Dictatura bolşevică-cu care se aduce comunismul la noi în 1945, pe tacurile sovietice- am primit-o disciplinat, fricos , fără nici o reacţie, doar ca ceva rău.Ştiam de la vârstnici,trăisem spaima intrării oştenilor sovietici în sat, dar în naivitatea vârstei totul părea captivant, interesant, temut.

Eram în primii ani de şcoală, nici învăţătorul nostru nu prea pricepea ce se petrece, doar că nu ne mai adunam serile de toamnă la el la „claca” de curăţat ştiuleţii porumbului de foi, -ce de bucurii şi veselie-probabil pentru că începuse” lupta împotriva exploatării omului de către om”.Sintagma aceasta, ani îndelungaţi turnată în pâlniile conştiinţelor noastre fragile, a indus doar ideea că s-a terminat războiul şi că urmează un altul la care participăm şi noi. Şi am participat! Am început cu dărămarea conacelor boiereşti sau ocuparea lor cu diferite „sedii”(am învăţat cuvântul acesta din calsa I) ale noii orânduri, am distrus tarlalele celor avuţi şi le-am transforat în izlazuri pentru vite, în fine, în 1959 am desfiinţat chiaburimea „ca clasă”.Adică am scăpat de cei mai avuţi săteni, obligându-i să-şi dea pământrile, punându-le impozite, taxe şi cote de produse, mărite excesiv sau aplicate după bunul plac al activiştilor:adică erau obligaţi să dea unt sau lapte, chiar dacă nu puteau să mai ţină vreo vită.A urmat bătălia pentru victoria socialismului la sate şi in fine, când ăsta-socialismul-a „învins definitiv şi pe deplin”, a început „războiul industrializării ţării”.

Trăiam din cincinal, în cincinal,cu „perspectivili” în ochi şi cu „multă sănătate şi fericire, tovarăşi”. Apoi, către sfârşitul anilor şaizeci, chiar au început să se vadă unele raze de binefacere, se trăia binişor, apăreau cărţi ce criticau trecutul comunist apropiat, s-a publicat o literatură interzisă până atunci, câţiva ani impresia era deja formată, că suntem un fel de buricul Pământului, în special pentru vizitele şi deschidera spre străinătate. Ce a urmat? Aceleaşi iluzii şi deziluzii. Acumulări de speranţe, Europa liberă, bancurile, şi confesiunile bahice iniţiate-târziu am aflat- de informatori ai miliţiei şi securităţii… In fine riscurile şi valurile lui 89! Speranţe, speranţe, speranţe, douăzeci de ani de speranţe deşarte! Acum asistăm nevolnici la ceea ce ni se întâmplă într-o buimăceală de nedescris! Cei care ne conduc prin deşertul post comunist nu au nici un Dumnezeu! Ne demolează tocmai cu ceea ce a construit lumea aceasta:cu CUVÂNTUL! Nimeni în afara comuniştilor nu a proclamat ura între oameni ca ordine a stăpânirii societăţii. Societate care este bolnavă-după a lor cuvântare-din cauza pensionarilor, proclamaţi ca atare de însuşi şeful statului ca fiind „cancerul societăţii”. I-a omorât! Le-a aplicat lovitura de graţie! Inutilitatea existenţei lor în această lume e declarată de la cel mai înalt nivel. Mai are să le ofere furadan! Nici „cardinalul” BNR nu se lasă şi plusează declarând că „ajustarea pensiilor… etc, etc”, ne scoate din căcatul în care ei ne ţin, ei ne scot, ei ne bagă!

Ceea ce nu ştiu” mai mari noştrii”,care vor să-şi ucidă bătrânii, e că pensionarii aceştia sunt căliţi şi nu vor muri de „tăierile” lor! Nici de ajustările sau impozitările preconizate. Morţi sunt cei ce ne conduc, ei nu văd, nu aud şi nu simt! Dumnezeu să-i ierte!

Articole asemanatoare

• Gâlceava inutilă (0)
• Deducţie parşivă (2)
• Care-i treaba? (1)
• Renaşterea educativă prin credinţă (0)
• Ştinţă sau conspiraţie (1)

Diseara  – cand sunetul vuvuzelelor se va auzi pentru ultima oara in tribunele sud-africane – reprezentantii gintei latine se confrunta cu exactitatea dar si cu fantezia spiritului olandez.

Cred ca victoria Spaniei asupra Germaniei in semifinale (printr-un efort deosebit) a multumit pe multi. Nu doar ca este vorba de victoria celui considerat ‘mai slab’, in contextul in care Germania fusese de atatea ori prezenta intr-o finala a campionatului mondial, si de o premiera pentru Spania, dar, gandind politic, reusita Spaniei a dat si un impuls de incredere atat de stresatei – din punct de vedere economic – zone mediteraneene. Spania este una dintre tarile care tine capul de afis a grupului cunoscut sub numele de “Club Med” – un numar de tari din zona mediteraneeana, care se confrunta cu grave probleme economice cauzate de deficite bugetare mari si datorii publice in crestere. Anul 2010 a fost un an dur pentru Club, cu Grecia trecand printr-o criza a datoriei externe de mari proportii – punand in pericol chiar stabilitatea financiara a intregii Europe – si cu Spania, Portugalia si Italia fiind urmatoarele pe lista in dominoul crizei. Economiile Spaniei, Portugaliei si Italiei nu ‘se bucura’ nici pe departe de aceleasi conditii defavorabile ca in cazul Greciei, dar apropierea si asocierea directa cu economiile din sudul Europei le-a facut vulnerabile. Restul tarilor din UE, conduse de Germania, au impus prin urmare masuri dure de austeritate asupra celor 4. Masurile au afectat puternic structurile sociale din tarile respective, fiind de asteptat pentru urmatoarea perioada greve, proteste, violente si instabilitati sociale.

Trecand acum la fotbal, nici pe partea asta tarile mediteraneene nu au avut prea mare succes la Cupa Mondiala. Grecia si Italia si-au facut iesiri triumfale din scena inca din faza de inceput ale competitiei, iar Portugalia a pierdut in optimile de finala. Dar Spania are acum sansa nu doar de a deveni campioana mondiala, dar poate sa o faca invingand o alta tara din nordul Europei dupa ce a infrant veritabila masinarie germana in semifinale. Desigur, un astfel de rezultat nu va ajuta Spania sa treaca peste criza, insa gandul ca au invins Germania si Olanda in templul zeului Fotbal le va da ibericilor prilejul unei petreceri de pomina…

Asadar vad meciul din seara asta ca pe o confruntare intre Nord si Sud. Intotdeauna am crezut ca oamenii din nord sunt mai disciplinati, mai razbatatori – pana in ultimul minut, mai exacti. Prin contrast cei din zonele sudice sunt mai delasatori, chiar mai lenesi, poate cu o tusa de ‘balcanism’, avand de partea lor o doza de fantezie si circumstanta unor firi mai ‘simpatice’. Nu am o explicatie clara pentru impartirea asta evident generalista si subiectiva, am cateva exemple: ganditi-va la nordul dezvoltat al Italiei in comparatie cu sudul mai sarac, la nordul Europei (Scandinavia, de exemplu) in comparatie cu Club Med, la razboiul de secesiune…Un factor care imi vine in minte este clima: mai calda si favorabila in sudul insorit determina un anume tip de temperament, intunecata si mai rece in nord te invata sa fii altfel. In aceeasi gama a comparatiilor, una pe care probabil ati remarcat-o si voi: oamenii de la munte fata de oamenii de la ses.

Din punctul asta de vedere, Olanda este o tara plata – foarte plata (deci ses ). Pozitia ei geografica nu este nici ea una de invidiat: inconjurata de unele dintre cele mai puternice tari din Europa. De-a lungul istoriei, aceasta combinatie a permis invadarea si cucerirea ei cu usurinta. Asadar, olandezii a trebuit sa-si invete vecinii ca au mai multa nevoie de ei ca natiune independenta decat ca una ocupata. Pentru asta au construit o infrastructura de business si de transport (stiati ca au autrostrazile luminate?) – pe care o administreaza excelent – infrastructura esentiala pentru comertul european si ca ruta interconectare pentru retelele vecinilor. Din punct de vedere geopolitic olandezii urmeaza in linii mari doua strategii: cauta proactiv mentinerea echilibrului in diferitele structuri din care fac parte, manifestand in acelasi timp un pragmatism ferm. In cadrul aliantelor ca NATO sau UE, olandezii incearca sa asigure alinierea si convergenta intereselor tuturor partilor.

Lucrurile nu stau mult diferit cand vine vorba de fotbal. Cu o populatie de 17 milioane de oameni, olandezii a trebuit sa devina pragmatici si echilibrati pentru a face fata campionatelor mai puternice din jur. Au adoptat un stil asa-numit “fotbal total” – in care accentul se pune pe precizia tactica si capacitatea fizica, orice jucator trebuind sa fie in stare sa joace pe orice post in teren. Acest stil cauta sa alinieze si sa miste echipa in aceeasi directie ca un tot unitar, adeseori intr-un ritm frenetic ce ii epuizeaza pe adversari. Olandezii sunt recunoscuti pentru stilul barbatesc de joc, pasele exacte si tehnica deosebita – atribute care i-au permis Olandei sa ramana pe un loc fruntas la nivel mondial, in ciuda marimii sale si in lipsa unui campionat intern puternic. Motto-ul natiunii olandeze este: “Voi ramane pe pozitii/ Voi rezista!” ("Je maintiendrai"/ "I will endure")

Personal raman de partea Olandei in aceasta seara, nu stiu daca spaniolii vor mai fi capabili de efortul si performanta din semifinale (parerea mea este ca au trecut de punctul de maximum), desi calculele hartiei acorda prima sansa ibericilor:

Spania 48%

Olanda 27% ,

cea mai probabila diferenta fiind cea de 1 gol in favoarea spaniolilor. Se prinde cineva la un pariu?

(sursa: www.stratfor.com)

Articole asemanatoare

• Sfaturi pentru nationala de fotbal (4)
• Maica Rusia (II) (0)
• Algeria – Egypt live (0)
• Mutu: Ratat pe viata (0)
• Meciul serii in Champions League (0)

Nici un politician opozant n-a spus măcar aluziv ceva din ceea ce doresc să exprim acum. Nici măcar cei care-mi sunt simpatici şi cu care sunt subiectiv uneori, exagerându-le meritele, nu a prezentat exemplele pe care le voi da eu în sprijinul afirmaţiei de mai sus.

Toată toamna, trecând de la piaţă prin parcul Bisericii Sfinţii Îngeri, nu puteam să mă odihnesc pe o canapea deoarece toţi pensionarii vorbeau cu gura plină, „ce Antonescu mă, asta-i sluga lui Patriciu, care Geoană?, să vină iar comuniştii?, nu tată, Băsescu, ăsta-i omul nostru, pe el îl alegem”. Din aceleaşi motive am renunţat să mai joc şah în Crâng, la mesele pensionarilor. Hei pensionarilor, acu daţi 15% din pensie alesului vostru! E corect? Da, e foarte corect, voi l-aţi ales, primiţi cinstea, adică faceţi cinste!

Implicat din tot sufeltul (nu mai exemplific aici cu câţi colegi de partid m-am întâlnit, măgari care nu au mişcat nici un deget), în campaniia prezidenţială am intrat fiind destul de cunoscut, în foarte multe secţii de votare, fără să am vreo autoritate, aşa ca simplu cetăţean. Cine compunea comisiile de votare? Cadrele didactice şi bugetarii primăriilor. Pe aproape de comisii, miliţienii – pardon poliţiştii – cu burţile lor remarcabile, ca urmare a „eforturlor” exagerate de a întoarce privirea de la infracţiunile ce se produceau sub ochii lor şi participării la „pomenile” alimentare ce se consumau prin alte camere ale secţiilor de votare, îşi făceau „datoria” plictisitoare, aşteptând, sub oblăduirea cafelelor, trecerea timpului de vot. Ei bine, bugetarii din secţii, cadrele didactice şi funcţionarii publici, au „vegheat” la alegerea lui Băsescu. Foarte bine, deocamdată daţi-i 25% din salariu, iar de Anul Nou îi veţi da şi restul! Unde sunt poliţiştii de anchetă, unde sunt procurorii de caz care au demontat infracţiunile de la secţiile de vot, unde sunt oamenii corecţi ai acestor secţii?? Nicăieri! Dacă trag eu o băşină se „autoseszează”, poliţia, procuratura, deneaul, presa obedientă, dar dacă şeful statului îi fute o palmă lui Pulică Frânaru „de la înaintare”, în campania electorală, nimeni nu zice nici câr! Asta-i ţara, ăştia-s conducătorii pe care îi merită! Aşa că lăsaţi-o baltă cu văicăreala! Aţi mâncat căcat cu gura plină, n-aveţi în cotro, acu spuneţi şi că a fost bun! Eu vă dau şpriţul!

Dau aci şi un semnal pentru cei care s-au deteriorat psihic în vacarmul „tăierilor” guvernamentale: mai avem o şansă, să înceapă implozia actualei guvernări prin devorare reciprocă! Deocamdată la „cuptor” sunt Blaga, Videanu, Berceanu. Eu ţin cu Elena Udrea. M-aş bucura dacă „peştoaica” mea ar fi pirania! Pe ei ţaţo!

Articole asemanatoare

• Am rezolvat criza! (1)
• Răscoala sărăciei (0)
• Contrarevoluţia imposturii (0)
• Huooo! (0)
• “Tara cu foamea-n gat” (0)

Asadar, in tara in care e posibil ca de luna urmatoare sa ti se taie oricat din pensie sau salariu din cauza unui guvern iresponsabil, faptul ca o companie de servicii internet si telefonie iti umfla factura tam-nisam cu ~20%, fara nici un anunt prealabil, fara motiv, si chiar din luna curenta pare o dulce adiere pe langa un crivat groaznic.

Compania este desigur una cunoscuta pentru abuzurile sale si faptul ca nu am apelat la OPC este pentru ca nu mai incredere in nici un fel de institutie din Romania. Cu alte cuvinte, am invatat ca poti cheltui mult: timp, bani, nervi si ce mai vreti si chiar daca la sfarsit castigi, parca nu iti mai pasa. Sau altfel spus aplic principiul energiei minime.

Pe scurt situatia este asa: de la RDS aveam internet prin fibra (28 RON/luna) + telefonie fixa si telefonie mobila (au venit pur si simplu la usa si ne-au oferit de 2 ori telefoane mobile. Nu va spun ce acoperire au. Va spun in schimb ca pentru ca nu am deschis unul din ele vreo 1 an, a fost dezactivat. Si acum nu poate fi folosit pentru ca nimeni nu mai stie numarul de telefon – fara de care ei nu-l pot activa. Adica, RDS nu are nicaieri o inregistrare cu ce telefoane si SIM-uri au dat si au impartit! Le-am citit inclusiv seria SIM-ului si a telefonului. Inutil. Am putut sa verific in mai multe ocazii ca au un sistem informatic varza). Telefonia era gratis pana acum. De luna asta vor sa coste 5 lei. Nu ar fi fost mare lucru, daca nu incercau sa mi-l bage pe gat. La Relatii cu clientii: “Pentru ca existau niste costuri cu intretinerea retelei pe care nu le mai putem acoperi, ne-am hotarat ca de luna aceasta sa le transferam asupra clientilor!” No shit!?

Prespun ca s-au acoperit de chichite avocatesti si, la cate abuzuri se intampla in Romania, nu va fi prea usor sa fie pusi la colt. Am citit cu atentie contractul si la punctul 3.9 arata ca:

<RDS va putea majora tarifele in cazul cresterii:

• tarifelor si taxelor de interconectare din contractele incheiate de RDS cu alti operatori
• tarifelor si taxelor pentru traficul international (pretul pe minut, transport minute pana in Romania si din Romania)
• tarifelor de energie electrica, tarifelor pentru servicii sau a preturilor pentru bunuri care au influenta directa sau indirecta asupra serviciilor furnizate
• impozitelor, taxelor, accizelor percepute de administratia publica centrala sau administratiile publice locale
• precum si in orice alte situatii asemanatoare cu cele de mai sus>

Insa, destul de interesant, nu au umblat la tarife sau pretul abonamentului, ci pe factura apare “Mentenanta, servicii acesorii si asociate”..undeva e ceva putred..sa nu mai vorbim de obligatia de a fi anuntat in prealabil, pe care ei sustin sus si tare ca au facut-o. Prin posta.

M-am dus sa reziliez contractul. Dupa o jumatate de ora de stat la coada, responsabilul comercial din sediul Libertatii 8-10, dupa ce ma asigura “pe cuvantul ei” (lol) ca astfel de situatii nu se vor repeta ma obliga sa platesc pentru luna curenta factura (inclusiv cei 5 RON bagati pe gat), altfel nu poate rezilia contractul. A..si era sa uite! Mai exista o conditie pe care mi-o spune cu juma’ de gura pe la mijlocul formalitatilor: daca reziliez contractul de telefonie, sunt obligat sa-l prelungesc pe cel de Internet cu 16 luni! O?O Ba, esti nebun?! Asta de unde ati mai scos-o? In ce contract mai scrie si asta?

Am semnat si am plecat.

“Dulce Romanie, ce-ti doresc eu tie!”

Articole asemanatoare

• Gâlceava inutilă (0)
• Un Eurovision cu fior…duri (2)
• Am rezolvat criza! (1)
• Alt prost în alt colţ (0)
• Huooo! (0)

De la Iliescu încoace preşedinţii au avut în jur „oamenii lor”. E greu de spus cum şi i-au ales, e dificil de elucidat ce influenţă au avut asupra activităţii lor. Cert e că în primul mandat, Iliescu mai venea şi ţinea câte o consfătuire „cu factorii de răspundere” din judeţe. Mai afla câte ceva, dar mai apoi a obosit. In afara „băilor” de prostime nici Constantinescu nici Băsescu nu au stat la sfat cu populaţia pe problemele serioase ale acestei amărâte ţări.

Eu cred că lui Constantinescu îi plăcea postura de „prim intelectual” al ţării şi agrea doar dialogul ca mod de alungare a plictisului, deciziile fiindu-i „adaptate” de interesaţii din jurul lui, care la un moment dat i-au luat aerul, manipulându-l ca pe o păpuşă. Băsescu „vede” doar stâncile din largul mării sub formă de moguli, oligarhi şi politicieni corupţi, ignorând „vârtejul” timpului care ne aruncă la periferia societăţii mondiale şi nu-l interesează soarta navei, după declaraţia recentă, „nu mă interesează!” Spre uimirea celor ce vor citi trebuie să recunosc că preşedintele are dreptate şi spune din nou adevărul cam în sensul următor: „oameni buni, vreţi să trăiţi bine? ei bine, nu vă opreşte nimeni, trăiţi, lasaţi-mă pe mine!”

Imaginea succintă pe care v-o spusei ca o veridică oglindă a momentului de istorie pe care-l trăim trebuie întregită, în imagiaţia fiecăruia, cu permanenta gâlceavă televizată, scrisă, manifestă. Din interes personal m-am uitat peste tot, am citit cât am putut, m-am dus şi am vorbit în multe medii. Stupoare! Incultura, în general şi incultura politică, în special ne acoperă ca o pânză grea de ceaţă, de totală lipsă ideatică novatoare şi de blocaj creativ.

Nu ştiu dacă politicienii mai citesc ceva în afara presei sau dacă mai fac vreo discuţie academică privitoare la dezvltarea economică a lumii şi zonei noastre, dar e sigur că fiecare gândeşte prin prisma propriului interes şi nu prin acela al nevoilor publice pe care sunt chemaţi să le slujească. Pe de altă parte preşedintele ne flutură de şase ani un slogan care în esenţă spune că „trebuie să facem reforma statului”. De atâta „reformă” a statului s-a ajuns la pălirea frunzelor, adică a instituţiilor lui, la o adevărată disoluţie a acestuia. E cert că ăia de sunt consilieri ai lui Băsescu nu citesc tezele contemporane ale marilor politologi ale lumii , de exemplu pe Samuel Hungtinton dar mai ales pe Francis Fukuyama. Din contră, dacă au timp, mai apar şi ei în mijlocul conflictelor şi pun gaz pe foc. Orgoliile, vanităţile şi şmecheriile curg, în mod evident, frecuşurile şi reproşurile sunt la ordinea zilei, toţi susţin că au dreptate, iar construcţia unei ţări pe măsura vremurilor e abandonată.

In prezent vestejirea statului este un preludiu al dezastrului. Consultarea creativă cu toate mediile, de la înţelepţii ţării, la ţăranii încă treji, de la pensionarul ce joacă şah în parc, la ţiganul ce are înţelepciunea să-şi trimită copiii la şcoală cu regularitate şi de la tinerii studenţi la întreprinzătorii încă cinstiţi, e abandonată în acestă REGIUNE europeană. Că ţară nu mai pot să-i spun! Ce ţară e aceea care îşi „asasinează” prin inaniţie, bătrânii?

N.B. Am idei, am soluţii total NOI, STRATEGICE ŞI SIGURE. Pe cine credeţi că mai interesează? Găsiţi-l pe acela şi i le voi dezvălui! Avem mare nevoie de UN SUFLU NOU! DE ALTCEVA! Ajunge bălăcăreala!

Articole asemanatoare

• Huooo! (0)
• Lovitura de graţie (1)
• Implozia (0)
• O companie de 0 lei (abonamentul) (2)
• Un Eurovision cu fior…duri (2)

Mi-a placut spectacolul de sambata noaptea. Recunosc ca, de cativa ani incoace, dezamagita de directia in care se indrepta concursul, nu m-a m-a interesat nici selectia, nici preselectia, nici semifinalele, nici finala…De la Luminita Anghel si Sistem mi s-a rupt filmul.

Am ascultat prima data “Playing with fire” in semifinala, intr-o seara cand am venit tarziu de la serviciu si tocmai urmau sa cante cei 2. Imi place Paula Seling, o admir pentru talentul, harnicia si modestia ei. De Ovi nu auzisem. Prima mea impresie a fost buna, totusi nu mi-a placut ca cei 2 erau foarte statici, cantau stand pe scaun.

Sambata seara nu aveam in plan sa ma uit la Eurovision pana la miezul noptii, dar am dormit dupa-amiaza si m-am trezit fix la piesa Albaniei, cu putin inainte de a-i veni randul Romaniei. Ascultand piesa a doua oara am remarcat, pe langa vocile bune ale celor 2, notele in registru inalt ale Paulei si jocul de priviri dintre ei, expresivitatea si naturaletea lor. Mi-a placut si mai mult decat in semifinala si nu m-a mai deranjat ca stateau pe scaun: o piesa nu foarte Eurovision, iesita din tipar, deci cu sanse. In plus, Ovi si-a facut “datoria”: a adus voturi din tarile nordice, ceea ce a contat enorm la punctaj!

Multi au contestat piesa castigatoare, au zis si ca vocea Lenei nu se compara cu a Paulei. Adevarat. Insa piesa avea un ritm aparte, cu totul diferit de orice piesa de pe-acolo, avea pur si simplu lipici! Mie mi-a placut foarte tare, inclusiv felul inocent si jucaus in care a fost interpretata. Mi-au mai placut Turcia si Armenia. Despre restul nu pot spune nimic, caci nu prea le-am vazut.

Concluzia: cu talent, munca si sustinere, se poate! E o reteta care nu da gres, nici la stat nici la privat…

Articole asemanatoare

• O companie de 0 lei (abonamentul) (2)
• Gâlceava inutilă (0)
• Am rezolvat criza! (1)
• Alt prost în alt colţ (0)
• Huooo! (0)

Articole asemanatoare

• Deducţie parşivă (2)
• Telefonul Microsoft Zune (1)
• In sfastit o veste buna (0)
• Microsoft + Nokia = Love (0)

Articole asemanatoare

• Flori de primavara (0)
• Flori de primavara (2)
• Zambilica (1)
• Primavara in culori (0)
• Albinuta cu polen (2)

Boierul Solacolu l-a primit pe Enache în salon, iar servitoarea aduse repede pe o tavă argintată o farfurioară cu dulceaţă de zmeură şi un pahar cu apă pe care o puse cu abilitate pe măsuţa din faţa fotoliului în care îl invitase boierul să se aşeze. Se foi un pic înainte de a se hotărî, îşi şterse fruntea cu o năframă ce o purta la brâu, apoi întinse mâna şi sorbi din paharul cu apă. Căldura de afară nu se simţea prin zidurile groase ale casei, răcoarea din jur era odihnitoare. Boierul rupse tăcerea:

- A fost pagubă mare?

In piţigăiata lui vorbire macedo-română, Enache răspunse:

- Daa, dar nu la noi ţi mai gios. A vrut Dumnezeu cu noi, mai adăugă el cu faţa senină de o bucurie pe care boierul nu si-o explica. Il privi, ştiindu-l tăcut de obicei, încercând să-i citească gândurile. Dar Enache rupse tăcerea:

- Uite boierule, ăsta a fost norocul, iarmarocul de la Gura Văii, de sfântul Constantin, dacă nu mă duceam acum nu mai aveam nimic! Se ridică încet din fotoliul său, luă taşca de piele şi o duse pe masa la care sta acesta. Îşi mai scoase din sân o foaie cartonată cu socoteli pe care o lăsă alături.

- Măi, mare noroc am avut! exclamă boier Solacolu după ce văzu calculele lui Enache şi simţi greutatea teşcherelei pe care o dădu la o parte fără să o controleze, ca semn al recunoaşterii încrederii în administratorul său, adăugând fără să-l mai întrebe, „cred că o să vă mutaţi la conac”.

Pe Enache îl tulburară vorbele astea deoarece, la anii şi întâmplările vieţii lui de până acum, se întreba în sinea lui cum reuşeşte boierul să-i ghicească gândurile. Acum avea o justificare şi faţă de Marioara deoarece ea ţinea morţiş la prăvălie şi la locurile ei de baştină şi nu se lăsa dusă dintre neamurile ei care-i cam toceau pragurile, zgândărindu-i în păcatul său de a agonisi cât mai mult…

Când a plecat din Bucureşti hotărârea era luată căci „aşa a zis boierul!”.

A doua zi, după popasul din Valea Ialomiţei, când a ajuns la Cotul Săpocii îşi struni calul spre Urlători şi pe Valea Sărăţelului urcă direct la conac în Gura Văii. Se apropia amiaza când sosi, calul era înspumat, îl dădu în grija lui Ionică Dogărescu, un bărbat straşnic, săritor la toate, gospodar la el acasă şi econom „dat naibi!”, care conducea toată activitatea de la conac. Intră în casa marea a conacului, construită din piatră şi cărămidă cu ziduri goase de o jumătate de metru, uşi şi tocuri de stejar, cu duşumele din dulapi de brad. Se foi încoace şi în colo prin salonul larg din mijlocul casei, trecu în bucătărie apoi ieşi în spate privind spre partea de moşie dinspre livedea Bondrei, dincolo de care verdele pădurii încheia zarea. Avea o bucurie lăuntrică, cum rar se întâmplă, întrebă pe Ionică cu ochii sclipind a bunăvoinţă:

- Ai o frigară şi niţeluş de urdă ?

- Da, răspunse acesta, să încălzesc…

- Nu, nu, rece le vreau şi adu şi cofiţa cu două bardace.

Ionică încerca să-l ghicească, gândindu-se că nu-l văzuse de mult aşa vorbăreţ. Coborî în pivniţa largă şi rece a conacului, umplu cofiţa cu vin din butoiul la care dădea drumul la canea numai când venea boierul, luă un fund cu urdă proaspătă de pe raft şi se întoarse în salon. Apoi, cu bunul simţ al ţăranului zdravăn la minte şi crescut în frica lui Dumnezeu, dădu să plece.

- Lasă Ionică, stai, ia, hai noroc! Cei doi ridicară bardacele de pământ, şi îşi lăsară gusturile în voie. Enache sorbi pe nerăsuflate, setos, tăie o felie de urdă, rupse din ceapa de pe masă şi privea – cu ochii pe sub sprincenele groase, albite în parte de vreme – undeva spre dealul din faţa ferestrei mestecând încet. Se întoarse spre Ionică, luă din nou o gură sdravănă de vin, şi se hotărî:

- Ne mutăm Ionică, aşa s zis boierul!

- Să fie într-un ceas bun, scăpă Ionică vorba, ascunzându-şi gândurile şi surprinderea. Avea el o bănuială de multă vreme, şi nu-şi dezvăluia dorinţa ce se păstra şi cu care rămăsese în suflet. De când lucrase cu sârg la construţia şi amenajările de la odaie s-a gândit să strângă cu migală bani sperând că până la urmă va cumpăra o palmă de pământ de la boier. Străbătuse în lung şi în lat moşia, de la Gârla Grabicinii şi până la Piatra Mortatului dincolo de Malu Roşu. Se ataşase cel mai mult de partea aceasta cu toate că stătuse mult în cumpănă dacă nu cumva să se aşeze undeva spre Plaiul Nucului sau în Faţa Malulului, dar l-a prins într-un an o iarnă grea pe acele meleaguri şi de atunci s-a răzgândit. Apropia treizeci de ani, rămase omul de nîdejde şi de încredere, programându-şi cu nădejde timpul, fiind chibzuit şi stângând „banu la chimir”, după obiceiul bătrânesc. Se va vedea mai târziu că sorţii îi vor fi favorabili.

Amiaza trecuse. Enache îşi odihnise bine trupul. Ieşi în curte, privi spre soare, îşi controlă ceasul din jiletcă şi se duse la grajd, gând la gând cu Ionică. Acesta înşeuase deja şi tocmai îi lua calului traista din cap.

Când se lungeau umbrele pădurii din Coasta Glodului, Enache începuse a coborî spre Săreni.Opri la morar ca de obicei, dar nu se dădu jos din şa. Ii dădu de veste că s-a întors şi că a doua zi au treabă apoi plecă fluierând uşor.

Calculat şi prevăzător, Enache îşi orândui treburile fără vorbă, de la semănături la tăiatul lemnelor şi de la învoielile la islaz la seceratul grâului şi coasa fânului, fără să discute cu nimeni despre ce urma să facă. Marioara presimţea că în viaţa lor se va schimba ceva şi seara, când toate treburile erau terminate iar copiii adormiţi, da să intre în vorbă cu el, dar fără succes. „Ce a zis boierul, bre?”, a fost prima întrebare rămasă fără răspuns zile în şir. „Lasâ că dzic eu!”, mormăia el şi-şi vedea de gândurile lui, lăsând-o cu oful în piept. „Afurisit om!” bombănea ea prin bucătărie sau în faţa bobilor pe care-i rotea în fiecare seară nevenindu-i să creadă. Picau numai la „un bob zăbavă!” fapt care-i sporea bănuielile şi începuse să se gândească în fel şi chip. Prăvălia mergea bine încă, cu toate că dejugătoarea se mutase din cauza malului gârlii surpat, dar grija ei erau mugurii tristeţii rămaşi după scormonitoarea vijelie, care nu se stinseseră încă. Erau săteni cărora li se dusese totul pe gârlă, alţii pierduseră păsările, vitele şi trebuiau să se rostuiască cumva, se înmulţiseră datornicii, ofurile şi văicărelile luaseră locul chiuiturilor şi veseliei de dinainte.

Multe săptămâni în şir s-au preumblat toate zvonurile şi veştile neplăcute, apoi începutul verii, serbarea copiilor şi secerişul au adus uitarea, noi griji şi- într-o dimineaţă-Enache ieşi mai târziu din camera lui, asta însemnând la primele gene ale dimineţii, căci de obicei se scula până în ziuă, se duse la bucătărie spre surprinderea Marioarei şi-i zise fără introducere, „ne mutăm la conac!”Trecuse mai bine de o lună de frământări şi deodată pică vestea care-i ieşea mereu în bobi. N-a putut scoate o vorbă, rămase nemişcată… Oftă uşurată, „aşa?, când?”. Enache se uită pe fereastră, murmurând „tre să vină caii”…

Pentru copii mutarea la conac a însemnat o altă direcţie în viaţă. Ioan, cel mare pusese ochii pe Sofica, fata lui Moise Dodan, primarul de la Căneşti şi împreună cu fraţii ei, Benone şi Nae, cu sora Tinca, se bucurară la sărbătoarea praznicală de Sf.Constantin. Tomiţa, mai mic, dar „îndrăcit” cum îl beştelea maică sa se gudurase pe lângă Floarea lui Niţă Teodorescu, din Grabicina furându-i privirea oacheşă.

Sofica, era o puştancă zdravănă, scundă până la umărul lui Ionică, cu ochi căprui şi păr negru, faţa albă, rotundă cu trăsături sculptate. Din iia cu râuri verzi, galbene şi roşii, străjuite de puncte mocăneşti negre bătute cu paiete galbene şi argintii, se obăznicea un piept sănătos de femeie în devenire, sub care, mai jos, betele roşii mărginite cu şiruri mărunte de bobi de mărgele strângeau şoldurile trase prin inel şi fota neagră zimţată de flori roşii şi galbene de mac cusute cu măestrie chiar de ea. Era plăcută în grupul celorlate fete, cântând împreună cu ele sau ieşind la horă cu toate. Il privea pe Ionică fără îndrăzneală, pe sub sprincene, bucurându-se în sinea ei de buna înţelegere a fraţilor ei cu el.

Veste mutării lor la conac s-a răspândit iar în prima duminică fetele şi flăcăii din Valea Verzii erau la horă în Gura Văii .Zilele calde ale lui iulie şi bucuria revederii creau deja probleme mamelor care-şi însoţeau fetele. Abia după ce soarele dădea în zarea pădurii de pe Bondrea şi zefirul de seară se iţea pe valea Sărăţelului, călcâile se încingeau mai abitir, numai că atunci şi lăutarii dădeau marşul. Hora trebuia încheiată înainte de asfinţit…

Pe neştiute a venit toamna cu valul ei de griji şi neodihnă, culesul prunelor şi al celorlalte fructe devenind obsesivă, iar căratul fânului şi al lemnelor responsabilitate fără răgaz. Viaţa se rotea între conac, livezi, pădure şi odaie iar Enache se preumbla ca un titirez fără odihnă. I se lumina de ziuă la livede iar înserarea il găsea la şurele cu fân şi la velniţa care incepuse să rostuiască prunele roşii ce se fierseseră de la jumătatea lui septembrie.

In toiul culesului sosi boierul Solacolu cu un necunoscut. Conacul era pustiu doar Marioara şi două femei fierbeau în cotlonul din spate, un cazan cu prune pregătind magiunul. In malul dinspre grădină fumega o lojniţă pe care se uscau prunele pentru iarnă. Vizitiul docarului cu care sosiseră cei doi le găsi sporovăind liniştite, dând cu lopăţica de lemn în fiertura din cazan.

- A sosit boierul cocoană, grăi el fără să dea bună ziua, surpins că după colţul casei le găsise, în sfârşit.

- Hait, ptiu bată-te norocul, da cine eşti? sări Marioara, ştergându-şi mâinele pe şorţul de in.Ca negustoreasă era obişnuită cu tot felul de lume şi nu se fâstâcea prea uşor.Era chiar bucuroasă când vedea străini. Vizitiul era pus la punct pentru misiunea lui iar ea înţelesese repede despre ce era vorba. Se întoarse si spuse ceva celor două femei apoi, grăbindu-se spre casă zise vizitului unde să-şi ducă caii. Ii găsi pe cei doi sporovăind într-o limbă necunoscută, dădu bineţe stând mai deoparte ca să nu stingherească.

Boierul s-a bucurat tare că tocmai preperau magiun, ceru să guste şi să aducă şi câteva prune lojnite explicând străinului despre ce era vorba, mai adăugă ceva rotind mâna pe burtă după care râseră amândoi. Marioara aduse pe tava de argint a boierului un castronaş de porţelan cu capac în care pusese magiun, două farfurioare cu linguriţe, o farfurie din acelaşi serviciu, cu prune lojnite cu o zi înainte. Ştiind obiceiurile boierului puse alături şi sticluţa burtoasă cu ţuică şi două păhărele. Ridică ochii ei frumoşi spre boier dând să zică ceva dar acesta io luă înainte:

- Pe unde e Enache?

- Am trimis după el acum, la livede! Poftiţi luaţi loc în casă. Cei doi se aşezară în jurul mesei din în salonul de la intrare, mai schimbară câteva vorbe tot în englezeşte căci necunoscutul era de pe meleagurile insulelor Britanice venit cu treburi comerciale în regat, şi gustară bunătăţile servite.

Solacolu era unul dintre boierii pricepuţi în afaceri şi pe moşia lui totul decurge într-o normalitate de totdeauna. Tinuturile din coasta muntelui adăposteau, în marea lor întindere sate cu oameni chivernisiţi, harnici şi pricepuţi cu respect pentru proprietate şi reguli, arareori cârcotaşi şi nevolnici cu foarte mici excepţii, în special cei din Grabicina despre care se vorbea că din veac, pe când erau clăcaşi la mânăstirea Poiana Mărului, avuseseră destule neânţelegeri cu egumenii acesteia…

Primele investiţii pe care boierul le-a făcut aici, din câştigurile gestionării lemnului, au fost în pomicultură şi câteva hectare de vii pentru încercare. Toamna, fabricarea manuală a magunului şi lojnitul prunelor era o activitate care ţinea aproape o lună şi jumătate iar profiturile erau pe măsură dacă avem în vedere că munca era făcută de femei, care în acest mod îşi rezolvau obligaţiile faţă de boier, de păşunat, de lemne sau dijmă pentru loturile folosite. Acum prinsese momentul favorabil pentru o nouă investiţie: britanicul dorea ca în anul unrmător să achiziţioneze toate prunele, pe care le dorea uscate nu lojnite şi adusese cu el un proiect pentru cuptoarele de uscat prune.

Când a sosit Enache cei doi ajunseseră la finalul discuţiei. Boierul, care îl cunoştea bine pe administratorul său îl puse la curent pe scurt, îi ură spor la treabă spunându-i în treacăt cam care e câştigul „dacă dă Dumnezeu an bun”, Enache înţelese totul chiar şi când britanicul spuse ceva care arăta că e foarte încântat de mărimea prunelor vinete pe care le cântărea în palmă..

Înainte de plecare coana Marioara a pregătit un coş cu daruri pentru străin pe care îl dădu vizitiului precum şi toate cele cuvenite, în cutiile de lemn cu mânere şi balamale ale boierului. Mulţumirea era reciprocă şi cu bineţele cuvenite despărţirea fu scurtă. Soarele mai avea până la coama muchii, Enache ieşi din curte şi cu sprinteneala caracteristică plecă din nou la livede.Era ultimul an când prunele mergeau la ţuică şi magiun. Anul următor cuptoarele vor înjumătăţi cantitatea de ţuică.

In toamna aceea velniţa a pornit cazanele de fabricat ţuică după primul ger de sfârşit de noiembrie şi nu prea s-au mai oprit până în primăvară. Habele mari din grinzi de stejar geluit, prinse în ţincuri la colţuri erau buricate de prune grase şi vinete. Cu spiritul său econom Enache depozită cea mai mare cantitate de rachiu la odaie, în magazia de piatră ce se zăvora cu poartă grea de fier, acolo unde ţinea şi brânzeturile. Beciul conacului era dedicat celor câteva butoaie cu vin, iar pentru „casă” era un butoiaş de câţiva hectolitri în care se învechia ţuica în magazia conacului. Produsese ţuică aproape cât să dubleze pe cea care o vânduse la târg. Era mulţumit. Nici Marioara nu se mai avea timp să se gândească la cei rămaşi pe Valea Slănicului. Când o apuca dorul lua calul şi se repezea până la ai ei. Niciodată cu mâna goală…

Veselia şi bucuriile tinereţii sunt nestăvilite şi în orice vremuri tinerii caută asemenea prilejuri ducând mai departe povara genetică, instinctuală către preluarea de la adulţi a obiceiurilor, practicilor şi tradiţiilor locurilor atunci când timpul îşi deapănă rosturile într-o normalitate firească, naturală.

Schimbările vin şi trec, rămân ori se depărtează depănarea lor depinzând de ideile, iniţiativele si dorinţele oamenilor ori pur şi simplu de întâmplare. Pentru copiii „grecului” cărora „le cam dăduseră bine tuleile”, treburile din curte şi vânzoleala de la velniţă sau grajduri erau atracţii şi îi găsea prin preajmă. Culesul porumbului aduseră şi primele seri de clacă. Cu fete şi băieţi, cu must înăsprit, turte, gogoşi ori plăcinte, după cum se orânduia, cu porumb fiert laolaltă cu prunele în cazanul în care se distila rachiul. Veselia, cântecele se porneau repede apoi, către sfârşit, Ionică întindea arcuşul, făcea câteva „naţionale” şi sârbe. La lumina felinarelor, umbrele nopţii stăruiau prin colţuri iar bucuria muzicii populare încălzea sufletele tinere îndemnând la dragoste. În una din aceste seri Ionică a tresărit de un gând fugar, surprinzând ochii Sofiţei îndreptaţi spre el.

După Sântul Dumitru, când oile se aduceau la odaie, zilele de clacă se încheiaseră iar locul lor a fost luat de şezători. La torsul lânii, la cusut ii şi fote ori la tricotatul de mână al ciorapilor de lână.Nu erau case anume ci fiecare invita prin viu grai pe cine dorea. Până la lăsatul secului apoape în fiecare seară femei, fete, flăcăi, aleşi pe sprinceană, se „găseau” la şezători.

In familia lui Moise Dodan, existau oarecari temeri că Sofica se cam uită după „băiatul grecului”dar nu se întemeia nici o discuţie serioasă deoarece, cu toate că arăta ispititor, Sofica abia împlinise cincisperzece ani iar Ionică încă nu plecase la armată.

Marioara nu vorbea cu Enache despre isprăvile copiilor pe care-i iubea şi de care se mândrea. Obicieiurile se mai schimbaseră aici, faţă de tinereţea ei, dar vorba îi rămăsese fermă: ”când ai pus ochii, nu te mai întoarce.”

După sărbătorile de iarnă din anul acela zăpezile se topiră mai curând decât în alţi ani iar luna februarie se arătă desăvârşită după zicala din bătrâni ca fiind cea care ferică şi desferică primăvara. Cu zile senine şi călduţe, cu vânt şi ploi reci ori lapoviţă duşmănoasă repezită oblic dinspre munte.

Pe la jumătatea lunii Enache primi de la boier veste despre „arderea conacelor din Moldova de către ţăranii nemulţumiţi”..Rumegă vestea o noapte întreagă fără să spună nimic apoi, către dmineaţă îi zise Marioarei: „cum se împrăştie norii şi e senin ti duci la ai tăi”. O hotărî să afle dacă e vreunul nemulţumit de dijma din toamnă sau dacă e careva care are vreo nevoie,de porumb sau lemne ori altceva. Se duse la registre să mai verifice obligaţiile faţă de cei din Grabicina cu care nu avea multe învoieli şi totdeauna trecuse de la el căci îi ştia colţoşi şi cârcotaşi. Se linişti când termină şi fu mulţumit în sinea lui căci Marioara se hotărâse deja să plece la Mânzălşti, iar el, ca să-şi mai împrăşie grijile se repezi până la primăria din Policiori să discute cu administratorul de la moşia Butculescu. Aici veştile erau alarmante iar satul se perpelea în special ca urmare a incitării la revoltă de către însuşi învăţătorul Iacob Gogan. Localnicii, cu deosebire cei din Plopeasa , alde Samoilă şi Olaru, se întâlneau la cârciumă îşi împărtăşeanu părerile comentând spusele învăţătorului, răspândind în lume nemulţuirile şi provocând nelinişte.

Enache se lămuri repede cum stau lucrurile, struni calul şi se afundă în planuri. Până acasă îşi limpezi gândurile. Dădu ocol prin curte, pe la grajduri, coborî în beci, evaluă siuaţia. Mai întâi îi spuse lui Ionică Dogărescu să pregătească butoiale pentru pritocul de primăvară al vinului pentru boier. Era târziu spre seară când treaba fu terminată. Abia atunci înţelese Ionică dece îi spusese să pună butoaile de treizeci de deca pe drugii căruţei. Înjugă căci se apropia seara şi porni spre odaie. Enache îl opri spunându-i să ia şi un butoiaş mic cu ţuică din butoi . Era un butoi mare de treisute de litri din agud,aproape plin din care boierul lua uneori . Se gândi că altă soluţie nu avea căci nu ştia când vor porni răsculaţii. Lăsase el vorbă să fie anunţat dar paza bună, ferşte primejdia rea. Îşi spuse că dacă nu vin a doua zi va reuşi să înjumătăţească ţuica veche. Se urcă şi el la odaie după ce stabili cu băieţii lui ce să facă. Marioara plecase cu mama sa la Mânzăleşti şi le aştepta a doua zi.

Nimic deosebit în zilele următoare, doar svonuri. Oamenii satului îşi vedeau liniştiţi de curăţirea grădinilor, disfundau şi puneau primele brazde cu legumele de primăvară.

La vreo patru zile după măcinici, într-o dimineaţă umedă şi cu vânt dinspre Penteleu ce aducea bobiţe de măzăriche, Enache primi vestea că la conacul cu tei din capul satului, al boierului Deşliu, sosise o ceată mare de răsculaţi, împreună cu învăţătorul Iacob Gogan, iar administratorul fugise de cu seară la gol, unde avea odaia. Alde Samoilă, Olaru şi Isivoiu din Plopeasa erau în frunte, tunau şi fulgerau iar încercarea învăţătorului de a-i potoli eşuase. Glasurile, fluieratul şi goarna celor opriţi la conac se intensifica pe măsură ce răsculaţii, după spargerea lacătului de la magazie au reperat unul din butoaele de ţuică. Totuşi învăţătorul a reuşit să-i stăpânească şi nu au pus foc , ar fi putut să se extindă la grajdurile vitelor nevinovate.

Enache era dus deja, cu întreaga familie, la odae, cănd gruparea răsculaţilor se apropia de conacul Solacolu. Au găsit totul pustiu, dar pe masa mare din sufragerie se găsea mâncare, -brânză, mămăligă rece, carne de pui friptă şi două sticle mari de ţuică. Spre dezamăirea cetei de răsculaţi butoiul din pivniţă era gol. Unul dintre ei, cu capul înfierbântat de băutură a lovit zdravăn cu muchea toporului, tocul uşii ce dădea în sufragerie, a dat în pereţi şi tavan, au intrat spărgând uşa în magazii. Semnul de pe uşă a rămas neschimbat până în zilele noastre. Strigătele de furie sau de beţie au purtat svonurile repede până la Valea Verzii iar copiii lui Moise Dodan, împreună cu mama lor au fugit, cu alte femei şi copii, pe sub poalele pădurii, spre Valea Dragomirului la capătul satului unde era odaia lui Solacolu. Spaima a fost mare dar s-a potolit repede căci Ionică Dogărescu, omul de la curte, urmărise dintre gărdelniţi, întâmplările de la conac.Povesti pe nerăsuflate totul, apoi plecă înapoi să se convingă. Când fugarii din Căneşti au ajuns în dreptul odăii, Marioara i-a chemat în curte potolindu-i. In curând frământările şi zarva se stinseră. Curajul şi „planurile de luptă” pe care şi le făceau flăcăii fură înlocuite de glumele lui Benone şi Tomiţa, „chisnovaticii satului” după cum însuşi Marioara îi poreclise. Până la urmă către amiază, când măzărichea se potolise iar soarele primăvăratic se furişa printre crengile nucilor, iaşiră toţi în curte încercând să audă ce se întâmplă în vale.Dar veselia luase locul spaimelor şi frământărilor, glumele curgeau, şi de râsete se umplu pădurea. Deşi mai rezervat, după cum îi era firea, cel mai bucuros păre a fi Ionică care nu-şi mai lua ochii de la Sofica. Atunci mamă-sa l-a surprins pe acesta că a îndrăznit să o ia de mănă şi şi-a dat seama că băiatul ei, care mai avea puţin şi pleca la oaste, era iremediabil îndrăgostit.

Spre seară băiatul din curte aduce vestea că ceata răsculaţilor s-a îndestulat de băutură şi s-a întors cu gălăgie la Policiori. A doua zi dimineaţă, un pluton de militari i-a adunat din case, i-a legat pe toţi şi i-a dus la Prefetctura Buzăului, în beciul căreia, alturi de alţi răsculaţi din judeţ au fost bătuţi „la schimb”, multora trăgându-li-se moarte din asta. Învăţătorul s-a ales cu două palme în faţa satului, a fost şi el luat, dus la beci dar eliberat la scurt timp şi transferat obligatoriu la şcoala din Zilişteanca.A lăsat bruma de pământ pe care-l avea, nepoatei sale Elena Gogan şi satului Gura Văii i-a donat o fâşie de teren pe care s-a construit în 1925 şcoala primară. Om harnic şi gospodar Iacob Gogan, domnul Iacovache, cum îl alintau sătenii, îşi va face o gospodărie frumoasă în noua localitate, fiind iubit şi respectat de localnici. Viaţa i se va sfârşi însă trist după război, când comuniştii îl trecură la chiaburi, pentru că avea cazan de fabricat ţuică de tescovină şi trei hectare de vie altoită pe care le îngrijea exemplar. L-au copleşit impozitele, pensia i-a fost oprită şi a trecut la cele veşnice înşelat de „dreptatea vremii”.

Pentru Enache, episodul răzmeriţei a lăsat în urmă o spaimă şi o îngijorare cu care nu se mai întâlnise. Dacă la potopul ce îl determinase să se mute acolo unde îşi dorea, văzuse grija Domnului acum, teama de oameni, de furia şi necredinţa lor, îi sgândăriră cotloanele gândurilor cu cele mai năstruşnice idei. Nu se gândise niciodată la un aşa jaf, fără să poată avea, pe moment, o reacţie pe măsură. Regreta chiar că nu avea o armă, măcar de vânătoare şi îşi reproşa că siguranţa strânsurii din toamnă – ţuica, prunele uscate şi alte asemena – ar fi fost împrăştiate acum dacă nu-şi lua seama să le aducă la odae. Iar dacă răsculaţii ajungeau la odae, ce ar fi făcut. Nu se liniştea de loc cu toate că şi de astă dată norocul îl ajutase dar ce a văzut la conac, în ziua următoare îi înceţoşă mintea tulburându-l. Urmele loviturilor de topor date aiurea-pe pereţi, tavan şi la tocurile uşilor – l-au dus imediat cu gândul la duşumeaua de dulapi sub care avea ascunşi banii. Toată strânsura lui de o viaţă. Preşurile ţesute de nevasta lui cu femeile din sat, în bătătură de lână vopsită cu coajă de nuc, foi de capă, frunze de gutui şi altele- erau murdărite şi deranjate de la locul lor. Podeaua era neatinsă. Doar în magazia mare rămăsese înfipt un topor probabil de la unul care din mânie, din ură sau uitare îl lăsase acolo. Făcu semnul crucii mulţumind lui Dumnezeu. Îi pieri toată greutatea din suflet, mintea i se limpezi, scăpă un oftat de uşurare cu privirea peste umăr îndreptată spre camera lui răvăşită şi ieşi în curte stârnit de sgomotul roţilor şi tropăitul cailor care soseau de la odae, pe caldarâmul din spatele conacului… (va urma)

Articole asemanatoare

• Conspiraţia catastrofelor (3)
• Mos Nicolae (1)

Si, dintr-o data, mi-am amintit de un reportaj despre un fabricant de flasnete, filmat la Giurgiu, care le reamintea bucurestenilor ca Dunarea se afla la doar 50 de km de ei! Brusc, ne-am hotarat…

Drumul era aproape pustiu, iar campurile verzi, stropite din loc in loc cu maci, se plecau in fata vantului care sufla cu putere; soarele se retragea sfios in fata artileriei grele de nori cenusii, care anunta o ploaie zdravana…In cele din urma gasim portul Giurgiu, unde o multime de masini populate cu lume (ca la drive-in cinema mancand inauntru inghetata sau saorme stateau parcate cuminti, ca niste animale dresate, cu botul spre Dunare. Bucurosi ca vom avea parte de o plimbare pe faleza micuta si cocheta, presarata cu pomi si bancute, o ancoram pe YHA intre 2 jipane, cand, ploaia se dezlantuie, cu stropi mari si reci.

Iata cum am descoperit un vapor-restaurant cu specific pescaresc, “Bon Ton” (ulterior aveam sa aflam de la domnul Vali – patronul, aflat intr-un acces de sinceritate, ca pestele fusese cumparat de la Metro din cauza prohibitiei la pescuit, care expira pe 20 mai! NR: doar crapul . Inauntru, muzica buna (Frank Sinatra, Holograf), in surdina, destul de cochet si preturile rezonabile. In plus, am beneficiat si de leganatul pe valurile Dunarii, bonus! Eu am luat un bors de crap si un desert minunat: para glasata umpluta cu branza de vaci si servita cu inghetata, iar Ursi s-a delectat cu o scrumbie (probabil decongelata!) ‘napata’ cu iaurt, ceapa, rosii si patrunjel si, la desert, cu o felie de ananas imbracat intr-o coaja de zahar ars si inghetata. Partea proasta e, ca in timp ce asteptam bucatele, pe sub nasul nostru (mai precis la cativa metri!) a trecut, plutind, o caprioara inecata, lucru frecvent prin partile astea, caci sarise, probabil, din paduricea din apropiere, direct in Dunare! Se pare ca de pe spectaculoasa insula – dupa spusele gazdelor – din amonte de Giurgiu, Cama-Dinu..

Am trait un sentiment de bucurie pura, foarte rar in ultima vreme din cauza multiplelor probleme care nu ne mai dau pace: muzica, leganatul pe apa, ploaia de afara, pestele (preferatul nostru) si malul bulgaresc, inseninat in cele din urma de soarele apusului, au creat o dupa-amiaza perfecta, de neuitat…

P.S. Daca aveti chef de o plimbare de 1h cu vaporasul pe Dunare, capitania Giurgiu va ofera asa ceva sambata si duminica, incepand de la ora 12 pana la 19,30, pentru 8lei/adult si 4lei/copil. Iar daca vreti sa inchiriati vaporasul Callatis pentru o zi, pentru ‘numai’ 820 euro/grup (poate gazdui si 65 de persoane) si o plimbare pana la o insula aflata la vreo 25km, unde se poate sta la plaja, pescuit, gratar (brrrr!), luati legatura cu cumnatul dlui Vali si se rezolva!

Alte articole care te-ar putea interesa

• Tagliatele cu somon afumat (0)
• Filmele de la Bollywood acum pe YouTube (0)
• Internet Explorer pierde teren (0)
• Telepatie, dragoste şi sex (1)
• Falimentul unui stat – viziune prea sumbră oare? (0)