De când am început lucru la casă, planurile s-au tot schimbat. Inițial a fost un plan, pentru parter si mansarda. Apoi, petru că ar fi spațiu și pentru că terenul are o formă specială, arhitecta a sugerat să punem și un garaj sub casă. Pornind cu ideea asta, s-au făcut schițe, planuri, desene, și la momentul oportun am ajuns la așezarea casei în teren. Adică punctat pe teren colțurile și laturile casei.

Atunci ne-am dat seama că spațiul ăla mai adânc în care ar fi trebuit să intre garajul era destul de lat cât sa intre întreaga casă, așa că am schimbat iar planurile. S-a mai adaugat un întreg nivel la casă, pe care l-am numit demisol, pentru că în față e la nivelul străzii, deci ca un parter, iar in spate e îngropat aproape de tot. Garajul a rămas o parte din demisolul ăsta, iar restul a fost planificat ca un hol, o cameră si o baie. Plus scările către nivelul următor, fostul parter. Acum nici nu știu cum să-l mai numesc…

Am ajuns însă la o problemă – acum casa e mult prea mare, mai ales prea înaltă, și mie nu-mi plac casele mari. Doar nu pot să stau într-o casă care să nu-mi placă, nu? Și din momentul ăla am tot învârtit variante posibile, cum și ce să fac? Să fac mansarda foarte joasă? O să am niște camere înguste și lungi sus… Să n-o fac deloc, rămân cu doar două camere de dormit. Să o fac cumva pe mijloc? Ar trebui sa fac acoperiș piramidal, cumva, și nu știu dacă merge la forma casei…

Până la urmă m-am apucat să fac o machetă de carton a casei, mai mult pentru că mă plictiseam și ca să găsesc o ocupație impulsurilor mele creative decât din alte motive, dar apoi am constatat că mă ajută foarte mult macheta asta. În primul rând am fost încântată că mi-a ieșit, și i-am făcut niște poze. Apoi mi-am dat seama că nu-mi place și m-am apucat să tai și să adaug – în poze, că macheta e mai greu de modificat în realitate decât e digital. Am tăiat juma’ de nivel, am schimbat un acoperiș, am mutat niște ferestre, am mai întrebat lumea, am mai coborât o margine, am mai făcut niște ferestre în plus, și până la urmă am concluzionat că “…hmm… aș putea locui acolo… e drăguță!”

Iată deci la ce am ajuns:

Și uite și planurile casei, actualizate după modificările machetei:

Azi, 19 noiembrie 2009, mai spre dimineata, s-a nascut Iulia Melania, fetita Sofiei.

Cand ajunge acasa si avem prima discutie serioasa, vreau sa-i pot spune care e data nasterii ei dupa calendarul Maya, asa ca am stat de pe acum si am calculat.

Azi, dupa priceperea si calculele mele [fiindca gresisesm!!!] de la începutul lumii și pînă acum, suntem in 12 B’ak’tun, 19 K’atun, 17 tun, 6 winal, 11 k’in. Sau mai pe scurt, 12.19.17.6.11 data mayasa. După alte calcule pornind invers de la intrarea în cel de-al 13-lea B’ak’tun (celebrul 21 decembrie 2012 care de fapt e pur și simplu începutul unui alt ciclu B’ak’tun, nu sfârșitul lumii și hara-kiri universal) îmi dă un pic diferit… Deci în felul asta azi suntem în 12.19.16.15.12 data mayasa.

Deci ce fac? Eu ce-i zic copilului cand intreaba?!! Oi fi greșit eu ceva cu ani bisecți și alte minuni? Merg pe a doua variantă? Am nevoie de ajutor…

[scurta explicatie de calendar maya:

1 k'in = 1 zi,
1 winal = 20 k'in,
1 tun = 18 winal (360 de zile),
1 K'atun = 20 tun (7200 de zile),
1 B'ak'tun = 20 K'atun (144000 zile).

iar data de la care plecam este data cand a inceput lumea, in conceptia mayasa, echivalent in calendarul nostru cu 13 august 3114 îen. (sau 11 august... nu e chiar sigur-sigur... )]

[later edit: am recalculat. data de ieri era  12.19.16.15.10, daca lumea pleaca din 13 august 3114 î.e.n., si asta e clar si la mintea cocosului, nu stiu cum mi-a scapat prima data. sau era 12.19.16.15.12 daca lumea a inceput pe 11 august... stie cineva sigur cand  a inceput?]

Din categoria “Weird fact of the day” sau Ciudățenia zilei, aflu de pe wikipedia că populația Pamîntului este 6,733,164,235 de oameni. Nimic ciudat pînă aici, dar acum urmează: populația lumii însă, este 6,733,164,238 de oameni.

Lumea, în concepția dată, e formată din Pamînt plus apă. Populația lumii = populația Pămîntului plus 3. Deci da, 3 oameni nu trăiesc pe Pămînt.

PS: ar trebui să fac două categorii noi, constat eu, una cu ciudățenii, panseuri si revelații (ca asta), și alta pe care-aș boteza-o “a se lua cu un pahar de apă” (ca articolul precedent),  adică în nici un caz a nu se lua în serios

Mă macină o întrebare esențiala. De ce sunt gropițele drăguțe?

De când eram mica știam că gropițele sunt drăguțe, de la mamaie si mai ales de la mama care mă chema “să mă pupe pe gropițe”, dar fiindcă nu eram așa precoce in materie de șantaj sentimental, nu m-am prins decât foarte târziu că m-aș putea folosi de ele și de un zîmbet larg ca să primesc ceea ce voiam.  Însă am fost ciupită de obraz de o gramadă de rude enervante care comentau “ce gropițe drăguțe are asta mică”, încât să rămîn cu ferma convingere că gropițele sunt o chestie care nu trebuie subliniată în preajma rudelor în etate. Pe masură ce creșteam s-a dus  ciupitul de obraji, deci am uitat de gropițe. Dar recent s-a întîmplat ca cineva (altcineva decât mama, care încă face asta, dar fiind mama n-o pun la socoteală) “să mă pupe pe gropițe”, ceea ce mi s-a parut simpatic foc, apropo, fiindcă m-a facut să mă simt ca și cum aș avea 4 ani și aș fi răsfațată.

Azi mi-am adus aminte de gropițe si am decis sa mi le analizez. Si fiindcă am laptop cu “reflective screen”, adică ecran in care mă pot oglindi, am pus un fundal negru si i-am zâmbit calculatorului vreme de un minut întreg, ca să-mi dau seama ce e așa drăguț la niste gropițe. Pîna au inceput să mă doara obrajii. Apoi l-am intrebat pe umf daca el știa ca am gropițe și dacă-i plac gropițele mele sau gropițele în general. Si ca sa-i fie imaginea proaspătă in minte, mi-am deschis webcam-ul ca sa îi arăt gropițele mele. Si lui i se par gropițele dragute. Si ale mele, desigur. Ar fi trebuit să spună mai ales ale mele, dar îl iert de data asta… Însa tot nu mi-e clar de ce-s gropițele drăguțe…

Așa că am apelat la Cel-care-în-imensitatea-sa-le-știe-pe-toate – nu, nu mă refer la vreo versiune de zeu atotcunoscător, ci la măria sa internetul. Aveam nevoie de răspuns la întrebarea mea complet tembelă, așa că pe cine să întreb decât pe domnul internet? [apropo, click aici! - "the internet - providing instant answers to your useless questions"] Si l-am intrebat “Why are dimples cute?” Mi-a raspuns scurt: “They just are. Like freckles.”

Acum am altă întrebare esențială… Dacă tot sunt drăguți pistruii, eu de-ăia am? Si dacă nu (înclin să cred că n-am, că nu mi-a zis nimeni de ei pîna acum, si nici nu i-am remarcat în vreo oglindă), cum fac să-i capat? Fiindcă tot zeul internet prin profetul său google mi-a aratat ca gropițele pot fi făcute și artificial, dacă genetic nu le-ai primit (dă vina pe părinți!):

“]

[iti ingheata mintea, ce chestii pot fi inventate, nu?

Mda. Acum e clar. Înțeleg. Avea dreptate. “They just are!” (Sunt pur și simplu!) Deci… să fac un act de caritate atunci: de-acum zîmbesc mai des și las lumea să se bucure de gropițele mele.

Si m-am dus eu la revederea de liceu… Si dupa bla-bla si bla-bla, nu va mai povestesc, c-a fost frumos, c-a fost emotionant, ca am vazut 4 profesori si o gramada de colegi, ca am ragusit dupa ce am vorbit cu toti, ca tot n-am nimic in comun cu unii, dar pe altii i-am descoperit foarte haiosi si de treaba, iar pe cei cu care ma simteam bine inca de atunci i-am gasit neschimbati, si alte asemenea, ca e cam la fel ca la orice revedere si nu cred ca va intereseaza: ori ati trecut si voi prin asta, ori veti trece la un moment dat.

Hai mai bine sa va spun cum am ajuns acasa. Era cam 1 dimineata si Geo zice ca ea vrea sa mearga acasa. Geo are masina. Verde prazuliu si nou-nouta la data respectiva, dar totusi masina… Deci daca ea pleaca, merg si eu, ca ma duce acasa, si pe deasupra eu fiind organizatoarea intregii chestii aveam o gramada de ramasite si chestii de luat cu mine – cutii de bomboane, 5-6 sticle de suc mai mult pline decat goale, hartii, pozele de promotie ramase, o sticla de garrone nedesfacuta, doua buchete de flori (maaari) pentru doua profesoare care n-au venit, aparatul foto plin de poze, si altele, indesate in portbagajul verde. Plecam deci de la berarie, noi doua si inca un coleg care sta-n cartier cu Geo. Pe mine trebuie sa ma lase prima.

Ajungem la bloc, opreste, desfac portbagajul si iau doar o parte din ce era in el, ca oricum nu pot cara totul. Pun deci gunoaiele, bomboanele, pozele, aparatul si sticla de garrone intr-o punga mare de cadou, iau cele doua buchete supradimensionate de flori in cealalta mina, inchid portbagajul cu dificultate si-i fac semn sa plece. Fix atunci, sau mai exact 2 secunde mai tarziu, in timp ce masina tocmai se pierdea dupa colt, iar eu ma rasuceam cu incetinitorul -din pricina florilor aflate in balans precar- catre intrarea in scara, verific din reflex geanta. Nu aveam geanta mea normala, ci una micutza, delicata, care sa se potriveasca bine cu rochita de jerse si cu cizmulitele inalte si bocanitoare cumparate special pentru revedere. Insa din nefericire n-o mai aveam nici pe asta acum. Cheile mele!

Tot din reflex fac doi pasi in directia in care plecase masina cu tot cu geanta mea, dar nici o sansa sa o mai prind din urma: tocmai facuse coltul si nu se mai vedea. Si… eu ce fac?? Nici macar in scara nu pot intra, ca e interfon, iar cheile sunt in geanta. S-o sun! Telefonul tot in geanta. Sa sun la vecini mi-e jena, ca e 1 noaptea. Si oricum nu rezolva decat intratul in scara, dar acasa cum ajung? (Pisica inca n-a invatat sa descuie usa.) Deci imi ramin doua optiuni, ma gandeam eu lasandu-ma cand pe un picior, cand pe celalalt, in cizmele devenite putin incomode dupa o zi intreaga in ele. Ramasesem in acelasi loc unde eram cand inchisesem portbagajul, adica la vreo 5 metri de intrarea in bloc, in mijlocul aleii. Optiunile, zic. Ori ma duc pe jos pina la ai mei – drum de 15 minute, la 1 noaptea, pe tocuri, frig, in rochie, cu o sacosa si doua buchete (imense!!) de flori… – si dorm acolo, ori dau de Geo cumva, si-i zic sa se intoarca. Dar de Geo cum sa dau? Simplu, trebuie sa gasesc pe cineva cu un telefon, si-o sun.

Teoretic, simplu. Practic, la 1 noaptea nu trecea nimeni pe linga blocul meu. Am stat inca doua minute in acelasi loc – nici tipenie de om. Bun, re-evaluez situatia: ori stau aici pina maine dimineata ori ies pe strada si caut o fiinta umana, in directia statiei de taxiuri. Daca nu dau de nici un om pina la taxiuri, acolo sigur e cineva. E cam departe, insa, statia de taxiuri, si florile ma incurca, asa ca ma duc pina la intrarea in scara si le las pe banca. Si-asa nu trece nimeni pe aici! Inca mai am sacosa. Pe-aia nu pot s-o las, ca am aparatul si pozele acolo, asa ca o iau cu mine.

Ies pe strada, la vreo 50 de metri se vede o tanti. Mergand pe mijlocul strazii, ca oricum nu venea nici o masina. Merg repede s-o prind din urma, si am senzatia ca trezesc tot cartierul cu bocanitul tocurilor pe asfalt. Vazand ca tot n-o ajung, o iau la fuga boca-boca-boca-boca si strig dupa ea. Imi inchipui cum ar fi sa se intoarca, sa ma vada si s-o ia si ea la fuga, dar nu, femeia se opreste si ma asteapta. O intreb daca are un telefon mobil. Ma cantareste un pic, dar cum se pare ca n-am mutra de violator sau jefuitor, imi raspunde. N-are. Ii explic si care era poanta. Ii pare rau, dar tot n-are. Pare sa spuna adevarul, asa ca nu mai insist. Asta e… Mai merg… Mai tremur… Si tot bocanind si tremurand ma uit ce naibii atirna asa greu in sacosa aia! Sticla de Garrone. Hm….. Am o idee…

Prima masina care apare, ii fac cu mina sa opreasca. Era un taxi. Ii ofer soferului un tirg pe care nu-l poate refuza. Nu vrea o sticla de Garrone ca sa-mi imprumute telefonul sa sun pe cineva? Il pun si pe el la curent cu intimplarea intimplata. Iau telefonul lui, smecher cu tastatura digitala, si cum din pricina unghiilor si tremuratului nu pot forma, i-l dau inapoi si-l pun sa formeze. (noroc ca stiu numarul pe dinafara, remarca el. adevarat noroc, gandesc eu…)

Stiu ca eu povestesc cu amanuntul, dar trecusera doar 5-6 minute de cand plecase Geo cu masina. Inca nu putea sa fi ajuns acasa. Ceea ce inseamna ca Geo era inca la volan. Si cum Geo la volan nu e compatibila cu Geo la telefon… sunam degeaba. Si am mai sunat o data. Si inca o data. Intre timp ma urcasem in taxi, ca muream de frig. Si dupa vreo 4-5 apeluri m-am hotarit ca norocul m-a parasit si ca noaptea aia voi dormi pe strazi.

Totusi, zic, sa incerc altceva… Ideile salvatoare nu inceteaza sa apara: m-am sunat pe mine. Poate ca daca aude ceva strain sunand in masina isi da seama ca geanta mea e pe acolo. Nici asa n-am avut noroc. Mi-am adus aminte ca mi-a furat soneria, si ca ambele telefoane suna la fel, asa ca poate isi inchipuie ca tot al ei suna… Pina la urma trebuie sa raspunda insa, nu? Chiar daca are radio-ul tare, la un moment dat se da jos din masina si aude ca sun ca disperata. Deci, inca un apel catre Geo, tot nimic. Ce e de facut? Deja eram de vreo 5 minute in taxiul omului.

Pai… acum ca aveam un telefon, mai exista o solutie: ii sun pe ai mei, si-i pun sa vina sa ma ia cu masina, sa dorm la ei, si dau eu maine de Geo care, probabil si-a lasat telefonul in portbagaj sau pe undeva, de nu raspunde deloc. – Nu o banuiam degeaba, aveam motive, mai devreme isi pusese camera de filmat in portbagaj, uitase, si se intorsese la liceu s-o caute ca era convinsa ca a lasat-o acolo. Deci se putea la fel si cu telefonul, nu? – Bun, renunt s-o mai sun pe Geo, noul plan, ii sun pe ai mei. Abia incepusem sa ma obisnuiesc cu tastatura telefonului taximetristului.

Cand sa dau apel, incepe sa sune telefonul. Yeeeeey! Mi-a revenit norocul, am recunoscut numarul lui Geo. Am raspuns. Acum a vazut geanta mea in masina. Vine sa mi-o aduca. Sa cobor in fata blocului. Pai… de unde sa cobor, ca-s jos, n-am avut chei sa intru… Dar sa nu-si faca griji, o sa fiu in fata blocului, numai sa vina. I-am dat omului telefonul inapoi, i-am multumit, si m-a dus si cei 50 de metri inapoi pina in fata blocului ca sa nu mai bocan eu cu cizmele pe trotuar.

Intre timp, uitasem sa zic, pe strada n-a mai trecut decat un taxi grabit. Bine ca n-am stat sa astept in fata blocului sa treaca cineva… Cobor deci din taxi, si asteptand eu, cu sacosa in mina (mai usoara fara sticla de garrone), masinuta verde sa se intoarca cu cheile mele, m-am dus sa iau florile de pe banca. Ma si gandeam ce naibii fac cu doua buchete? Erau frumoase, ce-i drept, dar doua la fel…  S-a rezolvat problema simplu: cand am ajuns la banca, ia-le de unde nu-s! Le-am cautat si-n spatele bancii, si in jur, ma gandeam ca poate le-a dat vintul jos… Nimic. Nu stiu cum au disparut, daca nu trecuse nimeni pe strada, dar e clar ca nu mai erau acolo. A venit si Geo, fix la timp, ca incepusem sa tremur serios, si am ajuns in sfarsit acasa. Pixica ma intampina somnoroasa. Noroc ca nu m-a auzit de cand eram jos, cum se intimpla de obicei, ca mieuna de trezea vecinii.

Mi-am scos telefonul. Aveam doua apeluri pierdute. Unul era de la Umf, care ajunsese in Dubai si ma suna sa-mi spuna ca a aterizat ok. Al doilea era necunoscut, – cine ma suna la ora aia?! - si mi-a luat cateva secunde sa-mi dau seama ca trebuie sa fie numarul taximetristului, doar m-am sunat singura! Cap sec!

PS: Si dupa toate astea, stiti care-i marele meu regret din seara asta? Ca cine stie ce dobitoc s-a intors de la crasma pilit la 1 jumate noaptea si in loc sa ajunga acasa si sa-si ia cozi de matura de la nevasta care-l astepta, i-a dat frumusete de buchet de flori gasite pe banca si “s-a scos”. Ba parca aud si conversatia. Ea, surprinsa de gest, dosind maturoiul, zambeste dulce dar putin nelamurita: “Si… cu al doilea ce e?” – El, nonsalant si superior: “Am luat unul si pentru ma-ta.”

Era târziu și n-avea rost să caut pricini în ce-a fost. Când a plecat, s-a dus cuvântul, am rămas mută, fără vorbe, cu cioburi mici de fraze moarte. Am căutat și-am regasit un sunet singur. L-am strigat cât am putut, până când, iară, s-a pierdut…

E prea târziu în asfințit să mă gândesc la el. Nu am ce nici nu am avut, dar când va fi din nou lumină, când dimineața va veni, îl voi găsi în tină și-l voi șopti încetișor, în ține-voi aproape, ca nu cumva, strigându-l iar, să fie luat de ape.

V-aș invita la o cafea, să povestim din amintiri, dar n-am curajul și nici cred c-ați accepta, așa că scriu.

Am să trimit scrisoarea asta? Nu cred, așa că prind curaj, m-avânt, și pot să scriu tot ce-am de gând.

Dar ce-am de gând? Mi-e gândul gol, plecat acum să dea ocol pădurilor de-argint. Și credeți că s-ar mânia Coșbuc sau Eminescu de-ar afla că-i fur în cel mai simplu fel? Și oare Minulescu-ar protesta de m-ar citi și ar vedea că scriu ca el?

Într-un moment de nebunie – nu ca acum, într-un acces de poezie – am scris ceva. După mulți ani în care am tăcut, am scris ceva și mi-a plăcut… cum m-am simțit, și m-am gândit că poate-ați vrea să citiți nebunia mea.

Și știu ce vreau – nu vreau decât să știți că sunt și că exist. Să știți de existența mea si s-acceptați

                                                             o invitație la o cafea.

Mda, asta era invitația la cafea pe care i-o adresam profesoarei de română prin 2001 cred… Ce voiam? Păi cred ca tocmai aia voiam, să vadă că scriu, că pot, că deși eram pierdută printre matematici, tot literatura îmi rămăsese în suflet. Mă jucam cu stiluri de scris, ca și în precendentul poem, cu ritmuri, cu versificații, încercam să scriu ca poeții pe care-i plăceam, să văd dacă pot. De fapt nu atât încercam să scriu ca ei, ci așa puteam scrie fiindcă ritmul si versul lor căpătau ecou și se tot loveau de pereții capului meu până când ajungeam să și visez pe ritm de poezie.

Știu că “Plagiatul” nu e vreo minune a poeziei, iar “Invitația” de mai sus cu atât mai puțin, dar erau doar un început, și voiam indicații, sfaturi, sau poate voiam doar un pretext să mai trec pe la liceu și s-o văd pe profa de română. Ba nu, voiam un pretext să o invit la o cafea.  Până la urmă am găsit un alt pretext, mult mai puțin literar, 8 ani mai târziu. Dar de data asta mi-a ieșit.

Mi-e dor de mine de atunci. Nu știu de ce m-am oprit la 3 poeme jumate. Poate ca n-am mai visat pe ritm de poezie. Poate că n-am mai avut timpi morți pe care să trebuiască să-i umplu, sau, mai plauzibil, am învățat să nu fac nimic. Mai am un poem, se numește “Sunet” și e ceva mai abstract, și mai am o bucățică de poezie neîncepută și neterminată, tot de-atunci. O să le scriu în articolul următor.