A pornit de la o simpla schita facuta in Paint. Am lucrat pe ea mai mult sau mai putin 2 saptamani in care am ajuns de nenumarate ori in puncte moarte de unde nu mai stiam incotro sa inaintez.

Una peste alta e o metafora a faptului ca dragostea poate lua cateodata o turnura nedorita si de multe ori se ajunge la inevitabilul backstabbing, la lucruri care nu ai dori sa le stii. Niciodata situatia nu e asa cum pare din exterior. Dupa ce “fluturasii” mor lucrurile pot lua oricand alta turnura.

Imi trebuiau 2 personaje pentru care am facut o sedinta foto speciala. Nu stiam cu ce o sa umplu restul imaginii si cum aveam sute de poze cu nori a fost o alegere naturala. Cel mai important era sa se vada forma inimii din centru asa ca am incercat sa o scot in evidenta cu sangele celor doi. Tin minte si ca am stat 4 ore numai sa aliniez fluturii pe jos. Ba erau prea multi, ba prea putini, ba prea rari aici, ba prea densi acolo.

Ultima problema a fost titlul si poemul pe care iar am stat cateva zile fara sa produc nimic utilizabil. Trebuiau sa se potriveasc perfect si dupa cateva foi umplute mi-am dat seama ca am scris doar platitudini.

La un moment dat eram chiar frustrat pe tema asta cand pe un bus catre Cluj randomly mi-a venit titlul. That was it!

Oximoronul “mizerie de lux” imi parea perfect pentru a descrie diferenta dintre ce ar trebui sa fie dragostea si ce iti poate aduce. Mi s-a parut potrivit mai ales vazand situatii asemanatoare peste tot pe langa mine. Deci titlul tinea.
Dupa asta restul a venit de la sine. Tot in noaptea aia am stat tarziu si au aparut si versurile.

Iar mai jos imaginile.

MISERY DELUXE

There came a time when love turned on us,
In spite of how faithful we were
There came a time when the same keys weren’t opening,
The same doors,
There came a time when we took a stroll
On the downside of Perfect.

As we still dance the dance of us,
Dreaming through intermissions
While the blades get sharpened;
Promise me,
That whoever wakes up first,
Will make the kill,
Short and painless.

————————————————-

Sper ca v-a placut mica mea poveste. Over and out.

O sa incep din nou cu clasicul “daca imi zicea cineva”.

Daca imi zicea cineva ca in luna august in 5 zile o sa realizez primul meu videoclip de la 0, dupa ce nu am filmat niciodata, ca o sa il editez cu mana mea desi nu am mai facut-o ever, ca o sa invat un soft special pentru asta, intr-o zi; si ca o sa il termin cu putin inainte de lansare, nu cred ca l-as fi crezut.

Dar, credeti-ma ca exact asa s-a intamplat.

Noroc cu baietii de la M.O.S.S.A.D., oamenii alaturi de care mi-am si inceput “cariera” fotografica, ca o astfel de oportunitate a aparut.
Noi am tot facut poze pana ne-a venit rau, ba in studio, ba in afara, iar cu o luna si ceva inainte m-au anuntat ca au o piesa misto si ca ar fi cazul si pentru mine si pentru ei sa treaca la nivelul urmator. Deci un videoclip. Nu mi se parea cel mai lejer lucru de realizat, sincer, dar era o provocare si cum vroiam sa filmez de ceva vreme am inceput sa rumeg idei. Ne-am intalnit toti am rumegat si mai mult pana a prins totul cat de cat contur.

Asta era cu o seara inainte.

A doua zi dimineata, ne-am intalnit la 8, am baut cafele pe fuga si rapid ne-am afisat la Toroc, lacul sarat de langa Dej. Urmatoarele 9 ore au fost cele in care am filmat majoritatea cadrelor importante si am strans materialul principal pentru editare. Ne-am intors acolo si duminica pentru inca vreo 3 ore si that was it.

Au urmat 4 zile de mancat Final Cut Pro X pe paine, de dimineata pana seara. In ultima noapte m-am intalnit cu Ozy si Nato, am stat pana la 4 in zori sa fim siguri ca totul arata cum isi doresc si apoi am mers undeva sa ne deconectam si sa uitam de noi.

Iar asta a iesit din toata povestea.
HD 1080, full-screen, Neaparat!

Si cateva poze de making-of..

Mersi lui Nicu Ciocan pentru aparatura, Paul, Ozy, Nato, K-Nyne, Levy si nu in ultimul rand Raul.
Over and out!

Cred ca a fost una din putinele sedinte indoor unde m-am putut juca aproape cum am vrut eu cu luminile, spatiul fiind atat de mare, incat am pus in practica toate setupurile ce mi-au trecut prin cap. In principal am fost omul de lumini impreuna cu Nicu, iar dupa ce si-a terminat Laura treaba am facut si noi o mini-sedinta ad-hoc, din care au iesit cateva cadre bune. Am inceput in living si am terminat in dormitor. Care apropo, arata demential.

Initial planuiam sa mergem prin mall si sa facem poze in ipostaze interesante oamenilor ce se plimbau prin zona. Am facut asta o zi intrega, dar cand ne-am dat seama ca nu prindem exact ce ne doream, ne-am mai gandit o data. Din fericire Nicu a venit cu ideea sa ne luam cativa prieteni si sa ii punem in ipostaze mai “controlabile”, in loc sa ne multumim cu ce gasim la fata locului.

I-am invitat pe Cosmin, Dragos, Ioana si Luciana la o tura si am petrecut o zi intreaga plimbandu-ne in sus si-n jos, stanga si-n dreapta, inainte inapoi. Dupa 6 ore cand eram toti varza, am terminat totul intr-o prostitutie pe fast-food la KFC, cu sosul ala de usturoi. Macar rezultatele au fost misto.

Mersi Doriana si celor de mai sus care au facut lucrurile posibile.
Cheers.

Cu Grasu a venit si Mitza de la Agresiv, din “vina” caruia s-a si terminat sedinta in felul in care s-a terminat. : ))
Cel mai mult la Grasu imi place ca e un om relaxat. Are un vibe care se preia. Poti vorbi de la om la om, chiar daca in cazul meu nu il stiam foarte bine. Chestia asta o poti zice despre toti cei din acel anturaj, de la Mitza pana la Bitza, samd.

Anyway, pe final, pentru ca totul sa se termine in mod grandios, dupa ce au plecat baietii, dupa ce au iesit niste poze bestiale, noi restul ne-am dus sa-i impingem unei prietene masina pana intr-o benzinarie, pentru ca ramase fara carburant. Un final potrivit unei zile epice, ce mai.

So, without further ado..

Si cateva behind the scenes.


Cu baietii. De stanga la dreapta, Paul(fratello), Grasu, Ozy, eu si Nicu facea poze.

Era cald afara si seceta mare..

Dam totul, casa iasa pozili.

Daca imi zicea cineva in primavara ca dupa Weekend-ul perfect o sa il am in studio chiar pe omul de la care a pornit totul, sa ii povestesc personal ce si cum s-a intamplat, trebuie sa recunosc ca mi s-ar fi parut un pic SF. Insa daca in aceeasi zi si in acelasi loc ar fi aparut si Bitza, ai putea deja zice ca stelele s-au aliniat, cercul s-a inchis.

Eu pe oamenii astia ii ascult de ani de zile si nu stiu cum sa va zic, dar e foarte misto sa ii intalnesti, datorita unei chestii pe care o faci din pasiune.

Toata sedinta a fost facuta in mega graba, aproximativ 40 de minute, dupa care baietii au plecat la concertele lor de la Cluj Fest. Practic am prins o fereastra si am profitat, frate. Dupa, am mers sa mananc ceva, iar cand am ajuns la festival, iesea Bitza si intra Grasu pe scena.

Si un mic making of..

Inca stau cateodata si ma gandesc la cate chestii s-au intamplat in studioul ala.

O zi bestiala, once again. Over and out.

O sa va povestesc de o experienta ce ar trebui incercata de fiecare, pentru mine un test personal, o trecere la maturitate. Vorbim de bungee jumping si trairea ce numai aruncatul cu capul inainte, in gol, ti-o poate oferi.

Cum as putea sa va explic cum e? Cum as putea sa va arat ca lumea de la 130 de metri, arata altfel? Cum as putea sa va spun ce simti cand bate vantul si acolo sus, cusca ta se misca?
Esti urcat incet. Colivia are un simplu suport pe care stai si inca un cerc din metal cu o deschizatura in fata. Pe acolo sari.
Cele doua sunt prinse intre ele doar cu niste elastice. E atat de simpla incat te intrebi automat daca o sa reziste.

La inceput iti pun harnasamentul, te leaga de picioare, lasa cusca in jos si cand esti pregatit, faci pasul inauntru. It’s make it or break it time.

La urcare am tinut tot timpul privirea in fata. Sentimentul de pericol e atat de puternic incat nu mai prea ai chef sa admiri privelistea, sau sa vezi cum intre tine si pamant trec nori de ceata. Vezi doar cum lucrurile devin din ce in ce mai mici.
Ploua. Ploua asa de tare, era asa de frig, incat mana si maxilarul imi tremurau inca de cand eram jos. Stiam ca tremur. Imi simteam mana inclestata de cercul de metal, cum te tii de ultimul mijloc de siguranta.

Cum pot sa va zic ce iti trece prin minte cand la 130 de metri cusca ta se balangane din cauza rafalelor de vant? Poate nu a fost o idee asa de buna, poate nu trebuia sa urci acolo prins de un fir legat la randul lui de un altul, poate tot mecanismul nu e asa de sigur, poate cablul ce ne tine o sa puste si cadem.

O sa vorbesc un pic despre doua chestii, ce abia atunci mi-am dat seama cat sunt de importante intr-o situatie extrema. Mai ales cand esti o persoana analitica si iti place sa despici firul in zece. Vreau sa vorbesc despre DUBIU si EZITARE.

Cand esti acolo sus iti dai seama ca nu prea mai ai ce face. ORICE analiza, ORICE incercare de a gasi nuante, ORICE derulare de scenarii posibile nu isi mai are rostul. Iti dai seama cat de important e sa ACTIONEZI si sa blochezi orice gand pesimist. Pana la urma tu ai luat decizia sa te arunci de la 137 de metri, impotriva tuturor instinctelor tale. Orice gandesti nu mai poate influenta mersul lucrurilor, asa ca analiza e la fel de inutila ca o corabie fara panze.
Lupta. E o lupta cu tine. Daca accepti ca INDIFERENT ce se intampla e cursul NATURAL al lucrurilor si ca nu mai poti face nimic in legatura cu asta, atingi o stare de serenitate ce numai o situatie extrema ti-o poate da. Elatie..

Planurile sunt facute inainte, cand ai timp de ele. Atunci poti analiza orice varianta, orice scenariu plauzibil, orice consecinta. Odata ce ai luat decizia nu mai e timp de nimic. Stii de ce te afli acolo, stii toate motivele pentru care tu esti in cabina aia.

Trebuie sa fii hotarat. Extrem de hotarat. Trebuie sa ai sentimentul ala pe care numai o victorie dinainte decisa ti-l poate da. Daca nu esti absolut sigur, daca eziti, firicelul acela de dubiu, deasupra unei prapastii se amplifica intr-un monstru. Undeva in sufletul tau, trebuie sa stii, ca ce se intampla e in mersul lucrurilor.

Am urcat cu o fata foarte curajoasa. Mai curajoasa decat multi barbati. A stat in afara custii, prinsa doar de siguranta, pana pe la 80 de metri. Doar ea si golul de dedesubt. Apoi a catarat marginea custii si a intrat inauntru. Nici nu mi-am dat seama ca era in spatele meu, cand a inceput sa imi faca intructajul final. Cat de important e sa te tina cineva de vorba, sa nu te lase singur cu ale tale.
Nu tu trebuie sa iei decizia cand sa sari, altcineva trebuie sa o ia pentru tine. Altfel, nu ai mai sari niciodata. Mi-a zis o singura chestie ce merita retinuta: “Cand esti gata, o sa numar de la trei si la zero o sa zic: Sari! Daca nu faci saltul in momentul ACELA, sansele tale se reduc la ZERO!”. Nimeni nu a sarit la a doua numaratoare.

Cand iti scoate coarda din siguranta si o lasa sa atarne cu toata greutatea ei, simti ca cineva te trage in prapastie.
Iti desclestezi mainile, ti le scoti din spatele tuturor elasticelor pe langa care ti le-ai incolacit. Le aduci inainte. Esti numai tu, deschizatura din fata si prapastia.
E un moment acolo, cand vezi lucrurile doar in esenta lor. Tot ce era de spus, s-a spus, toate detaliile au disparut, stelele s-au aliniat.

Incepe numaratoarea..

Trei, doi, unu si SARI!

Nu pot sa va spun ce simti in cadere. Cum coarda elastica danseaza si fluiera in acelasi timp. Cum se apropie pamantul cu viteza. Cum aerul suiera subtire.
E ca un tunel inter-galactic.

Esti un om sus si altul jos, dupa ce ai facut saltul, de la tine spre tine.

Daca cineva mi-ar fi zis ca in 2010 voi fi fotograful uneia dintre trupele care imi plac cel mai mult, nu l-as fi crezut. Formatia asta si muzica ei au fost atata timp cu mine si in capul meu, incat ce s-a intamplat saptamana trecuta nu a fost nici mai mult, nici mai putin decat un vis devenit realitate.

Am atatea amintiri cu trupa asta inca de pe la 15 ani, practic am crescut cu ei, am prins perioada de glorie cand ascultam albumele pe caseta. Le tineam impreuna cu altele, intr-o cutie pusa deoparte, ca pe niste obiecte pretioase. Stiti si voi cat de valoroasa era muzica dupa revolutie. Nu o gaseai peste tot, si de majoritatea datilor faceai rost de ea pe niste casete contrafacute.

Am fost la concertul lor in 2008 si mi s-a parut demential. In 2010 s-au aliniat stelele si Liviu impreuna cu Iconica, Emagic, Imagistica si multi altii au reusit sa ii faca sa devieze de la traseul lor mondial prin Cluj, mai precis Polus. Era o oportunitate unica.

Pe Liviu il stiu din 2008 si am cu el o relatie speciala. Nu vorbim prea mult, functionam amandoi in regim militar, ne intelegem din priviri. Am avut intotdeauna respect pentru cat de multe poate sa isi ia pe cap fara sa-si piarda controlul, pentru conditiile extreme in care poate functiona, pentru adaptabilitatea lui si dispozitia de a-si atinge telul chiar si cu pretul auto-distrugerii. Incapatanarea in forma pura.

Poate de aia ne intelegem asa bine.

Cand a venit sa anunte ca Iron Maiden vine la Cluj, in stilul clasic, am avut o convorbire scurta:

“Deci, au nevoie de un fotograf?”
“Hehe, **** ****!”, si rade.
Dupa un moment de pauza:
“Sa vedem.”

Trec doua luni si stresul organizatoric incepea sa se simta. Ca si cu orice eveniment mare, il anunti, raspandesti vestea, il promovezi, insa numai pe ultima suta de metri simti feedback-ul, mai ales cand toti isi cumpara bilete in ultima clipa. Pana atunci esti lasat prada dubiilor, presiunii si riscului. E o cale dura fara intoarcere, pe care nu multi o pot indura. Odata ce te-ai aruncat, tii pumnii stransi si speri la ce e mai bun.

Cu putin timp inainte de inceperea lucrarilor la scena primesc vestea ca sunt acreditat fotograf oficial. Extaz in forma pura. Nu stiu daca ati simtit vreodata ca sunteti alesi. Asta era in sufletul meu atunci.
Era unul din acele momente..

A urmat o saptamana legendara. Saptamana dinaintea Concertului.

/ asta e un post lung, asa ca aveti rabdare ca e o intreaga poveste la mijloc. /

ZIUA 1

In prima zi s-a instalat tribuna VIP, care a aparut acolo din practic nimic. E uimitor cat de bine si fara oprire s-au stiut misca oamenii aia, avand in vedere ca lucrarea a inceput la ora 2, iar seara o tribuna de 1000+ locuri era acolo. Mi-as dori oricand sa fac parte dintr-o asemenea echipa. Toti se cunosteau intre ei, stiau exact ce trebuie sa faca, nimeni nu incerca sa scape de indatoriri si pe deasupra nici nu faceau pauza.

ZIUA 2

A doua zi a aparut scena, tot asa pe la amiaza. In cateva ore deja prindea contur. De la ceva camioane pline cu marfa s-a ajuns pana la sfarsitul zilei sa fie amplasat scheletul scenei.

ZIUA 3

Am uitat sa zic, dar in fiecare dimineata ne urcam pe acoperisul de la Polus sa montam o camera ce urma sa inregistreze toata constructia scenei in cele 6 zile. Urmeaza sa fie facut un filmulet time-lapse unde se va vedea pe fast-forward cum se ridica. Inca nu am avut timp de el.

Basically, asta faceam in pozele de mai jos.

Deja din a treia zi, lucrurile au inceput sa aiba un ritm din ce in ce mai rapid. De la ora la ora vedeai ca a mai aparut ceva in peisaj. Inca o data am ramas uimit sa vad cat de bine lucreaza baietii. Profesionisti din toate punctele de vedere.

Arata grandios.

ZIUA 4

In ziua 4, lucrul continua in acelasi ritm infernal.

ZIUA 5

Tot sus pe Polus in ziua de dinaintea show-ului. Am prins cateva zile infernal de calde, bitum-ul de pe acoperis era asa de incins incat trebuia sa te misti continuu ca sa nu friga.



Sound-check-ul si scena era aproape gata.


Era ce sa vezi, nu ma mir de cei cativa trecatori ce s-au oprit sa admire privelistea. Era un pic suprarealist sa vezi asa ceva in parcare la Polus.

Primii rockeri.

Dragos si cu mine mai duceam una alta la productie, cand aparea cate-o urgenta.

ZIUA 6

A venit si ziua finala. Delir total. Oamenii au inceput sa se stranga de dimineata, au dat buzna la 5, au cantat la Cargo si s-au rupt pe Maiden!

Deja cuvintele sunt in plus, pozele vorbesc de la sine.

Vreau sa ii multumesc lui Liviu si echipei Iconica, pentru stresul indurat si faptului ca au creat o oportunitate unica, la Cluj. Stiu ei asta.

Pentru toti ceilalti ROCK ON!

V-o prezint pe Ioana, cea care a acceptat provocarea fara sa ne cunoasca macar. Ne-am intalnit la studio si dupa jumatate de ora ne intelegeam brici. Cateodata, in unele sedinte apare o problema destul de rara. Ies foarte, foarte multe cadre bune, in cazul de fata aproximativ 50. Nici nu stiti cat de greu am renuntat la unele, in selectia finala, pentru ca nu se potriveau temei.

Sedinta asta e despre frumusete perfecta si ce se poate ascunde uneori dupa ea. Intalnesti oameni si oameni, oameni ce arata ireprosabil, oameni cu trasaturi ideale, oameni gretosi carora le stragi mana si nu vrei sa o fi facut vreodata.

Frumusetea e un privilegiu cu o nota de plata.

Piesa ce se potriveste perfect.

marlyn manson coma white

Mersi Ioana, Nicu pentru o sedinta excelenta.

Cheers.

Nicu a venit iar cu o propunere, noroc cu el. O prietena Laura era de putin timp oras, stia sa faca make-up si vroia sa faca niste poze. In plus avea niste prietene gata sa ii fie modele(Olimpia si Vero) si peste toate astea o locatie absolut bestiala la dispozitie. Un atelier de pictura.

Am tras acolo cateva ore, iar pe final lucrurile au luat-o razna. Dintr-o data pe cat de obositi eram, toti cei ce nu erau in fata camerei aveau idei. Ba cum sa stea modelul, ba ca putem folosi si un tablou, ba mai bine esarfa si materialul ala. Pana si Vero a intarziat la o prima intalnire cu un tip doar pentru ca am insistat eu sa mai incercam o postura. Am tras linie cand ultimul model era atat de low battery incat abia mai vorbea sau misca. Apropo de lucruri duse la extrem.

Totul a inceput linistit si s-a terminat intr-un dezmat total. Primele poze sunt chiar cuminti.

Meet the black widow.

O vaduva veritabila incearca intotdeauna sa iti puna ceva in pahar cand nu esti cu ochii pe ea.

Urmeaza poza mea favorita din toata sedinta si motivul pentru care Vero a intarziat.

A urmat randul Olimpiei sa fie model pana la epuizare. Aveam un material lucios la indemana asa ca am experimentat cu el pana la refuz.

Meet the little mermaid.

Intotdeauna am crezut ca o femeie poarta in ea toate sufletele celor pe care i-a cucerit. Poza de mai jos incearca sa ilustreze exact chestia asta.

Desi erau oameni pe care i-am vazut prima oara, atmosfera a fost beton. Cateva behind the scenes.

Meet “the angel face”.

Tin minte ca am fost si eu sub materialul ala, pentru cateva cadre. Era sufocant, dar mergea o tigara.

Mersi Laura, Nicu, Vero, Cosmin si Olimpia. Inca o seara legendara, as usual.

Major Turnoff, over and out.