sa birui, asa cum am biruit Eu."

Nici nu eram bucuros când Domnul imi spulbera dorintele, aspiratiile si visele. Ramâneam buimac, cu "de ce"-ul pe buze. Imi puneam intrebari peste intrebari, si eram trist, ca un copil caruia i s-a luat jucaria preferata.

Cred ca asta vrea sa faca si Tatal cu noi: sa ne ajute sa lepadam tot ce este copilaresc. De aceea ne ia totul si ne lasa cu mâinile goale. Pentru ca iubim atât de tare lucruri care devin idoli. Pentru ca le dorim si tânjim dupa ele mai mult decât dupa Dumnezeu.

Sunt momente in care ramânem ravasiti si goliti de orice fel de simtire. Avem impresia ca nu ne intelege nimeni, si indoielile rasar valuri- valuri din launtrul nostru:

"De ce Doamne? De ce e asa de greu? De ce esti asa de aspru? De ce ma incerci? De ce ma urasti asa?"

Cât de familiara mi se pare aceasta framântare!

Si El raspunde:

"Nu te urasc. Te iubesc.Te doresc pentru mine insumi. Dar ti le iau pe toate, ca sa-Ti ramân numai Eu."

Suferinta. Renuntari. Dureri. Dar in noi se da o lupta: jertfirea de sine. Asta ne e crucea. Asta trebuie sa facem. E ceva voluntar asumat. Poti sa o faci sau nu. Poti sa câstigi sau poti sa pierzi totul. Depinde de noi ce lupta luptam: a invingatorului sau a invinsului.

Nimanui nu ii place un produs care nu este finit. Dimpotriva. Cautam sa il slefuim, il cosmetizam, ii dam o haina noua. Il asezam in armonie si frumusete. E ca intr-o simfonie. Simfonie inseamna mai multe sunete impreuna, intr-un joc pe mai multe teme. Exista o melodie principala si o melodie secundara. Se imbina una pe alta si parca le auzi cum se lupta intre ele. Compozitorul nu face decât sa le combine, sa creeze armonie intre ele. Sa se simta gingasie, armonie, delicatete si stil.

Târziu, am inteles ca produsul nefinit suntem noi. Compozitorul e Dumnezeu. Melodia principala e planul Lui de a ne regasi identitatea dupa chipul si asemanarea Lui. Dar melodia secundara e mai dureroasa. E partea in care omul e zdrobit, e frânt pângarit, fara suflare. Si simfonia incepe atunci când Dumnezeu te invita sa intri in odihna Lui, la partasie si umblare in razele Sale. Armonie devine când te faci tu instrumentul din care sa iasa sunete. Câteodata triste, câteodata vesele.

Ce melodie poate fi mai frumoasa, decât cântarea de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi? Ce sunet poate fi mai placut, decât soapta Lui, decât vocea care ne cheama si ne doreste neincetat?

Lumea-aceasta ne va arde inima si ne-o va pustii. Ne-o va lasa fripta si goala. Lumea ne destrama. Ne loveste si ne frânge. Dar ceea ce a pregatit El pentru noi, va vindeca orice rana. Când vom intra acolo, vom intra in armonia Lui.

Vom gasi bucuria care ne-a lipsit aici pe pamânt. Vom fi liberi.

Las in urma lumea "de-acum" si ma indrept spre "ziua aceea."

Te intrebi si tu...

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 12 Nov 2010 18:51:00 +0000

Te intrebi si tu,
Ma intreb si eu,
De unde vin si cine sunt,
De ce traiesc pe-acest pamant.

Nimic nu e intamplator,
Pe-al vietii drum serpuitor,
Toti cautam fara-ncetare
O fericire trecatoare.

Uitam de fiecare data de dragostea adevarata,
A Tatalui de sus din cer,
Care ne cheama ne'ncetat
Sa ne intoarcem din pacat.

El ne-a creat de la-nceput
Sa semanam cu Fiul Sau cel Preaiubit,
Traind in dragoste si in iertare
Si aratand la orice suflet a Sa-ndurare.

Chiar daca timpul a trecut
Si raul din noi a crescut,
Mai auzim si-acum in suflet,
Chemarea Lui de tata catre un fiu iubit.

Cand te intorci la Tatal Sfant,
Stii de ce esti pe acesti pamant,
De unde vii si-ncotro mergi,
Si care drum sa il alegi.

Te-ntrebi si tu catre sfarsitul vietii tale,
Care e locul vesnic pregatit?
Iar Domnul iti raspunde bland si linistit,
Cu acel stapan pe care-o viata intreaga l-ai slujit.

Drumul spre casa

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 09 Nov 2010 16:17:00 +0000

Privind cu recunstinta spre cer, urc muntele la picioarele caruia ma oprisem sa-mi trag rasuflarea si sa admir maretia ce am vazut-o ridicând privirea spre vârfurile lui. Mai am un obstacol, numai unul si ma gândeam ca odata ajuns pe culmea muntelui, cu siguranta voi gasi acea liniste a inaltimilor si acea adiere suava a vântului, acel balsam mângâietor pentru sufletul meu trudit, obosit de framântari si gânduri.

Urcam incet si greu, printre obstacole si bolovani, printre hatisuri si printre crengi ce m-agatau nedrept de tare. Eram descurajat... si, in ochii mei se instala incet furtuna. Voiam sa dau timpul inapoi. O tristete imensa a pus stapânire pe mine. Nu eram nici la jumatatea drumului... Cu ce putere sa urc pâna pe culme? Nu era nimeni lânga mine, iar in singuratatea mea, imi puteam auzi bataile suspinate ale inimii.

Aveam impresia ca ma desparte-o vesnicie de visul pe care mi-l faurisem si la care incepusem sa renunt pe masura ce clipele treceau. Noaptea ma infasura ca o naluca, tot mai rece, tot mai aproape. Singur, cu gândurile mele, mai faceam un pas si inca unul. Umbre ciudate vedeam pe-alaturi si picioarele incepusera sa-mi tremure. Nu mai vedeam cararea si aveam impresia ca ma pierd. Ca ma fac una cu padurea, cu muntele si cu freamatul noptii. Eram slabit... incepusem sa regret clipa când am decis sa incep urcusul. Ma intrebam ce caut acolo si nu stiam daca voi apuca sa revad zorii zilei. Cuprins de disperare, am ingenunchiat si m-am prabusit inaintea Atotputernicului Dumnezeu. Am murmurat cuvinte fara inteles si am oftat cu suflet apasat, lasând lacrimile sa curga in voie pe obrajii care-mi devenisera ca focul.

Simteam nevoia sa vorbesc cu cineva, aveam nevoie sa imi deschid sufletul inaintea cuiva care ma putea intelege. Am strigat si mi-am varsat amarul inaintea Lui, iar glasul mi-a rasunat ecou dupa ecou, dus de vânt, purtat spre inaltimi, spre ceruri.

Ma intreb de câte ori nu am fost nevoiti sa ne oprim la jumatatea drumului, in calatoria noastra, spre Tara Promisa. Când ni se termina resursele, când puterile ne parasesc, când ne pierdem asa de usor directia cautam un izvor, o oaza de umbra si verdeata, unde sa ne putem desfata sufletul. Si aceste binecuvântari le putem avea doar atunci când ne odihnim la umbra Celui PreaInalt.

Adeseori revad printre amintiri, momente din viata mea in care m-am surprins luptând cu uriasii si iesind biruitor, in ciuda faptului ca am fost mic si slab. Dumnezeu a luptat alaturi de mine. Il simt alaturi de mine in fiecare zi si noapte, când ratacesc si ma pierd printre gânduri... cautând o motivare, ceva care sa-mi spuna:

"Merita sa fii tare si de data asta. Merita sacrificiul si pretul pe care-l platesti."

De fiecare data gasesc alinare, de fiecare data sunt ridicat cu duiosie si asezat pe Stânca. Desi au existat clipe de disperare, când ma simteam mai apasat, când inima cu greu putea suporta tensiunea acelor momente, Tu ai fost ocrotirea mea! Cu Tine am reusit sa strabat dureroasa incercare de a trece drept prin mijlocul furtunii. Numai lânga Tine gasesc forta de a merge mai departe. Puterea Ta m-a ajutat sa pasesc plin de curaj pe cararea ce ducea spre vârf.

Eram aproape... si un fior de recunostinta m-a cuprins, vazând bunatatea Lui fata de mine. Ca a privit spre starea in care ma gaseam si a gasit cu cale sa-mi dea har, prin toate greutatile prin care trecusem, in incercarea mea de a ajunge la liman.

... Si daca ma veti intreba cum a fost timpul pe care l-am petrecut urcând muntele, va voi spune cam asa:

"A fost un timp binecuvântat."

Nu va spun asa la intâmplare, ci pentru ca asa a fost. Acolo, in greul luptei, Dumnezeu m-a ajutat sa privesc drumul inainte. El mi-a dat incredintarea ca locul meu e acolo, in toiul bataliei, pe terenul slujirii, acolo unde El mi-a dat intelepciune ca sa vad care sunt adevaratele valori ale acestei vieti.

Privind cu recunostinta spre cer, m-a cuprins un sentiment de pace si implinire. Stiam ca ma aflam la locul potrivit, implinind voia Lui. Acolo sus, inima mea isi regasea incet-incet linistea. Cu lacrimi de multumire, am hotarât sa ma las ca El sa ma modeleze , in mijlocul acestui foc prin care trecea fiinta mea, in fiecare zi.

Voi merge inainte, curajos spre tinta. Si voi privi spre punctul culminant : "Intâlnirea". Il voi vedea asa cum este. Ochii Lui vor cauta ochii mei si voi intelege ca alergarea nu mi-a fost zadarnica. Voi uita ca am avut cândva genunchii slabanogiti si mâini tremurânde.

Nu-mi voi mai aduce aminte de câte ori s-a revarsat izvorul din ochii mei si nici de urcusurile si coborâsurile inimii... El va face toate lucrurile noi!

Umbrele trecutului

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 04 Nov 2010 15:37:00 +0000

Zorii zilei au aparut dintr-odata in fata mea, ca un simbol al sperantei, al increderii, si, m-am uitat imprejur ca nu cumva cineva sa surprinda framantarea de pe chipul meu, ca nu cumva sa par fragil in ochii celor care ma stiau o persoana puternica.

M-am bucurat ca am reusit sa trec neobservat, si am continuat sa inaintez prin multime, cu gandul la lupta ce se dadea in adâncul fiintei mele. Se pare ca cineva a inteles si a vazut adevarul. Se uita intr-un mod ciudat si privirea lui parea ca imi spune ceva de genul: "Am stiut eu!"

Am trecut pe alaturi, cu capul in jos si umil, ca si cum facusem ceva rau si trebuia sa imi fie rusine. Ma gândeam ca trebuia sa ma hotarasc si sa iau o decizie. Poate era mai bine sa las totul in urma si sa traiesc clipa: azi, acum si aici... Trebuia sa dau totul sau nimic. Avusesem atâtea clipe de-ndoiala si imi pusesem nadejdea in prea multe lucruri fara valoare. Eram dezorientat, nu mai reuseam sa imi dau seama ce e adevarat si ce e fals.

Calatoream inapoi in timp si incercam sa descopar noi intelesuri a ceea ce poate atunci nu am vazut sau nu am vrut sa iau aminte. Despicam firul in patru si poate chiar in opt, in incercarea mea de a ajunge la punctul care a fost decisiv si care m-a impins la a face lucruri de care sa imi para rau... Nici acum nu stiu de ce a trebuit sa trec pe aici. Parea ca Cineva mi-a pregatit calea si mi-a indrumat pasii in aceasta directie. Poate ca nu am reusit pana acuma sa dau tot ce-i mai bun in mine. Aveam impresia ca eram o unealta in Mâna Celui care inca cioplea, inca daltuia. Inca primeam lovituri, ca si cum nu suferisem destule, ca si cum povara nu mi-ar fi fost destul de grea si cineva trebuia sa mai adauge la duritatea ei.

Incercam sa fiu cât mai prins in vâltoarea evenimentelor, ca sa imi ocup mintea cu altceva si sa nu ma gândesc la pustia din sufletul meu. Zilele treceau una dupa alta, apoi lunile, apoi anii. Viata isi continua cursul firesc. Nu aveam interes sa caut Fata lui Dumnezeu, nici sa ma gandesc la ceea ce aveam sa devin cândva. Era mereu acolo. Ca un tepus. Ca o pedeapsa. Ca o tulburare imensa. Nu stiam cât mai puteam rabda, si daca voi gasi cândva ceea ce sufletul meu tânjea sa aiba: linistea.

Fiecare dintre noi avem anumite lucruri, anumite umbre din trecut care ne bântuie, care ne dau târcoale, mereu si mereu, care ne impiedica sa mergem inainte. Sunt ca niste forte invizibile care ne ataca mintea si incearca sa ne controleze printr-un sentiment de frica. De multe ori, suntem atacati prin intermediul altora. Ni se pun in fata situatii si momente care ni se par familiare. Oricât incercam sa le dam uitarii, revin ca niste fantome ale trecutului. Cineva imi spunea ca noi suntem comoara de pret a lui Dumnezeu. Suntem atacati in multe forme. Si ca, hotul, Satana, acest lucru il urmareste: sa fure partea dumnezeiasca din noi. Sa puna in noi identitatea si planurile lui. Sa ne inspire teama si sa ne faca robi ai intunericului.

Am simtit de multe ori asa, când cadeam prada momentelor de disperare si ma pierdeam, nu mai stiam cine sunt cu adevarat... sau cui ii apartin. Au fost momente dure, clipe de-ncercare in care agonia era de nesuportat. In acele momente ma refugiam in durerea lui Iov. Am vazut ca Dumnezeu nu l-a lasat singur, nici nu l-a abandonat. Ci a fost lânga el, in durerea lui.

De multe ori ne izolam si ne plângem de mila, in loc sa ne refugiem in bratele Domnului Isus.

Iov a spus:

"Duhul lui Dumnezeu m-a facut, si suflarea Celui Atotputernic imi da viata."

Iov 33:4

Viata este o calatorie spre o destinatie la care putem ajunge numai daca alegem calea corecta. E nevoie de o dedicare zilnica, printre valuri si greutati, ca sa putem identifica bine aceasta cale, din multe alte cai care par bune omului, dar la urma duc la moarte. Plinatatea bucuriei care ne vine dinauntru, o putem avea doar in prezenta lui Dumnezeu. Ceea ce primim de la El, nu poate compensa nici o alta realizare umana, relatie sau bucurie pamânteasca.

Noi toti putem invata din esecurile noastre, si, in acelasi timp, sa inaintam in intâmpinarea planului divin pentru vietile noastre. Daca umblam pe urmele pasilor lui Isus, si nu pe ale lui Iov, oricare ar fi incercarea, putem fi biruitori pana la capat, prin puterea harului ce ne-a fost dat de Dumnezeu!

Doua... in una !!!

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 04 Nov 2010 07:02:00 +0000

Nu de mult timp am primit un e'mail foarte interesant de la o buna prietena care personal m'a pus pe ganduri si m'a ajutat sa ma inteleg pe mine insumi, sa ma iubesc si sa ma apreciez asa cum sunt chiar daca de multe ori cei din jur ma judeca !! As vrea sa il impartasesc si cu voi !!

Dragi prieteni

Doresc să împărtăşim împreună câteva gânduri despre greşeala pe care o facem… judecând oamenii după aparenţe… da, e adevărat că prima impresie contează (aşa se spune) dar, din punct de vedere spiritual, ceva diferă…

Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească, dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci… nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Romani 7:14-23.

Mi s-a întâmplat şi mie să spun că am fost dezamăgită de oameni (şi mă refer la oamenii de care nu aş fi dorit să fiu dezamăgită vreodată, fiindcă aveam aşteptări de la ei)… dar am asistat la o scenă, în care o persoană a reacţionat într-un mod greşit şi pe urmă a venit şi mi-a zis: ”îmi cer iertare că nu am fost o mărturie bună pentru tine, îmi pare rău că am reacţionat aşa”…

Cunosc de mulţi ani persoana în cauză şi ştiu că are un caracter calculat, atât pe plan spiritual cât şi natural, iar reacţiile de acest gen nu-l definesc deloc… totuşi, chiar dacă nu a continuat să se argumenteze, am înţeles că se temea ca nu cumva să cred că aşa era el de fapt şi că... în rest… doar s-ar preface… dezamăgindu-mă cumva că nu ar fi omul lui Dumnezeu.

Şi îmi amintesc că cineva zicea: "Când sunt bine nu am nimic în comun cu persoana care devin când nu sunt bine!”… apoi nu ştiu cât de adevărate sunt cuvintele acestea … dar cred că cel mai simplist (şi chiar trist) mod de a analiza un om, este tocmai prin prisma unei singure secvenţe extreme din viaţa lui, pentru că aşa nu vei ştii niciodată dacă secvenţa aceea nu a fost datorată unei zile grele pe care a trăit-o, sau poate altceva… şi nici nu ştii când îţi vine şi ţie rândul… să faci aşa.

Cu vremea însă… n-am mai simţit dezamăgirea, fiindcă am înţeles un adevăr: omul vechi (rău) şi omul nou (bun) locuiesc împreună în trupul acesta… şi cum aş mai putea judeca pe cineva când ştiu prea bine că şi în mine sunt două persoane total diferite, care se luptă mereu şi, când ajunge să câştige firea mea, adică această Adriana, reacţionez ca una care nu Îl are ca Împărat pe Dumnezeu…. dar când câştigă omul cel nou ( Adriana- fiica de Domn) atunci cu adevărat nu mai sunt eu. E ca şi cum aş avea o dublă personalitate: o parte din mine este Adriana (omul rău) şi o parte din mine este fiica Domnului (omul bun, obţinut prin naşterea din nou).

Şi poate vă întrebaţi: „cum aşa?” şi de aceea explic… Amândouă, atât Adriana, cât şi fiica de Domn, sunt parte din mine şi nu aş vrea niciodată ca cineva să se uite la Adriana şi să uite că mai există şi o fiică de Împărat în ea, nici să se uite doar la fiica Domnului şi să uite că mai există şi Adriana acolo. Da, două în una singură (aş zice eu) şi dacă sunt spirituală, sunt şi firească… iar proporţia totdeauna o va stabili alegerea mea de a fi una din cele două… pentru că între Adriana şi fiica lui Dumnezeu se dă tot timpul o luptă…

Da, în mine e mereu o luptă… şi dacă se vede mai mult partea mea firească, adică Adriana, nu înseamnă că mă prefac şi că nu aş mai fi fiică de Împărat, ci înseamnă doar că firea mea a câştigat o bătălie… pentru că fiica Împăratului n-a vegheat… da, şi ştiu că e păcat! Adriana e ciudată… chiar dacă râde mereu. Se teme de întuneric, se teme de înălţime şi de şerpi (mi-a povestit o prietenă cum a omorât un şarpe care a intrat în bucătăria ei… şi m-am înfiorat). Adriana se supără când nu te-ai aştepta şi mereu vrea să aibă ea dreptate, dorind să facă doar ce vrea ea … şi, de cele mai multe ori, ceea ce-i place nu are nici o legătură cu Dumnezeu… dar în loc să asculte, ea îşi astupă urechile când aude ceva ce nu-i place… apoi detestă învăţătura… şi bine că a trecut şi de vremea aceea…

Adriana de multe ori vorbeşte când ar trebui să tacă şi fuge când ar trebui să stea pe loc… ca să confrunte lucrurile. Ce consideră Adriana a fi bine… este de fapt un rău „mai puţin negativ” şi ea nu vede Calea nici cu ochii deschişi… ce să mai zic că uneori visează la o dragoste firească şi devine nemulţumită de ce vede... fiind în stare să vadă doar paiul din ochiul celuilalt şi nu bârna din ochiul ei, apoi se bazează doar pe emoţii când face alegerile şi e mereu dezamăgită când vede că emoţiile ei sunt la fel de nestatornice ca şi ea… Dar fiica Domnului este altceva, ea este exact opusul Adrianei. Ea e fiica Împăratului şi înţelege că are sânge nobil, de aceea nu se mai poartă ca şi restul lumii. Ea nu se teme de întuneric, pentru că Domnul Isus este Lumina ei; nu se teme de înălţimi, pentru că ea este fiica Celui Prea Înalt şi păşeşte peste şerpi cu încredere în Dumnezeu, fără să i se întâmple nici un rău şi nici nu o interesează de frica Adrianei. Fiica Domnului a învăţat să tacă, chiar şi dacă ştie răspunsul, pentru că ea vorbeşte cu oamenii şi a înţeles că asta nu este ca şi cum ai participa la concursul … ”cine ştie câştigă”…

Da, fiica de Domn caută voia Domnului ei, chiar şi dacă o face pe Adriana să sufere. Nu-şi astupă urechea când o strigă Dumnezeu şi nu-şi întoarce inima de la învăţătură, niciodată nu fuge de luptă şi confruntă lucrurile… oricât de umilitor ar fi pentru Adriana. Apoi… fiica lui Dumnezeu are ca unitate de măsură doar binele stabilit de Dumnezeu şi nici un rău „mai puţin negativ” nu o interesează. Când visează… ea vede doar penele care o acoperă şi aripile Celui Sfânt care o ascund, în timp ce priveşte în Sus, spre Dumnezeu.

Fiica Domnului îi închide ochii Adrianei, ca să poată vedea prin credinţă Calea şi pe Dumnezeul ascuns în toţi cei care sunt ai Lui, în tot ce El hotărăşte şi în tot ce are legătură doar cu Dumnezeu. Aşa că… dacă ne uităm la oameni prin prisma unei singure bătălii şi nu avem în vedere tot războiul lor, atunci e doar o părere incorectă şi incompletă, a unui om care, din fire judecă incorect... şi e corect să nu laşi o situaţie să descalifice un om în ochii tăi (dacă nu ştii sigur că reacţia lui e un stil de viaţă) fiindcă poate fi doar o luptă pierdută pe moment în faţa firii…

De aceea este bine să nu rămâi şocat, spunând vorbe de genul: ”de la el nu m-aş fi aşteptat” şi când vezi cum vreun ”Pavel” strigă şi el la femeia de la magazin… că nu i-a dat restul bine… taci şi înţelege că acolo este tot un ”apostol Pavel”, chiar dacă, pentru o clipă, l-a biruit şi pe el firea … da, ştiu că e trist… dar e uman!

Dacă vrem săprimim har atunci când avem reacţii nedemne de un copil de Dumnezeu, reacţii care nu-l definesc pe Tatăl nostru din cer, atunci e bine să dăm şi noi har altora şi să înţelegem că nici pe ei nu îi definesc situaţiile pe care le pierd de sub control… dacă ele nu sunt un stil de viaţă pentru ei.

Cu timpul am mai învăţat ceva : Adriana m-a învăţat că e ok să fiu om (pentru că a-ţi recunoaşte starea de om nu înseamnă să te înjoseşti, să te umileşti şi să încerci să atragi mila cuiva, pozând a victimă… unii se dispreţuiesc de parcă ar fi viermi nu oameni, iar asta mi se pare nedrept faţă de Creatorul nostru… însă mult mai urât mi se pare când cineva se crede zmeu în loc de om… şi nu sunt deloc împotriva înţelegerii că omul este o ”făptură minunată” dar sunt total împotriva închipuirii că suntem altceva decât ceea ce am fost creaţi să fim, adică oameni.)… apoi fiica de Dumnezeu m-a învăţat că Dumnezeu poate practic să trăiască într-un om (în Adriana)… şi că, dacă sunt fiică de Dumnezeu, ar trebui să ţintesc să nu mai trăiesc ca şi cum aş fi roaba Lui... ci ca şi cum aş fi prietena Lui.

Da, fiica Domnului m-a învăţat că dacă îmi plec prea mult capul… făcând compromisuri… s-ar putea să-mi cadă coroana… şi chiar dacă deseori nu-mi place că sunt Adriana, cred totuşi că aş fi incompletă fără ea… şi, sincer, nici nu cred că aş putea renunţa la vreuna (din ceea ce sunt)… fiindcă ar fi caşi cum aş merge într-un singur picior… şi tare m-ar incomoda!
De aceea le iubesc pe amândouă (pe Adriana cea veche şi pe Adriana cea nouă-fiica Lui)… şi dacă n-aş fi ajuns să spun aşa, atunci n-aş fi înţeles niciodată ce însemnă să iubesc pe alţii ca şi pe mine … iar acest verset: „ Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Matei 19:19) pentru mine ar fi fost doar … o teorie!

Închei spunându-vă povestioara cu cei doi lupi: „O mamă îi spune copilului său despre o luptă care se dă în ea, simbolizând-o prin bătălia dintre doi lupi. Unul este rău: se înfurie, invidiază, regretă, lăcomeşte, e arogant, gelos, orgolios, minte, îşi plânge de milă, se simte inferior, vinovat, e plin de mânie… iar celălalt este bun: e vesel, calm, iubitor, smerit, binevoitor, generos, încrezător, optimist, plin de compasiune şi credinţă, iertător, recunoscător… Copilul se gândi pentru o clipă şi apoi o întrebă: “Şi cine va câştiga această bătălie?” Printr-un răspuns simplu, mama spuse: “Cel pe care îl hrănesc mai bine”…

Ştiu că această luptă este a mea, dar cu siguranţă este şi lupta ta, pentru că fiecare copil de Dumnezeu poartă cu el şi firea veche (omul rău) şi ce trebuie să învăţăm din povestea aceasta este că: totdeauna vom fi ceea ce alegem să fim… şi bine ar fi să alegem ceea ce ar dori Dumnezeu să fim! Amin!

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Shalom

Adriana

In cautarea iubirii

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 01 Nov 2010 16:54:00 +0000

Am simtit mereu ca fiecare poveste de iubire este unica si in acelasi timp atât de fragila. Retinuti la inceput, nehotarâti, mereu cu garda sus, ca mai apoi sa renuntam incet, incet la noi insine: de la prima suflare a diminetii si pâna la ultima rugaciune a serii, gândurile ni se indreapta neincetat spre cineva, a carui fericire o asezam mai sus decât pe a noastra.

De multe ori tristi, plutim pe aripile visarii, pâna la limita intre amar si dulce. Sufletul cauta neincetat iubirea ca pe o izbavire, ca pe un adapost; cauta acea completare, acea fiinta care l-ar putea intelege si mângâia. Poate ca iubirea nu e doar veselie, doar trandafiri si soare. Poate te-ai pus la loc larg, inchizându-te pentru tot ce e gingas, dar in sufletul tau continui sa speri ca cineva te va gasi si va sparge gheata dimprejurul tau.

Mi-a fost mereu frica si am simtit un tremur, de câte ori am pasit pe acest tarâm al dragostei. E un teren sensibil, plapând, si daca nu suntem atenti, ne putem prabusi in orice moment. Vin mereu ploi si vijelii, in ciuda sperantei ca odata gasita, o vei putea pastra mereu asa cum e: inocenta, dulce, minunata. Desi ne asternem sufletul ca pe un covor de flori inaintea celui ce ar fi trebuit sa ne raspunda la fel, sunt clipe când traim dezamagire si adânci framântari. Sunt clipe când dorim sa ne inchidem ca melcul in cochilia lui, ca nu cumva ranile sa doara prea tare. Se spune ca fiecare persoana e distincta si unica in felul ei, in temperament si idealuri. Dar in dragoste, suntem gata oricând sa platim pretul pentru un moment care s-ar putea sa fie unic in toata existenta noastra. Visam sa construim castele si sa pasim printre nori. Visam sa respiram vesnic parfumul pe care l-am simtit in prima zi. Câte nopti nedormite... câte sperante!

Sufletul nostru cauta mereu soarele in intunericul ce de multe ori ne stapâneste nedorit inima. Avem amintiri care ne dor si simtim o dulce durere de câte ori traim in trecut. Nu mai avem nici zi, nici noapte, si, in disperarea noastra, vedem numai obstacole in calea a ceea ce trebuia sa fie o iubire perfecta. Suspinam neputinciosi in fata a ceea ce trebuia sa fie bucuria noastra, universul nostru. Ne trezim in fiecare dimineata cu speranta ca de data asta va fi altfel, ca azi vom putea spera mai mult decât ieri si ca zâmbetul va prinde contur in inima, ca ochii ne vor straluci si marea din ei va seca...

Sa daruiesti totul si sa nu astepti nimic in schimb. Sa te jertfesti si sa fii fericit ca o poti face. Sa iubesti fara sa ti se raspunda la fel. Sa accepti sa fii vulnerabil. Sa iti pui inima in mâinile celuilalt. Sa accepti suferinta ca pe ceva firesc si sa nu dai inapoi. Sa oferi tot ce ai mai bun, pentru ca celalalt sa se bucure, fara sa regreti nici o clipa atunci când se va termina. Oare asta sa fie iubirea? Oare asta cautam cu totii?

De pe plaiurile cerului, Acel ce este iubire s-a coborât la noi, ca sa ne fie cel mai frumos cadou, in umblarea pe cararile iubirii. El, Izvorul dragostei, ne-a iubit cu o iubire care nu ne va rani niciodata. Nu ne va spulbera visele, nici sperantele. Ne iubeste neconditionat, chiar si atunci când Ii intoarcem spatele. Iubirea Lui este reala, ca o forta tainica ce ne cuprinde, fara sa ne mai intrebam daca o acceptam sau nu.

Pentru ca am inteles ca iubirea este calea prin care poti deveni cel mai usor o alta persoana. Fiecare simte nevoia de a iubi si de a fi iubit. Faptul ca undeva, Cineva ne iubeste, poate fi un imbold pentru cel cazut in propria cenusa. El, Cel care s-a facut jertfa pentru noi, ne-a invatat cum sa iubim, ca sa ne putem bucura pe deplin de roadele ei, pentru a gasi implinirea la care multi visam in taina... si sa plutim pe valurile ei, spre Viata.

Adevarata Dragoste nu esueaza niciodata. Dumnezeu este adevarata dragoste. Totul este trecator, dar iubirea va ramâne-n veci!

Nu esti singur

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 29 Oct 2010 19:06:00 +0000

Exista perioade in viata fiecaruia in care suntem pusi in fata unor alegeri, care de cele mai multe ori ne schimba cursul vietii intr-un mod care nu ne face intotdeauna placere.

Din ziua in care ne nastem, viata noastra este pusa neincetat pe cântar. Incercarea de a ne salva viata, ne face sa ne supunem la anumite evaluari. "Am facut destul?" , "M-am straduit suficient?" , "Cu ce sunt eu mai bun fata de cei din jurul meu?" , "Voi lasa o mostenire impresionanta celor care-si vor aminti de mine, atunci când eu voi fi trecut dincolo?" Cu cât ne straduim mai tare, cu atât suntem mai pierduti. Gândurile noastre nu sunt intotdeauna gândurile lui Dumnezeu.

Fiecare zi traita este un dar de la Creatorul nostru, fiecare lupta câstigata ne aduce mai aproape de victorie, fiecare acceptare a unui moment dificil in viata noastra, ne smereste si ne indreapta cu gandul catre Mântuitorul nostru. Câteodata indoiti si dezorientati, ne intrebam daca acesta este ceea ce am vrut cu adevarat. O viata de abandon, de renuntare de sine, de smerenie si de punere la dispozitia lui Dumnezeu. De multe ori, Dumnezeu tace când am vrea sa ne vorbeasca si ne taie calea tocmai in momentele in care am prefera sa ramâna tacut.

N-as putea spune ca pe drumul spre casa se intâmpla intotdeauna ceea ce ne asteptam. Multi incepem calatoria cu indoiala, ezitam si ne lovim de lucruri care ne imping inapoi. Asemenea fiului risipitor, cei care se indoiesc nu se intorc spre Tatal pentru ca au reusit sa-si clarifice un scop si un tel in viata. Ei se intorc in urma multor ani de lupte si de oboseala, atunci când isi amintesc de unde au pornit.

Cel mai trist e ca il cautam pe Dumnezeu de cele mai multe ori, doar in urma unor situatii tragice, care ne bulverseaza, lasându-ne buimaci, cu ochii plini de lacrimi: "Isuse, de ce nu mi-ai salvat casnicia?", "Isuse, de ce nu l-ai scapat pe tata din ghearele bolii?", " Isuse, de ce nu ma iubeste nimeni?"

Cei care stiu sa mângâie cel mai bine pe cei indurerati, sunt cei care au simtit ei insisi durerea. Cei care spun "inteleg cum te simti", stiu ca suferinta este o expresie a singuratatii. Dar, mai presus de oameni, avem un Tata. El ne iubeste prea mult pentru a ne lasa abandonati. El va veni in cautarea noastra, asa cum a facut-o cu evreii dusi in robie.

"Nicidecum nu am sa te las,cu nici un chip nu te voi parasi ."

Evrei 13:5

El ne va gasi si ne va elibera de tot ce ne tine in robie: legaturi nepotrivite, dependente, teama, boala, apasare si durere. Singurul raspuns la toate acestea este dragostea Lui. Dumnezeu este dragoste.

Singurul mod in care ne putem intâlni cu ea, este la cruce, la crucea care a rupt zidul ce ne despartea de vesnicie. Acolo este cheia care te introduce catre un nou tarâm: intrarea pe poarta catre cer!