Ajunşi în dreptul lui, un claxon scurt şi o întrebare: “Hotărăşte-te, frate, pe care bandă stai?“. Şmecherul o calcă şi trage de volan stînga, mai să ne lovească. Doamna mea frînează uşor, îl lasă pe dobitoc să se bage. Dobitocul frînează brusc. Am mai avut un caz în care un şmecher, angajat al Poliţiei Române, a coborît din maşină şi-a cărat pumni Polo-ului pe care-l plătim lună de lună. De data asta, nu l-am mai aşteptat, am scos telefonul şi-am format 112.

Ghici, ce? Dacă ai CLK Kompressor, asta nu înseamnă că o ai suficient de mare să cobori din maşină. Aşa că arăboiul nostru, după ce a frînat, n-a mai avut tupeul să coboare. Şi-a călcat-o la primul verde şi, cu cîţiva metri înainte de a intra în pasaj, a tras dreapta de volan şi a ocolit. Nu care cumva să dea nas în nas cu poliţiştii de la Rutieră, cărora tocmai le dictam numărul de înmatriculare.

Nu cred că-l vor prinde prea curînd. Dar genul ăsta de indivizi, care se cred mai şmecheri decît restul lumii, doar pentru că şi-au luat un merţan la mîna a paişpea, mă fac, încet-încet, să ajung să generalizez. Dacă eşti un împuţit cu merţan, asta nu te face cu nimic mai bun. Iar dacă ai avut bani să-ţi iei un sehaş, asta nu înseamnă că o ai mai mare. Maşina, zic. Mai ales dacă tragi dreapta de volan în ultima clipă.

Jegurile astea umane, care se cred mai presus de orice, ne fac pe noi, publicul larg, să-i urîm. Nu pe toţi, dar pe marea lor majoritate. Şi aşa cum eu îl detest pe arăboiul care s-a crezut mai şmecher, dar pe care nu l-au ţinut chiloţii să dea nas în nas cu poliţiştii de la Rutieră pe undeva pe la Obor, tot aşa, alţi români îi detestă pe ţigani, pe arabi sau pe orice alţi străini care se cred mai importanţi decît sînt. De la cazuri izolate la generalizare nu e decît un pas. Dar e suficient.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Cum o să devin xenofob

În primul rînd, IE6 nu e în stare să citească nici măcar toate proprietăţile din CSS 2.0. Asta în condiţiile în care se vorbeşte tot mai mult – cine e interesat, ştie – de implementarea HTML5 şi CSS 3. Practic, ca dezvoltator, eşti obligat să creezi două site-uri (mă rog, exagerez, dar cînd te apuci să scrii două fişiere CSS, unul pentru IE6, unul pentru celelalte browsere, cam asta faci). Eu am renunţat de mult să mai acord asistenţă pentru IE6 pentru simplul motiv că nu e fezabil. E un browser mort pe care îl mai ţin pe masă, în sicriu, doar corporaţiile.

“Ştim că-i nasol, da’ e browserul agreat la nivel de companie“, cam asta e scuza pretutindeni. Sînt curios cine ia deciziile astea. În primul rînd, cu un browser creat în 2001, care nu e în stare să citească toate proprietăţile CSS, experienţa utilizatorului pe un site e ca şi inexistentă. Îar dacă punem la socoteală că nu ştie nici măcar să citească nişte chestii mărunte, precum jQuery, dar îţi livrează de cinci ori aceeaşi eroare, cum că e o problemă cu codul javascript (asta din cauză că n-a adoptat toate standardele la momentul la care a fost creat), îţi vine să iei calculatorul şi să dai cu el de pămînt.

Era Frontpage-ului din pachetul MS Office s-a dus acum multă vreme. Nu cred că mai are nimeni răbdare să creeze tabele (vorba unui banc, “td, td”) cînd e mult mai simplu să faci nişte div-uri. Iar dacă mai adaugi că IE6 e moartea pasiunii, nu înţeleg cine şi, mai ales, de ce ia decizia de a păstra – în companii, cel puţin – un browser învechit pe care nu funcţionează o grămadă de aplicaţii aproape indispensabile. Presupun că regula nu vine de la departamentul IT – orice IT-ist întreg la minte ar urla de nervi la vederea IE6. Însă nu pricep motivele. Nu poate fi vorba de “browserele noi sînt mai vulnerabile la viruşi“, e cel puţin stupid.

Şi-atunci, mă gîndesc eu, de unde ar putea să vină soluţia? De la Microsoft, cred eu. Îmi închipui că n-o lua chiar atît de mult timp să creeze un update pentru sistemele de operare mai vechi, unul care să nu întrebe dacă vrei, ci să facă direct, cu forţa, upgrade browserului. Mai ales că Microsoft urmează să lanseze IE10. Sau, dacă nu un update, măcar să iasă Bill Gates cu o declaraţie: “Nu mai folosiţi IE6, îl declarăm mort, îngropaţi-l şi voi! Noi l-am îngropat de cinci ani deja!“.

E frustrant. Zău, e frustrant şi te duce la exasperare. Disperi în faţa calculatorului încercînd să “repari” ceea ce nu trebuie să repari. O să murim şi tot vor exista 10% utilizatori de IE6 pentru care o să trebuiască să “reparăm” CSS-urile, c-aşa zice clientul de 70 de ani, care n-a auzit de update-uri sau de alte browsere.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Internet Explorer 6 e mort. Îl îngropăm şi noi sau mai aşteptăm pînă-n 2101?

Acum, dacă nu s-ar fi conectat la baza de date, primeam o eroare mare cît toată pagina prin care eram anunţat: “Unable to connect to database”, însă din ce se vede în imagine, se conectează liniştit. Plus, în momentele în care în Dashboard îmi afişează ce se vede mai sus, dacă în momentul ăla intră cineva pe blog, apare eroarea “404 not found: The page you are looking for no longer exists”. Ceea ce e, desigur, stupid. Acum, fie am făcut eu ceva greşit pe undeva, atunci cînd am mutat blogul, fie trebuie să existe vreun bug în WordPress, pe undeva. Culmea e că înainte de a mă muta nu păţeam nimic. Şi mai nasol e că în logurile de pe server nu se vede vreo deconectare de la SQL şi nici vreo activitate deosebită.

Ca idee, încă folosesc WP Super-Cache, însă nu cred că are-a face cu drop-ul fişierului de cache (dacă n-a avut pîn-acum…). Ba am mai reuşit şi performanţa de a le extermina nervii băieţilor de la Webfactor, care s-au săturat într-atît de mine, încît mi-au migrat contul de hosting pe serverul cel mai recent instalat. Ieri, toată ziua, a mers bine. Azi dimineaţă, hop eroarea de mai sus. Din nou. Are cineva idee de la ce o fi? Mă apuc să export şi să import din nou conţinutul din SQL? Ce mama naibii să-i mai fac? Să fie clar, de la hosting nu e. Mai am un cont (al meu) la Webfactor şi merge liniştit, fără nici o problemă. Şi mai am un termen de comparaţie: blogul lui Dan Popa, care e ţinut tot de Webfactor, şi care n-are nici pe naiba. Prin urmare, problema e de la WP-ul meu. Dar de unde, mai exact, şi cum se rezolva?

A mai păţit careva ceva similar? Dacă rezolv problema asta, dau o îngheţată.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
O problemă de WordPress şi SQL. Caut ajutor

1. Reangajarea obligatorie a pensionarilor pentru a putea finaliza marile realizări începute în Epoca de Aur: Canalul Dunăre – Marea Neagră, Dunăre – Bucureşti, construcţia unei noi Case a Poporului etc.

2. Impozitarea consumului de hîrtie igienică în funcţie de straturi. În aşa vremuri căcăcioase, nu se poate trece cu vederea un asemenea potenţial. Cei care nu mănîncă nimic şi, în consecinţă, nu “produc”, vor plăti un impozit forfetar.

3. Taxa pe aer la un nivel de 0,04 euro/mc consumat. Numărul de metri cubi consumaţi va fi stabilit de către specialiştii Guvernului, împreună cu medicii de familie, în funcţie de capacitatea pulmonară a fiecărei persoane. Astmaticii au reducere de la 25% pîna la 100% în cazul în care se opresc din respirat mai mult de 15 minute.

4. Impozitarea pe kilogram. Orice român peste 35 de kg este un “gras nesimţit”, pe principiul lui Băsescu: “slăbuţul îl duce în spate pe cel gras”.

5. Taxa pe flatulaţie, că prea s-au obişnuit românii să-şi dea aere. Se vor monta detectoare la fundul fiecărui contribuabil. Acestea vor înregistra numărul flatulenţelor, intensitatea sunetului, intensitatea mirosului. Taxa va adăuga 19% la factura de gaz şi va fi obligatorie la fel ca taxa “radio – TV” de pe factura de curent.

6. Taxa pe a doua limbă vorbită. Daca au bani şi timp să înveţe o altă limbă în afară de română, să le fie ruşine şi să plătească pentru asta, pentru că sigur o fac intenţionat, să poată pleca din ţară. Taxa va fi de 50% din valoarea totală a alocaţiei pe care a primit-o persoana respectivă, de la stat, pînă la vîrsta de 18 ani. Sînt scutiţi de taxă ungurii din Harghita, Covasna şi Mureş, deoarece ei oricum nu ştiu decît maghiara, deci nu se pune problema că ar şti mai mult de o limbă.

7. Orice bărbat care are mai mult de 124.899 de fire de păr va plăti o taxă pe fir de păr calculată astfel: 10 euro/1.000 fire de păr. Peste 20.000 de fire în plus: se va considera ca ai un alt cap şi se va impozita dublu. Cei cu chelie proeminenta şi/sau cu şuviţă peste chelie sînt scutiţi.

8. Persoanele care îşi rod unghiile vor achita TVA, ce va fi calculat la 100 de grame de unghii, la un preţ care va fi stabilit de către guvern, deoarece consumă un aliment şi e normal să plătească.

9. Persoanele cu dezabilităţi care umblă în cărucioare pe străzi (“scaune electrice”, conform d-şoarei Elena Băsescu) vor achita taxa de drum, la fel ca orice autovehicul. Cei care nu au cărucioare electrice, ci din acelea împinse de o persoană (însoţitor cu retribuţia micşorată cu 15%), vor plăti “taxa de atelaj împins/tras de animal de povară” (bou/vacă, în cazul nostru). Dacă vor fi prinşi cu taxa neplătită, căruciorul va fi confiscat, iar aceştia vor fi trimişi acasă pe jos.

10. Taxa de caldură pentru vară, deoarece orice cetăţean care ţine geamul deschis primeşte gratuit încălzire prin bunăvoinţa Sfîntului Guvern şi nu este normal. Astfel, pentru fiecare geam deschis vara, la temperaturi de peste 18 grade, se va plati o “taxa de geam deschis” în valoare de 12 euro/geam. La mai mult de 3 geamuri deschise se va considera a doua casă şi se va impozita dublu. Pentru geamurile închise va fi acordată o reducere de 50%, dar numai în condiţiile în care temperatura nu depăşeşte 24 de grade.

11. Sugarii şi bebeluşii care folosesc pamperşi (nesimţiţii!) vor plăti o taxă de poluare în funcţie de gradul de periculozitate pe care îl prezintă fiecare din reziduurile acumulate în scutec. Pentru stabilirea gradului de periculozitate în care se încadrează fiecare bebeluş, se vor trimite obligatoriu, pentru fiecare copil între 0 şi 2 ani, mostre din “produsul” rezultat şi acumulat în pamperşi la sediul Guvernului, pentru a fi analizate. Ulterior, fiecare părinte va primi acasă o declaraţie de impozitare pe care completa şi cu care se va prezenta la la cea mai apropiată agenţie CEC pentru a o achita în termen de 24 de ore.

12. Şi, nu în ultimul rînd, taxa pe prostie, că încă mai sîntem atît de proşti să-i răbdăm în timp ce-şi bat joc de noi.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Sugestii de taxe şi impozite pentru Guvernul României

Îi spun, cu frumosul, să-şi mute cuibuşorul de vărsat lichidul auriu pe gît în altă parte, mai ales dacă intenţionează să-şi verse şi alte lichide, din aceeaşi gamă de culori, în gangul prin care trec zilnic. Printre frecvenţa de două hîcuri la cinci secunde, îmi răspunde că el nu urmează să împută locul şi mai rău decît deja duhneşte, ci doar stă şi-şi bea liniştit berea din petul de un litru de Neumarkt, parcă special creat pentru indivizi din tagma asta.

Sigur, nu e prima oară cînd dau peste astfel de specimene pentru care nesimţirea e o stare de spirit. Ultima oară, în acelaşi loc, de data asta nu la orele 22.30, ci chiar în miezul zilei, am întrebat două dom’şoare stilate cu mult fuchsia şi tocuri de jumătate de metru, dacă nu cumva există prin zonă o budă publică. În fond, una dintre ele se aşezase pe vine, mai avea cîteva secunde şi-şi dădea jos chiloţii, iar cealaltă ţinea de şase, nu care cumva să-i facă cu ochiul vreun beţivan din zonă.

Mi-au răspuns în cor, printr-o hlizeală zgomotoasă, de parcă eu aş fi glumit. Pot să înţeleg într-o oarecare măsură nesimţirea, m-am obişnuit cu ea, dar mi-e mult mai greu să pricep neruşinarea. Căci dom’şoarele, fără doar şi poate, n-au schiţat nici măcar o privire aplecată spre pămînt, măcar de jenă că un bărbat le-a surprins înainte de a se pişa în mijlocul drumului, ca nişte vaci pe un drum de ţară, în timp ce sînt mînate de la păscut către grajdul din fundul curţii.

Pe beţivanul de aseară, mascul feroce, îl apucase un mic chef de scandal. Probabil de la alcoolul îngurgitat cu-atîta poftă. S-a întors în profil, pregătindu-şi mîna dreaptă să mă lovească de la doi metri distanţă. Mi-ar fi fost uşor să fac doi paşi spre el, să-i pun o piedică şi să-i azvîrl două şuturi în coaste. În fond, prostia ar trebui pedepsită prin lege. În schimb, am scos telefonul din buzunar şi i-am spus să se care, pînă nu-mi răspunde poliţia. S-a uitat lung la mine, nu care cumva să-l mint şi, cînd a văzut că insist, şi-a luat tălpăşiţa, probabil spre ganguri mai puţin circulate.

Dacă aş ţine morţiş să le găsesc scuze, aş zice că nu-i ţin rinichii să meargă pînă-n casă. În fond, nu beau la cîrciumă, ci cumpără alcool de la magazinul de lîngă. Dar nu pot. Şi, mai ales, nu vreau să le găsesc scuze. Mai ales atunci cînd oameni întregi la minte, în miezul zilei, fără să fi băut strop de alcool, se opresc în acelaşi gang. Pentru acelaşi motiv. Îmi propusesem, la un moment dat, cînd îi mai văd, să-i împing cu putere, să dea cu capul de zid şi să-şi ude pantolonii de la un cap la altul. Dar are sens? Oricum nu se învaţă minte.

M-a întrebat ce-mi pasă, că doar nu locuieşte nimeni acolo. L-am întrebat dacă i-ar conveni să mă piş şi eu, de cinci ori pe zi, în mijlocul sufrageriei lui, să-l văd cum se simte cînd putoarea îi mută nasul din loc. A strîmbat din nas, vădit deranjat de imagine, ca şi cum ar fi vizualizat pe cineva pîngărindu-i casa. Nu i-a convenit. Pentru el, asta înseamnă “chemarea naturii”. Pentru mine, “chemarea naturii” în mijlocul drumului înseamnă întoarcerea în epoca de piatră. Sîntem pe drumul cel bun, ce să zic?

Din păcate, sînt un optimist. Şi-o să sper multă vreme că românul se va autoeduca şi va pricepe, la un moment dat, că viaţa de rahat pe care-o duce are drept cauze modul în care se comportă. În fond, Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi pune-n traistă, iar dacă eşti dobitoc, nu te-aştepta să-ţi dea statul de mîncare. Dar, pînă la urmă, vorba reclamei: “N-ai cu cine, bă, n-ai cu cine!”

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Pînă unde poate merge nesimţirea?

Cum se vede subiectiv.ro pe un HTC Touch Pro

UPDATE: S-a vîndut :)

Îmi scot la vînzare HTC-ul personal. E luat în mai 2009, mai are încă un an de garanţie, telefonul este într-o stare impecabilă, excelentă etc. Se vinde cu tot cu card de memorie de 4 GB (care conţine si kit-ul de instalare iGo My Way 8 pentru GPS – apropo, funcţional si extrem de util, mai ales dacă eşti la volan -, soft de backup, soft de instant messaging pentru pasionaţii de YM -, Core Player ca video player pentru fisiere .avi etc.), hands-free si cu adaptor microUSB pentru casti de iPod plus o husă din piele de aici. Preţul este de 700 RON.

Nu mă interesează schimburi, nu scad din preţ, oricum îl dau mult mai ieftin decît media. Telefonul este sănătos, n-are nici o bubă, ba chiar are display nou, dacă era curios cineva de ce-l vînd. Deşi mi-e drag, îl dau pentru că vreau să-mi iau un HTC Desire (diferenţa pînă la 1.700 RON o pun eu). Preţul cel mai mic, în magazinele româneşti, este de 1.000 de lei (deşi nu prea-mi vine a crede, uitîndu-mă la cîtă diferenţă e între primul şi al doilea preţ). E un telefon căruia am reuşit să-i fac mai multă reclamă decît oricărui alt produs electronic, îşi face treaba extrem de bine şi îşi merită banii cu vîrf şi îndesat.

ROM-ul (softul propriu şi sistemul de operare – Windows Mobile 6.1) e updatat toamna trecută şi, de atunci, n-am mai primit nici o eroare şi nici n-a trebuit să-l resetez. Sincronizarea cu GMail e fantastică, atît pe partea de push e- mail, cît şi pe partea de contacte şi calendar. De altfel, am ras complet agenda telefonului (ba chiar şi pe cea a SIM-ului) şi folosesc agenda din GMail atît pentru mail-uri, cît şi pentru numere de telefon. Mai multe detalii despre ce ştie telefonul, în anunţul de pe okazii.ro. Cine e interesat să-l cumpere, mail la subiectiv@gmail.com.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Vînd HTC Touch Pro (în garanţie). Foarte ieftin

Vezi şi prima şi a doua parte.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Dacă nu ştii să faci un grafic economic…

Drumul de noroi

E neras de săptămâni. Părul şi-l ţine ferit de rigoarea unui piaptăn. Bătrâneţea i s-a urcat în spate şi-l apasă. De ochi nu i s-a atins. Îi mustesc încă de viaţă. Păstrează în ei lumina care curge peste păduri şi fâneţe. Cred că numai pentru lumina asta a revenit aici, în satul al cărui duh a pierit cu zeci de ani în urmă. Se uită peste dealuri, spre Vizma, spre Bruznic şi Bara. Din toate părţile ne copleşeşte clorofila. Priveliştea pare suspendată de nişte raze limpezi ca picturile medievale. “Moş Şera, nu-i prea mult noroi în raiul dumitale”? Surâde. “Ba da, ne mănâncă noroiul, iar când se usucă pământul, ne mănâncă puricii”.

Exodul

Îmi vorbeşte despre nişte purici care se înmulţesc şi zac în ţărâna uscată. Cum prind picior de om sau de dobitoc sar şi-l chinuie cu înţepăturile lor ticăloase. Am noroc: e vremea noroiului şi nu risc să fiu anemiat de mărunţii vampiri ai Spatei. Bătrânul se sprijină de colţul casei aproape dărăpănate. A căzut tencuiala pe alocuri şi se văd bârnele sfredelite de carii. În fereastră, câteva ghiceve cu muşcate roşii. Le-a adus nevasta lui, tanti Florica, din Ghiroda, o comună mare lângă Timişoara. Acolo s-au aşezat ei după ce au părăsit Spata, cu mulţi ani în urmă. Satul s-a pustiit atunci repede.

Ţăranii şi-au încărcat în camioane şi cărămizile şi grinzile caselor desfăcute bucată cu bucată. S-au dus unde le-a venit mai bine, în satele mari din câmpie, în Lugoj şi Timişoara, să muncească prin fabrici ca să aibă copiii lor o viaţă mai uşoară. Mirajul oraşului, CAP-ul, izolarea şi nămolul au stins suflarea Spatei. Pe vetrele fostelor case au crescut ierburi şi tufişuri. Abia recunoşti că aici au trăit cândva aproape o sută de familii. Destinul le-a risipit pe toate. Au lăsat numai oasele morţilor într-un cimitir cotropit mai târziu de buruieni şi arburşti sălbatici.

Cimitirul e un crâng cu nişte cruci de lemn putrezit răsturnate prin tufişuri. Aici zac toţi acei care odinioară făcuseră din satul lor o grădină. Munceau pământul cu boii, ţineau stupi, îngrăşau porci în pădurea cu ghindă şi nu le păsa că trăiau izolaţi într-un vârf de deal: lumea lor le era de ajuns. Apoi a năvălit comunismul, i-a lăsat fără boi şi fără ţarini, le-a băgat pe gât CAP-ul şi lumea lor a luat-o la vale. Au rămas cu timpul numai câteva case ruinate, o biserică părăginită şi clădirea şcolii şi a căminului cultural cu acoperişul prăbuşit pe jumătate.

Căminul cultural? Nu, doar cloacă pentru purici

Familia Şera Nicolini a plecat printre ultimele. Nu o lăsa inima să se rupă de satul tinereţii. Aveau copilul la şcoală şi nu mai rămăseseră decât doi elevi. Nu mai era de trăit în Spata. Au încărcat totul în camion şi s-au dus şi ei. Şi-au construit casă nouă lângă Timişoara. Pe băiat l-au transferat la o şcoală în oraş. Bărbatul şi-a găsit de lucru la un depozit frigorific. A muncit zi de zi la –10 grade C, stivuind cu un utilaj carcase de porc pentru export. Soţia lui a nimerit mai bine, la cofetăria Macul Roşu, apoi femeie de serviciu la o farmacie.

Înapoi sub cerul Spatei

După revoluţie, în anii aceia clocotind de speranţe, bărbatul şi-a anunţat familia că se întoarce. Împlinise 50 de ani, iar serviciul friguros îi mânca sănătatea. Spata l-a ispitit cu peisajele ei şi cu promisiunea libertăţii. A fost ca un vis care s-a ivit din trecut şi l-a învăluit. Puterea acelui vis l-a adus pe Şera înapoi. În noroaie şi în mijlocul puricilor. Vecin cu biserica ruinată şi cu şcoala gata să cadă. Un singuratic într-o casă şubrezită de vreme, în marginea unui drum bântuit iarna de lupi şi poate de sufletele celor sosiţi de pe lumea cealaltă să-şi plângă satul înghiţit de sălbăticie.

Moş Sera şi tanti Florica

Tanti Florica a refuzat, la început, să-l urmeze. Venea însă de două ori pe lună să-i gătească şi să îngrijească mormintele părinţilor ei. Visa noaptea că aluneca dealul cu cimitir cu tot şi oasele morţilor se împrăştiau peste tot. Abia aştepta să vină sâmbăta, să se urce în tren şi apoi să răzbească prin noroaie ca să vadă că nu s-a mişcat nimic, decât că poate a mai căzut o cruce sau ierburile sunt şi mai înalte. O înfiora ce mai rămăsese din Spata, satul pe care îl părăsise cu ochii în lacrimi. În final însă a acceptat şi a rămas.

Au vaci multe, vreo 200 de oi şi o ciurdă de porci. Prea multe animale pentru puterile lor. E ambiţia lui Moş Şera. A vrut să fie fermier, să îşi facă singur program. Nici nu a mai aşteptat pensia. S-a mutat în casa socrului său, una dintre puţinele care au rezistat exodului, fiindcă locatarul nu a vrut să plece. A închis ochii aici, sub cerul Spatei. Moş Şera i-a luat locul. Tanti Florica nu-l iartă că a adus-o iar în singurătatea asta. Se obişnuise la oraş, îi plăcea acolo. I s-a făcut milă de bărbatul ei şi a venit să trăiască alături de el în mizeria pe care frumuseţea dealurilor nu o fac mai suportabilă.

Femeia mă priveşte prin lentilele ochelarilor cu nişte ochi albaştri şi obosiţi, aproape resemnaţi. Sufletul îi e însă neîmpăcat, aproape în fiecare zi îşi ceartă bărbatul. “Mi-o părut rău când am plecat şi acum îmi pare şi mai rău că m-am întors. E muncă multă şi noi suntem bătrâni şi slabi. Nu mai e pentru noi viaţa asta aici. El nu vrea să mai vindem din oi, din vaci. Vrea multe animale, dar nu vede că nu mai suntem în stare. Ce mai caut eu aici? De ce m-am întors?”. Strigă la vaci, dar parcă ar vrea ca vacile şi oile şi porcii să fugă şi să dispară, iar ea să se trezească în casa din Ghiroda, ca dintr-un coşmar. Satul tinereţii ei a dispărut, nu-l mai găseşte decât în memorie, într-un roi de amintiri luminoase. Spata de acum e un sat fantomatic, un loc dezolant şi vitreg pentru o familie care a vrut să întoarcă timpul, să fie ca altădată.

Au venit doi bărbaţi din Bruznic, cu căruţa peste dealuri, să castreze porcii şi, în câteva minute, liniştea se face ferfeniţă. Porcii se zbat în noroi să scape din strânsoarea funiilor şi a braţelor şi ţipă ca în infern. Singura lor şansă ar fi să smulgă prunii de care sunt legaţi şi să zboare până la norii ăia frumoşi a căror umbră curge lin peste păşuni. Bisturiul taie însă precis şi masculinitatea lor se revarsă într-un castron de tablă. Mâinile femeii erau obişnuite să ţină tăvile cu amandine şi savarine.

Când ţipetele porcilor încetează, îi aud reproşurile stimulate probabil şi de prezenţa mea, martor indezirabil al traiului lor primitiv. “Moş Şera, nu toată lumea-i mulţumită de raiul dumitale!”. “O să-i dau drumul, o las să plece la Ghiroda, dar să ştii că pe mine tot aici mă găseşti. Nevastă-mea a fost cea mai frumoasă fată din Spata. Eu sunt de loc din Vizma, e pe dealul celălalt spre apus. Am iubit-o pe Florica de când am văzut-o şi am vrut să mă însor cu ea şi să trăiesc în Spata că am iubit şi satul ăsta mai mult decât Vizma unde m-am născut. Acum ei nu-i mai place, dar uite aerul ăsta nu-l mai găsesc nicăieri”.

Un singur lucru îl necăjeşte cu adevărat. Nu mai are puşcă. S-a întors în Spata cu arma pe umăr. Îl făcea să se simtă puternic în nopţile singuratice de iarnă când haitele de lupi urlau în apropierea casei. Vara trecută, nişte ciobani tineri au băgat oile în grădinile sale. I-a somat să plece. S-au înjurat. S-au ameninţat. De frică, a tras. Glonţul s-a topit în aer. Văzând că nu-i de glumă, ciobanii s-au retras. L-au reclamat la poliţie. Bătrânul a scăpat de proces, dar a rămas fără puşcă. I-au confiscat-o poliţiştii şi nu a reuşit să o mai recupereze. Scrie petiţii către diverse instituţii din Timişoara şi Bucureşti. Are autorizaţie de port armă. A tras în aer. A vrut, zice, numai să-i sperie, să nu se apropie cu bâtele. Spata nu-i nici pe departe un fief al bătrâneţilor liniştite.

Valea oilor

Câţiva oieri din Sibiu au pus ochii cu ani în urmă pe Spata pustiită. Au cumpărat cele câteva case care cu chiu cu vai mai stăteau în picioare şi zeci de hectare de păşune. Familia Vonica din Poiana Sibiului s-a aşezat prima, încă de pe vremea CAP-ului, apoi au venit jinarii, familiile Sterp şi Dragomir. Un italian a cumpărat vreo 200 de hectare, a semănat în primul an porumb şi grâu, apoi nu l-a mai văzut nimeni. Spata s-a transformat într-un conglomerat de târle. Toată valea pînă spre câmpie e sub dominaţia turmelor. Spata a ajuns o foarte productivă fabrică de telemea. Un cordon de brânză leagă Spata de Bucureşti.

Porcii mişună şi scurmă prin centrul fostului sat. O scroafă coboară pe scara de beton dintr-o cameră a clădirii care a fost cândva şcoală şi cămin cultural. Acolo e acum coteţul ei. Acolo sălăşluieşte una dintre coloniile acelea de purici înfricoşători de care pomenea moş Şera. Peste drum e biserica. Vârful turnului s-a prăbuşit. Într-o firidă vegetează un copăcel. Sfânta liturghie nu se mai ţine de multă vreme. Naosul arată ca o magazie părăsită. Clopotul a fost transportat la o biserica dintr-un sat din apropierea Lugojului. Pentru cine să mai bată şi cine să mai tragă de funii? La sărbători, oierii se duc în satele lor din Munţii Cindrelului. Aici nu-i casa lor şi sufletul lor nu-i legat de aceste locuri. Aici e numai păşunea pentru oile de pe urma cărora câştigă bani să aibă în Mărginime case mari şi bine întreţinute. Fără ei, sălbăticia ar fi cotropit definitiv vatra fostului sat.

Acum, e o forfotă continuă de animale şi tractoare. Puţin după prânz, un băietan îşi mână turma spre sat. Ascultă muzică de pe un telefon mobil ţinându-şi o galenă înfiptă în urechea dreaptă. Dă comenzi unui câine boitar care se repede spre oile rebele. Trecem pe drumul dintre fosta şcoală şi biserica părăsită. Ajungem la familia ciobănaşului: o mamă cu patru copii, cel mai mare abia a împlinit 20 de ani. Stau în casa unui fost gospodar din sat. Magazia s-a umplut cu putini cu brânză, sub şopron se înghesuie câţiva viţei. Femeia mă invită în casă. E vorbăreaţă şi prietenoasă. Îmi aduce un teanc cu poze. Îmi arată casa lor din Jina. E din cărămidă, cu două etaje. Înainte să vină aici, câştigau bani din comerţul cu brânză. Au vândut ani buni în Piaţa Delfinului. Apoi, soţul ei a hotărât să se stabilească în Spata şi să ţină oi.

Cel mai frumos miel

Au cumpărat casa asta cu acareturi şi 20 de hectare de teren. Bărbatul i s-a dus cu ceva treburi la Jina. Pe drum, a făcut infarct. Avea 43 de ani. Lenuţa Sterp a rămas să îşi trăiască văduvia în noroaiele Spatei. La casa din Jina nu au mai lucrat nimic. A rămas aşa ca în fotografie, netencuită. Cu banii câştigaţi din vânzarea brânzei mai repară acareturile de aici. Au 160 de oi, vaci, porci, orătănii, o grădină cu zarzavaturi şi un tractor cu ajutorul căruia răzbesc prin noroaie. Drumul de la Bara până la Spata se preface după fiecare ploaie într-un fluviu de noroi frământat de copite şi roţi. Noroiul ăsta ar descuraja şi o armată. Dacă Spata ar fi o cetate, nu ar cuceri-o uşor. Calc cu spaima că sub talpă dospeşte un hău de nămol. Abia îmi smulg un picior, celălalt se şi scufundă până la genunchi. Îi înţeleg pe cei care au plecat. O înţeleg şi pe tanti Florica. Postmolul a învins un sat întreg. Numai oierii îi rezistă.

Roţile tractoarelor lasă în urmă şanţuri adânci. Apa le transformă în crevase. Încet, dar sigur, îşi împlineşte opera de eroziune. Ar fi nevoie de un drum pietruit, dar în vremuri de criză sigur nu mai sunt bani pentru un astfel de proiect aproape utopic. Pe indicatorul rutier din faţa primăriei din Bara s-a depus un strat de rugină atât de gros, că abia pot citi “Spata 4 km”. Rugina aceea care a mâncat tabla comunică totul. E adevărata informaţie. Ar putea fi smuls şi nimeni nu ar băga de seamă. Bine că la Spata e totuşi curent electric. Oierii au televizoare şi iluminat stradal.

Mă ţin strâns de obloanele metalice ale remorcii, noaptea târziu, pe drumul de întoarcere. Tractorul se opinteşte şi gâfâie printre tufe de măceş. Roţile mari aruncă în urmă jeturi de noroi. Dacă nu ar fi balansul ăsta gata să mă azvârle, probabil aş adormi. Spata m-a sleit de puteri. Îi privesc în depărtare punctele luminoase aliniate în noapte ca pe marginea unui bulevard. Primul stâlp e lângă casa lui moş Şera. Probabil nu s-a culcat, probabil scrie o petiţie ca să-şi primească puşca înapoi sau îşi aminteşte de vremurile fericite când s-a însurat el cu cea mai frumoasă fată din Spata. Un alt stîlp e lângă casa Lenuţei Sterp. Fetele ei probabil se uită la televizor. Şi tot aşa, neon după neon, până în capătul de nord al drumului unde a fost clădirea CAP-ului. Acolo şi-a făcut casă Ion Vonica, şi el un telespectator fidel al programelor de seara târziu, după ce mulge oile.

Tractorul scapătă dincolo de culmea dealului şi luminile Spatei dispar. E ultima imagine dintr-o poveste deja obsedantă.

PS: Am căutat Spata pe internet. Am găsit un reportaj într-un ziar timişorean şi o evocare pe un blog. Doar atât despre satul îngropat în noroi. Am aflat, în schimb, că în Grecia există un oraş cu exact acest nume, la 20 km est de Atena. În apropiere se află aeroportul internaţional Eleftherios Venizelos. În jurul Spatei greceşti s-au construit cartiere rezidenţiale, se află ferme moderne, podgorii şi livezi de măslini şi cea mai mare grădină zoologică din Grecia. Oraşul a fost întemeiat în evul mediu de către clanul Shpata, emigrat din Epir. Shpata a fost o adevărată dinastie care a domnit prin secolul 14 în acea regiune. Informaţia mi-a stârnit, desigur, reverii istorice, dar nu sunt de ajuns ca să fixez o legătură veridică între clanul din Epir şi satul de pe dealurile Lipovei. Rămâne, desigur, loc pentru multe întrebări şi ironia destinului că două localităţi cu acelaşi nume se află la extreme: una – un oraş grecesc înfloritor, alta – un sat românesc aproape dispărut şi îngropat în noroaie.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Viaţa din pustiul Spatei

Am scris acum aproape o lună despre monitorul LG LED M80D. Erau doar cîteva prime impresii. De data asta, revin cu un review întreg, luat pe bucăţele, în cîte detalii am reuşit. Pe scurt, monitorul are o diagonală de 22 de inci, adică 55 de centimetri. Dacă n-ar fi wide, ar fi ca un TV din anii ’90, ceea ce ar face ca imaginea să fie mai mare acolo unde n-ai transmisiune în 16:9 sau HD. Pe 4:3, desigur, imaginea este simţitor redusă din laterale.

Funcţia de monitor

Rata de contrast de 5M:1 faţă de 30.000:1, cît are TV-ul meu (un LG 26LH2000), îi permite o rezoluţie de 1920×1080 faţă de 1366×768. Desigur, asta nu te încălzeşte cu aproape nimic, atîta vreme cît diagonala e prea mică pentru a-ţi păsa efectiv de rezoluţie cînd te uiţi la TV. Însă pentru cineva care lucrează într-un program de grafică, spaţiul de lucru devine dintr-o dată mult mai mare şi senzaţia de spaţiu nelimitat, pentru mine, care lucrez pe 14,5 inci – diagonala display-ului de laptop -, este nemaipomenită. Dacă mai pun la socoteală claritatea imaginii, excelentă, de altfel, am primul motiv să-l cumpăr.

Ca monitor, este fantastic. La fel ca în cazul TV-urilor LG, poţi alege (eventual, din telecomandă) presetările pentru imagine (Vivid, Standard, Cinema, Games etc.), iar opţiunea selectată este valabilă, fireşte, pentru orice input (HDMI, AV, RGB etc.). Totuşi, singurul inconvenient, atunci cînd adaugi un monitor secundar unui calculator, este calibrarea monitorului. Neştiind cum s-o fac, m-am trezit cu un display de Dell, forjat timp de doi ani, mai “galben”, iar în primele două zile, luminozitatea mai puternică a monitorului a fost de-a dreptul obositoare. Am rămas cu două display-uri nesincronizate pe partea de culori, însă spaţiul principal de lucru a fost monitorul (totuşi, 1920×1080 nu e din drum).

Funcţia de televizor

În ceea ce priveşte capabilităţile de televizor ale monitorului M2280D, se comportă identic cu un televizor LG din generaţia recentă (cel puţin de un an încoace). Tunnerul funcţionează fără reproş, atît la capitolul cablu TV (şi cînd spun cablu, vorbesc serios, mă refer la coaxialul vechi folosit la antenele de pe bloc, şi pînă în prezent – de către cei care n-au digital), cît şi la capitolul digital. Mai pe româneşte, 60 de posturi găsite prin auto-tunning pe abonamentul meu RDS, toate cele vreo sută zece posturi pe care le văd prin receiver-ul Humax primit de la RDS.

Am vrut să încerc, de asemenea, şi experimentul lui Victor Kapra, cu o sîrmă pe post de antenă, însă neavînd o bucată de coaxial la îndemînă, nu mi-a ieşit. Eu, unul, am folosit doar o mufă TV (intenţionam, la un moment dat, să tai o bucată de cablu, dar n-am mai făcut-o). Totuşi, pentru a prinde posturi TV doar cu un cablu chior e mai complicat decît pare şi ţine de mai mulţi factori, inclusiv de materialele din care sînt construiţi pereţii casei. Avînd în vedere că stau într-un bloc din ’63, cu ziduri din beton armat şi cărămidă, şi că am inclusiv pierderi de semnal pe telefonul mobil, în unele zone, probabil că e firesc să nu meargă.

Altfel spus, mufa obligatorie pentru cablu TV, un Euroscart (AV1, faţă de TV, care are două), un AV2 (trei intrări colorate pentru orice altceva decît TV, de exemplu, DVD player), două porturi HDMI (care, fie vorba-ntre noi, habar n-am la ce-mi folosesc, atîta vreme cît n-am consolă şi nici altă aparatură care să se pupe cu ele) şi încă o serie de porturi pentru sunet (inclusiv căşti). Acum, avînd în vedere că monitorul are port USB funcţional (atît ca player de poze, cît şi de mp3-uri sau de filme), AV2 mi se pare cel puţin redundant. Da’ cine-s eu să-i judec pe cei care dau banii pe DVD-uri?

Portul USB

Trecînd la ce ne doare, USB-ul este activat din fabricaţie, ceea ce e un plus pentru cine are nevoie de un televizor relativ mic, pentru dormitor. Toate ca toate, doar să nu stea cu spatele spre geam, mai ales dacă ai fereastra orientată spre sud. Oricît de dinamic ar fi contrastul, o să se vadă un pic mai întunecat din cauza luminii din spate. Dar asta se întîmplă şi din cauza geamurilor enorme de la mine din casă şi a dimensiunii reduse a monitorului. Practic, imaginea e inundată din spate de lumină care vine din toate părţile şi, surprinzător sau nu, imaginea continuă să se vadă şi de la trei metri şi jumătate foarte clar. Mai deranjantă e, de fapt, lumina din spate.

Ce-am reuşit să văd folosind portul USB? Un episod din Flash Forward în format .AVI şi un episod din Neighbours from Hell în format .MKV (720p HD). Cu tot cu subtitrări. Nu citeşte .FLV-uri, ca idee. Poţi folosi fie stick-uri, fie un harddisk pe USB pentru vizionare. Ca unghi de vizualizare pe verticală, se vede bine, clar, pînă la 45 de grade. Nu cred că are sens să ai pretenţii de mai mult decît în cazul în care cumperi un tub catodic. Iar în cazul meu, fiind o casă foarte luminoasă, e imposibil să nu pun la socoteală reflexia luminii. Eu, unul, n-aş avea ce altceva să mai cer de la un monitor.

Concluzii

La un preţ de aproximativ 1.400 de lei, cred că îşi merită banii pentru ceea ce ştie să facă. Probabil că, într-o perioadă relativ scurtă (6-9 luni), se va mai ieftini. Important însă e un aspect deloc de neglijat: un LCD TV cu port USB activat din fabricaţie costă mult mai mult. Fie şi ca televizor, îşi merită banii, deşi nu se limitează doar la atît. Iar ca monitor, e fenomenal.

Galerie foto

A mi se scuza, vă rog, claritatea pozelor de mai jos. Să reduci o fotografie de 3 MB la sub 20 Kb mănîncă foarte mult din calitate.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Monitor LG LED M2280D. Sau TV HD cu funcţie de monitor?

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
[VIDEO] Facem şi noi nişte banking şi dăm nişte credite?