In the enigmatic universe of 20th-century art, the paintings of Balthus (1908–2001) fascinated and provoked, raising questions about the boundaries between innocence and eroticism, sacred and profane. Between 2009 and 2011, Japanese photographer Hisaji Hara made a remarkable contribution with his series “A Photographic Portrait of Balthus’ Paintings”, which iconically and delicately transcribes these themes into photographic language, avoiding the pitfalls of digital manipulation and inviting a deep reflection on the relationship between image, time and perception.

Melancholy and double perspective: from brush to camera

Hara is not content to copy the reproductions of the French-Polish painter. He transcends painting, preserving the melancholic poses and expressions of teenagers with that ambiguous aura between purity and provocation, but integrates them into sets and costumes with an unmistakable Japanese aesthetic. Japanese school uniforms, vintage interiors and the cinematic lighting of the photodrama create a subtle bridge between the West and the East, between analog and digital, between past and present. Thus, his photography becomes a cultural and temporal bridge that invites a reassessment of the perspective on adolescence and the fragile boundaries between subject and viewer.

A vintage technique in the service of a timeless aesthetic

Using medium film photography, albumen prints and multiple exposures, Hara leaves behind the saturated colors of Balthusian painting for a monochrome, mystical and atmospheric aesthetic. This technical choice is not just a stylistic exercise, but a profound stratagem that highlights the forms and suggests a tension between innocence and eroticism – a tension that crosses both the interwar period and a subtle commentary on the present.

Photography as ritual and theatrical staging

Working meticulously in camera, without digital interventions, Hara captures the pictorial essence through carefully calibrated poses and expressions. This practice is reminiscent of theatrical rituals and emphasizes the presence and posture of the subjects, rendering the psychological complexity of the characters and the atmosphere charged with subtleties of the images.

Adolescence – a territory of purity and wonder

Both Balthus and Hara explore adolescence as a mythical territory, charged with purity and contradictions, but also with social prejudices. In this sense, Hara’s photographic series becomes a critical meditation that reveals how fragile and complex this stage of life is, put to the test in the face of often harsh personal and cultural histories. He avoids transforming the characters into simple erotic objects, preferring instead to envelop them in a quiet emptiness, where depth and ambiguity persist.

An invitation to reinterpretation and sensitivity

Hisaji Hara thus constructs a body of work that challenges us to rethink not only the relationship between subject and viewer, but also our notions of innocence, decency, desire, and taboo. His photographs become a terrain for exploring the tension between the pure and the profane, a refined and sensitive reinterpretation of a body of work that has already questioned the artistic and moral conventions of its time.

Through this series, Hara manages to bring a modern voice to a classic theme, explore cultural metamorphoses, and create a bridge between Western imagination and East Asian aesthetics, between painting and photography. It is an obsessive work, yet full of respect and reverence, a photographic ode that invites us to look more closely, to understand, and to feel in a timeless and universal register.

O reinterpretare fotografică a operei lui Balthus – între inocență și erotism, prin lentila lui Hisaji Hara

În universul enigmatic al artei secolului XX, picturile lui Balthus (1908–2001)  au fascinat și au provocat, ridicând întrebări despre limitele dintre inocență și erotism, sacru și profan. Fotograful japonez Hisaji Hara aduce, între 2009 și 2011, o contribuție remarcabilă prin seria sa „O portretizare fotografică a picturilor lui Balthus”, care transcrie emblematic și delicat aceste teme în limbaj fotografic, evitând capcanele manipulării digitale și invitând la o reflecție profundă asupra relației dintre imagine, timp și percepție.

Melancolie și dublă perspectivă: de la pensulă la cameră

Hara nu se mulțumește să copieze reproducerile pictorului francez-polonez. El transcede pictura, păstrând pozițiile melancolice și expresiile adolescenților cu acea aură ambiguă între puritate și provocare, dar le integrează în decoruri și costume cu o estetică japoneză inconfundabilă. Uniformele școlare japoneze, interioarele vintage și lumina cinematografică a fotodramei creează o punte subtilă între Occident și Est, între analog și digital, între trecut și prezent. Astfel, fotografia lui devine o punte culturală și temporală ce invită la o reevaluare a perspectivei asupra adolescenței și a marginilor fragile dintre subiect și privitor.

O tehnică vintage în serviciiul unei estetici atemporale

Utilizând fotografia pe film mediu, imprimările pe albumină și expuneri multiple, Hara lasă în urmă culorile saturate ale picturii lui Balthus pentru o estetică monocromă, mistică și plină de atmosferă. Această alegere tehnică nu este doar un exercițiu stilistic, ci o stratagemă profundă care pune în evidență formele și sugerează o tensiune între inocență și erotism – tensiune ce traveresează atât perioada interbelică cât și un comentariu subtil asupra prezentului.

Fotografia ca ritual și punere în scenă teatrală

Lucrând meticulos în cameră, fără intervenții digitale, Hara surprinde esența picturală prin posturi și expresii atent calibrate. Această practică amintește de ritualurile teatrale și pune accent pe prezența și postura subiecților, redând complexitatea psihologică a personajelor și atmosfera încărcată de subtilități a imaginilor.

Adolescența – un teritoriu de puritate și mirare

Atât Balthus cât și Hara explorează adolescența ca un teritoriu mitic, încărcat de puritate și contradicții, dar și de prejudecăți sociale. În acest sens, seria fotografică a lui Hara devine o meditație critică ce dezvăluie cât de fragilă și complexă este această etapă a vieții, pusă la încercare în fața unor istorie personale și culturale adesea dure. El evită să transforme personajele în simpli obiecte erotice, preferând în schimb să le învăluie într-un gol liniștit, unde profunzimea și ambiguitatea persistă.

O invitație la relectură și sensibilitate

Hisaji Hara construiește astfel o operă care ne provoacă să regândim nu doar relația dintre subiect și privitor, ci și noțiunile noastre despre inocență, decență, dorință și tabu. Fotografiile sale devin un teren de explorare a tensiunii dintre pur și profan, o reinterpretare rafinată și sensibilă a unei opere ce a pus deja sub semnul întrebării convențiile artistice și morale ale timpului său.

Prin această serie, Hara reușește să aducă o voce modernă unei teme clasice, să exploreze metamorfozele culturale și să creeze o punte între imaginația occidentală și estetica est-asiatică, între pictură și fotografie. Este o lucrare obsesivă, dar plină de respect și reverență, o odă fotografică ce ne invită să privim mai atent, să înțelegem și să simțim într-un registru atemporal și universal.

         Femen si Pussy Riot protest in Venise Biennale 2026

For the first time, the Russian protest art collective Pussy Riot and the Ukrainian group FEMEN have collaborated in a joint action at the Venice Biennale, one of the most important international events dedicated to contemporary art.

The protest took place in front of the Russian Pavilion, in the context of this country’s return to the Biennale for the first time since the beginning of the invasion of Ukraine. More than fifty activists, dressed in black and wearing distinctive pink balaclavas, set off colored smoke rockets and performed the song Disobey. The action, carried out under slogans such as “Blood is the art of Russia” and “Art for the spectacle, graves under the ground”, temporarily interrupted the activity of the pavilion and attracted a large audience.

Members of the two groups described their gesture as an artistic intervention intended to highlight the tensions between cultural creation and the current geopolitical context. Both Pussy Riot and FEMEN are known for using performance art as a form of social protest. Their performances combine punk aesthetics, political symbolism and direct action, transforming public or institutional spaces into protest scenes.

The intervention in Venice took place against the backdrop of extensive debates regarding Russia’s participation in the Biennale. Representatives of the European Commission expressed reservations about the inclusion of the Russian pavilion, considering it incompatible with the ethical principles of cultural funding, while Italian authorities gave divergent responses. Tensions also increased after the resignation of the international jury, which raised concerns about the presence of countries whose leaders are under investigation by the International Criminal Court.

Russia’s participation, but also the parallel protests related to the Israeli pavilion, transformed the 61st edition of the Biennale into a space of confrontation between artistic freedom, moral responsibility and political commitment. In this context, the joint action of Pussy Riot and FEMEN is part of the evolution of contemporary artivism, which combines aesthetic expression with civic message, reclaiming art as a legitimate means of dialogue and contestation.

Photo @maxavdeev @teryoshi (instagram)

Pussy Riot și FEMEN – acțiune comună de protest la Bienala de la Veneția 2026

Pentru prima dată, colectivul rus de artă protestatară Pussy Riot și grupul ucrainean FEMEN au colaborat într-o acțiune comună la Bienala de la Veneția, unul dintre cele mai importante evenimente internaționale dedicate artei contemporane.

Protestul a avut loc în fața Pavilionului Rusiei, în contextul revenirii acestei țări la Bienală pentru prima dată de la începutul invaziei Ucrainei. Peste cincizeci de activiste, îmbrăcate în negru și purtând cagule roz distinctive, au declanșat rachete de fum colorate și au interpretat piesa Disobey. Acțiunea, desfășurată sub sloganuri precum „Sângele este arta Rusiei” și „Arta pentru spectacol, morminte sub pământ”, a întrerupt temporar activitatea pavilionului și a atras un public numeros.

Membrele celor două grupuri și-au descris gestul drept o intervenție artistică menită să evidențieze tensiunile dintre creația culturală și contextul geopolitic actual. Atât Pussy Riot, cât și FEMEN sunt cunoscute pentru utilizarea artei performative ca formă de contestare socială. Performanțele lor combină estetica punk, simbolismul politic și acțiunea directă, transformând spațiile publice sau instituționale în scene de protest.

Intervenția de la Veneția a avut loc pe fondul unor dezbateri extinse privind participarea Rusiei la Bienală. Reprezentanți ai Comisiei Europene au exprimat rezerve față de includerea pavilionului rus, considerând-o incompatibilă cu principiile etice ale finanțării culturale, în timp ce autoritățile italiene au dat răspunsuri divergente. De asemenea, tensiunile s-au amplificat după demisia juriului internațional, care a semnalat îngrijorări privind prezența țărilor ai căror lideri sunt investigați de Curtea Penală Internațională.

Participarea Rusiei, dar și protestele paralele legate de pavilionul israelian, au transformat ediția a 61‑a a Bienalei într-un spațiu al confruntării dintre libertatea artistică, responsabilitatea morală și angajamentul politic. În acest context, acțiunea comună a Pussy Riot și FEMEN se înscrie în linia evoluției artivismului contemporan, care combină expresia estetică cu mesajul civic, revendicând arta ca mijloc legitim de dialog și contestare.

Povești de cuplu și răni vechi: miza profundă a unei cărți de psihoterapie

Violeta Stanciu, psihoterapeut sistemic de cuplu și familie, psiho-oncolog

S-a spus deja că această carte a Laurei Pănăzan, publicată la Editura Trei în 2025, „Un dulău și un arici pe sârmă. Note de psihoterapie de cuplu”, este un act de curaj. Este adevărat, am simțit acest lucru în fiecare capitol, dar, mai mult decât atât, este un act terapeutic extraordinar, al unei femei care alege să se dezvăluie și să se vulnerabilizeze în toate ipostazele sale (mamă, fiică, terapeută, soție, scriitoare), pentru a se ridica și „a încerca să-l prindă pe Dumnezeu de picior”. Povestea Bogdanei și a lui Adin ocupă doar aparent locul central, căci, în fond, criza acestui cuplu îi dă șansa fetiței de odinioară să încerce (pentru a câta oară?) să-și țină părinții împreună. De aici, starea emoțională profundă a autoarei, la finalul cărții.

Terapia de cuplu devine o punere în abis a poveștii din propria familie. De ce alege acest cuplu pentru cartea sa, dintre cele patru despre care scrie anterior? Nu cumva alegerea ei a fost de a retrăi, de data aceasta reparatoriu, experiența separării părinților săi?

Cine este dulăul și cine este ariciul?

În cuvântul introductiv, numit aici cu multă căldură „Invitație”, autoarea ne familiarizează cu lumea metaforelor sale. Aflăm ce este un dulău și ce este un arici, personaje simbolice pe care le identificăm apoi în relațiile de cuplu descrise.

Dulăul este capătul anxios al acestei eșarfe. El a mai fost abandonat. Așa că este vigilent, sesizează și „latră” orice neregulă cu intensitate emoțională, în încercarea de a apăra teritoriul sacru al relației, de a preveni ruperea lui „noi”. Destrămarea eșarfei.

Ariciul, la celălalt capăt, se străduiește să mențină pacea, tot din grijă față de relație. Își înghite sentimentul de respingere odată cu acuzele primite. Se retrage. Evită conflictul cu orice preț, dorind să aducă soarele mai repede în casa lor și pe chipul dulăului.

Apoi, un avertisment vine să potențeze explicațiile: „E un cerc vicios din care e greu de ieșit.” Și imediat stabilește legătura cu cititorul, pe care îl provoacă să fie atent și să identifice aceste roluri în viața sa ori a celor din jur.

O carte pe nenumărate paliere

Încă din primele pagini, autoarea face o promisiune, anume aceea de a ne oferi trei planuri ale cărții: planul terapiei de cuplu, al vieții sale personale și al relației sale cu cititorul. Însă ceea ce oferă cu generozitate este mai mult de atât, iar fiecare plan dezvăluie noi niveluri de profunzime.

O terapie bună îi ajută pe oameni să crească, chiar dacă nu împreună

Povestea cuplului captivează atenția cititorului care, în pofida avertismentului autoarei de a nu critica și de a rămâne deschis, a făcut în secret alianță cu unul dintre protagoniști. Poveștile individuale sunt totuși atât de echilibrate, încât cititorul se surprinde probabil deseori trecând de pe o parte a tablei pe alta, cu aceeași empatie.

Una dintre preocupările terapeutei este finalul terapiei de cuplu, o terapie care se încheie prea repede, într-un moment în care cei doi nu aveau încă suficiente achiziții personale pentru a se conecta la viața în doi. Totuși, finalul nu este trist, ci, îndrăznesc să spun, în acord cu valorile fiecăruia, întrucât i-a pus pe cei doi protagoniști pe direcții de viață împlinitoare și mult mai potrivite pentru fiecare dintre ei. Din acest punct de vedere, terapia a fost un succes.

Încercările grele ale scriitoarei și dialogul permanent cu cititorul

Din grijă pentru cititor, dar și cu scopul de a-l pregăti pentru a intra în intimitatea cuplului prezentat, autoarea începe cu dezvăluirea propriei povești de viață. Prezentarea, cu multă căldură și empatie, a strămoșilor ei, întocmirea genogramei și împărtășirea unor fotografii de familie ne aduc în contact cu omul care scrie și care lucrează, la rândul lui, cu alți oameni cu povești similare. Tot din grijă, prezintă și accesibilizează teorii și concepte psihologice pe care le folosește în terapie, făcându-l astfel părtaș pe cititor la întregul proces și așezându-l uneori în fotoliul terapeutului.

Nu doar cu lipsa inspirației sau a timpului se confruntă uneori scriitoarea, ci și cu emoțiile generate de incertitudine, căci tot ceea ce scrie despre cuplu trebuie aprobat de cei doi, Bogdana și Adin. Momentul pare foarte intens și dificil. Să fii pregătit să oferi atât de mult din tine și lucrul acesta să nu fie posibil, pentru că unul dintre ei se răzgândește, trebuie să fie cel puțin parțial cauza prăbușirii din final.

Terapeutul reflexiv

Cred că orice terapeut care a citit cartea și-a pus măcar o dată întrebarea cum ar fi procedat, ce ar fi făcut diferit, dacă i-ar fi fost previzibil finalul terapiei. Și totuși, autoarea nu dialoghează cu terapeutul, nu lui îi adresează întrebări, nu pe el îl ia martor, ci pe cititorul simplu, căruia îi cedează uneori fotoliul. Cu el încearcă să construiască o relație, pe el îl cheamă să-și lase deoparte prejudecățile și să fie curios, empatic, alinător.

Totuși, dezvăluie metode, propune exerciții utile, formulează întrebări relevante, astfel încât cartea poate fi citită și ca un manual al terapeutului. De asemenea, face recomandări valoroase de filme și cărți.

Și terapeuții fac terapie

Inserarea unor note de jurnal sporește autenticitatea și te face să citești cu sufletul la gură. Deseori, autoarea se teme că ar putea fi considerată răsfățată (am descoperit-o deja preocupată excesiv de muncă și luându-și concediu nu pentru a se odihni, ci tot pentru a munci), însă tocmai paginile acestea ne oferă și alte lecții: cum să ne iubim pe noi, cum să facem alegeri bune și cum să ne conectăm cu propria familie. Povestea din jurnal devine astfel didactică și terapeutică.

La finalul cărții rămâi cu sentimentul că ești un ascultător mai bun, că ești mai empatic, că poți să vezi și să te vezi diferit, pentru că cineva, pe parcursul acestei povești, ți-a repetat constant: „te aud, te simt, te alin”.

Mă îndrept cu recunoștință spre terapeuta Laura Pănăzan, care împărtășește, care se vulnerabilizează, care normalizează emoțiile omului din fotoliu, nu doar pe ale celui de pe canapea. Și nu are cum să nu îți rămână în minte crezul său terapeutic: „Am ales să te ascult cu deschidere, să te înțeleg cognitiv, să empatizez emoțional, să fiu cu tine în văgăuna ta.”

Anastasia-Sierra_The-Witching-Hour-2-Majesty

Photographer Anastasia Sierra was awarded Second Prize in the Life Framer Edition XI Series for her deeply personal project, The Witching Hour. The series was judged by Lisa Woodward and Mia Dalglish, co-curators at Pictura Gallery.

Sierra’s proposed photographic project develops as a visual meditation on motherhood, exploring a complex emotional territory, where the boundaries between dream and reality become permeable. The artist constructs intimate scenes in the domestic space, where members of her family become characters in a theater of light and shadow. Each frame seems carefully orchestrated, but retains a dreamlike quality, as if the images follow the fragmented logic of dreams.

“As I fall asleep, I can no longer distinguish dreams from reality,” Sierra confesses. This confusion becomes the conceptual core of the series: a world in which the anxieties of motherhood – fear of loss, overwhelming responsibility, fragility of relationships – manifest themselves in the form of symbolic narratives. In her images, the child, the father and her own identity coexist in a space charged with affective tension, where love and fear constantly intertwine.

Critics at Life Framer note the pictorial dimension of the works: the compositions sometimes evoke the religious iconography of the Renaissance, without directly quoting, but rather through an internalized visual language. The light falls theatrically, the backgrounds are absorbed by dense shadows, and the textures become narrative elements in themselves. This singular aesthetic transforms the everyday into a symbolic space, in which family relationships gain an almost tangible visibility.

A recurring element in the series is the subtle reversal of roles: the child sometimes becomes the symbolic source of the mother, and the presence of the father introduces another dimension of dependence and care. Sierra thus captures not only motherhood as an individual experience, but also the complex network of relationships that define it.

“My images follow the logic of dreams, in which we are trapped in a strange and colorful world, playing an endless game of hide-and-seek in a labyrinth of love and fear,” explains the artist. In this labyrinth, the only possible way out remains awakening – a metaphor for awareness and acceptance.

With Witching Hour, Anastasia Sierra contributes to an increasingly open contemporary discourse on motherhood, one that does not avoid contradictions: tenderness coexists with exhaustion, and beauty with chaos. The result is an intense visual work that invites the viewer to reflect on their own relationships and on the fragile balance between self and other.

Anastasia Sierra, Premiul II la Seria Ediția XI Life Framer, cu „Ora vrăjitoarelor”

Fotografa Anastasia Sierra a fost distinsă cu Premiul II în cadrul Seriei Ediția XI organizate de Life Framer, pentru proiectul său profund personal, The Witching Hour („Ora vrăjitoarelor”). Seria a fost jurizată de Lisa Woodward și Mia Dalglish, co-curatoare la Pictura Gallery.

Proiectul fotografic propus de Sierra se dezvoltă ca o meditație vizuală asupra maternității, explorând un teritoriu emoțional complex, în care granițele dintre vis și realitate devin permeabile. Artista construiește scene intime în spațiul domestic, unde membrii familiei sale devin personaje într-un teatru al luminii și umbrei. Fiecare cadru pare atent orchestrat, dar păstrează o calitate onirică, ca și cum imaginile ar urma logica fragmentată a viselor.

„Pe măsură ce adorm, nu mai pot deosebi visele de realitate”, mărturisește Sierra. Această confuzie devine nucleul conceptual al seriei: o lume în care anxietățile maternității – teama de pierdere, responsabilitatea copleșitoare, fragilitatea relațiilor – se manifestă sub forma unor narațiuni simbolice. În imaginile sale, copilul, tatăl și propria identitate coexistă într-un spațiu încărcat de tensiune afectivă, unde iubirea și frica se întrepătrund constant.

Criticii de la Life Framer remarcă dimensiunea picturală a lucrărilor: compozițiile evocă uneori iconografia religioasă a Renașterii, fără a cita direct, ci mai degrabă printr-un limbaj vizual interiorizat. Lumina cade teatral, fundalurile sunt absorbite de umbre dense, iar texturile devin elemente narative în sine. Această estetică singulară transformă cotidianul într-un spațiu simbolic, în care relațiile familiale capătă o vizibilitate aproape tangibilă.

Un element recurent în serie este inversarea subtilă a rolurilor: copilul devine uneori sursa simbolică a mamei, iar prezența tatălui introduce o altă dimensiune a dependenței și grijii. Sierra surprinde astfel nu doar maternitatea ca experiență individuală, ci și rețeaua complexă de relații care o definesc.

„Imaginile mele urmează logica viselor, în care suntem prinși într-o lume ciudată și colorată, jucând un joc nesfârșit de-a v-ați ascunselea într-un labirint de iubire și frică”, explică artista. În acest labirint, singura ieșire posibilă rămâne trezirea – o metaforă a conștientizării și a acceptării.

Prin Ora vrăjitoarelor, Anastasia Sierra contribuie la un discurs contemporan tot mai deschis despre maternitate, unul care nu evită contradicțiile: tandrețea coexistă cu epuizarea, iar frumusețea cu haosul. Rezultatul este o operă vizuală intensă, care invită privitorul să reflecteze asupra propriilor relații și asupra echilibrului fragil dintre sine și celălalt.

womankind – María María Acha-Kutscher

In the age of speed and infinite scrolling, our gaze has often become a form of superficial despotism. We pass over images without really seeing them, accepting visual clichés as immutable truths. But if there is one work capable of stopping you in your tracks and forcing you to take a “second look,” it is Womankind, the series of digital collages by feminist artist María María Acha-Kutscher.

Born in Lima (Peru) in 1968, Acha-Kutscher is not just an artist, but a chronicler of the present who plunges her digital scalpel into the layers of history. Her works are meticulous compositions, assembled from hundreds of fragments recovered from the internet, from old magazines, vintage books and personal photographs, all re-orchestrated to challenge the hegemony of the male gaze.

An archaeology of female identity

The Womankind project, begun in 2010, focuses on two fundamental moments in women’s emancipation: the British suffragette movement of the early 20th century and the revolution brought about by the contraceptive pill in the 1960s.

The artist extracts the fragments from their original context — where women were often reduced to the „friendly and useful” background role (secretary, stewardess, mother or wife) — and transfers them into a private sphere, centered on the female experience. As the artist herself explains:

Womankind seeks to redefine the meaning of the images on which women’s history has been built since the invention of photography. In my collages, I rescue a historical feminine memory, reflecting both our political struggles and the complexity of our private worlds.

Beyond the photographic “fake”

In a world where “seeing is believing,” Acha-Kutscher warns us that the image can be the greatest logical fallacy. Our beliefs and prejudices are comfortable, but often false, refuges. The artist works with a “slow processing intelligence,” organizing her living archive of concepts into categories before reassembling them into compositions that defy stereotypes.

Her artistic evolution has gone hand in hand with two global phenomena: the fourth wave of feminism and the consolidation of the internet. This confluence has allowed her to question how we construct our cultural identity and how we relate to the female body, objectified for centuries by the “male gaze.”

From the Suffragettes to “La Rabbia di Proserpina”

Her most recent selection of works includes series dedicated to female aging and impactful pieces such as La Rabbia di Proserpina (2022). The latter is a double statement: a complaint against the normalization of violence against women in art history and, simultaneously, a eulogy to courage in the face of adversity, seen as a motor of change in the feminist imaginary.

María María’s works are not just collages; they are acts of rebellion against passivity. By re-signifying images, she transforms women from objects of admiration or service into active subjects, possessors of a rich inner universe and independent of imposed norms.

________________________________________

Technical Details

For connoisseurs, María’s visual complexity is supported by an impeccable printing technique: Photocollage printed on Hahnemühle Photo Rag Baryta paper (315 g), mounted on a 10 mm KapaFix support and enhanced by wooden frame.

María María Acha-Kutscher: Arhitecta unei memorii recuperate prin colaj digital

În era vitezei și a „scroll”-ului infinit, privirea noastră a devenit adesea o formă de despotism superficial. Trecem peste imagini fără a le vedea cu adevărat, acceptând clișeele vizuale ca pe niște adevăruri imuabile. Însă, dacă există o operă capabilă să te oprească în loc și să te oblige la o „a doua privire”, aceea este Womankind, seria de colaje digitale semnată de artista feministă María María Acha-Kutscher.

Născută în Lima (Peru) în 1968, Acha-Kutscher nu este doar o artistă, ci un cronicar al prezentului care își scufundă bisturiul digital în straturile istoriei. Lucrările sale sunt compoziții meticuloase, asamblate din sute de fragmente recuperate de pe internet, din reviste vechi, cărți de epocă și fotografii personale, toate reorchestrate pentru a contesta hegemonia privirii masculine.

O arheologie a identității feminine

Proiectul Womankind, început în 2010, se concentrează pe două momente fundamentale pentru emanciparea femeii: mișcarea sufragetelor britanice de la începutul secolului XX și revoluția adusă de pilula contraceptivă în anii ’60.

Artista extrage fragmentele din contextul lor original — unde femeia era adesea redusă la rolul de fundal „prietenos și util” (secretară, stewardesă, mamă sau soție) — și le transferă într-o sferă privată, centrată pe experiența feminină. Așa cum explică însăși artista:

Womankind caută să redefinească înțelesul imaginilor pe care s-a construit istoria femeilor încă de la invenția fotografiei. În colajele mele, salvez o memorie istorică feminină, reflectând atât luptele noastre politice, cât și complexitatea lumilor noastre private.

Dincolo de „falsul” fotografic

Într-o lume în care „a vedea înseamnă a crede”, Acha-Kutscher ne avertizează că imaginea poate fi cea mai mare eroare de logică. Convingerile și prejudecățile noastre sunt refugii confortabile, dar adesea false. Artista lucrează cu o „inteligență a procesării lente”, organizându-și arhiva vie de concepte pe categorii, înainte de a le reasambla în compoziții care sfidează stereotipurile.

Evoluția sa artistică a mers mână în mână cu două fenomene globale: al patrulea val al feminismului și consolidarea internetului. Această confluență i-a permis să chestioneze modul în care ne construim identitatea culturală și cum ne raportăm la corpul feminin, obiectificat timp de secole de „male gaze” (privirea masculină).

De la sufragete la „La Rabbia di Proserpina”

Cea mai recentă selecție a lucrărilor sale include serii dedicate îmbătrânirii feminine și piese de impact precum La Rabbia di Proserpina (2022). Aceasta din urmă este o dublă declarație: o plângere împotriva normalizării violenței asupra femeilor în istoria artei și, simultan, un elogiu adus curajului în fața adversității, văzut ca motor al schimbării în imaginarul feminist.

Lucrările Maríei María nu sunt doar colaje, ele sunt acte de rebeliune împotriva pasivității. Prin resignificarea imaginilor, ea transformă femeia din obiect al admirației sau al serviciului în subiect activ, posesor al unui univers interior bogat și independent de normele impuse.

________________________________________

Detalii Tehnice

Pentru cunoscători, complexitatea vizuală a Maríei este susținută de o tehnică de imprimare impecabilă: Photocollage printat pe hârtie Hahnemühle Photo Rag Baryta (315 g), montat pe suport KapaFix de 10 mm și pus în valoare de rame din baghetă de lemn.

             Oscar si Tanti Roz ilustratie

Când teatrul devine exercițiu de luciditate: „Oscar și tanti Roz”

O recenzie de Violeta Stanciu

Privește lumea în fiecare zi ca și cum ai vedea-o pentru ultima oară – ne îndeamnă, cu o înțelepciune tulburătoare, Oscar, un copil de numai zece ani care își trăiește ultimele zile într-un salon de spital.

Spectacolul „Oscar și tanti Roz”, pus în scenă la Teatrul din Buzunar, adaptare după romanul lui Éric-Emmanuel Schmitt, impresionează, înainte de toate, prin interpretarea celor doi actori, Isabela Oancea și Radu Decianu. Dacă în cazul Isabelei Oancea publicul era deja obișnuit cu o interpretare ireproșabilă, surpriza plăcută vine din partea tânărului și foarte talentatului Radu Decianu, care se identifică profund cu personajul, exprimând emoții dintre cele mai variate – de la dezamăgire și speranță până la entuziasm și o tristețe profundă.

Privită ca o formă de conștientizare și, poate, de desensibilizare în fața unei realități dureroase, piesa – cel puțin în interpretarea scenică propusă de Teatrul din Buzunar – aduce în prim-plan aspecte delicate ale luptei cu boala: relația cu familia atunci când finalul devine previzibil, calitatea vieții în ultima etapă și oamenii pe care îi vrei alături în marea trecere. În acest context, îmi  vine în minte replica dintr-un film pe aceeași temă: „Tu cu cine vrei să mori?”. O întrebare incomodă, dar esențială, capabilă să ne clarifice relațiile și valorile.

În sala Teatrului din Buzunar s-au aflat spectatori de toate vârstele: unii și-au șters discret lacrimile apărute în colțul ochilor, alții și-au purtat tristețea la vedere. Însă puțini au părăsit sala fără un gând profund sau fără dorința de a privi lumea, măcar pentru o vreme, ca și cum fiecare zi ar fi ultima.

Gândul meu se îndreaptă inevitabil și către actori: cât de dificil este să ieși dintr-un rol atât de apăsător? Ce rămâne în tine din povestea pe care o interpretezi și cum reușești să te desprinzi de ea?

Nu știu când va reveni „Oscar și tanti Roz” pe scena Teatrului din Buzunar, însă un lucru este cert: este un spectacol care nu ar trebui ratat.

When Theatre Becomes an Exercise in Lucidity: Oscar and the Lady in Pink

Look at the world every day as if you were seeing it for the last time” — this is the unsettlingly wise invitation offered to us by Oscar, a child of only ten years old who is living his final days in a hospital ward.

The performance Oscar and the Lady in Pink, staged at the Pocket Theatre, an adaptation of Éric-Emmanuel Schmitt’s novel, impresses above all through the performances of the two actors, Isabela Oancea and Radu Decianu. While audiences were already accustomed to Isabela Oancea’s impeccable acting, the pleasant surprise comes from the young and very talented Radu Decianu, who identifies deeply with his character, expressing a wide range of emotions — from disappointment and hope to enthusiasm and profound sadness.

Seen as a form of awareness and, perhaps, desensitization in the face of a painful reality, the play — at least in the stage interpretation proposed by the Pocket Theatre — brings to the forefront delicate aspects of the struggle with illness: the relationship with family when the end becomes predictable, the quality of life in its final stage, and the people you want by your side in the great passage. In this context, a line from a film on the same theme inevitably comes to mind: “Who do you want to die with?” An uncomfortable yet essential question, capable of clarifying our relationships and values.

The audience at the Pocket Theatre included spectators of all ages: some discreetly wiped away tears gathering at the corners of their eyes, others carried their sadness openly. Yet few left the hall without a profound thought or without the desire to look at the world — at least for a while — as if each day were the last.

My thoughts inevitably turn as well to the actors: how difficult is it to step out of such a heavy role? What remains within you from the story you embody, and how do you manage to detach yourself from it?

I do not know when Oscar and the Lady in Pink will return to the Pocket Theatre’s stage, but one thing is certain: it is a performance that should not be missed.

Quand le théâtre devient un exercice de lucidité: Oscar et la Dame rose

Regarde le monde chaque jour comme si tu le voyais pour la dernière fois » — nous invite, avec une sagesse troublante, Oscar, un enfant de seulement dix ans qui vit ses derniers jours dans une chambre d’hôpital.

Le spectacle Oscar et la Dame rose, mis en scène au Théâtre de Poche, adaptation du roman d’Éric-Emmanuel Schmitt, impressionne avant tout par le jeu des deux comédiens, Isabela Oancea et Radu Decianu. Si, dans le cas d’Isabela Oancea, le public était déjà habitué à une interprétation irréprochable, la bonne surprise vient du jeune et très talentueux Radu Decianu, qui s’identifie profondément à son personnage, exprimant une palette d’émotions des plus variées — de la déception et de l’espoir jusqu’à l’enthousiasme et une profonde tristesse.

Envisagée comme une forme de prise de conscience et, peut-être, de désensibilisation face à une réalité douloureuse, la pièce — du moins dans la lecture scénique proposée par le Théâtre de Poche — met en lumière des aspects délicats de la lutte contre la maladie : la relation avec la famille lorsque la fin devient prévisible, la qualité de vie dans sa dernière étape et les personnes que l’on souhaite avoir à ses côtés lors du grand passage. Dans ce contexte, me revient en mémoire une réplique d’un film abordant le même thème : « Avec qui veux-tu mourir ? ». Une question inconfortable, mais essentielle, capable de clarifier nos relations et nos valeurs.

Dans la salle du Théâtre de Poche se trouvaient des spectateurs de tous âges : certains essuyaient discrètement les larmes apparues au coin des yeux, d’autres affichaient ouvertement leur tristesse. Mais rares sont ceux qui ont quitté la salle sans une pensée profonde ou sans le désir de regarder le monde, au moins pour un temps, comme si chaque jour était le dernier.

Ma pensée se tourne inévitablement aussi vers les acteurs : combien est-il difficile de sortir d’un rôle aussi lourd ? Que reste-t-il en soi de l’histoire que l’on incarne et comment parvient-on à s’en détacher ?

Je ne sais pas quand Oscar et la Dame rose reviendra sur la scène du Théâtre de Poche, mais une chose est certaine : c’est un spectacle à ne pas manquer.

Girls in the Windows – The Story Behind Ormond Gigli’s Iconic 1960 Photograph

In 1960, American photographer Ormond Gigli turned an ordinary New York street into one of the most memorable fashion images ever captured. Girls in the Windows portrays 43 elegantly dressed women gazing out from 41 windows of brownstone buildings on East 58th Street—just one day before the buildings were demolished.

From his studio window across the street, Gigli watched as an entire block of Manhattan was being prepared for demolition. Determined to immortalize the fading beauty of the scene, he envisioned a photograph that would marry architectural nostalgia with the vibrancy of fashion. He had no sponsors, no budget—just vision and resolve.

After convincing the site foreman to grant him a two-hour window and to free the stuck windows, Gigli called upon a modeling agency, asking for volunteers willing to participate during their lunch break. He even secured city permission to park his Rolls Royce on the sidewalk, a glamorous touch that completed the composition.

On the day of the shoot, the women—among them Gigli’s own wife and the demolition supervisor’s wife—climbed into the empty buildings and took their places at the windows. Some dared to balance on crumbling ledges, adding both tension and elegance to the moment. From the fire escape of his studio, Gigli directed the entire scene through a megaphone.

The result was a surreal tableau: a luminous, dollhouse-like composition where each woman seemed to tell her own quiet story. Girls in the Windows became both a portrait of femininity and a eulogy for a vanishing New York.

“What many thought was too difficult or dangerous to achieve became my dream fulfilled,” Gigli later recalled. The photograph, taken just a day before demolition, would become the signature image of his career and a timeless symbol of artistic instinct.

A Life in Images

Born in New York City in 1925, Ormond Gigli discovered photography as a teenager when his father gave him his first camera. He graduated from the School of Modern Photography in 1942 and served as a Navy photographer during World War II. Afterward, he lived in Paris, embracing the bohemian life that shaped his artistic eye.

His career gained momentum in the early 1950s, when LIFE magazine hired him to shoot portraits of celebrities and fashion scenes. He went on to photograph icons such as Sophia Loren, Anita Ekberg, Gina Lollobrigida, Judy Garland, Marlene Dietrich, Louis Armstrong, Laurence Olivier, and many more.

Yet, despite a career filled with legendary subjects, nothing surpassed that single afternoon in 1960 when he captured Girls in the Windows—a fleeting moment of beauty preserved forever.

A photograph that transcends time. A story of art, impermanence, and the rare power of stopping time with a click.

Fetele la ferestre – Povestea din spatele fotografiei emblematice a lui Ormond Gigli (1960)

În 1960, fotograful american Ormond Gigli a transformat un moment efemer al orașului New York într-o imagine care avea să devină nemuritoare. Girls in the Windows („Fetele la ferestre”) surprinde 43 de femei îmbrăcate elegant, amplasate în 41 de ferestre ale unor clădiri din piatră brună de pe East 58th Street, la doar o zi înainte ca acestea să fie demolate.

De la fereastra propriului studio, Gigli privea cum un întreg colț de Manhattan era pregătit pentru distrugere. Hotărât să captureze frumusețea acelor clădiri înainte de dispariția lor, a conceput o scenă care să îmbine eleganța modei cu poezia urbană. Nu avea sponsori, nici buget. Doar o viziune.

După ce a convins maistrul șantierului să-i acorde două ore de lucru și să deblocheze geamurile, Gigli a contactat o agenție de modele și a cerut voluntare dispuse să pozeze în timpul pauzei de prânz. A obținut inclusiv permisiunea orașului de a-și parca Rolls Royce-ul pe trotuar, în fața clădirii – un detaliu care avea să completeze compoziția cu o notă de glamour.

În ziua ședinței foto, femeile – printre care se aflau soția artistului și soția supraveghetorului lucrărilor – s-au poziționat în ferestrele clădirii, unele curajoase chiar pe marginea periculoasă a fațadei. De pe scara de incendiu a studioului său, Gigli a dirijat întreaga scenă cu un portafon în mână.

Rezultatul? O imagine suprarealistă ce pare desprinsă dintr-o lume de basm – o casă de păpuși populată de femei reale, vii, fiecare cu propria poveste, atitudine și culoare. „Fetele la ferestre” este în același timp un portret al feminității și o elegie pentru un New York care se schimbă iremediabil.

„Ceea ce unora li se părea prea periculos sau imposibil de realizat, a devenit fantezia mea împlinită”, avea să spună mai târziu Ormond Gigli. Fotografia, realizată cu o zi înainte ca fațada să fie dărâmată, a devenit în scurt timp imaginea-simbol a carierei sale.

O viață în imagini

Născut la New York în 1925, Gigli și-a descoperit pasiunea pentru fotografie încă din adolescență, când tatăl său i-a dăruit primul aparat foto. A absolvit School of Modern Photography în 1942 și a servit în Marina SUA ca fotograf în cel de-al Doilea Război Mondial. După război, a trăit o perioadă la Paris, în mijlocul vieții boeme de acolo.

Cariera sa a luat avânt în anii ’50, când a colaborat cu reviste de prestigiu precum LIFE, realizând portrete ale marilor vedete ale vremii: Sophia Loren, Anita Ekberg, Gina Lollobrigida, Judy Garland, Marlene Dietrich, Louis Armstrong, Laurence Olivier și mulți alții.

Însă, deși a lucrat cu unele dintre cele mai cunoscute chipuri ale secolului XX, nimic nu a depășit impactul acelei zile din 1960, când a surprins 43 de femei în ferestre – într-un New York pe cale de a dispărea.

O imagine care rezistă timpului. O poveste despre artă, efemeritate și frumusețea de a opri clipa.

Lower East Side, Manhattan

Taken months after America entered World War II, this photograph captures young men headed to war and the women who linger beside them, acutely aware of time’s uncertainty. A defining example of Weegee’s Naked City style, the image transforms an ordinary street scene into a moment charged with intimacy, urgency, and historical weight.

• Lower East Side (Broome Street/Little Italy), Manhattan, New York
• Time was indeed short. America had been plunged into war only months earlier, after December 7, 1941. These men are on their way to war, their futures uncertain. The women beside them—wives, sweethearts, sisters—serve as a poignant reminder of time’s fragility, underscoring the urgency of the moment in a way only those left behind can.
• Photographed in 1942 on Broome Street in Manhattan’s Lower East Side, this image exemplifies Weegee’s uncanny ability to capture dramatic meaning in everyday street life. Blending intimacy, tension, and narrative, the photograph is a quintessential expression of his Naked City style—where private emotion unfolds in public space, and history presses in on ordinary lives.

Maurizio Cattelan, untitled (taxidermized horses)2007, View of the exhibition KAPUTT, Foundation Beyeler Riehen – Basel 2013 ( Serge Hasenböhler, Basel)

From the „irreverence” of anti-functional design to installations that freeze the gaze, Maurizio Cattelan remains the „terrible child” of contemporary art. His latest challenge, Kaputt, is not just an exercise in conceptual taxidermy, but a visual reverberation of one of the most atrocious images of World War II.

Art as a Mirror of Dissolution

Maurizio Cattelan does not create art in the traditional sense; he orchestrates visual events that push the limits of institutional tolerance. Born in 1960 in Padua, the artist began his journey by denying the functionality of objects, later settling in New York and becoming a spiritual „great-grandson” of Duchamp. Unlike his predecessor, Cattelan does not simply declare found objects as art, but extracts absurd contradictions from immediate reality, which he transforms into images that imprint themselves on the subconscious.

“We can find a philosophical idea even through television,” he says, defining his style as a continuous oscillation between banality and sacred devotion. For Cattelan, a work of art must be “tender, comforting and seductive, but still corrupted, distorted and consumed.”

Kaputt: The Exodus to Nowhere

In 2013, at the Beyeler Foundation in Basel, Cattelan presented Kaputt: five hyperrealistic sculptures of horses, suspended from the wall, whose heads seem to have disappeared into the masonry. If in previous works such as Novecento (1997), the horse symbolized a melancholic isolation, in Kaputt we witness a herd movement, a collective flight that hit an insurmountable obstacle.

Critic Francesco Bonami describes this installation as a “heroic delirium.” It is not a search for freedom, but an exodus of survival. The horses seem frightened, trying to escape the gallery space, or perhaps curious to see what lies “beyond.” But the true weight of the work lies in its title, borrowed from Curzio Malaparte’s famous novel.

Lake Ladoga: When the Ice Becomes the Guillotine of Europe

The title Kaputt carries a double charge: in German it means “destruction,” but its Hebrew root, kopparoth, refers to the idea of ​​“victim.” The connection between Cattelan’s installation and Malaparte’s prose from 1944 is visceral.

Malaparte describes an episode of surreal barbarity that took place in Finland. Fleeing a forest fire caused by bombing, the horses of the Soviet artillery threw themselves into the waters of Lake Ladoga. That night, a polar wind from the Murmansk Sea suddenly blew in, breaking the thermal equilibrium. The water froze instantly, with the “strange vibration of broken glass.”

“The lake looked like a vast sheet of white marble on which hundreds of horse heads rested… Only the heads protruded from the crust of ice. And they were all facing the shore. The white flames of terror still burned in their wide-open eyes.”

This image of the “accidental sculpture” created by war is what Cattelan recovers in postmodernity. For Malaparte, the horse was the symbol of a noble and pure Europe that was dying before his eyes. “The horse is our homeland,” he wrote, lamenting the stench of death of a continent that had lost its spirit.

The whole greater than the sum of its parts

Although the work has provoked virulent protests from those who find it offensive, Cattelan remains a storyteller of extremes. Using taxidermy methods, he transforms historical trauma into a silent spectacle, but deafening in its meanings.

If war in Malaparte’s Kaputt was a „secondary character” observing the end of civilization, in Cattelan’s Kaputt, the museum wall becomes the ice of Lake Ladoga. His headless horses are monuments to a fragmented collective memory, reminding us that, in the face of human madness, animal nobility often remains the only eloquent victim.

Caii lui Cattelan: Victime colaterale între spectacolul postmodern și tragedia istoriei

De la „ireverența” designului antifuncțional la instalații care îngheță privirea, Maurizio Cattelan rămâne „copilul teribil” al artei contemporane. Cea mai recentă provocare a sa, Kaputt, nu este doar un exercițiu de taxidermie conceptuală, ci o reverberație vizuală a uneia dintre cele mai atroce imagini ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Arta ca oglindă a disoluției

Maurizio Cattelan nu creează artă în sensul tradițional, el orchestrează evenimente vizuale care forțează limitele toleranței instituționale. Născut în 1960 la Padova, artistul și-a început parcursul prin negarea funcționalității obiectelor, pentru ca ulterior să se stabilească la New York și să devină un „strănepot” spiritual al lui Duchamp. Spre deosebire de predecesorul său, Cattelan nu declară pur și simplu obiectele găsite drept artă, ci extrage din realitatea imediată contradicții absurde, pe care le transformă în imagini ce se imprimă subconștientului.

„Putem găsi o idee filosofică chiar și prin intermediul televizorului,” afirmă el, definindu-și stilul drept o oscilație continuă între banalitate și devoțiune sacră. Pentru Cattelan, opera de artă trebuie să fie „tandră, reconfortantă și seducătoare, dar totuși coruptă, distorsionată și consumată.

Kaputt: Exodul spre nicăieri

În 2013, la Fundația Beyeler din Basel, Cattelan a prezentat Kaputt: cinci sculpturi hiperrealiste de cai, suspendați pe perete, ale căror capete par să fi dispărut în zidărie. Dacă în lucrări anterioare precum Novecento (1997), calul simboliza o izolare melancolică, în Kaputt asistăm la o mișcare de turmă, o fugă colectivă care s-a lovit de un obstacol insurmontabil.

Criticul Francesco Bonami descrie această instalație ca pe un „delir eroic”. Nu este o căutare a libertății, ci un exod al supraviețuirii. Caii par speriați, încercând să evadeze din spațiul galeriei sau, poate, curioși să vadă ce se află „dincolo”. Însă adevărata greutate a lucrării rezidă în titlul său, împrumutat din celebrul roman al lui Curzio Malaparte.

Lacul Ladoga: Când gheața devine ghilotina Europei

Titlul Kaputt poartă o dublă încărcătură: în germană semnifică „distrugerea”, dar rădăcina sa ebraică, kopparoth, trimite către ideea de „victimă”. Legătura dintre instalația lui Cattelan și proza lui Malaparte din 1944 este una viscerală.

Malaparte descrie un episod de o barbarie suprarealistă petrecut în Finlanda. Fugind de un incendiu forestier provocat de bombardamente, caii artileriei sovietice s-au aruncat în apele Lacului Ladoga. În acea noapte, un vânt polar dinspre Marea Murmansk a lovit brusc, rupând echilibrul termic. Apa a înghețat instantaneu, cu „vibrația ciudată a sticlei sparte”.

„Lacul arăta ca o vastă foaie de marmură albă pe care se odihneau sute de capete de cai… Doar capetele ieșeau din crusta de gheață. Și toți erau cu fața spre țărm. Flăcările albe ale terorii încă ardeau în ochii lor larg deschiși.”

Această imagine a „sculpturii accidentale” create de război este ceea ce Cattelan recuperează în postmodernitate. Pentru Malaparte, calul era simbolul unei Europe nobile și pure care murea sub ochii săi. „Calul este patria noastră,” scria el, deplângând mirosul de moarte al unui continent care își pierduse spiritul.

Întregul mai mare decât suma părților

Deși lucrarea a stârnit proteste virulente din partea celor care o consideră jignitoare, Cattelan rămâne un povestitor al extremelor. Prin utilizarea metodelor de taxidermie, el transformă trauma istorică într-un spectacol mut, dar asurzitor prin semnificații.

Dacă războiul în Kaputt-ul lui Malaparte era un „personaj secundar” care observa sfârșitul civilizației, în Kaputt-ul lui Cattelan, zidul muzeului devine gheața Lacului Ladoga. Caii săi fără cap sunt monumentele unei memorii colective fragmentate, reamintindu-ne că, în fața nebuniei umane, nobilimea animală rămâne adesea singura victimă elocventă.

Surse: Dwight-https-acommonreader.st/kaputt-horses; uide.modernamuseet.se/Stockholm ;  publicdelivery.org/maurizio-cattelan-horses;  laciviltacattolica.com/the-tragedy-of-war-and-curzio-malaparte ; lesoeuvres.pinaultcollection.com/en/artwork/untitled; designboom.com/art/maurizio-cattelans-5-horses-at-fondation-beyeler; perrotin.com/artists/Maurizio_Cattelan;  artsy.net/article/editorial-the-art-worlds-provocateur-still-horsing-around;  trendhunter.com/trends/artist-maurizio-cattelan

De mai bine de zece ani o cunosc personal pe doamna Gülten Abdula Nazare, cărturarul valoros și omul politic deosebit pe care l-a dat Galațiul multietnic, un „monument viu” al culturii și spiritualității turcești, dar și românești, la Dunărea de Jos, simbol aparte al prieteniei româno turcești din ultimele decenii, „diplomat cultural” de o aleasă noblețe. Este un exemplu a ceea ce s-ar putea intitula cazul orientalității „românești”… contemporane, cu specificul său levantin și balcanic, și, dincolo de orice exagerări, un tezaur al lumii turcice.

Gülten Abdula Nazare, președintele Fililalei Galați a Uniunii Democrate Turce din România, este gălățeancă trup și suflet (născută la 31 martie 1946 în orașul port de la Dunăre, oraș născut și ajuns la o valoare aparte geo-strategică tocmai prin acțiunile turcilor otomani care au văduvit Moldova medievală de cele două porturi ale sale la 1484, Chilia și Cetatea Albă), Nazare prin căsătorie, Halil, cu numele de domnișoară, are de fapt un prenume unic în lume, deoarece la naștere cei de la starea civilă i-au caligrafiat numele „Ghiulte”, „Gülten” însemnând „Trandafiria”, sau, mai exact, după „gül” – trandafir, și „ten” – „față”, „Chip de trandafir”, extrapolându-se ca în povești putându-se spune că este Trandafirul de Aur al celor 1001 de nopți din spațiul dintre Moldova de Sud și Dobrogea, până la Istanbul ori Ankara.

După cum declară aproape întotdeauna la întâlnirile cu publicul, dar și, de pildă, într-un recent interviu realizat de către profesorul Vasile Leonte în revista „Școala gălățeană” (nr.327/ 2025, pp.3-4), Gülten Abdula Nazare subliniază că „în fiecare clipă” s-a simțit „un copil cu două mame. Dacă mă întrebați care este mama naturală, „ de sânge”, voi răspunde că este Turcia, cu tot neamul turcic, iar mama „de lapte” este… România. Una mi-a dat sângele pe care-l port în venele mele, ca pe un talisman, cealaltă m-a strâns la pieptul ei, m-a alăptat, m-a hrănit, mi-a dat apă și mi-a dat forța să respir. Le iubesc și le îmbrățișez la fel!”

Din bogata sa activitate cărturărească (dar și ca președinte al Centrului de Cercetare, Dezvoltare, Educație și Cultură Turcă „Dunărea de Jos”) amintim aici doar „producția” editorială, atât ca traducător (în limba turcă sau în limba română), cât și ca cercetător și autor de articole de popularizare: „Apa în cultura turcă și a popoarelor de origine turcă”, un studiu esențial despre rolul apei în mitologia, credințele și ritualurile turcice, simbolizând purificarea, viața și dimensiunea sacră a existenței, „Pământul, muntele, peșterile și pietrele în cultura popoarelor de origine turcă”, analiză fascinantă a simbolismului pământului și al elementelor naturale în mitologia și spiritualitatea popoarelor turcice, explorând legende, mituri și ritualuri ancestrale, „Corifeii culturii anatoliene – Yunus Emre, Hacı Bektaș Veli, Ahi Evran”, lucrare de referință care surprinde contribuția și moștenirea unor      figuri emblematice ale culturii anatoliene, evidențiind impactul lor asupra spiritualității turce, „Bir Asırın Ardından Büyük  Taarruz” – Esintiler ve Değerlemeler”, abordare istorică profundă asupra Marii Ofensive (Büyük Taarruz), punând în lumină rezonanța acestui moment definitoriu în conștiința poporului turc, „Ete Kemiğe Büründüm, Yunus Diye Göründüm”, un omagiu vibrant adus poetului mistic Yunus Emre, o personalitate esențială a sufismului turc și a literaturii anatoliene, „Yunus Emre Gönüller Sultanı – Değerlemelerde”, reflecții și analize asupra operei și învățăturilor lui   Yunus Emre, ilustrând influența sa durabilă asupra spiritualității turce, „Süleyman Çelebive Mevlîd-i Şerif” – Süleyman Çelebi’nin Vefatının  600. Yıl Dönümü Anısına”, lucrare dedicată lui Süleyman Çelebi, autorul celebrului „Mevlîd-i       Şerif”, un text fundamental al tradiției religioase turce, și cea mai nouă, deja cu ecouri în lumea științifică, „Tarih Penceresinden Galați İskelesive Yerli Türklerin Hatıraları”, incursiune     istorică valoroasă în trecutul portului Galați și al comunității turce locale, reconstituind memoria și identitatea culturală a turcilor din această zonă, despre care autoarea spunea că era mai mult decât necesară, aducând o contribuție inedită la istoria orașului Galați, punând accentul pe perioada pe care a numit-o „otomană”, referindu-se la anii în care turcii erau într-un număr important în oraș, adică înainte de anul 1821. Se va vedea „cât de important este Galațiul în documentele otomane, din punct de vedere strategic, politic, economic. Ca o curiozitate, Galațiul era considerat de către otomani ca parte a Dobrogei, deși, evident, a fost al Moldovei… Vreau să subliniez în lucrarea mea că pentru perioada secolelor XVI-XVIII, orașului Galați nu i se acordă atenția cuvenită!”, în întreaga istorie românească, cu toții marii săi istorici.

Nici nu se putea altfel din partea unei mari iubitoare a Galațiului, orașul de la care a primit, dar și căruia i-a dăruit atât de multe!

A mai tradus în limba turcă romanul „Papucii lui Mahmud”, capodopera lui Gala Galaction, ajunsă în Turcia la a patra ediție, a mai publicat o lucrare antologie dedicată lui Mustafa Kemal Atatürk, o mică carte de bucate tradiționale turcești pentru postul Ramadan, o altă antologie de cântece religioase turcești, o povestire adaptată pentru copii dedicată Nevruzului, sărbătoririi echinocțiului de primăvară ș.a.

Întrebată, în cadrul aceluiași interviu, cu eleganță, despre viitorul Filialei Uniunii Democrate Turce, Gülten Abdula Nazare a răspuns:

La această întrebare, îmi e greu să răspund. Comunitatea noastră este îmbătrânită, iar tinerii, în bună parte, sunt în căutare de lucru, alții sunt interesați de satisfacțiile materiale imediate. Nu-i condamn. Sunt tineri, vor să-i facă un viitor. Tot ce-am făcut eu, de-a lungul timpului, a fost sub formă de voluntariat. Din păcate, începând de la Isaccea, Măcin, până la Brăila și Galați, numărul turcilor este în scădere. Doar cei stabiliți după anul 1990 vor putea umple locul. Oricum s-ar întâmpla, nu-mi pierd speranța. Cineva trebuie să continue, e păcat să se risipească ceea ce am adunat.

Personal, (mai ales după ce am descoperit că am strămoși aparținând acestei etnii, printr-o străbunică al cărei nume de domnișoară era Halibei, fără al doilea „l”, firesc, din „Halilbey”!), de-a lungul acestui deceniu și mai bine, am fost martor sau participant la multe dintre evenimentele inițiate sau nu de către domnia sa, desfășurate sub egida unor instituții prestigioase (precum Universitatea Dunărea de Jos Galați, Biblioteci Județene, Muzee prestigioase, precum muzeele de istorie „Paul Păltănea” ori „Carol I”, purtând girul Ambasadelor sau Consulatelor, a unor organizații comerciale sau culturale prestigioase precum Institutul Cultural Yunus Emre ș.a.), colaborând la editarea unor cărți ale domniei sale, la lansările acestora, atât în Galați, cât și la Brăila, Tulcea, Constanța, Babadag, Istanbul (volumul bilingv „Poet chemând derviș”, tradus în limba turcă de Emin Emel, fiind lansat la Institutul Cultural Român „Dimitrie Cantemir” din fosta capitală a turcilor), fiind invitat la diverse simpozioane, conferințe, festivaluri, la unele, cele organizate la Galați, ajutând după posibilități, atât ca editor, scriitor, jurnalist, discipol întru ale turcologiei, doctorand cu  tema de cercetare „O istorie a reprezentărilor orientalistice ale comunităților turcă și tătară în literatura română”.

Domnia sa, doamna Gülten Abdula Nazare, a fost și este un adevărat model de seriozitate, de dăruire, de sacrificiu pentru binele comunității, pentru buna înțelegere între etnii, conviețuirea lor în armonie, implicându-se și în activități cu caracter umanitar, în unele cazuri nefericite ale unor cataclisme naturale sau în cazuri sociale, când câte un membru al comunității avea nevoie de ajutor, iar în ultimul timp, când a fost necesar, în stabilirea unor relații cu studenții musulmani din diferite țări care învață la Universitatea Dunărea de Jos Galați.

Oarecum în rezumat, de multe ori s-a vorbit, pe drept cuvânt, despre domnia sa ca un „ambasador cultural” — o persoană care reprezintă și promovează cultura, limba, istoria și identitatea turcă în România, dar, în egală măsură, promovând cultura română în Turcia, unde este deosebit de apreciată. Activitatea sa și-a propus nu doar să păstreze moștenirea comunităților turcești (și turcice) din România, ci și să încurajeze dialogul intercultural: să facă cunoscute folclorul, miturile și tradițiile turcești publicului românesc (și viceversa) și să promoveze respectul și înțelegerea reciprocă. Se observă aceasta în ultimii ani prin emisiunile de televiziune pe care le realizează la Express Tv Galați.

Prin intermediul Filialei Uniunii Democrate Turce din România și inițiativelor sale cultural-educaționale (prelegeri, traduceri, cărți, evenimente culturale), a contribuit la vizibilitatea și conservarea unei culturi minoritare într-o societate românească multiculturală — asigurându-se că amintirile, tradițiile, istoria nu se pierd.

Gülten Abdula Nazare este o personalitate importantă care face legătura între cultura românească și cea turcă (sau, în sens larg, turcică) — din punct de vedere istoric, social și literar — în România. Este semnificativ să amintim și că între 1998–2005 a fost președinta comisiei de „Cultură, Culte și Mass-Media” în cadrul Consiliul pentru Minorități Naționale din România, reprezentând comunitatea turcă la nivel național.

Prin decenii de muncă ca profesoară, scriitoare, traducătoare, istoric și lider comunitar, ea a contribuit la documentarea, conservarea și răspândirea moștenirii turcești în România, în special în Galați. Scrierile, traducerile și activitățile sale culturale o fac un punct de referință pentru înțelegerea modului în care identitatea minorităților, memoria și dialogul intercultural pot fi promovate în Europa de Est.

Adi G. Secară