Am trecut prin mai multe locuri de muncă, am avut şefi care m-au enervat şi şefi care au priceput nişte lucruri esenţiale. Ne plîngem că e criză, că dacă vrem locuri de muncă, asta-i treaba, să prestăm!, se dau oameni afară şi se cere mai mult de la cei care rămîn. Puţini însă sînt cei care-şi pun problema că omul nu e o maşină, vreun robot care pică abia cînd i se termină bateriile ori cînd cade curentul. Cum văd eu lucrurile?

Norma contractuală

Cînd te duci să te angajezi, de regulă, îţi negociezi nişte condiţii de muncă. Din principiu, primul e programul: opt ore. În ceea ce mă priveşte, prefer ca atunci cînd am terminat programul să plec acasă, nu să mai pierd vremea la birou nefăcînd nimic. Şi nu, nu-mi pasă de ce spune şeful. Dacă nu-i convine, n-are decît să-şi găsească pe altul. Asta se întîmplă, de regulă, în presă: “Pînă nu pleacă tot ziarul în tipografie, nu pleacă nimeni acasă!“. O logică stupidă, cîtă vreme pagina ta, de exemplu, e tipărită de la patru după-amiază, iar acum e deja ora şapte şi prima pagină va pleca în tipar la opt.

Norma negociată

Există diferite tipuri de joburi şi diferite tipuri de oameni: unii sînt, pur şi simplu, mai buni şi mai eficienţi decît alţii. În momentul în care eu am de făcut patru texte pe zi, conform contractului, şi în loc să le fac în opt ore, le fac în trei ore, e treaba mea ce fac în celelalte cinci. Stau la birou pentru că aşa-i contractul, dar fac ce am eu chef, nu mă apuc să scriu texte şi pentru colegi decît dacă mă plăteşti. Ştiu, nu e deloc colegial, dar nu mi se pare normal să muncesc în plus şi să nu fiu plătit pentru asta doar din cauză că ameţitul de lîngă mine n-are inspiraţie sau nu poate să scrie la o viteză mai mare de cinci cuvinte pe minut.

Orele suplimentare

De departe, cel mai dureros aspect este legat de orele pierdute peste program şi, în acelaşi timp, neplătite. Se întîmplă în tot soiul de domenii – în presă e altă poveste, totuşi – şi consecinţele sînt fix aceleaşi. În momentul în care te-ai apucat să ţii omul peste program şi nici nu-l plăteşti pentru asta, primul său gînd va fi să-şi caute alt job.

Lipsa de productivitate

Ce nu pricep mulţi angajatori este că pe angajat nu îl doare nici în cot de firmă, dacă el nu mai are viaţă. Cînd un angajat are normă de opt ore şi, în loc să plece la şase seara acasă, pleacă la zece-unşpe noaptea, a doua zi va veni la muncă obosit şi va pleca şi mai obosit. A treia zi, după plecat două consecutive la unşpe noaptea, va cădea cu capul pe birou de oboseală, iar munca pe care, în mod normal, o prestează în două ore, o va face în şase.

Programul fix este un beneficiu pentru orice angajat. Spre exemplu, ştiu o companie care are ca regulă internă ca nimeni să nu mai stea în birou după ora 18.30, iar cine rămîne, nu mai poate pleca pînă dimineaţă, din cauză că se blochează toate căile de acces. Regula a fost impusă după ce unul dintre patroni a ajuns la divorţ din cauză că nu mai avea viaţă personală. Nimănui nu-i convine să aibă probleme acasă, cu atît mai puţin unui angajator care aşteaptă productivitate. Or, ce productivitate mai are un angajat care s-a certat cu partenerul de viaţă pînă la două noaptea din cauză că, seară de seară, ajunge acasă cu o oră înaine de miezul nopţii?

People management defectuos

Într-o companie, dacă nu ştii să-ţi gestionezi oamenii, eşti pierdut. Dacă nu ştii să fii un şef care să impună anumite coordonate de productivitate, vei pierde constant. Da, sînt sute cu CV-urile în dinţi la uşă, dar ce imagine va avea compania după doi ani în care pleacă trei-patru oameni în fiecare lună? Asta se întîmplă atunci cînd nu ştii să impui nişte reguli interne şi se creează haos, cînd nu ştii să explici sau nu eşti dispus să ajuţi, ca şef, acolo unde angajatul nu pricepe. În general, se numeşte feedback, iar dacă nu eşti în stare să-l oferi, degeaba eşti şef.

Viaţa după muncă

Pe scurt, ideea (pur ipotetic) e aşa: sînt angajat la compania X, trebuie să scriu opt texte pe zi, conform contractului, cam unul pe oră, doar că eu le fac în patru ore şi le fac bine. Şefului nu-i convine că sînt prea productiv, aşa că decide să-mi dea de muncă suplimentar şi strînge deadline-urile doar pentru că poate. În loc de opt texte, trebuie să scriu 24. Devin mai productiv, gîndindu-mă că asta se întîmplă acum, că există o situaţie mai specială. Şeful continuă şi profită de productivitatea mea.

Ajung, într-o săptămînă, să scriu 24 de texte în opt ore, că vreau să mai ajung şi acasă. Şeful se gîndeşte că dacă tot pot, să îmi mai dea, aşa că îmi dă 32 de texte pe zi. Stau o săptămînă peste program, că deh!, astea-s deadline-urile, şi în loc să plec la şase seara, plec la zece. După două săptămîni, în loc să scriu 32 de texte într-o zi, scriu două. Intervine oboseala psihică, intervin nervii şi intervine nemulţumirea. Cer o mărire de salariu, conform volumului prestat contra celor scrise în contract. Şeful refuză. Am de ales: ori îmi dau demisia, ori mor cu capul pe tastatură.

Se întîmplă în companii, indiferent că-s mici sau că-s mari. Şi se întîmplă ca, văzîndu-mă pe mine şi pe încă doi productivi, şeful să dea afară şapte inşi din departament, ştiind că poate să-şi facă treaba doar cu noi. Doar că noi nu mai putem, nu doar din cauză că nu sîntem motivaţi să muncim mai mult (nu tu ore suplimentare plătite, nu tu mărire de salariu, nu tu viaţă personală), dar mai ales din cauză că avem creierii varză şi în cameră deja pute a prăjeală.

Considerînd că rămîn angajat, productivitatea scade la jumătate din cît scrie în contract, deci patru texte în opt ore, cinci texte în 12 ore (la sfîrşitul programului, deja nu mai eşti în stare să bagi). Şeful se întreabă de ce, aşa că se gîndeşte să “motiveze” angajaţii şi anunţă penalizări de 30% din leafă. El nu pricepe că volumul mai mare de muncă, fără o motivaţie serioasă, nu aduce productivitate decît pe termen foarte scurt, iar pe termen lung nu face decît să îşi buşească singur afacerea.

Ce nu pricep mulţi patroni, şefi de departamente, directori, este că, în momentul în care angajaţii nu se simt motivaţi, afacerea lui este cea care va suferi cel mai mult. Lăcomia, profitarea de slăbiciunile omeneşti (“eh, stau azi peste program, dau o mînă de ajutor, mîine plec devreme acasă“) nu aduce nimic bun. Organismul se reface după opt-zece ore de somn, dar creierului îi trebuie o pauză de cel puţin o lună de relaxare ca să-şi revină cu 80% din cît a pierdut.

E motivul pentru care se vorbeşte pompos despre “career achievments” şi alte prostii similare, despre bonusuri de performanţă. Doar că un bonus de performanţă s-ar putea să nu fie destul, iar sfîrşitul să fie mai degrabă tragic. De asta un şef nu trebuie să fie şef 24 de ore din 24, ci trebuie în primul rînd să fie om şi, din cînd în cînd, să încerce să se pună în locul sclavului pe care-l plăteşte cu aceeaşi leafă pentru volum de muncă triplu şi ore suplimentare din greu. Pentru un articol mai inspirat, citeşte-l pe ăsta.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Eterna întrebare: trăim ca să muncim sau muncim ca să trăim?

Desigur, am anulat tranzacţia şi am reluat operaţiunea. Eu n-aveam nevoie decît de 40 de lei. La reluarea operaţiunii, cînd în sfîrşit nimeresc “altă sumă”, formez “40″ şi apăs pe OK. Altă eroare: suma introdusă nu este multiplu de zece. O iau de la capăt şi îmi dau seama că trebuia să mai apăs de două ori pe zero. De ce? De ce un bancomat, de la care retragi bani, te pune să scrii suma cu tot cu zerourile de după virgulă?

Zău, de ce să mai scriu “,00“, cînd oricum bancomatul nu dă bancnote de cinci lei, că de un leu nu mai poate fi vorba de mult, darămite monede? Chiar e necesar să-mi cumpăr topor şi să-l însor cu un harem de bancomate BT? Cu ce-a greşit toporul ăla?

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Idila unui topor cu un bancomat al Băncii Transilvania

Pentru că n-a venit prin poştă, probabil, ci prin curier, ce se gîndesc vameşii români? Dacă prostul îşi permite să plătească TNT, să plătească şi nişte taxe la noi, că nu ne-am făcut norma luna asta. Aşa că pentru 117 dolari, taxele plătite de român se percep 1. pentru colet, 2. pentru transport. Adică aproximativ 125 de dolari. Altfel spus, 355 de dolari pentru un produs de 117. Nu-i aşa că trăim într-o ţară superbă?

Culmea e că, acum vreo trei săptămîni, a venit un colet din afara Comunităţii Europene, de 15 kile, în valoare de vreo 250 de dolari, dar trimis prin poştă. Nu a întrebat nici naiba de sănătate, nu a cerut nimeni nici măcar un leu taxe vamale. Venit, primit, luat, cărat. Acum, stau şi mă întreb: sînt românii chiar atît de proşti sau vameşii percep taxe vamale doar acolo unde văd că boul de român îşi permite să plătească transportul prin curier? Apropo de asta, prin poştă a costat mai mult decît prin curier.

Eu ce ar trebui să fac? Să plătesc doar taxe suplimentare (am inclus şi transportul) de trei ori jumate cît face coletul? De ce insistăm să ne batem joc unii de alţii, între noi, românii?

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
O mică bătaie de joc din partea vameşilor români

De vreo două săptămîni, pe acelaşi abonament, am trei numere. Altfel spus, altă distracţie la eliberarea facturii. Şi totuşi… M-am apucat şi am redus toate costurile fixe la cît mai puţin. De pe numărul vechi, am tăiat tot ce înseamnă extraopţiuni de voce, inclusiv netul mobil, pe care l-am mutat pe alt număr.

În aceste condiţii, dacă aş fi avut o firmă cu peste 15-20 de angajaţi, cred că m-ar fi speriat groaznic factura lunară, în cazul în care le-aş fi dat un telefon de serviciu. Chiar aşa, ce faci cu telefoanele angajaţilor? Le reduci numărul de minute? Îi pui să plătească? Sau încerci să tai cu cap din cheltuieli?

Cam asta face Romtelecom, acum, printr programul Cost Consultancy. Ca să citez din comunicatul de presă, “în cazul implementării serviciului de tele sau video conferinţă, conform evaluărilor interne, putem diminua cu cel puţin 35% costurile clienţilor generate de deplasările angajaţilor”. Mă rog, e un exemplu.

Serviciul Cost Consultancy este gratuit, cel puţin pentru moment. Ca să fie explicaţia completă, specialiştii Romtelecom fac o evaluare a serviciilor pentru care firma ta plăteşte, observă de unde şi cum ar trebui să se ajusteze cheltuielile şi oferă recomandări personalizate. Una e să plăteşti 100 de lei, alta să dai, la finele lunii, 22 de lei, nu?

Cel puţin aşa i-a ieşit lui Costin Ilie simularea, cînd şi-a pus problema ce-ar face dac-ar fi mogul.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
[P] Ce faci când ai cheltuieli prea mari? Tai din ele cu cap

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Pînzele albe

Am ajuns o epavă care a crezut că trăgîndu-şi jugul, va reuşi să-şi spele crucea pe care o cară optimist, sperînd la un happy-end, acel happy-end în care, într-o perioadă, renunţase să mai creadă. Sînt teribil de obosit şi simt cum crucea cărată se prăvăleşte peste mine. Iar eu, spre deosebire de Hristos, nu-s nici vreun mîntuitor şi nici mîntuit nu cred că voi fi.

Uneori, ajung să cred că singura odihnă e mormîntul. Patetic, ştiu. Am încetat să mai cred în patetism, crezînd că încrederea în tine e bună, că dînd din mîini şi încercînd să scot la suprafaţă mai mult decît nasul, voi reuşi să dau de un liman. N-am ajuns decît să devin mai nervos, irascibil şi uşor de scos din sărite. N-am reuşit decît să devin patetic. O epavă care se scufundă, crezînd că, de fapt, se ridică la suprafaţă.

Am continuat să sper, am continuat să dau din coate, am continuat să înot contra curentului. Doar că, uneori, nu e suficient. Uneori, trebuie să fii o lepră, trebuie să fii rău, trebuie să înjunghii pe la spate. Trădare, trădare, dar să ştim şi noi. În fond, poate o şi acceptăm. Dar… ce mai contează odată ce faptul e împlinit? N-am făcut decît să-mi trădez propria încredere. N-am făcut decît să sper zadarnic, să vreau, să doresc acelaşi lucru, să nu renunţ. Şi cu ce m-a ajutat?

Am vrut, la un moment dat, să scriu o carte. Cu Pinot Noir alături, în pahar cu picior, nu în paharul de suc în care îl beam, acum vreo doi ani şi jumătate, noaptea, într-o garsonieră din Drumul Taberei. Am eşuat în bere, direct din doză. Neigienic, aşa-i? Comod. Obosit. Dracu’ să-l ia de talent, dacă n-ai inspiraţie. Pete de cerneală pe foi mototolite aruncate la coşul de gunoi. Idei deşănţate de preaînălţare şi căderi abrupte în neantul prafului de pe tobă, în bubuituri barbare de zdrobire, în organe fleşcăite pline de venin împrăştiat în vişiniul greţurilor din jur.

Am încetat să mai scriu, am pus pauză creierului, iar cînd am dat play, n-am reuşit să-mi amintesc unde rămăsesem. De fapt, s-a produs o ruptură, undeva, acolo. Am încetat să mai scriu, iar cerneala s-a uscat în stilou. Întotdeauna mi-au plăcut peniţele, am mai spus asta? Acum însă mă doare mîna cînd încerc mai mult de jumătate de pagină. M-am obişnuit cu tastele şi m-am pierdut în zgomotul lor, în liniile fără sfîrşit ale codului resemnării.

Punem punct şi dăm Enter. Şi, între timp, tasta Delete îşi face de cap cît timp tu eşti ocupat cu jugul. Mai şterge un nume, mai şterge un task, mai rade nişte idei. Trag continuu fără niciun folos. Tot stearpă rămîne hîrtia în timp ce stiloul îşi varsă amar cerneală într-o nouă pată. Rămîn doar rîndurile originale, acelea pe care ai vrea să le continui, dar nu ştii de unde să începi, cîtă vreme ai pierdut atîtea idei. Îţi dai seama? Ai pierdut…

Romanul meu, cel prins în mintea prinsă-n vechiul patetism, la care renunţasem între timp, rămîne doar un copil nenăscut, diluat în cerneala scursă din peniţa prea-iubită. Hîrtia moare încet şi sigur, speranţa străpunge rîndurile, zbătîndu-se să iasă la iveală. Pandora e de vină, n-a lăsat-o să prindă aripi, să fie puternică, să răzbată, să dovedească. Să fie tacîmul complet, cel puţin. Aşa, mititica se chinuie.

Am obosit să mă enervez, am obosit să devin “nervos by default“, nu se termină niciodată bine. Se transformă în ură, se transformă în negru. Negru e o culoare frumoasă. Şi da, pentru mine e o culoare, e culoarea pe care am purtat-o nişte ani de zile, am purtat-o pe 20 de tricouri simple, altul în fiecare zi, singura mobilă din şifonier pe lîngă blugii vernil, cărămizii şi bej, pe sub scurta neagră, pe sub puloverul negru de lînă, cu guler înalt, pe care l-am dat, într-un final, de pomană.

Dar negru în exces e crunt, e uneori moarte, alteori disperare şi în unele cazuri sinucidere. Şi nu, ultima nu-i sinonimă cu prima, sînt doar complementare. Sînt eu în mijlocul străzii, văzînd cu purici cum tramvaiul din stînga e la zece metri de mine, iar cel din dreapta la cinci, neştiind în ce parte a Căii Moşilor să sar înainte de a mă strivi la mijloc, în 2006, la 30 de metri de refugiul de la Mihai Eminescu.

E disperarea dinaintea bubuiturii pe care o aştepţi, e răsuflarea uşurată c-ai scăpat cu sufletul întreg, e senzaţia aproape caldă pe care simţi că urmează s-o ai în pantaloni şi pe care cu greu o stăpîneşti. Noroc că între timp s-a făcut roşu-n intersecţie cînd ai sărit fără să auzi claxoanele, fără să vezi faza lungă pe post de lumină intermitentă, auzind doar huruitul de sonerie, în stereo, izbindu-se de timpanele tale.

Moartea nu e neagră. Moartea e mov, fuchsia, medium-magenta, medium-dark-magenta, dark-magenta, violet în nuanţe de indigo. Moartea e cleştar spre-albastru, e medium-cyan spre medium-dark-cyan spre dark-cyan, e bula de oxigen care-ţi iese pe nara stîngă în timp ce spatele tău, bătut de soare, pluteşte a putrefacţie în ghiolul rîului în care ai sărit în cap, încercînd să demonstrezi că ai învăţat să dai din mîini, că ştii să înoţi contra vîrtejului care îţi trage la fund cele patruzeci de kile ale celor doişpe ani, e în cele două secunde transformate în două ore de cînd mişti ochii urmărind, într-o linişte profundă, bula perfect rotundă care se ridică spre fruntea ta, din momentul în care ai ridicat mîna că apa e mai adîncă decît înălţimea ta, vino, bă, boule, să mă scoţi, că mă înec dracului aici!

Moartea e uşor galben-pai spre portocaliu de cartof prăjit, în nopţile în care aluneci pe balcon şi ai impresia că te duci dracului de suflet, de zestre, de marfă proaspătă pe rotisorul de suflete nenorocite, dezgolite unul lîngă altul şi înfipte, penetrate de sentimentul trădării propriei conştiinţe în faţa ochelarilor blonzi de cal. E sfîşierea care-ţi curăţă bronzul de pe carnea fierbinte, lăsîndu-ţi sîngele să ţîşnească din neputinţa de a mai mişca paiul galben.

Moartea e sufletul pe care ni-l vindem pe doi poli cu care cumperi promisiunea veşniciei, pielea ursului din pădurea adormită, nemurirea panicii, a fricii şi a neputinţei în faţa tentaţiei, a pasiunii, a blazării, a plictisului, e sufletul vîndut pe iluzia iubirii, de fapt negarea care-ţi smulge falca din loc atunci cînd palma pe care o primeşti e pumn, iar pumnul e ranga care se transformă în buzduganul care te desfigurează definitiv, lăsîndu-te gol-golit în mijlocul drumului.

Totul începe în negru, ochii noului-născut de pe care încă nu s-a luat pojghiţa întunericului, se transformă în albul orbitor, seninătatea explorării degetului dintre dinţi, mirosul mamei pe care ajungi să-l urăşti, dar pe care-l înlocuieşti ulterior cu cel al iubitei în timp ce adormi cu nasul în perna de pe care şi-a ridicat capul de dimineaţă, înainte a pleca spre casă, e lumina care-ţi stimulează glandele lacrimare şi bobii de saramură care se scurg din negrul irisului după ce străbat maronul retinei atunci cînd te dai cu capul de tocul uşii de la bucătăria etajului pe care-l urci pe scări după ce liftul opreşte la cinci, urlînd anemic a franjurii tăiaţi cu foaia de hîrtie mărunt-mărunt.

Negrul e ţigara stinsă în scumiera de sub capătul patului din dreptul uşii, de pe măsuţa din împletituri pe care-ţi zace laptopul din care, noapte de noapte, ţi-a urlat “Learning to Fly”, “Time” şi Royal Philarmonic Orchestra şoptind “how I wish you were here“, negrul e în “we’re just two lost souls living in a fish bowl year after year“, în “us and them, and after all we’re only ordinary men“, în laserele verzi din Pulse-ul lui ‘94 pe care-l plîng şi-acum că eram prea tînăr să-l fi prins, e în naivitatea de a mai simţi ceva atunci cînd uiţi cum se cheama saxofonul care miaună prelung cu 15 secunde înainte de “me and you, god only knows it’s not what we would chose to do” şi în lipsa oricărei dorinţe de a mai asculta saxofonul după “black and blue, and who knows which is which and who is who” pe care ţi-o reprimi cînd mai ai un pic şi-ţi verşi ficaţii în buda frecată cu cîteva zile înainte.

Fraze prelungi precum paginile întregi fără punct şi fără punct şi virgulă ale Ioanei “Băgău” Bradea, gemete şi fast-forward, “dacă ţi-aş spune…”, ce-ai face?, odată în 23 şi-altă dată în 14… 14, doamne!, 14!, într-alt 14 şi-n fiecare 14 şi-n fiecare 1 şi-n fiecare dimineaţă şi seară şi oră şi minut şi secundă reduse la zeroul filozofiei demente a minutului comei brutale lipsite de orice sens pe care ar putea să-l interpreteze logica, reduse la ani într-o samă de bucurii definite într-un mod cît se poate de antic şi de grecesc, în care dai doi lei pe Sartre şi pe libertatea lui pe care o blestemi din cauza tramvaiului care te-a făcut să urli mut a groază, deşi paguba ar fi fost minimă, un bull-bar mînjit de sînge sau ceva de genul ăsta…

Sînt toate clopotele din “Division Bell” şi toate speranţele deşarte, “the grass was greener, the light was brighter… the nights of wonder” şi tot somnul fără de odihnă, “sleepwalking back again” de aproape un an încoace şi prăbuşirea în bula perfect rotundă, ieşită din nara stîngă, pe care o pierd înainte de a-mi rătăci vederea în turcoazul care se transformă în cyan-ul cel mai negru şi în viceversa aplicabilă în naivitate. Sîntem naivi, ce mama dracului? Sîntem naivi… Iar s-a terminat berea.

***

Într-o notă mai optimistă, mă scuzaţi, dar nu mai făcusem de multicel un exerciţiu de literatură absurdă. Deh, s-a deschis magazinul de metafore… mi-era dor de el.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Sîntem naivi…

De regulă, nu citesc comentariile de pe alte bloguri, dar de data asta mi-a scăpat un ochi sub un articol. Băi, nene! Lăsînd la o parte turma de trolli, mai că mi-e jenă de numărul frustrărilor de care suferă unii bărbaţi. Am văzut nişte dovezi de misoginism de-am zis că nu-i adevărat. Eu nu obişnuiesc să citesc publicaţii pentru femei (mai scap, din cînd în cînd, cîte-un ochi pe SmartWomen, că am în grijă mentenanţa şi front-end-ul), dar atunci cînd o fac, e pentru pură distracţie.

Zău, acum, cît de frustraţi pot fi unii încît să ia nişte generalizări inofensive şi (auto-)ironice drept ofensă la adresa propriei masculinităţi? Înţeleg că bărbaţii sînt superficiali – de mine  nu mai vorbesc -, da’ parcă nici chiar în halul ăsta…

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Trollisme şi misogini

Cam aşa şi cu Academia Caţavencu. Săptămînal pe care l-am citit constant o perioadă, pe care l-am cumpărat, l-am aruncat, l-am văzut pe net, l-am primit ca .PDF direct pe mail. Am rîs, m-am rîs, mi-au dat lacrimile de rîs, mai că nu m-a buşit plînsul citind aspecte groteşti ale societăţii în care cu onor prestăm. Dar, ca orice produs de consum, la un moment te obişnuieşti, devine rutină, te saturi, ţi se apleacă. Consumul moderat e cel mai sănătos, zic.

Am perceput Caţavencu drept săptămînalul inteligent, care-mi oferea şi altceva decît peisajul tabloidizat pe care-l văd zilnic sub formă de scuipaţi în mijlocul trotuarului, duhoare printre suta de români care umplu mijloacele de transport în comun, înjurături care-mi sparg timpanele şi care-mi zgîrie creierul, mojicie dusă în pragul absurdului. Eu am îmbătrînit, la Caţavencu s-au produs schimbări: mai puţine investigaţii, mai multă miştocăreală, mai puţină satiră, mai multe glumiţe pe seama pornogramei ‘telectuale de Dorobanţi.

Într-un final, avînd pretenţia că sînt un cititor inteligent, am renunţat să mai citesc Academia Caţavencu. Ocazional, pe recomandări, hop şi eu!, răsfoind cîte-un articol direct pe site, din link-uri primite pe messenger, pe Twitter, pe mail ori prin comentariile de pe blog. S-a stricat, zic. Sau, cine ştie, gusturile mele s-au schimbat şi am devenit mai pretenţios. Habar n-am, puţin contează, cert e că s-au dus pe apa Dîmboviţei glumele deştepte pe seama politicienilor, de le savuram în trenul de Iaşi în vremurile facultăţii, sau investigaţiile care mă dădeau pe spate.

Cumpărat de Vîntu sau nu, Caţavencu avea oricum să-şi urmeze soarta. Oamenii obosesc, iar alţii vin să le ia locul. Singurul neostoit rămîne Istodor, sau, cel puţin, aşa-mi pare. Restul şi-au văzut de biznisuri, de încasat lefuri babane de la Vîntu, de scris cărţi sau de militat oengeşte ba prin Deltă, ba prin Vama Veche, ba prin comunităţile de rromi cărora nu le place să li se zică ţigani. Nu “importă”, ca să barbarizez complet limba română.

Cert e că decăderea era sigură odată cu plictisul şi cu lipsa de implicare. Să trăiască Băsescu!, doar el ne-a dat cinci ani (2005-2010) de relaxare a presei, urmare a iluziei transparenţei: “Lasă-i să moară dacă vrei să te lase să trăieşti”, cum ar zice negarea negaţiei.

Caţavencu naşte un pui viu, “noua gardă”, aşa se anunţă. Se-mparte spiritul spiritului spiritelor în două corpuri. Nu ştiu care va fi cadavrul, dar după şedinţa de spiritism dovedită de acuzele şi de certurile grosolane din articolele de pe blogurile lui Istodor, IT Morar, Prisăcariu, din articolele din presă în care trîmbiţează salvatorul Vamei Vechi cîte-o idee răzbelicoasă, Caragiale trebuie că se răsuceşte-n mormînt de-atîta rîs.

Mie-mi place Caragiale. Pesemne, şi celor de la Caţavencu le-a plăcut, mai ales atunci cînd au ales numele săptămînalului. Însă destinul facă să fie ca-n zicala cu sabia, extrapolată şi cu adăugiri: “Cine face mişto precum Caragiale, de miştouri ca-n Caragiale va muri”. S-au pus pe spălat rufele-n public ca nişte români plini de inteligenţa instinctului de autodezvinovăţire: “Ba p-a mă-tii, bă!”, uitînd esenţialul – cititorii lor sînt mai inteligenţi decît ai altora. Şi, pesemne, decît ei.

Eu, cititorul, zîmbesc amar la gîndul că, de fapt, sfîrşitul n-a fost deloc inteligent. Academia Caţavencu s-a transformat, cu ocazia marii schisme, într-un simplu nume, precum Boema, cîrciuma din Copou, pe stînga, cum urci către Universitate: “Un’ te duci?”, “La Bibliotecă, să citesc o bere neagră”. Caragiale a fost un om inteligent, zău aşa. Un soi de Nostradamus autohton, prevestind viitorul patriei-mumă prin satiră cruntă.

Un blestemat, care va să zică. A aruncat peste noi afurisenia şi pare-se că nu mai scăpăm de ea. Oricum am da-o, tot Cetăţeanul Turmentat e modelul suprem. Să… hîc!, ne dăm cu stîngu-n dreptu’! Am zis!

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Blestemul lui Caragiale. Un Caţavencu Turmentat

PS: Da, ştiu, aşa dă din mînă Oprescu atunci cînd arată ceva, cu mijlociul la înaintare. De data asta, ne-a dat altceva… Asfalt peste gropile din carosabil, zic, asta ca să nu spun ce nu trebuie…

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Fotografia zilei: Primarul Sorin Oprescu ne respectă

În principiu, iniţiativa e bună, dar numai pînă la un punct. Pînă la punctul în care nu postezi pe net petiţia, ci te duci şi faci plîngere la poliţie, te duci cu petiţia în dinţi la Consiliul Local, trimiţi exemple de cazuri, cu declaraţii ale victimelor, la ziare, către bloggeri, către site-uri de ştiri. Scandalul nu se face punînd repede de-o petiţie şi promovînd-o pe Facebook, că n-o să ajungă la cine trebuie. Şi tot tu, după aia, te plîngi că “românii e proşti şi nu ia atitudine“, că nu s-a rezolvat nimic.

În caz că încă nu s-a aflat, controlorii RATB – de exemplu -, la fel ca angajaţii oricărei alte regii autonome, la fel ca oricare alt angajat public, e plătit din banul pe care îl dai tu, anual, la stat, din impozite şi taxe. Cîtă vreme statul sau autorităţile locale acordă bani din bugetul local, faci scandal direct la primărie sau la CL, te duci şi dai cu ei de pămînt. Nu de alta, dar îşi bat joc de tine pe banii tăi. Altfel, n-ai decît să bagi petiţii online şi să suporţi mîrlăniile din propriul buzunar.

Şi acum, din cauză că dimineaţă mi-a alunecat piciorul la urcarea în troleu şi m-am enervat, mă duc repede şi eu să pun de-o petiţie online, prin care să cer scări rulante la urcarea în mijloacele de transport în comun din Bucureşti. Sau lift? Voi ce preferaţi?

Sursă foto: probabil, EVZ.ro (articolul nu mai există, poza e preluată via stiri.rol.ro).

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Petiţiarhia salvează România. Eşti nervos? Bagă o petiţie online!