Știai despre Istorie?

Nicolae Titulescu și politica pro-franceză a României în perioada interbelică

2013-02-13T19:46:00.000+02:00

articol realizat de Spinu Sebastian

Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, în familia unui avocat. A urmat şcoala primară şi liceul în oraşul său natal, absolvind examenul de bacalaureat în 1900, cu diploma de cel mai bun elev al liceului „Carol I”[1]. A plecat din ţară pentru a studia la Facultatea de Drept din Paris. A încheiat doctoratul în drept cum laude în 1904 susţinând teza intitulată Essai sur une theorie generale de droits eventueles. Pe când studia la Paris, Titulescu frecventa adesea dezbaterile din Camera Deputaţilor unde câţiva dintre marii oratori ai Franţei îşi exersau abilităţile.

Primul război mondial l-a marcat pe Titulescu în aceeaşi măsură în care afectase ţara. În ciuda alianţei personale a regelui Carol I cu Germania şi Austria, România a rămas neutră până când aliaţii i-au oferit de la Ungaria Transilvania, ca recompensă pentru intrarea în război, în 1916, împotriva Puterilor Centrale. Titulescu s-a situat de partea Antantei încă de la începutul războiului. Nu numai simpatia pentru Franţa, ci şi înţelegerea faptului că numai o victorie a Aliaţilor putea să garanteze României păstrarea Transilvaniei i-a motivat pe Titulescu şi pe colegii săi să sprijine intrarea României în război de partea Antantei. După încheierea războiului, Titulescu a militat neobosit pentru Comitetul Naţional Român[2] în capitalele aliate, organism denumit mai târziu Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, făcând propagandă cauzei româneşti printre liderii politici ai Franţei şi ai Angliei, mulţi dintre ei devenindu-i chiar prieteni. Această activitate dintre anii 1918-1919 a însemnat primele sale demersuri diplomatice şi l-au ajutat să pătrundă în complexitatea relaţiilor internaţionale[3].

Titulescu intră în viaţa politică la 30 de ani. Pentru prima oară devine membru al Parlamentului 1912, figurând pe lista Partidului Democrat Conservator al lui Take Ionescu. Între 1917-1818 a fost ministru al finanţelor. A făcut parte apoi din delegaţia română care a participat la Conferinţa de pace de la Paris.

Situaţia europeană pe care a găsit-o Titulescu era direct influenţată de efectele primului război mondial. Chiar şi după încheierea negocierilor pentru pace, Europa îşi păstrează grupările politice din timpul războiului. Tratatele care conţineau pretenţii nerealiste pentru statele înfrânte, precum şi atitudinea politică neschimbată a elitelor conducătoare ale acestora au transformat perioada interbelică într-un fel de armistiţiu. Europa s-a divizat pe de o parte în grupări revizioniste, iar pe de cealaltă parte, în cele ce doreau păstrarea ordinii impuse după tratatul de pace. Ultimul grup era condus de Franţa şi includea aproape toate forţele europene aliate. Franţa şi-a folosit puterea politică şi financiară, Liga Naţiunilor şi un sistem de alianţe cu micile puteri pentru a preîntâmpina ascensiunea Germaniei. În acest sistem, statele mici, aşteptau protecţie din partea Franţei.

În perioada dintre cele două războaie mondiale diplomaţia şi politica externă a Românniei au constituit principalul domeniu al activităţii lui Nicolae Titulescu. Pe acest plan, s-a manifestat pe deplin spiritul penetrant, realismul, patriotismul şi talentul oratoric. Prin aceste calităţi s-a impus în cercurile politice şi diplomatice internaţionale ca unul dintre cei mai iscusiţi şi talentaţi diplomaţi. A devenit în scurt timp o personalitate marcantă a lumii politice internaţionale.

Guvernul liberal al lui Ion I. C. Brătianu i-a oferit lui Titulescu misiunea diplomatică din Londra în 1922, iar acesta, pentru că nu mai era alăturat niciunui partid politic, a acceptat noua funcţie. Una din sarcinile majore ale lui Titulescu în timpul misiunii sale la Londra a fost să contribuie la uşurarea dificultăţilor financiare cauzate de război[4]. A fost ministru la Londra timp de 10 ani - din 1922 până în 1932 - cu întrerupere între 1927 şi 1928, când a fost Ministru de Externe.

În concepţia guvernului român, trimiterea în misiuni diplomatice a unor personalităţi avea în vedere consolidarea Marii Uniri, iar întreaga activitate a lui Titulescu la Londra avea sa indreptateasca aceasta speranta. Prezenta lui Nicolae Titulescu in capitala Marii Britanii a avut darul să contribuie la intarirea raporturilor bilaterale anglo-române, talentul şi capacitatea sa fiind unanim apreciate in cercurile diplomatice si financiare engleze. Acreditarea sa ca ministru la Londra, la 16 decembrie 1921, a fost rezultatul activitatii desfasurate pina atunci. Având sprijinul lui Take Ionescu, care a sesizat, între cei dintâi, importanţa pe care Anglia o juca în evoluţia raporturilor internaţionale, gândind el însuşi că numirea s-a încadrat în eforturile diplomaţiei României de consolidare a păcii si de conservare a Tratatelor de Pace din anii 1919 si 1920. În politica externă, Titulescu a urmărit menţinerea vechilor relaţii cu ţările vecine şi dezvoltarea colaborării cu ele. De asemenea, el considera necesară României prietenia şi colaborarea cu foştii ei aliaţi, în special cu Franţa şi Anglia.

În iunie 1927, Nicolae Titulescu a fost chemat să preia conducerea Ministerului Afacerilor Externe. Pentru a stabili contacte cu un număr cât mai mare de ţări, Titulescu a întreprins un turneu diplomatic în Europa, vizitând Franţa, Italia, Germania şi Iugoslavia. În februarie 1928, într-un interviu acordat la Paris, Titulescu a făcut cunoscut opiniei publice principalele ţeluri ale politicii externe a României - menţinerea statu-quo-ului şi a păcii. "Politica externă a României tinde spre menţinerea păcii Europene în cadrele tratatelor de pace în vigoare. Pentru a obţine acest scop, mergem de acord în toate chestiunile cu marii noştri aliaţi Franţa, Anglia şi Italia, precum şi cu statele din Mica Înţelegere. Facem tot ce ne stă în putinţă pentru menţinerea raporturilor noastre amicale cu străinătatea şi observăm conştiincios ca tratatele de pace să nu fie puse în nici un caz la îndoială, iar clauzele lor să fie executate cu bună credinţă"[5].

În ceea ce priveşte Marea Britanie, Titulescu avea o viziune exactă despre lumea anglosaxonă, întrucât fusese pentru 10 ani diplomat la guvernul de la Londra, datorită cunoştinţelor sale despre viaţa politică britanică şi a discuţiilor purtate cu diverşi reprezentanţi de la Foreign Office în cadrul reuniunilor internaţionale. Titulescu a ajuns la Londra vorbind franceza şi câţiva ani mai târziu mărturisea în cartea sa că „am învăţat limba engleză în acelaşi timp cu mentalitatea acestora.” Datorită relaţiilor dintre Marea Britanie şi România, el considera că ţara sa nu este situată într-o zonă în care să fie afectată strategia britanică, nici nu este riverană vreunei mări care să intereseze Marea Britanie. România, dacă este strâns legată de statele care sunt în sfera de interes a Marii Britanii, precum Franţa şi dacă demonstrează a fi în conformitate cu marile principii ale Societăţii Naţiunilor, poate obţine ajutorul moral al britanicilor. Mai adăuga că „acela care nu înţelege importanţa sprijinului moral al Marii Britanii, nu trebuie să se implice niciodată în politica externă”[6].

În ceea ce priveşte Uniunea Sovietică, Titulescu considera însă că apropierea diplomatică de Uniunea Sovietică era o necesitate vitală pentru ţara sa în baza relaţiilor de vecinătate. Apropierea unui stat de dimensiunile geografice ale Uniunii Sovietice, le impunea multora, fie ostilitatea, fie prietenia, iar Nicolae Titulescu a optat pentru prietenie. Munca sa ca delegat permanent al României la Societatea Naţiunilor şi mai apoi ca ministru de externe a fost orientată în acest sens. Ţinând cont de apropierea care se stabilise deja între România şi Franţa, Titulescu spune că „nu este corect să te declari prieten al Franţei şi al Cehoslovaciei şi duşman al Uniunii Sovietice”. În ceea ce priveşte Pactul de asistenţă cu Uniunea Sovietică (1934), îl consideră ca fiind „necesar pentru România în cazul în care Germania ar declara război Uniunii Sovietice , sau dacă Germania ar ajunge la o înţelegere cu Uniunea Sovietică”.

Alianţa cu Franţa era pentru Nicolae Titulescu un factor esenţial în lupta pentru menţinerea "sistemului de la Versailles". Această opinie era împărtăşită de aproape întreaga clasă politică românească şi avea o îndelungată tradiţie, întemeiată pe afinităţile de origine, limbă, cultura. De aceea, Titulescu declara fără ezitare: "Nu cunosc prietenie mai dezinteresată ca aceea ce stă la baza raporturilor franco-romane". Dar el nu intelegea ca Romania să se afle la remorca Franţei. Atunci când constata unele abateri ale diplomaţiei franceze de la litera ţi spiritul tratatelor de pace, Titulescu nu ezita să intervină energic, atrăgând atenţia asupra faptului că Romania nu putea accepta asemenea "derapaje". El ştia că "pacea este indivizibilă" si că orice concesie fîcută într-o anumită zona putea avea consecinţe imprevizibile asupra întregului continent. Semnificativă este reacţia sa faţă de propunerea lui Mussolini, din februarie 1933, privind încheierea pactului celor patru, prin care Italia, Germania, Franţa şi Marea Britanie se angajau să colaboreze pentru reglementarea tuturor chestiunilor europene, inclusiv în privinţa unor eventuale revizuiri teritoriale. Reacţia lui Nicolae Titulescu - împuternicit de toate statele Micii intelegeri - a fost extrem de vehementa. Acesta a acţionat în numele alianţei la Paris şi Londra şi a ameninţat cu schimbarea orientarii ploticii externe a statelor din Mica Înţelegere. S-a acţionat eficient la acel moment. Pactul cvadripartit a fost redus numai la cele patru state semnatare, devenind un act politic al acestora, limitat strict la Europa Occidentală[7].

Titulescu examinează relaţiile României cu statele străine. Politica lui externă era bazată pe securitatea colectivă şi pacea indivizibilă. A căutat mereu să organizeze un front unic al unor eventuale victime ale unei agresiuni. Vorbind despre relaţiile cu U.R.S.S., el observă că atunci când eşti vecin cu o Mare Putere de dimensiunile şi forţa armată a Sovietelor, nu există decât două politici posibile: să-i fii sau prieten sau duşman. El spunea în vara lui 1937: "Cine ar putea în vestul Europei să fie aliatul României, pentru apărarea intereselor pur româneşti? să o spunem deschis: Germania? Niciodată. Germania ar putea în propriul ei interes, să ceară României să participe la un război ofensiv împotriva U.R.S.S., ceea ce ar fi sfârşitul României. Germania nu v-a compromite niciodată interesele ei numai spre a apăra interesele româneşti". Apoi adăuga: "Am fost, sînt şi voi rămâne partizanul unui pact de asistenţă mutuală cu U.R.S.S., atîta timp cît statul acesta va practica politica de pace şi de apropiere între popoare pe care a practicat-o în ultimii ani"[8].

La 3 iulie 1933, România a semnat la Londra, Conventia de definire a agresiunii şi a teritoriului, la elaborarea căreia a contribuit din plin şi Nicolae Titulescu. Acest document consolida, din punct de vedere juridic internaţional, situaţia României, întrucat prevedea că prin teritoriu se înţelege teritoriul asupra căruia un stat îşi exercită în fapt autoritatea. Această definiţie îl determina pe Nicolae Titulescu să aprecieze că era o nouă confirmare a apartenenţei Basarabiei la Romăânia, în virtutea aceluiaşi principiu - de consolidare a securităţii şi a statu-quo-ului teritorial şi a pacii generale - România a aderat la Pactul de neagresiune ţi conciliaţiune semnat la Rio de Janeiro (10 octombrie 1933).

Negocierile dintre Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov au dus la stabilirea relaţiilor diplomatice între Romania şi URSS, în ziua de 9 iunie 1934. Cu acest prilej, cei doi miniştri de externe au avut un schimb de scrisori, care cuprindeau angajamente solemne vizând garanţia reciprocă a respectării suveranităţii naţionale şi independenţei politice, neamestecul în treburile interne, anagajamentul de a nu permite existenţa şi activitatea pe teritoriul propriu a unor organizaţii ce-şi propuneau lupta armata împotriva celuilalt stat[9].

Partea franceză saluta acest succes al lui Nicolae Titulescu. Lefevre d'Ormesson scria în felul următor: " Franţa va aplauda noul succes al marelui diplomat care este d. Titulescu. Acordurile care au fost semnate la Geneva şi care restabilesc relaţiunile diplomatice între România şi U.R.S.S. constituie un fapt de o capitală importanţă nu numai pentru cele două ţări interesate direct, dar pentru toţi amicii păcii în Europa. [...] Restabilind raporturile normale între ele, România şi Rusia fac dovada dorinţei lor de a întări raporturile înternaţionale şi sentimentele politicii de pace care sunt la baza oricărei acţiuni europene"[10].

În ceea ce priveşte relaţiile franco-române, acestea au jucat unrol important atât în percepţia pe care o aveau cei de la Berlin despre potenţialul înfluenţei germane asupra României cât şi în percepţia românilor germanofili despre şansele lor de a contracara politica externă francofilă a României. Dependenţa de Franţa pentru a asigura securitatea României la nivel continental avea avantaje şi dezavantaje. Printre avantaje se aflau: protecţia asigurată de cea de-a doua armată foarte mare de pe continent, ajutor financiar din partea celei mai stabile economii a Europei şi imaginea (măcar aparentă) a importanţei internaţionale în calitate de membru al celui mai puternic grup. Totuşi, legată de sistemul francez, România avea extrem de puţin loc pentru manevre internaţionale pe care mulţi naţionalişti le considerau un atribut al unui stat cu totul independent. Existau două opinii asupra politicii externe atât în Franţa cât şi în România. Regele Carol al II-lea ar fi scos treptat România de pe orbita Franţei, urmând cursul neutru al Poloniei, încercând să câştige protecţia Germaniei şi Italiei - contracarând astfel faptul că Axa susţinea revizionismul Ungariei şi al Bulgariei. De partea cealaltă, Titulescu căuta să obţină o mai mare independenţă în sistemul francez. De cealaltă parte, în Franţa, Laval susţinea o apropiere de Germania în timp ce partizanii alianţei cu Uniunea Sovietică erau Paul Boncour, Barthou, şi Herriot[11].

Titulescu era conştient de sentimentele lui Carol şi, de aceea, politica sa de orientare franceză din 1934 reflecta preocuparea sa faţă de sentimentele Regelui, şi eforturile sale de a întări francofilia predominantă a elitei române. În această perioadă, Titulescu şi Barthou se vizitează reciproc, la Paris, respectiv Bucureşti, sub pretextul unor discuţii pe probleme legate de dezarmare, Mica Inţelegere Antanta Balcanică şi Liga Naţiunilor. Se crede însă că scopul acestor vizite era de întărire a pozitiei lui Titulescu în România prin susţinerea politicii francofile, împotriva criticilor venite din interior, mai ales din partea Regelui. În declaraţiile lor publice, ambii miniştri de externe au accentuat credibilitatea alianţei cu Franţa, scopurile comune ale politicii externe, admiraţia reciprocă şi poziţia independentă a României vis-avis de marea sa aliată. Asasinarea lui Barthou în octombrie 1934, avea să schimbe un pic situaţia. În locul său vine Laval, un pro-german pe care Titulescu îl dispreţuia, pentru că deşi acesta a păstrat discurul predecesorului său la adresa României, felul său de a gândi securitatea era diferit. În continuare însă, Titulescu a fost nevoit să facă concesii politicii duse de Laval, ajungând să se gândească la o înţelegere între Franţa şi Germania. Argetoianu observa la 2 februarie 1935, după o vizită făcută lui Titulescu (acesta fiind bolnav) că "e plin dedispreţ pentru Guvern, de care se simte izolat." Titulescu îi mai spunea lui Argetoianu: „Nu sunt oameni nicăieri, în Franţa de când a murit Briand, Poincard şi Barthou e o jale. Suntem câţiva, Beneş, eu, care formăm ca un corset pentru menţinerea păcii în Europa. Dacă nu ne opuneam laînţelegerea în 4 n-am fi ajuns la acordul de la Roma nici la cel de la Londra. Am ajutatmult la încheierea acestor acorduri, şi am servit astfel bine pacea. Am împăcat România cu Rusia sovietică. Aştept să se înţeleagă Germania cu Franţa ca să pot merge şi la Berlin. Şi apoi, sunt sătul, mă, mă duc să mă odihnesc!"[12].

Militând pentru realizarea securităţii colective a statelor europene, Nicolae Titulescu a contribuit la realizarea pactelor de asistenţă mutuala între Franţa, URSS şi Cehoslovacia. Următorul pas trebuia să fie pactul de asistenţă mutuală între Romania şi URSS, pentru încheierea căruia Nicolae Titulescu primise mandat din partea guvernului român în anul 1935. Au urmat negocieri între Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov, s-a perfectat un protocol la 21 iulie 1936. Până la urmă, pactul nu a mai fost semnat. Litvinov ştia bine că URSS n-a abandonat nici o clipă ideea de a relua Basarabia într-un moment prielnic, iar toate tratatele şi convenţiile semnate nu aveau darul de a modifica această orientare în politica externă.

Preocuparea acerbă a lui Titulescu de a stabili o alianţă cu Uniunea Sovietică nu a fost privită cu ochi buni. Atât Carol, cât şi elita politică din România nu se putea mulţumi cu o alianţă cu sovieticii atât timp cât chestiunea Basarabiei rămânea nerezolvată[13]. Pentru a se putea apropia de Germania, ţară cu care relaţiile se răciseră, şi să păstreze relaţii bune cu Polonia şi Iugoslavia, Carol a trebuit să scape de Titulescu[14]. Ministrul de Externe român nu era privit cu ochi buni de conducătorii statelor fasciste, care nu concepeau o soluţionare a relaţiilor cu România, atât timp cât Titulescu rămânea în funcţie. La 29 august 1936, Gh. Tătărăscu a remaniat guvernul şi Titulescu a fost îndepărtat, locul său fiind luat de fostul ministru de finanţe, Victor Antonescu[15].

Demiterea lui Titulescu a produs un şoc în capitalele europene. Franţa şi Marea Britanie criticau decizia Regelui, în timp ce Rusia Sovietică a avut motiv de a renunţa la pactul cu România. Deşi s-a încercat menţinerea relaţiilor bune cu Marea Britanie şi Franţa dupa 1936, România era condamnată să cadă în mâinile Germaniei, presiunea din partea acesteia fiind din ce în ce mai puternică.

[1] Milan Vanku, Nicolae Titulescu promotor al politicii de pace şi colaborare în Balcani, Bucureşti, Editura Politică, 1986, p. 35.
[2] Comitetul Național Român este un organism care în perioada 1917-1918 a militat pentru unitatea națională a poporului român. Regatul României înființează la Paris, încă din ianuarie 1917, Comitetul Național Român – mai exact: Le Comité National de l'Unité Roumaine - , un organism al cărui scop era promovarea internațională a dreptului poporului român la unitatea națională. Comitetul era prezidat de Take Ionescu și a fost recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotențial al națiunii române; Republica franceză l-a recunoscut la 12octombrie 1918, Victor Antonescu fiind ministru al României în Franța. – sursa: wikipedia.com
[3] Walter M. Bacon Jr., Nicolae Titulescu şi politica externă a României. 1933-1934, Traducere de Cosmin Angheloni, Iaşi, Institutul European, 1999, p. 23.
[4] Ibidem, p. 28.
[5] Milan Vanku, op. cit. p. 38-39.
[6] Juan Mariátegui, Ministrul de externe român Nicolae Titulescu şi America Latină, Traducere de Oana- Andreea Sâmbrian, Revista de Ştiinţe Juridice, nr.1-2, 2005, p. 158.
[7] Milan Vanku, op. cit., pp. 73- 74.
[8] Gh. Barbul, I. Solacolu, Schimbarea alianţelor României, Iaşi, Institutul European, 1995, pp. 16-17.
[9] Milan Vanku, op. cit. p. 75.
[10] Lefevre d'Ormesson, Despre succesul d-lui Titulescu, în Paul Rădulescu, I. Adamescu, Modest omagiu marelui român, omul păcii, Nicolae Titulescu, Tiparul Româbnesc, Bucureşti, 1934, p. 21. Apud. George G. Potra, Pro şi contra Titulescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 379.
[11] Walter M. Bacon Jr, op. cit., pp. 201-202.
[12] Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. 1, 1935-1936, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1998, p. 6.
[13] Rebecca Haynes, Politica României faţă de Germania între 1936-1940, Iaşi, Polirom, 2003, p. 12.
[14] Christophe Midan , Carol al II-lea şi teroarea istoriei 1930-1940, Bucureşti, Editura Militară, 2008, p. 37.
[15] Ion M. Oprea , Nicolae Titulescu, Bucureşti, Editura Ştiiţifică, 1966, pp. 360-361.

Aderarea României la NATO~Implicaţii militare

2013-02-13T19:26:00.000+02:00

articol realizat de Spinu Sebastian

Una dintre priorităţile politicii externe româneşti de după 1989 a reprezentat-o aderarea României la Alianţa Nord Atlantică. Procesul de lărgire al NATO a început la Bruxelles şi s-a conturat în mod efectiv la Madrid, prin aderarea celor trei state din Europa Centrala şi de Est Cehia, Polonia şi Ungaria. România începuse un drum îndreptat pe calea reformelor în domeniul politic, economic şi îndeosebi militar. Încă din 1990, România şi-a exprimat dorinţa de aderare la structurile politico-militare ale Alianţei Nord Atlantice. Aceasta din urmă a hotărât ca urmare a deciziei de la Bruxelles să deschidă porţile Alianţei statelor foste comuniste, să întreţină contacte permanente cu toate statele membre ale Parteneriatului pentru Pace în vederea unei cooperări cât mai eficiente privind îndeplinirea cu succes a obiectivelor stabilite în Programul Parteneriatului pentru Pace[1]. Primul obiectiv al Statelor Unite după sfârşitul Războiului Rece a fost de a împiedica apariţia unui nou rival care să reprezinte o ameninţare de ordinul celei pe care o constituia Uniunea Sovietică[2].

Imediat după prăbuşirea sistemului comunist în Europa, România avea nevoie de integrare într-un nou sistem de securitate şi a arătat încă din primii ani de post-comunism un mare interes pentru o implicare activă la acţiunile NATO şi evident pentru aderarea la această organizaţie. Contactele României cu Organizaţia Nord-Atlantică au fost numeroase şi le vom enumera mai jos. Totuşi, România avea să fie acceptată abia în anul 2002, când Statele Unite îşi schimbă viziunea aspura menţinerii păcii şi asupra relaţiilor externe, începând o luptă pe toate fronturile împotriva terorismului. Atentatele din 11 septembrie 2001 au convins S.U.A. că Organizaţia Atlanticului de Nord trebuie lărgită şi schimbată, găsind în multe state o valoare strategică de luat în calcul[3]. Prim Ministrul României de atunci, Adrian Năstase, sublinia că 11 septembrie a schimbat lumea şi că se va construi o nouă alianţă pentru a apăra valorile comune şi pentru a lupta împotriva terorismului[4].

Începând cu anul 1990, integrarea euroatlantică a reprezentat un obiectiv constant al politicii externe româneşti, obiectiv susţinut de peste un deceniu de ample reforme pe plan politic, economic, social şi militar. Eforturile de aderare s-au desfăşurat sub coordonarea Comitetului Naţional pentru Integrarea României în NATO şi pe bza unui Program Naţional. Acest program a avut ca obiectiv central reformarea sistemului militar şi compatibilizarea acestuia cu standardele NATO. Reforma sistemului militar nu se putea realiza fără o susţinere legislativă, fapt ce a impus căutarea unei armonizări a cadrului constituţional naţional cu cerinţele Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949. Pe lista de priorităţi se aflau următoarele:

a) eliminarea oricăror impedimente legale, care ar fi putut obstrucţiona îndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul Alianţei (desfăşurarea rapidă de trupe peste graniţele ţării, intrarea trupelor aliate pe teritoriul naţional în scopurile prevăzute de tratate, apărarea comună a spaţiului aerian NATO, etc.);

b) reorganizarea, restructurarea şi retehnologizarea forţelor armate;

c) redefinirea şi reorganizarea sistemului pentru pregătirea populaţiei, economiei şi teritoriului pentru apărare;

d) armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul NATO[5].

Încă de la reuniunea miniştrilor statelor Alianţei din Portugalia (Sintra) s-a conturat opinia că nominalizarea ţării noastre ar întări NATO în punctul său cel mai vulnerabil – zona balcanică. Când Alianţa însăşi şi-a normalizat relaţiile cu Rusia, era firesc ca România să caute a-şi perfecta, prin semnarea tratatului politic româno-rus, o relaţie cu aceasta din urmă, implicată azi constructiv şi ferm în campania internaţională antiteroristă. Acest arc închis sporeşte în mod decisiv forţa europeană a NATO, care, prin componenta transatlantică, se poate dedica, mult mai mult şi mai departe de Europa şi SUA, problemelor luptei cu terorismul, ale păcii şi securităţii globale. Totodată, arcul respectiv redă continuitatea dispozitivului european al NATO şi echilibrul părţilor sale nordică şi sudică, favorizând integrarea mai rapidă a statelor Europei Centrale şi de Sud - Est în sistemul european şi euro-atlantic de securitate. Importanţa economică şi politico-strategică pe care o are Marea Neagră, prin legătura cu Mediterana, este excepţională. Trecerea a încă două state riverane ei în rândul ţărilor NATO îi consolidează rolul de factor generator de unitate, dezvoltare şi stabilitate în vasta regiune geografică ce leagă cele două continente. Deschiderea semnificativă pe care ea o realizează cu Mediterana, cu Orientul Apropiat şi Mijlociu şi spre Asia pune baze trainice cooperării grupării subregionale a ţărilor riverane şi neriverane, ca o punte spre Europa de mâine. Aderarea României la NATO schimbă în regiune situaţii politice, fluxuri economice, raporturi de forţe, Marea Neagră devenind, prin noi, o zonă de stabilitate politică între regiuni încă atinse de conflicte, de riscuri şi ameninţări majore. Dimensiunea sudică a Alianţei este mult mai puternică prin ataşarea la ea a celor două state de pe litoralul vestic al Mării Negre şi pentru că acest litoral, împreună cu spaţiul maritim adiacent, sunt necesare unei flote de amploarea celei a NATO, ce reprezintă forţa navală dominantă pe mapamond. „Piesa lipsă din puzzle-ul american” care este partea europeană a SEA o reprezintă, în opinia publicaţiei „Financial Times”, România şi Bulgaria. Sud-Estul european, sursă deschisă de tensiune şi conflict, poate fi controlat mai bine prin atragerea celor două ţări în Alianţă. Despre rolul şi locul României în această parte a continentului, directorul pentru Europa de Est al Centrului de Strategie şi Studii Internaţionale, Janusz Bugojski, spune: „Comitetul nostru a elaborat studii în care remarcăm că România este importantă pentru patru regiuni, putând interesa practic pe toţi cei interesaţi în aceste zone: Centrul Europei, Sud - Estul ei, Regiunea Mării Negre şi coridorul energetic Caspico-Atlantic. Românii joacă un rol deosebit şi din punctul de vedere al menţinerii păcii şi stabilităţii regionale, a securităţii resurselor, întărind flancul de sud-est al Europei”. În clipa de faţă, extinderea NATO este un proces „neîncheiat” (Lord Robertson).

Trecerea României, împreună cu Bulgaria, în rândul statelor acceptate la Summit-ul de la Praga a legalizat participarea de facto a celor două ţări la lupta împotriva terorismului alături de NATO, a consolidat şi mai mult sistemul de cooperare regională şi de bună vecinătate, eforturile comune împotriva criminalităţii transfrontaliere, colaborarea politică, pacea şi stabilitatea în regiune[6].

Până la aderarea României la NATO, putem enumera câteva activităţi politice care au avut loc încă din 1990:

"23 octombrie 1990

Vizită la Cartierul General al NATO a prim-ministrului României, Petre Roman. Acesta a fost primit de secretarul general NATO, Manfred Wörner.

21 august 1991

Ministrul român de externe, Adrian Năstase, vizitează sediul NATO şi participă la întâlnirea miniştrilor de externe ai Consiliului Nord-Atlantic. Scopul întâlnirii este de a studia situaţia politică din fosta Uniune Sovietică şi de a face publică o declaraţie ce cheamă la democraţie.

14 septembrie 1994

Este acceptat Programul Individual de Parteneriat pentru Pace al României. România este prima ţară sud-est europeană care se alătură PpP.

12 iunie 1998

Ministrul român al apărării, Victor Babiuc, participă la reuniunea miniştrilor de externe ai Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic. Cu această ocazie este prezentată evaluarea participării României la Parteneriatul pentru Pace şi contribuţia sa activă la securitate în Europa Centrală şi de Sud - Est.

15 iulie 1998

Preşedintele României, Emil Constantinescu, participă la sesiunea reunită a Congresului SUA (Washington). Declaraţia sa reînnoieşte dorinţa României de integrare în NATO şi de păstrare şi dezvoltare a bunelor relaţii dintre ţara noastră şi SUA.

16 decembrie 1999

Secretarul de stat la Ministerul Afacerilor Externe al României Mihai Răzvan Ungureanu participă la întâlnirea miniştrilor de externe EAPC, de la Bruxelles. Discursul său se referă la viitoarea aderare a României la NATO, contribuţia ţării noastre la securitatea în zonă şi “Lecţia Kosovo”.

17 mai 2000

În timpul vizitei lordului Robertson în Lituania, România, prin intermediul ministrului de externe, şi celelalte opt ţări aspirante la statutul de membru NATO (Albania, Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Slovenia, Slovacia, Macedonia) fac o cerere pentru pregătirea şi aplicarea în comun a acestui statut. Lordul Robertson declară că următorul val de lărgire nu va exista înainte de Summit-ul NATO din 2002.

15 Septembrie 2001

Ca urmare a atacurilor teroriste asupra SUA din 11 septembrie 2001, este făcută publică Decizia Parlamentului României în ceea ce priveşte participarea ţării noastre, alături de membrii NATO, la lupta împotriva terorismului.

14-16 mai 2002

La reuniunea de la Reikjavik a Consiliului Nord Atlantic, ministrul român de externe prezintă hotărârea ţării noastre de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din statutul de membru al NATO, precum şi capacitatea trupelor române de a asigura stabilitate şi securitate în Sud - Estul Europei (subliniere în original)"[7].

Intrarea României şi vecinei sale de la sud în NATO, făcând legătura între partea Sud Estică şi cea Central - Europeană ale Alianţei, modifică situaţia strategică din Bazinul Mării Negre şi o influenţează pe cea din Bazinul Mediteranean, creând o centură de securitate în jurul zonelor de conflict din Balcani. În ultimul deceniu, de altfel, dimensiunea Bazinului mediteranean a fost considerată „una din componentele arhitecturii de securitate europeană”.

Poziţia geostrategică unică a României a fost deja demonstrată prin punerea la dispoziţia forţelor NATO a porturilor, aeroporturilor şi infrastructurii sale. Printr-o colaborare strânsă cu experţii NATO, porturile şi aeroporturile româneşti, adecvate cerinţelor Alianţei, sunt deja în curs de modernizare spre a ajunge la nivelul standardelor NATO. Pe de altă parte, se continuă dezvoltarea acelor mijloace naţionale care pot sprijini operaţiile NATO desfăşurate în zonă. Au fost identificate 4 porturi aeriene de debarcare (APOD), baze aeriene confirmate şi dotate potrivit standardelor NATO şi porturile maritime de debarcare (SPOD). Trei aerodromuri pot fi utilizate ca porturi aeriene de debarcare, pentru manevrarea şi susţinerea aeronavelor NATO. Aeroporturile civile Băneasa, Târgu Mureş, Iaşi, Oradea, Suceava, Baia Mare, Caransebeş, Bacău şi Arad sunt capabile să primească diferite tipuri de aeronave militare sau civile, potrivit tipului de pistă şi instalaţiilor existente. În total, România dispune de 13 piste de aterizare ce pot accepta aeronave de tipul C-5/C-17/C-141[8].

Relaţiile de cooperare internaţională în domeniul armamentelor reprezintă un element esenţial al întăririi securităţii naţionale, regionale şi internaţionale. Prin dezvoltarea comună a Forţele Armate se poate obţine o nouă dinamică a colaborării în domeniul armamentelor şi, independent de avantajele economice şi tehnologice, aceasta este o cerinţă ce a căpătat o importanţă deosebită în urmă creării, prin voinţă politică, de structuri multilaterale în cadrul NATO. Premisa fundamentală pentru colaborarea eficientă a partenerilor în domeniul armamentelor este stabilirea unui necesar comun.

Pentru că Alianţa se află în continuu proces de transformare, se încearcă o Standardizare a forţelor NATO, pentru a aduce o contribuţie importantă eficacităţii operaţionale combinate a forţelor armate ale Alianţei şi pentru a permite utilizarea cât mai eficientă a resurselor economice. În acest sens au fost depuse eforturi în domenii numeroase şi diverse în vederea optimizării cooperării şi a eliminării efortului dublu în cercetare, dezvoltare, producţie, achiziţie şi sprijinirea sistemelor de apărare.

De altfel, aportul ţării noastre la dimensiunea sudică a Alianţei este multiplicat de intensa cooperare regională românească. România contribuie la securitatea regională, astfel:

• ca membră a Parteneriatului pentru Pace, a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud Est, a Iniţiativei de Apărare sud-est Europeană, a Organizaţiei pentru Cooperare în Zona Mării Negre, toate aceste organisme având efecte stabilizatoare asupra securităţii regionale;

• prin participarea la iniţiativele de cooperare regională.

Totodată, ţara noastră poate contribui la asigurarea şi, implicit, creşterea securităţii Alianţei prin:

• punerea la dispoziţia NATO de informaţii militare de valoare din zonele de conflict sau din zonele tensionate, prin realizarea interoperabilităţii sistemului de informaţii militare cu sistemele NATO (cu excepţia prelucrării imaginilor din satelit), cu respectarea riguroasă a normelor de securitate.

• furnizarea de informaţii militare privind ameninţările asimetrice, în special referitoare la terorism, şi schimb de informaţii pe această temă cu statele membre NATO;

• destinarea de forţe specializate şi experimentate pentru operaţiuni de sprijin/menţinere a păcii conduse de NATO sau sub egida ONU[9].

Între anii 2001-2003, România a crescut contribuţia la NATO în următoarele categorii de forţe:

• 2001 - 1 batalion de infanterie la Forţele Terestre; 4 mig-uri Lancer la Forţele Aeriene; 1 fregata, 1 echipă de scafandri şi 2 nave fluviale la Forţa Marină.

• 2002 - 1 batalion de infanterie, 1 companie de paraşutişti şi 1 companie de vânători de munte la Forţele Terestre; 6 MIG-uri Lancer la Forţele Aeriene; 3 nave fluviale purtătoare de artilerie, 1 echipă scafandri EOD/SEAL şi 1 fregată la Forţele Maritime.

• 2003 - 1 brigadă mecanizată, 1 batalion vânători de munte şi 1 companie de paraşutişti la Forţele Terestre; 8 MIG-uri Lancer, 4 IAR 330 SOCAT la Forţele Aeriene; încă o navă de artilerie (4) la Forţa Navală[10].

Putem observa din enumerările de mai sus că România măreşte contribuţia la Alianţa Nord-Atlantică de la an la an. Anul 2008 a fost unul foarte important în ceea ce priveşte contactul dintre România şi NATO. Datorită contribuţiei sale la efortul Alianţei în Afganistan şi Irak, s-a considerat din partea S.U.A. că România merită să organizeze summit-ul din 2008. Acest summit a avut loc la Bucureşti la 2-4 aprilie 2008 şi şi-a propus să găsească soluţii pentru Afganistan, pentru securitatea Alianţei, pentru problema Mării Negre - securizarea regiunii mării Negre[11].

În decembrie 2007, Generalul-Locotenent Dr. Teodor Frunzeti sublinia că "în contextul transformărilor care au loc la nivelul organismului militar pentru integrarea deplină a Armatei Române în structurile euro-atlantice, unul dintre aspectele importante ale acestui proces îl reprezintă profesionalizarea militarilor". Anul 2008 a adus o serie de priorităţi în domeniul instrucţiei: instruirea prin simulare a comandamentelor de toate nivelurile; realizarea de instrucţie necesară pentru forţele destinate NATO; folosirea procedurilor de lucru NATO şi a învăţămintelor deprinse din anii anteriori în urma exerciţiilor de certificare şi afirmare[12].

Înaintea summit-ului de la Bucureşti, generalul american John Craddock a fost intervievat de către colonelul dr. Ion Petrescu. Întrebat care este percepţia sa faţă de participarea românilor în ISAF, acesta a avut numai cuvinte de laudă: "Zabol este o zonă dificilă. Românii se descurcă foarte bine"[13].

Putem astfel observa că după aderare, România s-a implicat activ în activităţile militare NATO, lucru care aduce de la sine aprecierea organizaţiei şi întăreşte poziţia statului pe plan extern, la nivel de securitate.

Spunem în final că aderarea României şi a Bulgariei la NATO au creat un prateneriat complex generat de NATO la Marea Neagră. Rolul NATO în configurarea mediului de securitate creşte din ce în ce mai mult. Alianţa nu se poate limita la apărarea arealului său, ci în aceeaşi măsură, să înfrunte ameninţările cât mai departe de casă[14], problema extinderii rămânând deschisă.

[1] Anca Pandea, George-Cornel Colgiu, Liviu-Ioan Tatu, România-NATO 1990-2004, Bucureşti, Agenţia Naţională de presă Rompres, 2004, p. 155.
[2] Mihai Velea, O lume unipolară sau multipolară, în Sesiunea de Comunicări Ştiiţifice Aderarea la NATO şi UE - şansa modernizării României, vol. 1., din 5 noiembrie 2009, Editura Universităţii Naţionale de Apărare "Carol 1", Bucureşti, 2009, p. 65.
[3] Liviu-Ioan Tatu, România-NATO 1990-2008, Bucureşti, Rompress, 2008, p. 110.
[4] Adrian Năstase, NATO Enlargement, Bucureşti, Regia Autonomă Monitorul Oficial,, 2002, p. 129.
[5]Ministerul Apărării Naţionale Statul Major General Academina de Înalte Studii Militare (se va cita în continuare M.A.N.), România - NATO 1990 -2002, Bucureşti, Editura academiei de Înalte Studii Militare, 2002, p. 15.
[6]Ibidem, pp. 131 - 134.
[7] Liviu-Ioan Tatu, op. cit., pp. 144-152.
[8] M. A. N., op. cit., pp. 126-129.
[9] Ibidem, pp. 130-133.
[10] Ibidem, p. 138.
[11] Liviu-Ioan Tatu, op. cit., p. 160.
[12] "Revista Forţelor Terestre", Anul LIII, 2007, Nr. 6, pp. 7-8.
[13] "Observatorul militar, Nr. 1 din 9-15 ianuarie 2008, p. 13.
[14] Doina Mureşan, Procesul de integrare Europeană şi dimensiunea economică a securităţii, în Sesiunea de Comunicări Ştiiţifice Aderarea la NATO şi UE, Editura Universităţii Naţionale de Apărare "Carol 1", Bucureşti, 2009, pp. 43-45.

Liga Națiunilor și organizarea Păcii după Primul Război Mondial

2013-02-13T19:03:00.000+02:00

articol realizat de Spinu Sebastian

Sfârșitul Primului Război Mondial și Pacea de la Paris marchează în istoriografie începutul unei noi epoci, cu o lume în stare de șoc, care încearcă să se schimbe în primul rând la nivel ideologic. Ideea de Ligă a Națiunilor, reprezenta în perioadă cel mai important proiect de securitate internațională. Nu ne propunem să analizăm în acest referat toată perioada de activitate a organizației, ci doar momentul înființării. Considerăm important de observat opiniile diferite pe care le aveau liderii Marilor Puteri în vederea organizării păcii, pentru a ne îndrepta la final spre o imagine cat mai corecta asupra a ceea ce a însemnat Liga Națiunilor imediat după război. Dacă s-a crezut cu adevărat în viabilitatea ei, sau a fost doar un compromis de moment, în vederea încheierii cât mai rapide a păcii.

Discuțiile de la sfârșitul războiului i-au avut în prim-plan pe trei mari ai puterilor învingătoare: Georges Clemenceau, David Lloyd George și Woodrow Wilson. Conferința de pace a avut loc la Paris, unde fiecare și-a luat în serios mandatul și era preocupat de aceeași problemă esențială: cum să asigure securitatea pe viitor. Fiecare avea însă un punct de vedere diferit, care reflecta presiunea pe care ei o aveau de suferit din partea opiniei publice a țării pe care o reprezentau[1]. Totuși, mediul din care proveneau își punea la fel de mult amprenta asupra discuțiilor. Raportându-se la perioada premergătoare Marelui Război, Henry Kissinger consideră uluitor faptul că într-o Europă imperialistă a durat atât de mult până când s-a aprins scânteia, în anul 1914, situațiile de criză fiind din ce în ce mai greu de rezolvat pe cale pașnică. Gândindu-se cum să facă mai eficient războiul (metoda tradițională de casus belli fiind considerată depășită), se ajunge la ideea că mobilizarea cât mai rapidă a forțelor armate era cel mai important aspect, urmat de angrenarea la conflict a tuturor forțelor aliate. Acest amestec de alianțe politice și strategii militare concepute la mânie erau garanția cea mai buna a unei vărsări de sânge de proporții. Echilibrul de forțe își pierde orice urmă din flexibilitatea pe care o avuse în secolele XVIII și XIX. Politica externă pierduse teren în fața strategiei militare și totul era un joc al Marilor Puteri europene. Kissinger mai observă că Primul Război Mondial nu a izbucnit din încălcarea tratatelor ci din respectarea lor ad litteram[2].

La sfârșitul războiului, puterile europene învingătoare, ar fi dorit o pace dură pentru Puterile Centrale, încercând să organizeze lumea postbelică după propriile interese, pentru a justifica pierderile. A trebuit însă ca liderii europeni să țină cont de un singur lucru: victoria totală a fost posibilă abia după intrarea Statelor Unite ale Americii în război, însă pentru niște scopuri foarte diferite față de ordinea mondială care se găsea în Europa.

America dispreţuia conceptul de echilibru de forţe şi considera imorală practica aşa-numitului „Realpolitik“. Criteriile ei pentru ordinea mondială erau democraţia, securitatea colectivă şi autodeterminarea, nici unul dintre ele nestând la baza vreunuia dintre acordurile europene anterioare[3]. Ea presupunea prin urmare: asocierea tuturor naţiunilor, fără nici o discriminare, recunoaşterea şi impunerea dreptului internaţional deasupra tuturor intereselor particulare, instituirea unei forţe colective, care să nu mai fie în serviciul ambiţiilor politice sau al egoismelor în complot, ci al ordinii şi păcii universale. La 11 februarie 1918 Wilson arăta că, în viitor, „popoarele şi provinciile nu trebuie să mai fie obiect de vânzare sau de schimb sau să fie tratate ca un simplu şeptel ori ca pionii unui joc de şah“. El respingea doctrina echilibrului puterilor şi preciza că orice modificări teritoriale să se facă „numai în interesul şi profitul populaţiei interesate“; reafirmând principiul drepturilor popoarelor la autodeterminare, el declara „că toate aspiraţiile naţionale, clar definite, trebuie să fie satisfăcute, evitându-se crearea de noi elemente de discordie şi antagonisme şi perpetuarea celor vechi“[4].

Woodrow Wilson venea în Europa susținând ceea ce susținea și Kant cu un secol înainte, un proiect pentru o pace durabilă. Această idee a sa avea să se impună în final, însă după lungi discuții și destule retușuri[5].

Clemenceau dorea ca puterea Germaniei să fie redusă în așa măsură încât să nu mai reprezinte o amenințare în viitor, cerând în același timp garantarea securității și despăgubiri pentru Franța. Woodrow Wilson era mai puțin interesat de pedepsirea Germaniei. Statele Unite nu aveau pretenții de ordin economic sau teritorial. Președintele american venise la Paris pentru a susține niște principii generale. El era interesat de stabilirea unui sistem de relații internaționale durabil.

Lloyd George, deși susținuse în campania electorală că dorește ca Germania să plătească cât mai mult posibil, se arăta puțin rezervat în privința pedepsirii germanilor, gândidu-se că dacă acestia erau umiliți, puteau fi împinși în brațele bolșevicilor[6]. Ceea ce doreau cu adevărat aliații era un sistem de tratate direcționat împotriva Germaniei pe care Germanii să-l accepte voluntar[7]. Devenea clar că Marile Puteri europene nu se mai înțelegeau cu Statele Unite în privința păcii. Wilson propunea o lume în care rezistența în fața agresiunii să se bazeze pe argumente morale și nu geopolitice. Națiunile erau chemate să își rezolve problemele pe cale diplomatică și chiar dacă nu aveau încredere în acest sistem, se simțeau prea slabe să îl conteste. Înainte de intrarea Statelor Unite în război, Marea Britanie și Franța nu au îndrăznit să își exprime pe față îndoielile față de ideile președintelui american, din dorința de a-l atrage pe acesta de partea lor. Aliații erau disperați din cauză că forțele reunite ale Marii Britanii, Franței și Rusiei nu fuseseră suficiente pentru înfrângerea Germaniei, iar teama de înfrângere îi împăiedica să discute obiectivele de război cu "idealistul lor partener american". După armistițiu, aliații s-au aflat într-o situație mult mai favorabilă exprimării rezervelor pe care le aveau[8].

Principiul autodeterminării spre exemplu, nu a fost nici pe departe o pledoarie a marilor puteri ci mai exact un instrument de propagandă, folosit pentru atragerea neutrilor în Antantă. Acest lucru devine evident în momentul în care observăm următoarele probleme: 1. Antanta nu dorea aplicarea acestui principiu şi pentru tabăra învinsă; 2. Franţa şi Marea Britanie aveau imperii coloniale şi nu puteau merge prea departe cu acordarea statalităţii. Se urmărea păstrarea unei balanţe de forţe, forţă care ar fi fost slăbită tocmai prin dispariţia imperiilor[9]. De fapt, nici americanii nu au privit cu interes conflictul din Europa în anii neutralității, aceștia urmărind linia impusă de Doctrina Monroe în politica externă. În primăvara anului 1916, Woodrow Wilson își îndreaptă atenția spre Europa, susținând că Statele Unite trebuie să participe la conflict, că interesele lumii sunt și ale lor, că Statele Unite au un rol special în lume și că orice lucru afectează omenirea, devine inevitabil o problemă americană. Tot atunci, președintele american face cunoscut programul Ligii Națiunilor, care dorea înlocuirea conflictului cu o cooperare între state, pentru o pace durabilă[10].

La 18 ianuarie 1919, în prima ședință plenară a Conferinței de la Versailles se anunța public ideea creării Ligii Națiunilor, care, după Wilson, trebuia să fie "centrul întregului program" al păcii[11]. După ce s-a examinat propunerea, s-au hotărât următoarele: a) că era esențial pentru stabilitatea statutului mondial ce urma creat, să ia ființă o Ligă a Națiunilor, ca organism de cooperare internațională, ce avea să asigure împlinirea obligațiilor internaționale contractate și apărarea împotriva războiului; b) că această Ligă, a cărei creare v-a face parte din tratatul de pace, va fi deschisă oricărei națiuni civilizate, în care te poți încrede că va favoriza îndeplinirea țelurilor sale; c) membrii Ligii urmau să se întâlneasă periodic, într-o conferință internațională, care va avea o organizație permanentă și un secretariat, pentru a continua eforturile Ligii în intervalul de timp dintre conferințe[12].

Astfel apare prima organizaţie internaţională care avea ca scop dezvoltarea cooperării între naţiuni, garantarea păcii şi securităţii, creată prin Hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris. Obligaţiile statelor membre erau de a nu recurge la război, de a intreţine ,,la lumina zilei” relaţii internaţionale bazate pe dreptate şi cinste, de a respecta normele dreptului internaţional ca reguli de purtare intre guverne, astfel ca in lume ,,să domnescă pacea”[13].

Organele de conducere erau : Adunarea Generală, Consiliul si Secretariatul permanent. Adunarea Generală era formată din reprezentanţii statelor membre, care deţineau un singur vot, şi se intruneau in sesiuni ordinare anual, in luna septembrie sau ori de cate ori era nevoie, in sesiuni extraordinare. Consiliul era organul executiv format din 5 membri permanenţi şi 4 nepermanenţi. Secretariatul era compus din funcţionari internaţionali, membri ai statelor componente. Sediul Societăţii Naţiunilor a fost stabilit la Geneva, unde funcţionau şi principalele organisme[14].

La finalul Conferinței de la Paris însă, oricât de mult a încercat, Woodrow Wilson nu a ajuns la o dreptate supremă, iar imaginea celor 14 puncte nu a reprezentat nici pe departe idealul celor care au stat la masa tratativelor. Nu au fost luate garanții solide în privința dezarmării, decât în privința Germaniei, lucru deloc agreeat de președintele american, care avea în gând o dezarmare generală[15].

În plus, ceea ce susținea Wilson era foarte ambiguu și lăsa loc intrebărilor: după ce criterii erau divizate națiunile în "civilizate" și "necivilizate". Care erau statele în care te puteai încrede? Dacă Liga urma să fie universală, de ce definitivarea pactului o faceau doar "guvernele asociate"? Controversele au apărut mai ales în problemele de fond: puterea ce trebuia atribuită Ligii, garanțiile acordate statelor membre, obligațiile asumate de către acestea, căile de prevenire a războiului. Franța împreună cu statele mici și mijlocii doreau o organizație solidă, înzestrată cu atribuții precise și forță militară internațională (idee susținută cu înverșunare de Franța, care nu concepea ca o organizație menită să păstreze pacea sa nu poată interveni forțat în cazul unui atac german[16]). De partea cealaltă, Marea Britanie și Statele Unite elaboraseră deja proiectul unei organizații elastice, generale, bazate pe opinia publică și pe forța morală.

În problema sancțiunilor, Wilson era mai ales pentru cele economice și financiare. Delegația engleză, nedorind ca măsurile economice sa-i afecteze uriașul imperiu, doreau ca sanctiunile să fie de ordin moral, iar Franța împreună cu statele mici și mjlocii preconizau un ansamblu de sancțiuni variate, inclusiv militare. Această problemă a sancțiunilor a fost rezolvată printr-un compromis: erau obligatorii sancțiunile economice și financiare, care se hotărau în consiliu cu o majoritate de 2/3 din voturi, iar măsurile militare urmau să fie utilizate numai în cazuri speciale, iar votul trebuia să fie unanim[17].

Pactul Ligii Națiunilor conținea 26 de articole și o anexă cu lista celor 32 de state fondatoare, precum și alte 13 țări invitate să adere. Prin articolul 1 erau desemnate organele conducătoare: Adunarea Generală, Consiliul, secretariatul Permanent și atribuțiile acestora. În articolul 8 se făcea referire la necesitatea reducerii armamentelor naționale, în funcție de situația geografică și condițiile speciale ale fiecărei țări, până la minimum necesar pentru ordinea internă. În articolele 11-17 se indicau mijloacele și procedeele aplicabile în cazul unor conflicte: folosirea arbitrajului, ruperea legăturilor economice, financiare și a oricăror raporturi cu statul care se va găsi vinovat de încălcarea pactului. Toate tratatele internaționale încheiate în viitor de statele membre trebuiau înregistrate la Geneva și date publicității, dorindu-se astfel desființarea diplomației secrete[18].

Liga avea însă să piardă teren pe scena internațională chiar la înființare. În iulie 1919, Wilson s-a prezentat în fața Senatului cu Tratatul de la Versailles și cu Pactul Ligii Națiunilor, opoziția a cerut deschiderea unei anchete pentru clarificarea situației. Din cauza faptului că pierduse contactul cu America în timpul șederii sale îndelungate în Europa, Wilson a pierdut treptat suportul opiniei publice. Președintele a întreprins o campanie de propagandă, însă fără succes. Senatul respinge la 19 noiembrie 1919 ratificarea documentelor, iar victoria republicanilor din anul 1920 a însemnat înlăturarea definitivă a internaționalismului lui Wilson[19].

Rămase fără suportul american, Marile Puteri ale Europei se văd nevoite să își construiască propriul sistem de securitate, să continue singuri în mod paradoxal, o idee care nu au acceptat-o decât la nivel declarativ. S-a apreciat apoi de către istorici că refuzul Statelor Unite de a intra în Liga Națiunilor a compromis Tratatul de la Versailles, lăsând în mâna Marii Britanii și a Franței o organizație pe care nu erau capabile să o conducă. Atât Marea Britanie cât și Franța porneau pe un drum nou, încercând să consolideze un bloc defensiv care să asigure siguranța pe continet. Rămasă fără aliatul rus, Franța va dori să creeze un „cordon sanitar” în Europa Răsăriteană[20].

Noile state naționale care au alcătuit „cordonul sanitar” aveau, în ochii francezilor, o funcție importantă: fiind după cum am spus, subtitut pentru aliații ruși, acestea erau mai puțin schimbătoare și independente, mai de încredere și mai respectabile. Însăși Clemenceau susținea că „cea mai fermă garanție împotriva agresiunii germane este că în spatele Germaniei, într-o poziție strategică excelentă, se află Cehoslovacia și Polonia”[21].

Retragerea americană nu a fost însă totală. Chiar dacă nu au ratificat Tratatul de la Versailles, americanii doreau o Europă pașnică cu o economie stabilă. Economia europeană de după război a fost refăcută și cu ajutor din partea Statelor Unite, iar la lungile discuții referitoare la dezarmare au participat în continuare și reprezentanți americani. Fără participarea Statelor Unite însă, era greu de crezut că o Europă imperialistă se poate schimba peste noapte. Lumea trebuia să ajungă să recunoască necesitatea cooperării lumii în locul conflictului, și să înțeleagă că reconstrucția lumii nu putea fi asigurată prin sistemul alianțelor și contra alianțelor, care excludea ideea dreptului ca fundament al relațiilor între popoare[22].

Ajungem astfel să tragem concluzia că o pace si un sistem de securitate colectiv nu trebuia impus, ci mai degrabă acceptat în unanimitate. Liga Națiunilor s-a vrut a fi un sistem de cooperare între state, însă după retragerea americană, s-a plecat pe o direcție greșită. Prin „securitate” s-a înțeles siguranța propriului teritoriu, iar sistemul de alianțe de după război a fost gândit în interes propriu de către Marile Puteri, iar celelalte state membre aderau mai degrabă la interesele acestora decât la o pace comună. S-a crezut în eficacitatea ei, însă doar dacă era condusă după voința Marilor Puteri.

Astfel, diferențele de viziune pe care le aveau Woodrow Wilson și liderii europeni asupra organizării lumii, și-au lăsat amprenta și după încheierea păcii. Ideile imperialiste ce domneau în Europa nu puteau fi schimbate peste noapte, iar președintele american nu a obținut nici pe departe ceea ce și-a propus. Pentru ca Liga să fie o organizație viabilă, europenii trebuiau să creadă cu adevărat în ideile pe care aceasta le promova pe hârtie. Sancțiunile economice păreau a fi insuficiente, iar în lipsă de alte măsuri, Liga nu mai apărea ca o instanță supremă internațională, cel puțin în fața unui stat puternic. Cu toate astea însă, Liga Naținilor, a fost ceva credibil și dătător de speranțe în primii ani postbelici, iar ca idee de început, a reprezentat o treaptă importantă în evoluția relațiilor internaționale, Cel mai mult au avut de câștigat de pe urma Ligii statele mici, având ocazia să-și dezvolte relațiile internaționale într-un mediu propice.

[1] Allan Farmer, Marea Britanie: politica externă și colonială 1919-1039, București, Editura All, 2000, p. 4.
[2] Henry Kissinger, Diplomația, traducere de Mircea Ștefănescu și Radu Paraschivescu, București, Editura All, 2002, pp. 173-182.
[3] Ibidem, p. 191.
[4] Mihai Iacobescu, România şi Societatea Naţiunilor 1919-1929, Bucureşti, 1988, p. 32.
[5] Punctele pe care Woodrow Wilson dorea să le impună în Europa, le găsim scrise în opera lui Immanuel Kant - renunțarea la diplomația secretă, principiul autodeterminării popoarelor, federalizarea statelor/ o ligă a națiunilor. În Immanuel Kant, Spre pacea eternă, traducere de Rodica Croitoru, Ediția a 2-a revăzută și adăugită, București, Editura All, 2008, pp. 389-393.
[6] Alan Farmer, op. cit., pp. 4-6.
[7] A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Iași, Polirom, 1999, p. 35.
[8] Henry Kissinger, op. cit., p. 196.
[9] Ioan Ciupercă, Autodeterminarea - trăsătură fundamentală a istoriei Europei la sfârșitul Primului Război Mondial, în Marea Unire din 1918 în context european, coordonator Ioan Scurtu, București, Editura Enciclopedică/Academiei Române, 2003.
[10] Charles Seymour, Woodrow Wilson and the World War A Chronicle of Our Own Times, Yale University press, 1921, p. 29.
[11] Bendiner Elmer, A time for Angels. The Tragicomic History of League of Nations, New York, 1975, p. 90.
[12] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 38.
[13] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 44.
[14]Ionel Fănel Calea, Organizația Națiunilor Unite între trecut și prezent, 2010, pp. 7-8.
[15] Charles Seymour, op. cit., p. 89.
[16] Henry Kissinger, op. cit., p. 203.
[17] Mihai Iacobescu, op. cit., pp. 40-43.
[18] The Treaty of Peace between the Allied Powers and Germany, London, Printed and published by His Majesty’s Stationery Office, 1919, format electronic pe http://foundingdocs.gov.au/resources/transcripts/cth10_doc_1919.pdf, accesat la 12. 12. 2012.
[19]Mihai Iacobescu, op. cit., pp. 49- 51.
[20] Henry Kissinger, op. cit., pp. 209-211.
[21] A.J.P. Taylor, op. cit., p. 41.
[22] Virgil Madgearu, Imperialismul economic și Liga Națiunilor, Extras din volumul „Politica externă a României”, București, Cultura Națională, p. 26.

Originea berii

2013-01-29T09:15:00.000+02:00

articol realizat de Munteanu Adrian Alin

Senzația de sete reprezintă corelația psihologică cu funcțiile metabolice ale apei. În domeniul psihologiei sociale băutura a jucat un rol mai important decât mâncarea odată cu descoperirea primitivă a fermentării și mai târziu a distilării astfel încât alcoolul etilic a devenit un constituent al băuturii. Din momentul în care a fost înțărcat de la laptele mamei sale omul a văzut apa ca băutură "naturală". În urma experimentării senzația de sete a fost înlocuită de simțul gustului ce avea să fie satisfăcut printr-o serie de descoperiri care aveau să atribuie băuturilor atât proprietăți alimentare cât și medicinale. Aceste descoperiri s-au datorat sedentarizării omului ce devine din vânător nomad, agricultor și începe să conserve grânele. În urma fermentării cerealelor oamenii descopereau astfel că pot obține o băutură hrănitoare și bună la gust numită mai târziu "bere". Berea ar fi apărut cel mai probabil în urmă cu circa 6000 de ani. Dovezi ale producerii și consumării de bere au putut fi depistate

în Egipt chiar din perioada Predinastică (5500-3100 î.Hr.) la Abadiyeh într-un cimitir specific perioadei, situat pe malul de est al Nilului și la Naqada pe malul de vest al Nilului unde au fost descoperite vase cu sedimente de bere. Pentru egipteni berea era un important aliment în dieta lor zilnică ea regăsindu-se și printre proviziile pregătite pentru viața de apoi. Egiptenii îi atribuiau inventarea berii zeului Osiris. Berea pregătită pentru consumul zilnic nu ar fi fost foarte alcoolizată și prin urmare ar fi avut o perioadă mai scurtă de valabilitate impunând astfel consumul imediat. Era foarte apreciată mai ales în regiunile în care vița de vie nu creștea, un produs țesut în existența de zi cu zi și consumat de toate categoriile sociale de la Faraon în jos. Berea și pâinea erau adeseori folosite ca metodă de plată pentru muncitori.

Se pare că tot egiptenii sunt cei care le-ar fi făcut cunoscută berea romanilor și grecilor care o considerau o băutură a celor săraci. Ea a fost menționată în scrierile grecești ale lui Sofocle, Herodot sau Xenofon sub denumirea de zythos iar în cele romane ale lui Plinius cel Bătrân, Plutarh (de origine greacă) sau Gaius Suetonius Tranquillus ca cerevisia. Suetonius și Plutarh scriau despre Iulius Caesar că ar fi fost un împătimit băutor de bere iar atunci când a trecut Rubiconul cu legiunile sale pentru a cuceri Roma, Caesar a sărbătorit cu bere. Popoarele germanice au cunoscut berea aproximativ în aceeași perioadă. Cornelius Tacitus amintește despre înfrângerea generalului roman Varus, trimisul împăratului Augustus, provocată de către armata condusă de Arminius a cărei succes s-ar fi datorat consumului liber de bior (bere). Tribul Alemanilor menționat prima dată de Dio Cassius acorda o deosebită atenție berii ce era făcută sub supravegherea preoților care o binecuvântau în urma unor serii de ritualuri înaite de a fi băută.
În spațiul românesc adevărata producție de masă a berii se leagă de începutul secolului al XIX-lea când este inaugurată în anul 1809 la marginea Bucureștiului o fabrică de bere de către Johann de Gotha, fabrică ce avea să fie distrusă de flăcări în timpul revoluției de la 1821.

Recomandăm pentru un studiu mai amănunțit celor pasionați de acest subiect :
N. Basilescu, Istoria berei și criza viticolă, Ed. Minerva, București, 1910;
Salem, F. W. (Frederick William), Beer : its history and its economic value as a national beverage (1880), Hartford, Conn. : F. W. Salem & Co. ;
Ian S. Hornsey, A history of beer and brewing, The Royal Society of Chemistry, Cornwall, UK, 2003.

Anglia şi problema drepturilor românilor din Transilvania

2012-09-06T16:16:00.001+03:00

articol realizat de Munteanu Adrian Alin

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mulți români continuau să trăiască în afara granițelor Principatelor Unite și ale Regatului României. Principalul țel al liderilor români din Transilvania din acea perioadă a fost autonomia politică. Acesta a fost motivul lor de adunare în timpul Revoluției de la 1848. Autonomia Transilvaniei a reprezentat astfel problema centrală la toate adunările politice românești între 1869 și 1890 [1].

Anii 1892-1894 au adus în atenția cercurilor politice și a opiniei publice engleze o realitate mai puțin cunoscută aici ca și în alte state europene, situația de oprimare națională a românilor din cadrul Monarhiei Austro-Ungară. Dacă situația naționalităților din Imperiul Austro-Ungar era mai puțin cunoscută opiniei publice, nu același lucru se poate spune despre cercurile guvernamentale. Acestea erau foarte bine informate
prin rapoartele lui Sir Arthur Nicolson, consulul general al Angliei la Budapesta între 1888-1892. Acesta era bine cunoscut în lumea diplomatică britanică și internațională datorită lungii sale cariere diplomatice, dar și fiului său, Harold Nicolson, și el diplomat, care i-a consacrat un studiu biografic[2].

Nicolson a redactat un raport în luna mai a anului 1891 intitulat “Despre situația politică a Transilvaniei ”, ce s-a bazat pe o documentare temeinică în urma unei călătorii în Croația și Transilvania. Încheiat la 25 mai 1891, a fost înaintat de ambasadorul de la Viena, către Foreign Office la 29 mai. Raportul începea cu câteva considerații introductive privind poziția geografică a țării, mărimea teritoriului, numărul populației pe naționalități. Românii erau prezentați ca “un factor important și puternic în dezvoltarea viitoare a monarhiei ungare”. Nicolson sublinia faptul că Dieta maghiară de la Cluj a forțat la 1848 declarația în favoarea uniunii cu Ungaria. Partea a doua din raport era consacrată situației românilor sub administrația maghiară. Următoarele constatări preced această a doua parte : “În timpul călătoriei pe care am făcut-o de curând în Transilvania, am aflat în toate păturile intelectuale ale românilor un sentiment foarte răspândit de nemulțumire, întemeiată pe plângeri mai serioase și mai precise decât cele care există la naționalitățile sârbă și croată, și cărora li s-a dat expresie și formă într-un sistem de opoziție bine organizat. Mai mult - și aceasta este caracteristic pentru situația din Transilvania - , în România există nu numai o simpatie exprimată deschis față de nedreptățile îndurate de frații lor, ci în ultima vreme acolo au fost adoptate și măsuri pentru a le veni în ajutor ”[3].

Cu un an înainte de declanșarea mișcării memorandiste, Nicolson a prezentat starea de nemulțumire a naționalităților nemaghiare, români, croați, sloveni. Călătoria sa în Transilvania a dus la observarea pericolului unei dezintegrări și decăderi a imperiului dualist. El a motivat acest fapt prin lipsa toleranței venite din partea clasei politice maghiare[4]. Guvernul britanic vedea în frământările din cadrul Imperiului austro-ungar slăbirea poziției acesteia din urmă în sud-estul Europei. Aceasta reprezenta un motiv de îngrijorare în persepectiva unui posibil conflict cu Rusia.

Preocupat de situația politică a românilor transilvăneni și a consecințelor ce poate să le aibă politica guvernului maghiar față de aceștia, a fost lordul Edmund Fitzmaurice, fost sub-secretar de stat la Foreign Oficce (1882-1885) în guvernarea liberală. El a publicat în 1890 o serie de articole în Pall Mall Gazette dedicate situației politice din Europa Centrală, semnalând că “atâta timp cât ungurii vor duce o politică brutală și violentă în ceea ce-i privește pe românii transilvăneni, nu poate fi vorba de un atașament sincer cu asentimentul maselor populare din România față de Tripla Alianță ”.

Lordul Fitzmaurice vedea în “atitudinea provocatoare a minorității maghiare contra românilor” pericolul unor tulburări periculoase pentru Tripla Alianță și pacea europeană [5]. Astfel anul 1891 înregistrează din două direcții diferite, două reacții britanice favorabile pozițiilor românești. De o parte constatările confidențiale, ale consulului britanic, comunicate pe cale diplomatică, și de alta opiniile și comentariile încredințate presei de lordul Fitzmaurice.

În cadrul acțiunii studenților români de a face cunoscute în principalele state europene situația românilor transilvăneni și aspirațiile lor, s-a înscris și trimiterea în primăvara anului 1891, prin grija lui Stroie Brătianu, președintele secției de la Paris a Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, a Memoriului studenților universitari români privitor la situația românilor din Transilvania și Ungaria, în versiunea franceză, lui Gladstone[6]. Deși aflat la o vârstă înaintată, Gladstone conducea partidul liberal aflat în acel moment în opoziție. Hotărârea de a i se prezenta acest memoriu a fost luată în urma faptului că Gladstone era cunoscut pentru simpatia manifestată față de cauza românească, sprijinind Unirea Principatelor, și pentru susținerea libertății națiunilor asuprite[7]. Acest fapt reiese și din răspunsul său la primirea broșurii :

“ Ca unul care cu 35 de ani în urmă am făcut tot ce mi-a stat în putință să favorizez prosperitatea românilor, sprijinind Unirea Principatelor Dunărene, vă pot asigura că port și acum interes pentru prosperitatea lor și, la întoarcerea mea la Londra, sper să parcurg cu interes broșura pe care ați fost atât de îndatoritori să mi-o trimiteți. Al Dvoastră... W.E. Gladstone”[8].

Reacția lui Gladstone nu a fost însă cea sperată de studenții români. Zece zile mai târziu, în urma lecturării care îi edificase faptul că era vorba de o cauză cu spectru mai larg decât “moldo-valahii”, de la 1856, și care stânjenea atunci politica gladstoniană, continentală, reacția sa a fost alta. Întro scrisoare particulară adresată lui Stuart Rendel, parlamentar prin intermediul căruia a receptat memoriul, Gladstone mărturisea ca a citit “cu foarte mare durere și cu nu mai puțină perplexitate broșura pe care mi-ai trimis-o despre starea românilor din Ungaria. Durere, de a afla că un astfel de tratament poate exista; perplexitate, considerând cum poate fi suportat el de către un popor care se bucură de drepturi constituționale și legale, care se distinge prin unitate și caracterul său compact, care formează unul din grupurile naționalităților subordonate ce împreună constituie o foarte mare majoritate a populației țării. Maghiarii trebuie să posede o putere magică pentru a menține o situație ca cea descrisă.

Expunerea este făcută ex parte și e de presupus că și de cealaltă parte trebuie să fie ceva de spus ”[9].

Rezultatul era deci că Gladstone nu va lua o atitudine publică favorabilă cauzei românești, deși a primit ulterior și textul în limba engleză al Replicei redactate de studenții români din Ungaria și Transilvania (1892) .

Rapoartele trimise de reprezentanții Angliei la București au oferit numeroase informații despre atitudinea ofocialităților de la București și reacțiile opiniei publice față de evenimentele din Transilvania. Manifestațiile inițiate de Comitetul național studențesc și de Liga pentru unitatea culturală pentru a protesta împotriva persecutării românilor din Transilvania și a exprima solidaritate cu mișcarea memorandistă au fost relatate în rapoartele din vara anului 1892. “În ciuda caracterului moderat și reținut al acestei manifestații, sunt informat –raporta secretarul Legației engleze de la București- că în rândurile populației din București se manifestă un puternic sentiment anti-maghiar și există temerea, judecând după evenimentele din trecut, că se vor produce cu certitudine acte de violență în Transilvania”[10].

În decembrie 1893 –ianuarie 1894 este trimis de către guvernul englez C. FitzGerald în Transilvania[11]. Aceasta era recunoscut ca un bun jurnalist și cunoscător al Chestiunii Orientale. El a fost însărcinat de Gladstone și Rosbery să întreprindă această călătorie prin Ardeal și România pentru afla pe baza cercetărilor personale ce fel de legătură există între chestiunea românilor din Transilvania și Tripla Alianță, și care ar fi poziția românilor în cazul unui război pornit de Rusia[12].

FitzGerald s-a arătat a fi un susținător al cauzei românilor din Transilvania. Simpatia sa provenea din participarea la o cauză asemănătoare, a emancipării irlandezilor, el fiind irlandez de origine și un convins susținător al autonomiei Irlandei.

La începutul anului 1894 urma să aibă loc la Cluj procesul memorandiștilor. Ales în octombrie 1892, George Moroianu, ca președinte al secției din Paris a Ligii Culturale, în locul lui Stroe Brătianu (decedat), a luat inițiativa să meargă la Londra. Scopul misiunii sale era de a atrage atenția oamenilor politici și presei engleze asupra procesului. Este primit, în ianuarie 1894, de prim-ministrul britanic, lordul Gladstone.

Tot în aceastã lună lordul E. G. Fitzmaurice, diplomat și om politic, îi acordă un interviu în care condamnă „ politica strâmtă și egoistă a ungurilor față de români și fațã de celelalte naționalități nemaghiare din Ungaria“, publicat la 22 ianuarie 1894 în „L’Indépendence Belge“ de la Bruxelles. În Anglia Moroianu este primit și de lordul James Boyce, ministru de externe și fost ambasador al guvernului britanic în S.U.A., care, ca bun cunoscător al realităților românești, și-a exprimat, în cadrul întrevederii, părerea că tactica pasivistă a P.N.R. nu este cea mai potrivită pentru ca românii ardeleni să-și obțină drepturile politice și naționale. La 5 martie 1894 Colegiul St. John’s din Oxford organizează un miting de susținere a luptei naționale a românilor ardeleni, sub patronajul profesorului W.R. Morfill care în discursul său a condamnat tendințele de maghiarizare ale guvernului ungar și a făcut un apel la simpatia compatrioților săi față de cauza românească . La miting au participat numeroși profesori și studenți englezi, alături de care s-au aflat G. Moroianu și fiul lui Ion Ghica, Dimitire I.Ghica care au pledat pentru drepturile românilor din Transilvania. Argumentele din discursul lui D.I. Ghica au fost expuse și în articolul “Românii din Transilvania” publicat în The Pall Mall Gazette, în care a arătat că “Românii din Transilvania nu sunt exagerați, ei nu sunt nici iredentiști. Tot ceea ce cer ei este dreptul de a trăi respectați și tratați după merit, pe propriul lor pământ, pe acel pământ pe care și-au vărsat atât de des sângele în interesul Imperiului austro-ungar” [13].

La București, începând cu 6 mai, Liga culturală a organizat în preajma începerii procesului de la Cluj, un program de manifestări care să exprime solidaritatea cu fruntașii românilor transilvăneni și protestul față de acțiunea guvenului maghiar. Procesul memorandiștilor, început în luna mai 1894 la Cluj nu a beneficiat de o prezentare mai amplă în presa engleză, comparativ cu cea franceză. Eforturile Ligii culturale de a creea un curent favorabil în cercurile politice sau în presa engleză au avut rezultate modeste. Acest lucru s-a datorat pe de o parte faptului că după scurta guvernare liberală (18 august 1892 – 3 martie 1894) a urmat cabinetul conservator condus de Salisbury, ce se arăta mult mai puțin preocupat de problemele naționale din Imperiul austro-ungar. Pe de altă parte, se constată în anii următori lipsa unor acțiuni de a face mai bine cunoscute problemele și aspirațiile românești în Anglia .

[1] Gelu Neamțu, et al,, Istoria României.Transilvania, vol. II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, p.425.

[2] H.S. Watson, R.W. Seton-Watson și românii 1906-1920, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 19.

[3] Arhivele Naționale, Microfilme Anglia, r. 253., P.R.O.F.O. 800/336, f. 333-334. Sir A. Nicolson către Sir A. Paget, Budapesta, din 11 octombrie 1889 .

[4] Ibidem.

[5] H.S. Watson, op. cit., p. 23.

[6] Ibidem.

[7] Ileana Bulz, op. cit., p. 104.

[8] H.S. Watson, op. cit., p. 24.

[9] Ibidem.

[10] Arhivele Naționale, Microfilme Anglia, r. 171, P.R.O.F.O. 104/96, f.52-53, Vanisttard către Salisbury, 22 iunie 1892 .

[11] H.S. Watson, op. cit., p. 25-26.

[12] Anglia era îngrijorată de alianța franco-rusă, fapt pentru care îndemna la o împăcare româno-maghiară spre a se evita alianța uneia din cele două cu Rusia.

[13] George Moroianu, Legăturile noastre cu Anglia-Scurtă privire asupra propagandei noastre în Englitera din trecutul îndepărtat până astăzi, Editura Națională, Cluj, 1923, p. 14.

Comunitatea indiană din Marea Britanie

2012-07-16T13:11:00.000+03:00

articol realizat de Munteanu Adrian Alin

Marea Britanie este prima țară care are o comunitate indiană cu adevărat reprezentativă pentru diversitatea sa. Legătura între India colonială și Marea Britanie a asigurat interacțiuni la toate nivelurile vreme de peste două secole. Acest lucru a contribuit în mod evident la evoluția unei comunități indiene în Marea Britanie care cuprinde oameni din toate categoriile sociale.
Prezența unei elite intelectuale formată din patrioți cum ar fi Dadabhai Naoroji și Gopal Gokhale Krishana a asigurat participarea indiană în procesul politic britanic încă de la primele etape ale Mișcării de Independență din India. Dadabhai Naoroji este ales în calitate de membru liberal în Camera Comunelor încă din 1892. El a fost un om de afaceri de succes care va căpăta denumirea de ‘Grand Old Man of the Congress’ fiind cel care reprezenta opinia Indiei în Marea Britanie și care s-a folosit de educația liberală și experința sa din Regat pentru soluționarea problemelor Indiei. Au fost fondate o serie de organizații care să lupte pentru independența Indiei, organizații care au crezut în mobilizarea opiniei publice britanice pentru cauza lor, fapt care a contribuit la integrarea indienilor în procesul politic britanic. Organismele studențești indiene de la Oxford și Cambridge erau printre cele mai active organizații studențești din aceste universități. Krishna Menon (un naționalist indian, diplomat și om de stat, descris de ziarul Times ca al doilea cel mai puternic om din India) s-a bucurat de prietenia conducerii Partidului Laburist.
Un număr mare de lideri indieni ai Mișcării de Independență, printre care și Mahatma Gandhi, au fost profund influențați de educația primită în Marea Britanie. Universitățile de renume britanice aveau departamente dedicate studierii culturii indiene. Politica colonială a dus la apariția comunităților indiene în aproape fiecare parte a Imperiului.
Istoria Migrației
Originile diasporei indiene contemporane au la bază varietatea interacțiunilor dintre British Raj (India Britanică) și India. Comunitatea Parsi din Gujarat și comunitatea bengaleză a ajuns în Marea Britanie în secolele 18 și 19 ocupând funcții de avocați și doctori. În timpul celor două războaie mondiale mulți din indienii care au făcut parte din armata britanică s-au stabilit în Regat.
Cea mai mare migrare a avut loc după anul 1947. Primul val migrator a fost între anii 50 și 60. Un număr mare de muncitori de origine Punjabi au ajuns în Marea Britanie ca urmare a efortului de reconstrucție în sectoarele industriale ca urmare a celui De-al Doilea Război Mondial.
Cel de-al doilea val migrator a fost între anii 60 și 70 când mai mulți indieni în majoritate de origine gujarati care au fost nevoiți să părăsească fostele colonii britanice din Africa de Est. Acest al doilea val a contribuit la schimburile comerciale și de afaceri. Succesele economice au fost înregistrate în rândurile indienilor ce s-au ocupat de comerț.
Comunitățile de emigranți Sikh au fost inițial alcătuite numai din bărbați lucru ce a dus dezechilibru demografic de gen. Sosirea grupurilor de familii în Marea Britanie a avut ca efect consolidarea modelului vieții de familie de-a lungul liniilor care au existat în India. Astfel au fost păstrate obiceiurile, tradițiile, valorile culturale și religia. A doua și a treia generație însă au avut de înfruntat presiunile discriminatorii ale societății dominante. Acest lucru a adus un nou concept de multi-culturalism pe agenda publică din Marea Britanie care a subliniat necesitatea de co-existența unor culturi diferite, pentru a îmbogăți materialul multi-cultural al națiunii.
Numărul de permise de muncă britanice emise pentru imigranții din India a crescut constant de la 1997 în 1995 la 5,663 în 1999. Din numărul total de permise de muncă acordate în anul 1999 de către Regatul Unit, 51.4 % au fost pentru locuri de muncă în industria de calculatoare. Majoritatea profesioniștilor din domeniul software-ului care intră acum în Marea Britanie sunt din India. Acest lucru se datorează modificării normelor de permise de muncă prin care sunt acceptați un număr mai mare de informaticieni străini.
Indienii există deja de mai multe generații în Marea Britanie fapt pentru care reprezintă cel mai mare grup etnic minoritar. În 2006 existau cel putin 1,3 milioane de indieni în timp ce în 2008 era deja un total de 1,6 milioane.
Statisticile din 2009 arătă că majoritate comunității indiene este concentrată în Londra 480. 000 .
Comunitatea indiană menține o viață social-culturală dinamică prin intermediul numeroaselor organizații și asociații care sunt bazate în majoritatea lor pe criterii religioase sau de regionale. Astfel există organizații sociale, culturale și politice. Deși aflate într-un număr destul de mare aproape 1000 doar 200 din acestea sunt active.
(a) organizaţiile bazate pe Religie: hindusi, musulmani, sikh, jaini, budişti, creştini şi Parsis au organizaţiile lor pe bază de religie. Important printre acestea sunt : Hindu Cultural Society, Indian Muslim Federation, Ahmadiya Muslim Association, Dawoodi Bohra Community, Arya Samaj, Jain Samaj Europe, Sikh Forum, Namdhari Sangat, Zoroastrian Organisation, Indian Christian Organisations, Ambedkar & Buddhist Organisation, etc.
(b) Organizaţiile bazate pe aliniamente regionale sau etnice: Cele mai multe dintre grupurile regionale şi lingvistice au propriile lor organizaţii. Cele mai cunoscute sunt : Confederation of Gujarati Organisations, Andhra Association, Bengali Association, Goan Association, British Malayali Association, Maharashtra Mandal, Punjab Unity Forum, etc.
(c) Organizaţiile cu o orientare politică: Aceste includ grupuri rivale Indian Overseas Congress, Indian Workers’ Association, Friends of BJP VHP etc.
Identităţii religioase şi culturale au fost un factor important în a ajuta comunitatea să facă faţă stresului de ajustare într-o ţară străină. Acest lucru este evident în marea proliferarea gurudwaras, de temple şi moschei, precum şi a comitetelor care le administrează. Există aproximativ 800 de astfel de comitete, în Marea Britanie, din care aproape jumătate sunt comisii templu. Multe funcții religioase sunt organizate în temple, moschei şi gurudwaras.
Comunitatea culturală indiană este foarte activă. Se organizează numeroase festivaluri culturale şi religioase pentru a menţine legăturile culturale cu India. Nu există nici un program oficial de schimb cultural între India şi Marea Britanie. Schimburile culturale, cu toate acestea, sunt realizate prin intermediul interesului reciproc şi a negocierilor care au loc între organizaţii și instituţii în mod regulat.
Un număr de persoane din comunitatea indiană ocupă poziţii importante în mass-media britanică, inclusiv organizaţii precum BBC, The Daily Telegraph, The Financial Times, etc. prezenţa lor în aceste organizaţii contribuie la o mai bună înţelegere a Indiei şi o proiecţie mai echilibrată de probleme de interes pentru India.
Comunitatea indiană ruleaza o serie de canale TV etnice, posturi de radio, ziare şi reviste. Există 9 publicații de marcă :India Weekly, Gujarat Samachar, Garavi Gujarat, Asian Trader, Amar Deep, India Home & Abroad, Southall Gazette, New World, Asian Affairs. Există de asemenea 11 canale etnice indiene de radio / TV, şi anume: Sunrise Radio, Sunrise Radio Yorkshire, Zee TV, Asia 1 TV, Sony TV, Sabras Radio, Radio XL, APNA TV ,NAMASTE TV, Supa AM, MP Media Services.

Mutaţii în activitatea Fondului Monetar Internațional în contextul globalizării financiare

2012-07-16T13:01:00.001+03:00

articol realizat de Munteanu Adrian Alin

Conceptul de globalizare își găsește astăzi expresia în toate limbile de circulație ale lumii lipsindu-i însă o definiție universal acceptată și exactă. Este tot mai evident faptul că lumea se îndreaptă spre globalizare, spre o lume văzută ca o unitate la nivel planetar a unor identități și care va funcționa cu norme și standarde comune. Elementele specifice ale fiecărui participant vor contribui la realizarea unui echilibru internațional, cu deosebire socio-economic, la nivel macrostructural, în funcție de resursele proprii și de capacitatea de utilizare a acestora de fiecare colectivitate umană în calitate de actor acceptat ca egal, suveran și independent [1].
Globalizarea este o idee a cărei timp a sosit, o idee grandioasă care cuprinde absolut totul, de la piețele financiare la Internet, dar care aduce cu sine o teamă provocată de transformările rapide care se petrec într-un spațiu social comun, sub incidența forțelor economice și tehnologice, și de faptul că evoluțiile dintr-o regiune a lumii pot avea consecințe profunde asupra indivizilor și comunităților din altă parte a globului[2]. Pentru mulți, globalizarea este asociată și cu un sentiment de fatalism și de insecuritate, în sensul că scara schimbărilor economice și politice contemporane pare să depășească posibilitatea guvernelor naționale ori a cetățenilor de a controla, contesta sau de a se opune acestor schimbări[3].
Motivul pentru care nu există o definiție într-o formă universală acceptată este dat de faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe atingând domenii diverse ale societății. Ea poate să apară sub diverse forme ca o ideologie, o strategie, un fenomen, sau toate la un loc. La modul generic ea semnifică procesul de extindere a activităților sociale, economice și politice peste granițele nationale sau regionale, astfel încât evenimentele sau deciziile ce apar într-o anumită regiune a lumii să influențeze viața și semnificația celor din altă zonă a mapamondului.
Dimensiunea cea mai dinamică de manifestare a procesului de globalizare pare a fi aceea a globalizării financiare, care poate fi considerată structura de rezistență sau coloana vertebrală a sistemului economiei globale, fapt dovedit și de faptul că aceasta apare în presa de zi cu zi aflându-se de cele mai multe ori pe primul loc (creșterea enormă a comerțului și a investițiilor directe, globalizarea piețelor, financiare, producție integrată la nivel trans-național, corporații trans-naționale, competiție la nivel local).
“Globalizarea economică și financiară este adesea percepută ca fiind cauzatoare de constrângeri puternice în probleme de politică economică ale guvernelor naționale, limitând suveranitatea economică a statelor.”[4]
Politica economică internațională contemporană este caracterizată de aspecte fără precedent: produse multinaționale, fluxuri financiare între țări, schimburi internaționale. Această politică economică este contracarată de conflicte politice între indivizi, grupuri, clase sociale și țări. Contradicția dintre integrarea economică în creștere și bunăstarea pe care o produce, pe de-o parte, și dorința de control politic și autonomie națională, pe de altă parte, caracterizează perioada contemporană[5].
Dacă ar fi să ne raportăm la caracterul dual al oricărei economii, economia reală ( de bunuri și servicii) și economie financiară (a banilor și activelor financiare), putem spune că puterea crescândă a finanțelor internaționale este una din trăsăturile fundamentale ale economiei mondiale contemporane. În această direcție globalizarea a fost mai accentuată decât în ceea ce privește schimburile de bunuri și servicii, domeniul financiar fiind domeniul cel mai dinamic, cu cea mai importantă evoluție structurală și instituțională.
Elementul definitoriu al evoluției activității financiare din ultimele decenii vizează o detașare a fluxurilor financiare de spațiul teritorial național, în strânsă legătură cu liberalizarea comerțului, expansiunea corporațiilor transnaționale și circulația forței de muncă. Fluxurile financiare ilustrează mișcările financiare între țări. Acestea se explică prin necesitatea schimburilor de produse și servicii, de investiții sau de mișcări de capital bazate pe prețuri. Pentru orice țară, oricare din aceste operațiuni reprezintă un dezechilibru dacă nu este compensată din sens invers. Această compensație se traduce în mod convențional în balanța de plăți, deficitul este excedentul alteia[6].
Principala trăsătură a globalizării financiare este decongestionarea legislativă sau dereglementarea, care constă în abolirea treptată a reglementărilor privitoare la schimburi, în ideea de a facilita circulația internațională a capitalului. Prin curentul de liberalizare a reglementărilor se urmărește încurajarea dezvoltării concurenței în domeniul financiar în beneficiul participanților pe piață, în condițiile în care reglementările excesive pot acționa ca bariere la intrarea pe piețele financiare reducând concurența. O altă trăsătură a globalizării financiare este dezintermedierea bancară în circuitul finanțării. Dezintermedierea poate fi descrisă ca o evoluție de ordin tehnic și se referă la recursul direct al operatorilor la piețele financiare, adică utilizarea unui mecanism de finanțare directă în detrimentul finanțării indirecte[7], pentru efectuarea operațiunilor de plasament și de împrumut. Cu alte cuvinte, este vorba despre trecerea de la un sistem economic în care intermediarii financiari (băncile) reprezentau circuittul principal de finanțare, de la unul de piață, finanțarea realizându-se preponderent prin contactul direct între deținătorii de fonduri și solicitanți[8].
Globalizarea acoperă și aspectul schimbării structurii piețelor financiare, deoarece presupune pe lângă deschiderea economiilor naționale și eliminarea din cadrul acestora a barierelor care separă diferitele compartimente ale pieței financiare. Mai precis are loc o decompartimentare a lor, stabilindu-se punți de legătură între piața monetară, cea de capital și cea a asigurărilor.
Putem afirma faptul că globalizarea financiară prevede realizarea unei piețe financiare globale, a unui sistem financiar global, a carui apariție și dezvoltare se bazează pe fenomenul de dereglementare a piețelor financiare naționale, pe apariția și dezvoltarea unor noi instrumente financiare și pe expansiunea băncilor și a altor instituții financiare internaționale. Globalizarea financiară presupune creșterea fluxurilor financiare de capital proces a cărui mărime poate fi exprimată în funcție de gradul de deschidere a piețelor financiare naționale, de nivelul de angrenare financiară și de gradul de integrare financiară.
Globalizarea reprezintă o direcție esențială a dezvoltării contemporane, un adevărat test pentru stat, pentru societatea contemporană în general, o probă a disponibilității lor de a participa la modelarea viitorului într-o viziune activă. Practica relațiilor economice internaționale se concretizează prin încadrarea raporturilor între state și chiar dintre societăți prin instituții economice internaționale. Aceste instituții fie ele mondiale, regionale sau subregionale au cunoscut o expansiune nemaiîntâlnită după cel de-al doilea război mondial și joacă un rol important în cadrul cooperării internaționale în special în domeniul financiar și monetar[9].
În ansamblul relațiilor monetare și financiare internaționale, Fondul Monetar Internațional (F.M.I.) ocupă un loc central.
Fondul Monetar Internațional reprezintă o organizație internațională din candrul Națiunilor Unite creată pe baza acordului Conferinței Monetare și Financiare desfășurată în perioada 1-22 iulie 1944 la Bretton Woods care a constituit unul dintre momentele istorice importante ale activității economice care a marcat evoluția sistemului instituțiilor financiare internaționale[10]. Fondul Monetar Internațional a fost înființat oficial la data de 27 decembrie 1945, în momentul în care 29 de țări au semnat și ratificat acordul de la Bretton Woods și a început să funcționeze la 1 martie 1947[11].
La baza sistemului creat la Bretton Woods a fost instituit etalonul aur-devize, în cadrul căruia, rolul de etalon, de principală monedă de rezervă și plată i-a revenit dolarului. Desemnarea dolarului ca etalon s-a facut avându-se în vedere mecanismele monetare bazate pe etalonul aur care erau în funcție la acea dată. În aceste condiții, s-a renunțat la propunerile de monede făcute de către Keynes și White (bancor și unitas), optându-se pentru punerea în circulație a unei monede internaționale, Drept Special de Tragere, (DST) emisă de organismul nou creat în sistem, Fondul Monetar Internațional, (FMI), având în vedere mecanismele monetare ulterioare mai favorabile acesteia.
Statutul Fondului Monetar Internațional, adoptat la 22 iulie 1944 de către cele 45 de state participante la Conferința Monetară și Financiară Internațională de la Bretton Woods, stabilește în mod clar deplina personalitate juridică a organismului creat, constituit dintr-un sistem de organisme de conducere, având buget propriu și un mecanism procedural de decizie constituit în baza propriului statut[12].
În perioada 1945-1971, Statele care au aderat la Fondul Monetar Internațional s-au angajat să mențină paritatea monedelor proprii (valoarea în dolari a acestora, iar în cazul S.U.A. valoarea în aur a dolarului) la un nivel fix care putea fi modificată doar în momentul în care se impunea corectarea unui dezechilibru financiar al unei balanțe de plăți, situație posibilă doar cu acordul Fondului Monetar Internațional. Măsura a rămas valabilă până în anul 1971.
În anul 1971, o dată cu suspendarea de către Statele Unite ale Americii a convertibilității în aur a dolarului și a rezervelor în dolari deținute de către alte state, s-a renunțat și la funcționarea sistemului ratei de schimb.
Statutul Fondului Monetar Internațional conține și reglementări care vizează elemente fundamentale cum sunt stabilitatea cursurilor diverselor valute legate între ele printr-un etalon comun, convertibilitatea monetară și libertatea plăților curente. Statutul revizuit al FMI prevede o supraveghere fermă a politicilor de schimb monetar în ţările membre şi adoptarea principiilor specifice după care să se ghideze statele în acest sens. Acest mandat este îndeplinit prin studierea problemelor monetare internaţionale şi analiza atentă a tuturor aspectelor sistemului de schimb. Supravegherea monetară mondială are drept obiectiv favorizarea unei creşteri echilibrate a comerţului internaţional şi instaurarea unui sistem de cursuri de schimb stabil şi ordonat. În plan naţional, supravegherea încurajează adoptarea de politici economice compatibile cu obligaţiile statutare ale membrilor , din care să rezulte o creştere neinflaţionistă și durabilă. Supravegherea va conduce la identificarea promptă a problemelor de soluţionat şi luarea de măsuri în consecinţă.
În perioada 1973-1990 se renunță la etalonul aur-devize în urma modificărilor statutului efectuate în anul 1978, modificări care vizau eliminarea aurului din funcția de etalon al cursurilor valutare, anularea prețului oficial al aurului și renunțarea la obligația de a efectua plăți în aur de către Fondul Monetar Internațional, vânzarea unei părți din 1/6 din stocul de aur al Fondului Monetar Internațional, restituirea unei alte șesimi din stocul de aur către țările membre, libertatea țărilor membre de a alege politicile cursului de schimb, susținerea Drepturilor Speciale de Tragere în calitate de activ de rezervă, modificarea tehnicii de evaluare, autorizarea unor operații cu Drepturi Speciale de Tragere, înlocuirea plăților obligatorii cu aur ale țărilor membre către Fondul Monetar Internațional cu plățile în Drepturi Speciale de Tragere. Perioada este marcată de fazele cincinale de pendulare a dolarului și de șocurile petroliere; construcția europeană este accelerată și sunt stimulate tendințele integraționiste la nivel internațional, au loc primele sincope ale sistemului monetar-financiar degenerate de crize de sistem, respectiv criza datoriilor (1982); în 1988 este consolidată reglementarea intermedierii financiare prin Acordul de la Basel, se pune problema contracarării riscurilor de lichiditate în creditate; blocul comunist intră în colaps iar țările central și est europene intră pe drumul tranziției[13].
Misiunile şi modul de acţiune ale Fondului Monetar Internaţional s-au modificat în funcţie de factorii care au exercitat influenţă în diferite perioade de timp. Modelele de acţiune ale Fondului Monetar Internaţional s-au modificat în funcţie de deficitele externe, de factorii care au contribuit la apariţia lor, de modalităţile de susţinere şi de influenţa exercitată asupra sistemului financiar internaţional.
„Modelul de asistenţă mutual care a fost fundamentat in întelegerea anglo-americană de la Bretton Woods, presupune ca Fondul Monetar Internaţional să asigure acces la resurse financiare țărilor care se confruntă cu dezechilibre ale balanței de plăti.”[14]
Modelul de intermediar financiar presupune ca Fondul Monetar Internațional își asumă misiunea de mediator între interesele creditorilor și debitorilor de pe plan internațional și cu participarea altor organisme internaționale ca băncile internaționale.
Ca model de agent de emisiune a unui activ monetar international este expresia deciziei Consiliului Guvernatorilor din anul 1969 de a emite Drepturile Speciale de Tragere în calitate de monedă de cont și de rezervă pentru a copleta lichiditatea internațională. F.M.I. realizează o ajustare a lichidității internaționale prin punerea la dispoziția țărilor membre fonduri sub formă de credite prin intermediul Drepturilor Speciale de Tragere[15].
În anii 70, în timpul crizei energetice când prețurile la petrol au crescut de 4 ori, fondul a ajutat țările importatoare de petrol printr-o “facilitate petrolieră”. Această facilitate a avut efect între 1974 și 1976 când F.M.I. a împrumutat de la țările exportatoare și de la cele puternice și a acordat împrumuturi țărilor importatoare pentru a-și regla deficitele ca urmare a exploziei de prețuri[16]. În 1974 a fost introdusă “facilitatea extinsă a fondului” pentru a asigura pe termen mediu membrilor cu probleme la balanța plăților datorate slăbiciunilor economice și care necesită reforme structurale pe termen lung. Perioada acordurilor extinse este de 3 ani cu posibilitatea extinderii la 4 ani. Kenya a fost prima țară care a beneficiat de acest tip de acord.
Deoarece F.M.I. are responsabilitatea gestionării ordinii monetare, în contextul globalizării, apare un alt mod de creditare, de ultimă instanță la nivel internațional. Creditorul de ultimă instanță își asumă misiunea să susțină lichiditatea internațională în condițiile influenței unor factori care ar putea duce la dezechilibrul balanțelor de plăți. Resursele Fondului Monetar Internațional sunt puse la dispoziția țărilor membre în mod uniform. Statutul menționeză faptul că resursele financiare se acordă în funcție de situația balanței de plăți externe a unei țări membre. Asistența financiară a Fondului Monetar Internațional sprijină membrii să corecteze dezechilibrele din balanțele de plăți.
În anii 80 F.M.I. a jucat un rol central în rezolvarea crizei datoriilor țărilor latino americane împreună cu comunitatea bancară internațională. F.M.I. a ajutat țările cu datorii să-și realizeze programe de stabilizare pe termen mediu cu banii proprii dar și cu fonduri atrase de la bănci comerciale și alte organizații internaționale. În 1989 a ajutat țările din centrul și estul Europei, zona baltică, Rusia precum și țări ale fostei Uniuni Sovietice pentru a-și transforma economiile din sistemul planificat în cel al economiei de piață.
Între anii 1994-1995 Mexic a suferit o puternică criză financiară. F.M.I. i-a acordat un imprumut de 17,8 miliarde de dolari și a introdus New Arrangements to Borrow. În 1996 împreună cu Banca Mondială au lansat “Inițiativa pentru țările sărace puternic îndatorate ” cu scopul de-a reduce datoriile țărilor celor mai sărace din lume la nivel acceptabil într-un interval cât mai scurt[17].
Pe timpul crizei financiare asiatice (1997-1998) a acordat fonduri care totalizau mai mult de 36 de miliarde de dolari Indoneziei, Coreei și Tailandei pentru ca acestea să realizeze reformele și a-și stabiliza economiile. În 1997 fondul a introdus facilitatea rezervei suplimentare pentru a ajuta țările care au nevoie de finanțare pe termen scurt[18].
Criza financiară şi economică mondială, care a început în 2007 a avut un impact profund asupra activităţii instituţiilor financiare internaţionale.
Înainte de declanşarea actualei crize economice şi financiare, în literatura de specialitate financiară a existat o dezbatere în curs de desfăşurare cu privire la rolul în declin al FMI într-o lume din ce în ce mai liberă în mişcarea de capital în cazul în care nevoile de finanţare a din ce în ce mai multor ţări în curs de dezvoltare au fost acoperite de pieţele de capital. Mulţi autori au sugerat că FMI şi-a pierdut relevanţa în ultimii ani. Activităţile sale de creditare s-au diminuat, iar rolul său în sistemul monetar internaţional este obscur. Unii autori au identificat trei mecanisme de transmitere a crizei financiare din ţările dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare: remitenţe, fluxurile de capital privat (volume şi costurile asociate acestor fluxuri) şi comerţ. La fel ca retragerile fluxurilor de capital privat din ţările în curs de dezvoltare în avans, necesitatea de asistenţa financiară este în creştere din nou. În acest context, FMI îşi recapătă rolul său cheie în furnizarea de asistenţă financiară condiţionată pentru ţările afectate de criza financiară globală.
Pe dată de 29 octombrie 2008, Fondul Monetar Internațional a aprobat crearea Facilității de Lichidități pe Termen Scurt (S.L.F), Potrivit FMI, scopul prezentei decizii este de a stabili "facilităţi mari, în avans, rambursarea rapidă a finanţării pe termen scurt. Mai multe elemente al Facilităţii de Lichidităţi Pe Termen Scurt - cum ar fi accesul limitat, şi perioada scurtă de rambursare, precum şi incapacitatea de a utiliza o bază limită de precauţie pentru potenţialii debitori, a fost desfiinţată în martie 2009[19].
Lipsa unei facilităţi de precauţie suficient de mare şi atractivă în împrumuturile FMI - a fost considerată o slăbiciune majoră în sistemul financiar global. Pentru a rezolva această problemă, FMI a stabilit în martie 2009 o nouă facilitate – Linia de Credit Flexibilă (FCL), care acordă accesul la sume mari de finanţare rapidă pentru economiile emergente de piaţă şi care se confruntă cu evenimente contagioase externe, din afara controlului lor[20].
Comparativ cu Facilitatea de Lichiditate pe Termen Scurt, Linia de Credit Flexibilă, este mai accesibilă în mai multe moduri. Potrivit FMI, flexibilitatea FCL include:

Asigură ţărilor în curs de dezvoltare acces mare şi un avans la resursele Fondului;

Linie de credit reînoibilă, care, la latitudinea ţării ar putea fi iniţial fie pentru o perioadă de şase luni, sau o perioadă de 12 luni, cu o revizuire de eligibilitate, după şase luni;

Perioadă de rambursare mai mare (3 ¼ până la 5 ani faţă de perioada maximă);

Uşurinţa privind accesul la resursele Fondului, care vor fi evaluate de la caz la caz.
De-a lungul anilor, F.M.I. a dezvoltat o serie de tipuri de credit, numite și "facilități", concepute astfel încât să răspundă nevoilor specifice fiecărei țări membre. Țările cu venituri reduse pot lua împrumuturi cu dobândă preferențială, prin Facilitatea de Creștere Economica și Reducere a Sărăciei (P.R.G.F.) și prin Facilitatea privind Șocurile Externe (E.S.F.). Împrumuturile nepreferențiale sunt în general de tipul Acordului Stand-by (S.B.A.), ocazional folosindu-se și Facilitatea Extinsă (E.F.F.), Facilitatea de Suplimentare a Rezervelor (S.R.F.) și Facilitatea de Finanțare Compensatorie (C.F.F.). F.M.I. oferă și asistență financiară de urgență, pentru a susține refacerea economiilor în urma dezastrelor naturale și a conflictelor, uneori la dobânda preferențială. În cadrul Strategiei pe Termen Mediu, F.M.I. discută posibilitatea introducerii unui nou instrument de finanțare pentru economiile emergente, care rămân vulnerabile la șocurile externe, în ciuda politicilor interne solide. Acest instrument ar oferi finanțarea necesara menținerii încrederii și reducerii riscului de criză[21].
În 2008 şi 2009 creditarea a încetinit brusc din cauza constrângerilor de finanţare locale şi străine. Principalele surse de finanţare bancare externe (emiterea internaţionala de obligaţiuni, împrumuturi sindicalizate, de finanţare pentru creşterea copilului) au scăzut.
Pentru combaterea crizei economice și financiare pe 2 aprilie 2009 Grupul celor 20 de economii de top G-20 au convenit pentru a tripla capacitatea de creditare a F.M.I. de la 250 de miliarde de dolari la 750 de miliarde de dolari, pentru a dubla și suma pentru imprumuturile preferențiale pentru țările cu venituri mici.
În scopul de a-şi consolida rolul său de supraveghere, Fondul Monetar Internaţional şi-a anunţat noile sale priorităţi pentru controlul economiilor globale şi naţionale. În conformitate cu Declaraţia privind Priorităţile de Control, există:
· Priorităţi economice care arată principalele provocări la adresa stabilităţii externe cu care se confruntă membrii FMI;
· Priorităţi operaţionale care să identifice acţiunile concrete prin care FMI ar trebui să abordeze aceste provocări şi să ofere un punct de referinţă clar în a-şi monitoriza performanţa.
Priorităţi economice:
· Rezolvarea problemelor de pe piaţa financiară;
· Consolidarea sistemului financiar mondial;
· Adaptarea la schimbările brusce a preţurilor la materiile prime;
· Promovează Rezoluţia de Ordonanţă a dezechilibrelor globale.
Priorităţi operaţionale:
· Evaluarea riscurilor;
· Supravegherea sectorului financiar şi a legăturikor cu economia reală;
· Perspectivă multilaterală;
· Analiza ratelor de schimb şi a riscurilor de stabilitate externă.

Fondul Monetar Internațional asigură instruire profesională prin intermediul cursurilor şi seminariilor organizate la sediul său central şi prin sponsorizarea Join Vienna Institute. Aceste programe sunt astfel concepute încât să fie la nivelul cerinţelor în creştere ale ţărilor membre. În acest scop, programul de bază include cursuri elementare, medii şi avansate despre programare şi politici financiare şi management macroeconomic, statistica balanţei de plăţi, operaţiuni monetare şi valutare, conturi naţionale şi statistici guvernamentale etc. Obiectivul de bază al acestor programe este calificarea profesională a oficialilor din ţările membre ale Fondului.
De la înființarea sa și pană în prezent au survenit numeroase schimbari, astfel, chiar dacă F.M.I. a fost fondat pe convingerea că trebuie să se exercite presiuni asupra ţărilor pentru ca acestea să adopte politici economice mai expansioniste, în prezent furnizează fonduri numai dacă statele adoptă politici constând în reducerea deficitelor, creşterea impozitelor sau mărirea ratelor dobânzilor[22].

[1] Globalizarea și identitatea națională Simpozion (2006, București), Lucrare îngrijită de Miliana Șerbu și Constantin Gheorghe, Editura Ministerului Administrației și Internelor, p.5.
[2] World Economic and Financial Surveys,World Economic Outlook- Slowing Growth, Rising Risks, September 2011, International Monetary Fund, p.16.
[3] Roxana Heteș-Gavra, Globalizarea financiară în economia contemporană, Editura Bastion, Timișoara, 2009, p. 23.
[4] Antoin Bouet, Globalisation et politiques economiques, Editura Economică, Paris, 1999.
[5] Natalia Negrea, Fenomenul Globalizării și implicațiile sale asupra societății, în Revista Transilvană de Științe Administrative, 2(14), 2005, p.89.
[6] Ibidem .
[7] Finanțarea indirectă se caracterizează prin faptul că băncile acordă o masă de credite foarte importantă, iar piețele financiare joacă un rol limitat. Întreprinderile cu capacitate și nevoie de finanțare nu se intâlnesc direct pe piață, ci trec printr-un intermediar (banca), care colectează fondurile disponibile și acordă pe această bază credite solicitanților.
[8] Roxana Heteș-Gavra, op.cit., p. 43.
[9] Viorel Matei, Instituții financiar-bancare internaționale, Editura Universitaria, Craiova, 2005, p. 29-30.
[10] Petre Popeangă, Sisteme financiare și bancare internaționale, Editura Cartea Universitară, București, 2006, p.4.
[11] http://www.imf.org/external/about/histcoop.htm
[12] http://www.imf.org/external/pubs/ft/aa/index.htm.
[13] Popa Cătălin C., International Monetary- Financial System. Function and Institutional Structure, în Munich Personal RePEc Archive, Academia Navală “Mircea celhttp://www.blogger.com/post-create.g?blogID=5992564901990926987 Bătrân”, Constanța, 2008, p. 32.
[14] Voinea G, Instituţii financiar-bancare internaţionale, Iaşi 2009, pg.35
[15] Dumitru Nica, Titel Negru, Bănci Europene și Internaționale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006, p. 213.
[16] http://www.imf.org/external/about/histend.htm.
[17] http://www.imf.org/external/about/histcomm.htm
[18] Ibidem .
[19] http://www.imf.org/external/pp/longres.aspx?id=4300
[20] http://www.imf.org/external/np/exr/facts/fcl.htm.
[21] http://www.fmi.ro/index.php?programs&lg=ro.
[22] Viorel Matei, op. cit., p.110-112.

Războiul din Coreea 1950-1953

2012-02-09T14:14:00.001+02:00

articol realizat de Munteanu Adrian Alin

Cele două războaie mondiale, care prin urmările lor au determinat remodelarea întregului mapamond, au marcat puternic secolul XX. Sfârșitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial a lăsat o lume întreagă traumatizată, prăbușită economic și financiar și totodată a pus față în față două mari puteri victorioase: S.U.A. și U.R.S.S.. Această rivalitate sovieto-americană a dominat relațiile internaționale, cele două puteri reprezentând actorii principali ai “Războiului Rece”. Termenul este unul general care descrie conflictul
politic, ideologic, strategic și militar de decenii dintre S.U.A. și aliații săi occidentali pe de-o parte și U.R.S.S. și alte țări comuniste pe de altă parte. Ambele tabere au descris adesea conflictul ca pe unul dintre capitalism și comunism, și nu ca pe unul dintre două state. Perioada în care s-a desfășurat conflictul poate fi încadrată între sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și până la destrămarea U.R.S.S. în 1991[1]. Cele două puteri au încercat pe parcursul a aproape jumătate de secol să își extindă aria de influență și să își impună propria doctrină purtând astfel o adevărată luptă pentru putere cu toate că cele două forțe nu s-au angajat în mod direct într-un conflict armat.

„Mareea sovietică” a cuprins în 1945-1948 o mare parte din Europa și, așa cum avertizase Stalin, puterea învingătoare avea dreptul de a instala în teritoriul ocupat de trupele sale propriul regim social politic și economic. Ceea ce a și făcut. Consolidarea puterii comuniste în estul şi sud-estul Europei, în 1946, precum şi eventualitatea câştigării de către comunişti a războiului civil din Grecia, au condus în cele din urmă la Doctrina Truman şi Planul Marshall. Constituirea Republicii Populare Chineze în octombrie 1949 a dat naştere unui al doilea potenţial gigant comunist. Ca ripostă la aceeaşi situaţie la 4 aprilie 1949 la Washington a luat naștere Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), alianță militară defensivă, de apărare mutuală la solicitarea vest europenilor[2].

Primul conflict “fierbinte” al “războiului rece” a fost reprezentat de războiul din Coreea desfășurat între 25 iunie 1950 și până la semnarea armistițiului din 27 iulie 1953[3]. Astfel între anii 1950 și 1953, în Peninsula Coreeană, s-au angajat în conflict militar cele mai puternice țări din lume. Lumea s-a aflat poate mai mult ca în timpul crizei rachetelor din Cuba în pragul iscării unui al treilea război mondial[4]. Războiul din Coreea a opus forțele Republicii Coreea (Coreea de Sud) alături de cele ale coaliței Națiunilor Unite, având Statele Unite în poziția de lider militar și politic, împotriva armatei Republicii Populare Democrate Coreene, substanțial sprijinită din punct de vedere material și uman de Republica Populară Chineză și Uniunea Sovietică[5]. Războiul a avut mai multe dimensiuni ca cea ideologică, psihologică și militară, însă predominante au fost motivele politice și ideologice. Amintirea ororilor celui de-Al Doilea Război Mondial era încă foarte proaspătă în conștiința opiniei publice din întreaga lume și de asemeni plana teama armei atomice al cărei efect psihologic începuse să acționeze în calculele oamenilor politici și liderilor militari și despre care ziarul Le Monde din 11 august 1945 scria că “este prea periculoasă pentru a fi încredințată unei lumi fără principii”[6]. În această confruntare ideologia americană suținea apărarea libertăților democratice, a sistemului de valori occidental și stoparea expansionismului comunist, în timp ce ideologia comunistă lupta pentru reprimarea imperialismului mondial agresor, pentru victoria socialismului în întreaga lume.

Un rol la fel de important pe lângă această dimensiune ideologică a conflictului îl au şi celelalte două: dimensiunea psihologică şi militară. În timpul războiului coreean aceste idei îşi găsesc aplicabilitatea, debarcarea trupelor americane la Inchon fiind văzută de comuniştii chinezi ca o ameninţare la adresa Chinei în timp ce atacul nord coreean precum şi intervenţia chineză au fost percepute de Washington ca fiind orchestrate de Moscova în dorinţa acesteia de a-şi mări sfera de influenţă.

Din punct de vedere ideologic partea comunistă a dorit să includă Peninsula Coreeană într-un bloc comunist. Din punct de vedere politic, Uniunea Sovietică a asemănat Peninsula Coreeană cu Polonia în Europa de Est, văzând în aceasta o rampă de lansare pentru un eventual atac împotriva U.R.S.S. și a susținut faptul că guvernul coreean ar trebui să fie “loial” Uniunii Sovietice[7].

Coreea se afla sub acupația Japoniei încă din 1910 fiind exploatată economic și servind drept bază importantă de război pentru niponi în timpul celui de-al doilea război mondial. După capitularea Japoniei pe 10 august în urma atacurilor americane de la Hiroshima și Nagasaki pe 6 și respectiv 9 august 1945, peninsula a fost împărțită de-a lungul paralelei 38, separare făcută de comun acord, prin care trupele americane ocupau partea de sud iar cele sovietice zona de nord. S.U.A. au sugerat ca paralela 38 să acționeze ca linie de demarcație, propunere acceptată fără obiceție de Stalin, pentru acesta prezentând mai mult interes zona nordică mai industrializată decât cele două treimi de populație rămase în sud[8].

Paralela 38 a căpătat atât un sens militar cât și politic în plus, față de cel geografic de până la acel moment, deoarece a fost aleasă pentru a facilita capitularea Japoniei și a creat condiții pentru o Coree aflată sub tutelă multi-națională. Din punct de vedere fizic, împărțea peninsula tăind mai mult de 75 de pârâuri, 12 râuri, 181 de drumuri de care, 104 drumuri de țară, 15 drumuri de provincie practicabile pe orice tip de vreme, 8 autostrăzi, 6 linii de transport feroviar și chiar și o casă[9]. Din punct de vedere economic divizarea în sine nu a fost benefică pentru viața de zi cu zi a coreenilor deoarece cele două zone se completau reciproc atât în sectorul agricol cât și industrial. În ceea ce privește aspectul politic, în urma ocupației militare din cele două părți ale peninsulei de către americani și sovietici, linia tot odată împărțea poporul coreean în două blocuri diferite din punct de vedere ideologic, politic, și al valorilor și sistemelor economice. Astfel paralela 38, de altminteri o linie artificială, promitea doar să irite situația din Coreea.

Atât Statele Unite în Coreea de Sud, cât și Uniunea Sovietică în Coreea de Nord, au stabilit ocupații militare și guverne separate. Responsabil de zona americană era Corpul 24 al armatei S.U.A. aflat sub comanda General-locotenent John Hodge R., în timp ce Armata a 25-a din frontul 1 al forțelor sovietice din Extremul Orient, aflată sub comanda General-colonel Ivan M. Chistiakov, răspundea de zona sovietică. Guvernul militar a fost pentru coreeni o surpriză dezamăgitoare care a provocat un nivel ridicat de nemulțumire și sfidare mai ales în sud. Acest lucru s-a datorat faptului că forțele americane nu au fost la fel de bine pregătite pentru misiunea de ocupație și guvernare ca cele sovietice care aveau și misiunea de a se ocupa inclusiv de problemele ideologice și politice. Mulți autointitulați reprezentanți coreeni au întâmpinat trupele americane din postura de gazde, o situație pentru care generalul Hodge a fost complet nepregătit. De exemplu, Hodge a fost uimit când a cerut să se întâlnească cu câte doi reprezentanți ai fiecărui partid politic și s-au înfățișat 1200 de persoane[10].

Trupele sovietice au întâmpinat însă situația cu mai multă pricepere folosindu-se de comuniștii coreeni a căror partid s-a înființat oficial în luna iulie 1946. Partidul îl avea drept lider pe Kim Il-sung care se bucura de sprijinul sovieticilor cu ajutorul cărora lansează o campanie masivă de impunere a valorilor, ideologiilor și sistemelor comuniste[11]. Generalul Chistiakov a rezolvat problema disidenților permițându-le să fugă în zona americană sau prin lichidarea celor “ireconciliabili”. Totodată Uniunea Sovietică a permis comuniștilor coreeni dreptul de a conduce alți coreeni și a trecut la înarmarea forțelor din nord cu arme grele, cum ar fi tancuri, mitraliere și piese de artilerie.

Deși au existat negocieri între cele două regiuni privitoare la reunificarea țării atât în luna martie cât și în luna mai a anului 1946 acesta nu a fost posibilă lovindu-se de fiecare dată de refuzul Moscovei de a recunoaște oproapre orice partid important din Coreea de Sud. Nefiind depășite neînțelegerile dezbaterile au fost amânate pe anul următor în luna mai. În 1947 s-au depus noi eforturi. Comisia mixtă sovieto-americană, creată în anul precedent, căzuse de acord asupra principiului unei consultări a tuturor formațiunilor politice „democratice” pentru a le cunoaște opiniile privind natura guvernului provizoriu care urma să se constituie. Curând însă odată cu respingerea planului Marshall de către țările din Est, raporturile aveau să se tensioneze, iar comisia, incapabilă să se înțeleagă asupra listei partidelor care urmau să fie consultate, avea să se destrame. În această situație, Washingtonul preconizase tinerea de alegeri între cele două zone în vederea constituirii unui parlament unic care să desemneze un guvern provizoriu[12]. Între timp la 14 noiembrie 1947 Adunarea O.N.U. adoptase unanimitate, cu excepția voturilor țărilor blocului sovietic o rezoluție în acest sens, însărcinînd o comisie să studieze la fața locului măsurile care urmau să fie luate ulterior. Adunarea Generală a recunoscut dreptul Coreei la independență și a stabilit o comisie care să supravegheze alegerile. Aceasta s-a numit United Nations Temporary Commission on Korea (UNTCOK)[13]. Comisia nu a avut însă posibilitatea să pătrundă în Coreea de Nord și refuzase să recunoască rezultatele alegerilor ținute în sud la 10 mai 1948.

În luna august 1948, în nord, s-au desfășurat alegeri după modelul sovietic. Fiecare dintre cele două parlamente pretindea că reprezintă întreaga țară. În parlamentul de la Seul, o sută de locuri au fost rezervate deputaților din nord. Cât privește parlamentul de la Phenian, 360 din cei 572 de membri au fost aleși de o adunare de delegați care afirmau că vorbesc în numele Sudului. La 12 octombrie 1948, Moscova recunoștea drept șef al guvernului din Nord pe Kim Il-sung care fusese desemnat în acest post de către parlamentul din Nord[14]. La 1 ianuarie 1949, confirmând un acord provizoriu, Washington-ul făcea același lucru cu Syngman Rhee. Erau întrunite toate condițiile unui război civil și singura care ar fi fost de natură să le împiedice ar fi fost prezență trupelor celor două puteri, hotărâte să evite o confruntare armată, care ar fi putut să le fie fatală atât uneia, cât și celeilalte. În aceeași zi de 1 ianuarie, U.R.S.S. avea să enunțe retragerea completă a forțelor sale, după o ezitare de șase luni, Truman având să urmeze exemplul acesteia[15].

La 25 iunie 1950 armata nord-coreeană a atacat Sudul, ,,războiul rece” devenind ,,cald”.

La 26 iunie 1950, după numai 24 de ore de la începerea războiului, tancurile celor din Nord erau la periferiile orașului Seul. Era clar că Phenianul nu avea nici cea mai mică intenție să dea urmare rezoluției adoptate în ajun de către Consiliul de Securitate cu 9 voturi pentru, nici un vot contra și o abținere (Iugoslavia), care îi cerea să-și retragă în cel mai scurt termen posibil trupele pe paralela 38.

SUA s-au adresat Consiliului de Securitate al ONU cerând Coreei de Nord să înceteze ostilităţile şi să se întoarcă dincolo de paralela 38. Fără a participa la sesiune şi fără a-şi folosi dreptul de veto, ambasadorul sovietic ,,i-a dat lui Truman posibilitatea să organizeze rezistenţa ca decizie a comunităţii mondiale şi să justifice rolul american în Coreea.”[16]

Declarația președintelui american Truman din 27 iunie 1950, la doar două zile după surprinzătoarea invadare a Coreei de Sud de către armata Coreei de Nord stabilea clar motivațiile și coordonatele politice și ideologice ale războiului :

Atacul împotriva Coreei (de Sud) dovedește fără nici o îndoială că pentru cucerirea unor națiuni independente, comunismul a trecut de la acte de subversiune la invazia armată și război . Au fost astfel ignorate documentele Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite pentru menținerea păcii și securității internaționale.

Pentru președintele american era limpede că atacul nord-coreean reprezenta un punct de cotitură în istoria lumii, dincolo de care comunismul ori era respins, ori s-ar fi extins irezistibil prin forță sau presiuni în întreaga lume. Ordinul președintelui Truman dat generalului McArthur, comandantul forțelor americane din Pacific, de a interveni în Coreea de Nord cu unități navale și aeriene s-a produs cu câteva ore înaintea votării Rezoluției Consiliului de Securitate al O.N.U. prin care era autorizată pentru prima dată folosirea forței în oprirea unei agresiuni. Marea Britanie, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Turcia, Filipine, Thailanda, Olanda, Etiopia, Franța, Columbia, Belgia, Grecia și Africa de Sud și-au trimis contingente de diferite mărimi pentru a lupta, sub steagul Națiunilor Unite și comandament militar american, pentru stăvilirea comunismului în Peninsula Coreeană. De partea cealaltă, nord-coreenii au fost susținuți cu tehnică de luptă, consilieri și chiar cu efective de către Uniunea Sovietică și mai ales de către China Populară[17].

Iniţial, ajutorul SUA şi al Marii Britanii s-a materializat în suport aerian şi naval considerându-se, în ciuda scepticismului liderilor militari americani, că acest sprijin va fi suficient.

Reuşita invaziei de la Inchon (15 septembrie 1950) când ofensiva condusă de MacArthur a scos trupele ONU din punga de la Pusan şi i-a determinat pe nord-coreeni să se retragă la sfârşitul lunii pe teritoriul propriu după ce ulterior evacuaseră Seulul, a determinat administraţia americană să se întrebe ce va urma.

Atunci când luptele au trecut dincolo de paralela 38, regimul comunist chinez, condus de Mao Zedong, a avertizat ca orice mișcare a trupelor O.N.U. dincolo de fluviul Yalu ( granița dintre China și Coreea ) ar fi inacceptabilă pentru țara sa. MacArthur a prevenit Departamentul de Stat al S.U.A. cu privire la faptul că trupele regimului comunist chinez se concentrau la nord de fluviul Yalu, însă acest avertisment nu a fost luat în seamă. Pe 25 noiembrie 1950, aprope 200.000 de "voluntari" chinezi au trecut fluviul Yalu, atacând frontal trupele O.N.U., luate total prin surprindere. Incă 500.000 de chinezi au facut același lucru în decembrie 1950[18].

,,Când armata Chinei Populare a lovit şocul surprizei a provocat o retragere aproape în panică a forţelor americane de la Yalu la sud de Seul, care a fost abandonat pentru a doua oară în şase luni. În lipsa unei doctrine pentru războiul limitat, criza a făcut ca administraţia Truman să piardă controlul asupra obiectivelor politice. Depinzând de fluctuaţiile luptei, obiectivele politice au fost declarate a fi stoparea agresiunii, unificarea Coreei, menţinerea securităţii forţelor Naţiunilor Unite, garantarea unei încetări a focului în lungul paralelei 38 şi împiedicarea extinderii războiului.”[19]

Primele înfrângeri americane, produse în urma intervenției masive a chinezilor pe frontul coreean, au furnizat și primele reportaje obiective, dar deloc favorabile militarilor, ale corespondenților de război americani și britanici. Aceștia nu au ezitat să scrie despre gradul slab de pregătire pentru luptă a unităților militare aliate sau despre atrocitățile din lagărele de prizoneri nord-coreeni din Coreea de Sud. Reacția militarilor americani, care nu puteau concepe ca întregul lor efort de război, pentru care țara îi trimisese să lupte, să nu fie susținut necondiționat și de către presă, a fost imediată și fără menajamente: la 21 decembrie 1950, generalul McArthur a instaurat oficial cenzura militară asupra tuturor materialelor de presă de pe front[20].

MacArthur lansează o nouă ofensivă pentru alunga forțele nord coreene peste râul Yalu dar acțiunea sa a coincis cu contraofensiva chineză condusă de generalul Lin Biao. Datorită inferiorității numerice și a echipamentului neadecvat au bătut în retragere. Comuniștii au reușit să reocupe Pyongyangul și Seulul la începutul lunii ianuarie 1951.

Soarta războiului s-a schimbat odată cu ofensiva din a doua jumătate a lunii a forțelor O.N.U. Seulul revine sub control sud coreean în martie iar forțele O.N.U. au trecut pentru a doua oară paralela 38.

MacArthur a cerut ca bazele manciuriene să fie bombardate și să fie instituită o blocadă asupra Chinei și tot aici să fie aduse forțele chineze naționaliste din Taiwan. Drept urmare, în aprilie 1951, MacArthur este demis pentru emiterea acestor pretenții care depășeau domeniul atribuțiilor unui comandant militar iar obiectivele americane au fost încă o dată modificate. Pentru prima oară, ,,respingerea agresiunii” a fost definită ca ajungerea la reglementări pe linia de încetare a focului oriunde ar fi aflat aceasta.[21]

Primele negocieri pentru încheierea unui armistițiu au loc pe data de 10 iulie mai întâi la Kaesong în Coreea de Nord iar mai târziu la Panmunjon. Un prim progres avea să se înregistreze în luna noiembrie 1951, când s-a convenit asupra unei linii de armistițiu de-a lungul frontului cu o poziție ușor avansată a Coreei de Sud față de paralela 38.

În octombrie 1952 Comandamentul O.N.U. a făcut o ofertă finală de pace şi o dată cu respingerea ei de către comunişti s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioadă nedefinită. În timpul vizitei sale în Coreea, preşedintele american ales, Dwight Eisenhower, a declarat că este partizanul încetării focului. Deşi nu a cerut punerea la punct a unor planuri de luptă, care să vizeze operaţiuni majore, a sugerat într-un cerc restrâns că ,,în absenţa unui progres satisfăcător, intenţionăm să uzăm decisiv de arsenalul nostru militar, fără niciun fel de inhibiţie şi vom înceta a ne simţi răspunzători pentru escaladarea conflictului în Peninsula Coreea.

Un factor decisiv în reluarea negocierilor din aprilie 1953 l-a avut se pare şi moartea lui Stalin din martie acelaşi an. Premierul chinez Zhou Enlai, prezent la Moscova pentru funeeralii a sugerat revenirea la masa tratativelor şi constatându-se acordul părţilor implicate, negocierile au fost reluate. Şi de această dată acestea au fost destul de dificile fiind îngreunate de refuzul liderului sud-coreean, Singham Rhee, la orice armistiţiu care ar fi lăsat Coreea divizată. De asemenea, negocierile au fost îngreunate de intensitatea bombardamentelor americane precum şi de puternica ofensivă finală a armatei chineze. Până la urmă comuniştii au renunţat la cererea de repatriere forţată a prizonierilor şi acordul de încetare a focului a fost semnat.

Războiul se încheia la 27 iulie 1953 prin semnarea armistiţiului de la Panmunjon între reprezentanţii ONU, cei ai Chinei şi cei ai Coreei de Nord. Coreea de Sud care se opunea divizării prin vocea lui Rhee nu l-a semnat.

Aşadar înţelegerea nu a condus la o pace reală, relaţiile dintre cele două Corei rămânând în continuare încordate. Analiști și istoricii Războiului Rece sunt unanimi în a aprecia că cei trei ani de confruntări sângeroase în care 900.000 de chinezi, 1,5 milioane de nord-coreeni și 1,3 milioane de sud-coreeni dar și 34.000 de americani au murit în confruntarea din Peninsula Coreeană au avut parte de cea mai proastă mediatizare din istoria conflictelor militare.

[1] Bill Kte’Pi, Cold War, în Encyclopedia of World History vol. VI, Facts On File, Inc., 2008, p. 99.
[2] Henry Kissinger, Diplomația, Editura ALL, București, 2010, p 415.
[3] Declarația "US State Department " "Korea: Neutral Nations Supervisory Commission" and the Armistice Agreement "which ended the Korean War." (http:/ / www. fas. org/ news/ dprk/ 1995/ 950313-dprk-usia. htm). Fas.org. . site accesat la data : 20. 12.2011., Marsha E. Ackermann, Korean War (1950-1953), în Encyclopedia of World History vol. VI, Facts On File, Inc., 2008, p. 251.
[4] Carter Malkasian, Essential Histories -The Korean War 1950-1953, Osprey Publishing, 2001, p. 7.
[5] Călin Hentea, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 2002, p. 103.
[6] Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Traducere Monica Timu, vol. 5, Iaşi, Institutul European, 1998, p.10.
[7] Ohn Chang-Il, The Causes of the Korean War, 1950-1953, în : International Journal of Korean Studies , vol. XIV, No. 2, Korea Military Academy, 2010, p. 19.
[8] A. Fontaine, Istoria Războiului Rece -De la Revoluţia din Octombrie la războiul din Coreea 1917-1950, vol. 2, Editura Militară, București, 1992, p. 196.
[9] Shann C. McCune, “Physical Basis for Korean Boundaries,” în Far Eastern Quarterly, No. 5 (May, 1946), p. 286-287.
[10] Ohn Chang-Il, op. cit., p. 23.
[11] Carter Malkasian, op. cit., p. 12.
[12] A. Fontaine, Istoria Războiului Rece-De la războiul din Coreea la criza alianțelor.1950-1967, vol. 3, Editura Militară, București, 1993, p. 17.
[13] Carter Malkasian, op. cit., p. 13.
[14] Ibidem .
[15] A. Fontaine, , op. cit., vol. 3, p.18-19.
[16] H. Kissinger, op. cit., p. 417.
[17] Călin Hentea, op. cit., p. 104-5.
[18] A. Fontaine, , op. cit., vol. 3, p.27.
[19] H. Kissinger, op. cit., p. 421.
[20] Călin Hentea, op. cit., p.106.
[21] H. Kissinger, op. cit., p. 424.

Gândirea britanică asupra conceptului de securitate colectivă

2012-02-04T14:44:00.000+02:00

articol realizat de Munteanu Adrian Alin

De-a lungul timpului popoarele au încercat să găsească soluţii pentru a pune capăt sau preveni conflictele la nivel internaţional, precum şi a urmările lor devastatoare din punct de vedere economic, teritorial dar mai cu seamă umane. Însă aceste tentative de menţinere a calmului în sfera politică interstatală au fost sortite eşecului, lăsând loc unor alte conflicte din ce în ce mai puternice şi agresive.

Politica internă britanică a fost însă recunoscută pentru seninătatea sa remarcabilă fapt pentru care secolul al XIX-lea a marcat apogeul influenţei

britanice. Anglia era încrezătoare în forţele proprii fiind cea mai importantă naţiune industrială şi având o flotă (Royal Navy) care stăpânea mările. Când s-a ajuns la marile probleme ale secolului al XIX-lea, intervenţia sau neintervenţia, apărarea statu quo-ului sau cooperare la schimbare, politicienii britanici au refuzat să se supună dogmelor. Astfel au simpatizat cu ideea de independenţă a Greciei faţă de stăpânirea otomană în anii 1820, iar când Italia s-a ridicat împotriva stăpânirii habsburgice, în anii 1850, au manifestat simpatie dar nu au intervenit. Pentru a apăra echilibrul puterii, Marea Britanie nu a fost nici categoric intervenționistă, nici neintervenţionistă, stilul său fiind neîncetat pragmatic[1]. Chiar dacă guvernele britanice s-au schimbat mai des decât cele ale celorlalte puteri, nici una dintre figurile politice majore (Palmerstone, Gladstone şi Disraeli) nu s-a bucurat de mandate neîntrerupte, Anglia şi-a păstrat consecvenţa obiectivelor fapt ce îi permitea să exercite o influenţă decisivă în beneficiul liniştii din Europa.

În 1890, termenul “splendida izolare” continua să caracterizeze politica externă britanică. Supuşii Coroanei se refereau la ţara lor ca fiind “volantul de echilibru” al Europei cu rolul de a descuraja toate tentativele de hegemonie ale coaliţiilor compuse din puterile continentale[2]. Însă, între anii 1890-1914, în politica externă engleză intervine o schimbare remarcabilă. Marea Britanie a trebuit să facă faţă declinului[3]. Uriaşa sa putere economică era comparabilă cu a Germaniei şi imperiul său supraextins începea să cedeze sub presiunea Rusiei în Orientul Îndepărtat precum şi sub cea a Franţei în Africa. Fapt pentru care s-a asociat indirect prin intermediul Acordurilor mediteraneene din 1887 cu Tripla Alianţă compusă din Germania, Austro-Ungaria şi Italia, în speranţa că Italia şi Austria vor putea să-i vină în ajutor în ostilităţile desfăşurate cu Franţa în N Africii şi cu Rusia în Balcani.

Echilibrul de forţe a încetat însă să existe după formarea Triplei Antante. Izbucnirea unei crize care să facă lucrurile să scape total de sub control era doar o problemă de timp. Secolul XX a debutat cu una din cele mai mari conflagraţii din care au rezultat pagube ce nu puteau fi ignorate. Astfel se năştea nevoia ca interesele statale să atingă un numitor comun. Primul Război Mondial şi efectele sale au creat conjunctura formării unui organism internaţional care să militeze pentru menţinerea păcii şi prevenirea în viitor a unui nou cataclism. Ororile războiului au dus la reevaluarea și la condamnarea “vechii diplomații” bazată pe înțelegeri secrete, amenințarea și utilizarea războiului și capacitatea ei de a rezolva doar probleme de natură bilaterală. Primul Război Mondial devenea astfel matricea „noii diplomații” care promova arbitrajul și securitatea colectivă pentru evitarea viitoarelor conflicte armate. Aceasta presupunea cooperarea deschisă între națiuni pentru rezolvarea problemelor globale de natură politică, economică, socială, umanitară sau tehnică. Mai presus de toate fundamentul noii diplomații s-a bazat pe necesitatea unei organizații internaționale, o necesitate satisfăcută prin crearea Societății Națiunilor[4].

După izbucnirea războiului în 1914 în mai multe țări a apărut sprijinul public pentru formarea unui mecanism de tip internațional care să prevină viitoarele războaie. În Marea Britanie se înființează “Societatea Ligii Națiunilor” prezidată de către Vicecontele de Fallodon Edward Grey. Societatea se descria ca fiind “o organizație britanică care are scopul de a promova formarea unei Ligi Mondiale a popoarelor libere pentru asigurarea internațională a justiției, apărării reciproce și a păcii permanente”[5].

Într-un articol intitulat Naționalismul Britanic și Liga Națiunilor apărut sub tutela “Societății Ligii Națiunilor” scriitorul H.G. Wells afirma :

Bunul simț al lumii este cu totul în favoarea unei Societăți a Națiunilor astfel încât la sfârșitul Conferinței Păcii, să existe o Ligă care va duce la pacea mondială de durată și la binele general al lumii. Acesta este țelul declarat al Statelor Unite ale Americii, și implicit al nostru cât și al aliaților noștri. Este o îndatorire mare, o îndatorire complicată, și o îndatorire necesară. În măsura în care generația noastră dă greș perspectivele omenirii sunt sumbre. Eșecul înseamnă o lume tulbure și nesigură precum și o lume secătuită, înseamnă deci o lume incapabilă să se recupereze din propria-i forțare și sărăcie[…]

Atât de simplu este acest aspect, atât de discutată este alegerea pe care trebuie să o i-a omenirea, încât cu greu sunt de înțeles motivele celor care se opun mișcării Ligii Națiunilor. Este rezonabil să te aștepți de la orice ființă umană cu oarecare conștiință, cu puțină imaginație, cu oarecare spirit de generozitate, cu o dorință mărinimoasă să ajute, să învețe, să facă sacrificii pentru o cauză atât de mare. [6]

În cadrul aceluiași articol Wells aduce argumente pentru crearea unei Ligi a Națiunilor condamnând totodată rivalitatea si secretele dintre Marile Puteri precum și pe opozanții acesteia reprezentați de conservatorii-reacționari(tory) în Marea Britanie. H.G. Wells nu vedea în Ligă un proiect prin care să se intervină în afacerile proprii ale oricărei țări sau persoane, ci un proiect care să organizeze și să stabilească interesele comune. Tot el afirma faptul că pacea mondială pe care omenirea încerca să o realizeze nu putea fi menținută de o singură națiune sau prin uneltirea unui grup de națiuni, ea trebuind să fie un acord colectiv (o securitate colectivă). Securitatea colectivă așa cum o vedea H.G. Wells însemna o cooperarea cu “străinii”.

Partizanii britanici ai Societății Națiunilor ca vicecontele Grey, Sir Julian Corbet, Sir Sydney Oliver, Sir Frederick Pollock, Hartley Withers, Arthur Henderson, Gilbert Murray sau Episcopul de Winchester E.S. Talbot au realizat o colecție de pamflete și studii legate într-un volum intitulat simplu “The League of Nations” cu scopul susținerii acesteia.

Vicecontele Grey afirma în eseul său ce avea același nume ca volumul, faptul că dacă omenirea nu învață nimic din urma războiului rezultă că o Ligă a Națiunilor care să asigure pacea în lume va rămâne imposibilă. Condițiile ca Liga să aibă succes așa cum le vedea Edward Grey erau ca șefii de stat să adopte ideea cu seriozitate si convingere, aceasta urmând să devină o parte esențială a politicii lor și nu să o adopte pentru a mulțumi pe altcineva, ei trebuie să conducă și să nu se lase conduși, să constrângă și să nu fie siliți. O a doua condiție esențială pentru înființarea și menținerea Societății Națiunilor era ca guvernele și oamenii statelor care doreau realizarea ei să înțeleagă că aceasta va impune unele limite la nivel național și poate impune unele obligații incomode. Statele mai mici și mai slabe vor avea drepturi care trebuie respectate de Ligă, în timp ce statele mai mari trebuie să renunțe la urmărirea intereselor proprii prin forță[7].

A. F. Pollard în lucrarea The League of Nations in History susținea că succesul securității colective constă în dorința comună de a menține pacea și disponibilitatea unanimă de a reprima ambițiile celor ce doresc să o rupă. În loc de echilibru o comunitate puternică care să nu ofere imunități nimănui de la obligațiile și responsabilitățile sale[8].

Sir Frederick Pollock vedea în securitatea colectivă siguranța membrilor săi împotriva agresiunilor militare, fiecare membru asumându-și responsabilitatea să nu i-a legea în propriile mâini împotriva oricărui alt membru, și să ajute, la nevoie, în cazul unor agresiuni externe[9].

Societatea (Liga) Naţiunilor a fost inspirată din concepţia preşedintelui american al vremii, Woodrow Wilson, Liga urmând să aibă dublu mandat de a asigura respectarea păcii şi de a rectifica nedreptăţile. Forţa idealurilor lui Wilson a fost demonstrată de impactul lor asupra Marei Britanii, leagănul politicii echilibrului de forţe. Comentariul oficial britanic pe marginea statutului Ligii arăta printre altele că “ultima şi cea mai eficientă aprobare trebuie să vină din partea opiniei publice a lumii civilizate”[10]. Însă inițial în așteptarea formării acesteia, Londra nu cedase nici la presiunea publică nici la inițiativele președintelui Wilson. Marea Britanie încerca să gestioneze de fapt relațiile sale cu Washingtonul ca să se asigure de sprijinul Americii în război văzând pentru început în securitatea colectivă o cale prin care S.U.A. ar ajuta interesele britanice[11]. Pe măsura trecerii timpului, principiile wilsoniene au reușit să capteze atenția opiniei publice britanice. Între anii 1920-1930 modul cum apăra Marea Britanie securitatea colectivă nu mai era un simplu artificiu tactic. Wilsonismul reușise efectiv să o cucerească[12].

Liga Naţiunilor a fost prima organizaţie internaţională cu rolul de a asigura pacea, şi totodată cel mai evident semn al diplomaţiei multilaterale. Britanicii aveau o experienţă unică în organizarea “întâlnirilor” internaționale fapt pentru care în momentul înființării sediului Ligii la Geneva în ianuarie 1920 deja era numit un britanic ca secretar general. Modul în care avea să funcționeze Liga însă rămânea de văzut. George Clemenceau spera ca aceasta să reprezinte “clubul învingătorilor”(așa cum era de altfel văzută și de germani), creată pentru a întări înțelegerile de la Versailles în timp ce americanii doreau să evite tocmai acest lucru. Prin urmare, pentru Franța, Liga Națiunilor avea un singur scop, anume activarea ajutorului militar împotriva Germaniei dacă era nevoie de așa ceva. Teatrul multor războaie și participantă chiar și la mai multe, ajunsă secătuită între timp, era decisă să aspire la garanții palpabile pentru propria siguranță. Astfel francezii doreau slăbirea maximală a Germaniei din punct de vedere teritorial, militar, politic și economic. Reprezentanții francezi insistau asupra obținerii bazinului carbonifer Saar și stabilirea graniței franceze pe Rin. De asemenea, diplomația franceză a susținut pretențiile teritoriale ale Poloniei, Cehoslovaciei și României dorind să formeze cu acestea un bloc antigerman. Tendința franceză de a-și asigura propria securitate pe contul slăbirii Germaniei nu însemna altceva decât instaurarea hegemoniei Franței în Europa.

Ideile franceze veneau în contradicție cu politica tradițională britanică a echilibrului de forțe, fapt pentru care englezii doreau să evite întărirea excesivă a Franței pe continent. Britanicii vedeau ca inevitabilă o Germanie puternică pe care chiar și-o doreau slăbită doar limitat pentru a contracara aspirațiile hegemonice al francezilor în Europa. De asemenea, englezii vedeau în Germania un bastion împotriva comunismului. Prin realizarea aspirațiilor sale Marea Britanie încerca să devină arbitrul Europei.

Concepte precum “securitatea colectivă” și “echilibrul puterii” se dovedesc la o examinare mai atentă să fie mai puțin clare și mai mult problematice. Mulți din cei care s-au perindat pe la Foreign Office au încercat să definească și să reprezinte cât mai bine interesele britanice. Lordul Curzon, de exemplu, deși a fost destul de perspicace să înțeleagă faptul că Anglia nu putea neglija evoluțiile din Europa de Vest, a urmat tradiția imperialismului britanic dedicând cea mai mare parte din timpul petrecut la Foreign Office pentru a apăra influența britanică în Orientul Apropiat și Persia. Austen Chamberlain s-a convins destul de repede de la numirea sa la Foreign Office că promovarea securității și prosperității Marii Britanii în lume depinde de o mai mare stabilitate pe continentul European, fapt care explică devotamentul său în anul 1925 pentru a asigura acordurile de la Locarno[13].

Pentru Marea Britanie securitatea colectivă putea însemna protejarea Imperiului prin asigurarea securităţii căilor maritime în Marea Mediterană, Oceanul Indian şi cel Pacific. Factorii de risc în atingerea acestui obiectiv erau statele revizioniste: Germania (Europa Centrală), Italia (Marea Mediterană), Japonia (Oceanul Pacific). Marea Britanie nu îşi putea permite să se afle în conflict cu aceste puteri, de aici a rezultat şi o politică de conciliere, care sub presiunea pretenţiilor revizioniste ale Germaniei, Italiei şi Japoniei s-a transformat într-o politică de revizuire a tratatelor. Foarte bine a sesizat aceste tendinţe ale diplomaţiei britanice Nicolae Titulescu, ministrul român la Londra timp de mai mulţi ani. El nota: „Toată politica engleză este dominată de dorinţa de a împiedica războiul... Guvernul britanic ştie că dacă Anglia ar fi atrasă într-un război, Dominioanele nu o vor urma şi în acest caz Imperiul Britanic n-ar mai fi decât un cuvânt căci lipsa de solidaritate a membrilor lui ar fi fost public dovedită. De aici o dublă acţiune din partea guvernului metropolei britanice. Pe de o parte acceptarea oricărei soluţii care ar putea amâna războiul din partea celora care în ochii lui l-ar putea provoca: Germania şi Italia. Pe de altă parte pregătirea retragerii în vechea splendidă izolare în cazul unui război european... ceea ce ar face Marea Britanie în cazul unui conflict general se va decide ca întotdeauna potrivit obiceiului britanic, la ultimul moment”.

Nici o expresie nu este atât de evocatoare la adresa politicii externe britanice din perioada interbelică precum „securitatea colectivă”. Între anii 1920-1939 Marea Britanie devenise principalul susținător al securității colective. Politica principală britanică era ca aceasta să rămână în afara oricărui război început în Europa de est.[14]

În anul 1935 Sir Samuel Hoare, ministrul de Externe, vorbeşte de la biroul său, oferind un discurs despre politica externă a Marii Britanii, în fața camerelor. Hoare pare vizibil emoționat oferind impresia că citește discursul, el vorbind despre problemele pe termen lung aduse de criza economică, despre apărarea națională și necesitatea de reînarmare și de sprijinul pe care guvernul îl acordă în continuare Societății Națiunilor și securității colective[15].Tot el ține un discurs asemănător la Întrunirea Ligii din 11 septembrie 1935 când a susținut faptul că „dacă o povară trebuie purtată, atunci să fie purtată în mod colectiv.[16]”

Marea Britanie a dus o politică bazată pe propria-i securitate atunci când se simțea amenințată fiind direct interesată ca pe continentul european să nu-și impună hegemonia nici un stat.

[1] Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2002, p.84.
[2] George Rublee, Delegate to Inter-Allied Maritime Transport Councill, Inter-Allied Machinery in war-time, în The League of Nations Starts -An Outline by its Organisers, MACMILLAN AND CO., Limited ST. Martin's street, London, 1920, p. 29.
[3] John W. Young, Britain and the world in the twentieth century, Arnold, London, 1997, p.11.
[4] Thomas J. Knock, To End All Wars: Woodrow Wilson and the Quest for a New World Order , New York, Oxford University Press, 1992, p.36-37.
[5] H.G. Wells, British Naționalism and the League of Nations, în The League of Nations Union, p.749.
[6] Ibidem .
[7] Viscount Edward Grey, The League of Nations, în The League of Nations, Oxford University Press, London, 1919, p. 19-31.
[8] A. F. Pollard, The League of Nations in History, în op.cit., p. 44.
[9] Frederick Pollock, The League of Nations and the coming rule of law, în op.cit., p. 48-55.
[10] Peter J. Yearwood, Guarantee of Peace. The League of Nation in British Policy 1914-1925, Oxford University Press Inc., New York, 2009, p. 10.
[11] Ibidem .
[12] Henry Kissinger, op.cit., p. 215.
[13] Michael Hughes, British Foreign Secretaries in an Uncertain World 1919-1939, Routledge, New York, 2006, p. 7.
[14] Joseph Charles Heim, Liberalism and the establishment of Collective security in British Foreign Policy-The Allexander Prize Essay în The Royal Historical Society Transactions, Sixth Series Volume 5, Press Syndicate of the University of Cambridge, New York, 1995, p.91.
[15] Discursul poate fi vizionat pe http://www.britishpathe.com/video/collective-security
[16] Arnold D. McNair, Collective Security An Inaugural Lecture, Cambridge University Press, p.41.

Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.)

2012-02-04T02:51:00.001+02:00

articol realizat de Munteanu Adrian Alin

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a fost marcat de folosirea bombelor nucleare asupra celor două oraşe Hiroshima şi Nagasaki la data de 6 şi respectiv 9 august 1945. Acesta însă nu a adus cu sine liniştea mult aşteptată. La doisprezece ani de la încheierea războiului lumea încă se temea la auzul cuvântului “nuclear” realizând mintal conexiunea cu termenul “bombă”. Atât cursa înarmării dintre Statele Unite şi URSS cât şi cunoaşterea de dezvoltare a arsenalului nuclear în alte părţi ale lumii a făcut evident faptul că tensiunile au ajuns în vârf şi neîncrederea nu ar face altceva decât să conducă spre situaţii catastrofale[1].
   Pe 8 decembrie 1953 preşedintele Statelor Unite ale Americii Dwight D. Eisenhower a
propus la Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite crearea unei asociaţii cu rolul de a promova utilizarea paşnică a energiei nucleare şi care să încerce să se asigure că această energie nu va servi unor scopuri militare[2]. Propunerile lui Eisenhower au dus la crearea A.I.E.A. şi au contribuit la forma de cooperare internaţională în utilizarea civilă a energiei nucleare. El şi-a început discursul cu un avertisment sumbru semnalând faptul că armele pe bază de hidrogen sunt de sute de ori mai puternice decât au fost bombele care au distrus Hiroshima şi Nagasaki, în mărime şi varietate dezvoltarea de arme atomice fiind remarcabilă[3]. Eisenhower amintea de asemeni faptul că în Statele Unite armata, forţele aeriene cât şi marine sunt capabile de utilizarea puterii nucleare în scopuri militare, dar temutul secret al forţei nucleare se află şi în posesia Regatului Unit, Canadei dar şi a Uniunii Sovietice şi se va afla şi în posesia altor ţări, fapt pentru care această forţă trebuie folosită în scopuri constructive şi nu distructive, puterea paşnică a energiei atomice nefiind un vis de viitor, beneficiile ei fiind deja la îndemână (v. anexa.1)[4].
   În septembrie 1954, Statele Unite au propus la Adunarea Generală O.N.U. crearea unei agenţii internaţionale care să preia materialul fisionabil, care ar putea fi utilizat pentru energie nucleară dar şi pentru arme nucleare, o agenţie care să poată juca rolul unei “bănci nucleare”. De asemenea au solicitat organizarea unei conferinţe ştiinţifice internaţionale cu privire la toate aspectele paşnice ale energiei nucleare. Până în noiembrie 1954 a devenit clar faptul că Uniunea Sovietică ar respinge orice custodie internaţională a materialului fisionabil, dar că nu s-ar opune înfiinţării unei agenţii de tranzacţii nucleare. Între 8 şi 20 august 1955 Organizaţia Naţiunilor Unite a ţinut Conferinţa Internaţională privind Utilizarea Paşnică a Energiei Atomice la Geneva, Elveţia.
   Problema utilizării energiei atomice în scopuri paşnice a constituit unul dintre cele mai importante aspecte ale relaţiilor internaţionale în perioada postbelică, problemă căreia i-au fost consacrate ani de îndelungi şi controversate tratative diplomatice desfăşurate în cadrul şi în afara O.N.U. Crearea unei agenţii internaţionale pentru energie atomică reprezintă un succes al eforturilor depuse în vederea realizării colaborării între state în acest domeniu.
   Statutul A.I.E.A. a fost elaborat de Conferinţa de la New York a 81 de state şi a fost aprobat la data de 23 Octombrie 1956 de Conferinţa privind Statutul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică care a fost organizată la sediul O.N.U. Statutul a intrat în vigoare pe data de 29 iulie 1957, iar prima Conferinţă generală a A.I.E.A. a avut loc la Viena (unde s-a stabilit şi sediul agenţiei), între 1 – 27 octombrie acelaşi an.
   Statutul A.I.E.A. prevede că instituţia:
1. Acţionează conform obiectivelor şi principiilor adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru favorizarea păcii şi colaborării internaţionale, conform politicii urmate de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru realizarea unei dezarmări universale, bazate pe garanţii şi în conformitate cu orice acord încheiat ca urmare a acestei politici;
2. Stabileşte un control asupra folosirii produselor fisionabile speciale primite de agenţie, în sensul de a asigura ca aceste produse să servească numai în scopuri paşnice;
3. Repartizează resursele sale în aşa fel încât să asigure folosirea lor eficace şi în folosul bunăstării generale în toate regiunile lumii, ţinând cont de necesităţile speciale ale regiunilor slab dezvoltate(v. anexa.2).
   În exercitarea funcţiilor sale, agenţia nu subordonează ajutorul pe care îl acordă membrilor săi unor condiţii politice, economice, militare sau altor condiţii incompatibile cu dispoziţiile prezentului statut[5].
   A.I.E.A. ca organizaţie autonomă nu se află sub controlul direct al O.N.U. dar prezintă rapoarte anuale atât Adunării Generale a O.N.U. dar şi Consiliului de Securitate. Spre deosebire de majoritatea celorlalte agenţii internaţionale specializate, A.I.E.A. colaborează în majoritatea cazurilor cu Consiliul de Securitate, în timp ce celelalte trimit aceste rapoarte Consiliului Economic şi Social.
   Principalele funcţii ale A.I.E.A. sunt: încurajarea şi asistarea de cercetare, dezvoltare şi practici de aplicare a energiei atomice în scopuri paşnice în întreaga lume, să se asigure că aceste activităţi asistate de agenţie nu sunt utilizate ulterior în scopuri pur militare şi să aplice măsuri de siguranţă pentru activităţi relevante la cererea statelor membre. În exercitarea funcţilor sale, agenţia îşi desfăşoară activităţile în conformitate cu scopurile şi principiile din Carta O.N.U. pentru promovarea păcii şi cooperării internaţionale, şi în conformitate cu politicile Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru continuarea dezarmării din punctul de vedere al garanţiilor nucleare. Sistemul de garanţii conceput de agenţie este definit în principal prin articolul XII din statutul A.I.E.A[6].
   Conferinţa generală este compusă din reprezentanţii tuturor celor 151 de state membre. Ea se organizează o dată pe an, de obicei în luna septembrie pentru a aproba măsurile organizatorice necesare bunei desfăşurări a activităţii agenţiei. Conferinţa generală are de asemenea rolul de a aproba candidatul desemnat în funcţia de director general şi de a cere rapoarte din partea Consiliului cu privire la aspectele prevăzute în Statut. Fiecare stat membru al A.I.E.A. dispune în cadrul Conferinţei generale de un singur vot[7]. Hotărârile cu privire la problemele bugetare, amendamentele la Statut, precum şi cele referitoare la lipsirea unui membru de privilegiile sale necesită o majoritate de două treimi din totalul celor prezenţi şi votanţi. Celelalte hotărâri se iau cu o majoritate simpla de voturi. Funcţia principală a conferinţei este de a servi ca un forum de dezbatere pe teme actuale şi politici.
   Consiliului Guvernatorilor, este format din 35 de membrii din care 13 sunt desemnaţi de consiliu şi 22 aleşi de Conferinţa generală . Acesta are datoria de a urmări realizarea practică a sarcinilor A.I.E.A. Consiliul se întruneşte în general de 5 ori pe an : martie, iunie, înainte şi după ce are loc Conferinţa generală în septembrie, şi imediat dupa reuniunea Comitetului de Asistenţă Tehnică şi Cooperare din decembrie. În cadrul reuniunilor sale, consiliul de asemenea, examinează şi face recomandări către Conferinţa generală privind conturile A.I.E.A., programul, bugetul şi analizează cererile de aderare. Consiliul desemnează cei mai buni zece membrii în domeniul tehnologiei energiei atomice, iar restul de trei membri cei mai avansaţi din oricare din următoarele domenii care nu sunt reprezentate de primele zece[8].
   Secretariatul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică desfăşoară anumite programe şi activităţi aprobate de Agenţia de elaborare a politicilor. Secretariatul este condus de Directorul General ce este numit în funcţie pentru un mandat de patru ani. Acesta este responsabil de întrevederile, organizarea şi funcţionarea personalului din cadrul Agenţiei.
   Anumite birouri şi departamente se subordonează în mod direct Directorului General:
1) Secretariatul Organelor de Elaborare a Politicilor : Acest secretariat este responsabil cu impulsionarea Conferinţei Generale şi Consiliului Guvernatorilor pentru a îndeplini în mod eficient responsabilităţile lor statutare şi alte funcţii pe care le deţin şi să se asigure că toate şedinţele Organelor de Elaborare a Politicilor sunt efectuate eficient.
2) Biroul pentru Servicii de Supraveghere Internă: Acest birou a fost înfiinţat pentru a creşte capacitatea agenţiei de a efectua schimbări prin îmbunătăţirea practicilor din domeniul managementului şi sporirea responsabilităţilor.
3) Biroul de Relaţii Externe şi Politică de coordonare : Acest birou este responsabil de elaborarea şi coordonarea politicilor pentru toate domeniile programului Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică şi să menţină un sistem eficient de relaţii cu statele membre, cu alte organe din cadrul Naţiunilor Unite, cu organizaţiile internaţionale şi cu societatea civilă.
4) Biroul Afacerilor Juridice: Biroul a fost înfiinţat pentru a asigura că aspectele juridice ale funcţiilor Agenţiei sunt abordate în mod adecvat. El oferă consultaţie pe probleme juridice legate de activitatea Agenţiei şi asistenţă pentru dezvoltarea legislaţiei în domeniul nuclear a statelor membre. Se asigură că există o abordare coordonată la probleme juridice comune sistemului Naţiunilor Unite. Agenţia are şase departamente, fiecare dintre ele este împărţit în secţiuni diferite şi condus de un Director General Adjunct (de Management, de Cooperare Tehnică, Energie Nucleară, Siguranţa Nucleară şi Securitate).
5) Departamentul de Cooperare Tehnică: Acest departament este responsabil de promovarea tehnologiei. Programul de Cooperare Tehnică este dezvoltat în comun de către Secretariat şi Statele Membre. Programul este pregătit, implementat şi evaluat în conformitate cu premisele statutului Agenţiei şi ale Strategiei de Cooperare Tehnică .
6) Departamentul de siguranţă şi securitate nucleară: Departamentul de siguranţă şi securitate nucleară al Secretariatului este responsabil de eforturile Agenţiei de a proteja oamenii şi mediul înconjurător de expunerea la radiaţii. Acesta constă în mai multe programe: Siguranţa instalaţiilor nucleare, gestionarea deşeurilor radioactive şi securitatea nucleară[9].
   Potrivit Statutului agenţia urmăreşte să contribuie la sporirea rolului energiei atomice pentru industrie, agricultură şi medicină. Atribuţia principală a A.I.E.A. este de a încuraja şi înlesni dezvoltarea şi folosirea practică pe scară internaţională a energiei atomice în scopuri paşnice, precum şi cercetările ştiinţifice în această privinţă. Agenţia urmăreşte ca ajutorul pe care îl acordă statelor sub îndrumarea şi controlul său să nu fie utilizat în scopuri militare.
   Puţine organizaţii fac exact ceea ce se aşteptau părinţii lor fondatori să facă şi Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică nu reprezintă o excepţie. În practică însă succesul AIEA în a depista fraudele nucleare este distribuit oarecum inegal. În 1981, imediat dupa ce Israelul a bombardat reactorul irakian Osirak, inspectorul A.I.E.A. Roger Richter a explicat Congresului SUA cum Saddam a blocat accesul Agenţiei la instalaţii nucleare. După războiul din Golf din 1991, tot Irakul a stat la originile unui nou episod jenant pentru AIEA, atunci când inspectorii au dezvăluit existenţa unui program nuclear secret de anvergura.
Iar A.I.E.A. a descoperit abea recent faptul că Egiptul a derulat experimente nucleare neasigurate acum câteva decenii. În ciuda acestor eşecuri, în ultimii ani A.I.E.A. a scos la lumină o serie de nereguli. În 2002 inspectorii săi au descoperit intenţiile necinstite ale Coreii de Nord care avea să se retragă din Tratatul de Neproliferare Nucleară, iar în 2004 a tras semnalul de alarmă în legătură cu experimentele neasigurate derulate de Coreea de Sud în domeniul plutoniului şi al îmbogăţirii materialelor radioactive.
   Cu toate că nu beneficiază mereu de informaţii performante şi sigure, în mod cert, Agenţia joacă şi va juca în continuare un rol vital în ceea ce priveşte siguranţa nucleară atât timp cât va beneficia de sprijinul Consiliului de Securitate al O.N.U.

ANEXE
ANEXA 1
Discursul “Atoms for Peace” din 8 decembrie 1953 al preşedintelui Statelor Unite ale Americii Dwight D. Eisenhower la Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Tuesday, 8 December 1953, 2:45 p.m.
General Assembly President: Mrs. Vijaya Lakshmi Pandit (India)

Madam President and Members of the General Assembly;

When Secretary General Hammarskjold's invitation to address the General Assembly reached me in Bermuda […]

In size and variety, the development of atomic weapons has been no less remarkable. The development has been such that atomic weapons have virtually achieved conventional status within our armed services. In the United States,the Army, the Navy, the Air Force and the Marine Corps are all capable of putting this weapon to military use.

But the dread secret and the fearful engines of atomic might are not ours alone.

In the first place, the secret is possessed by our friends and allies, the United Kingdom and Canada, whose scientific genius made a tremendous contribution to our original discoveries and the designs of atomic bombs.

The secret is also known by the Soviet Union. The Soviet Union has informed us that, over recent years, it has devoted extensive resources to atomic weapons. During this period the Soviet Union has exploded a series of atomic devices, including at least one involving thermo-nuclear reactions.

If at one time the United States possessed what might have been called a monopoly of atomic power, that monopoly ceased to exist several years ago.Therefore, although our earlier start has permitted us to accumulate what is today a great quantitative advantage, the atomic realities of today comprehend two facts of even greater significance. First, the knowledge now possessed by several nations will eventually be shared by others, possibly all others. […]

I therefore make the following proposal.

The governments principally involved, to the extent permitted by elementary prudence, should begin now and continue to make joint contributions from their stockpiles of normal uranium and fissionable materials to an international atomic energy agency. We would expect that such an agency would be set up under the aegis of the United Nations. The ratios of contributions, the procedures and other details would properly be within the scope of the "private conversations" I referred to earlier. […]

The atomic energy agency could be made responsible for the impounding,storage and protection of the contributed fissionable and other materials. The ingenuity of our scientists will provide special safe conditions under which such a bank of fissionable material can be made essentially immune to surprise seizure.

The more important responsibility of this atomic energy agency would be to devise methods whereby this fissionable material would be allocated to serve the peaceful pursuits of mankind. Experts would be mobilized to apply atomic energy to the needs of agriculture, medicine and other peaceful activities. A special purpose would be to provide abundant electrical energy in the power-starved areas of the world.

Thus the contributing Powers would be dedicating some of their strength to serve the needs rather than the fears of mankind. […]

Against the dark background of the atomic bomb, the United States does not wish merely to present strength, but also the desire and the hope for peace.The coming months will be fraught with fateful decisions. In this Assembly, in the capitals and military headquarters of the world, in the hearts of men everywhere, be they governed or governors, may they be the decisions which will lead this world out of fear and into peace.

To the making of these fateful decisions, the United States pledges before you, and therefore before the world, its determination to help solve the fearful atomic dilemma - to devote its entire heart and mind to finding the way by which the miraculous inventiveness of man shall not be dedicated to his death, but consecrated to his life.

I again thank representatives for the great honour they have done me in inviting me to appear before them and in listening to me so graciously.

ANEXA 2
Statutul A.I.E.A.

ARTICLE I: Establishment of the Agency

The Parties hereto establish an International Atomic Energy Agency (hereinafter referred to as "the Agency") upon the terms and conditions hereinafter set forth.

ARTICLE II: Objectives

The Agency shall seek to accelerate and enlarge the contribution of atomic energy to peace, health and prosperity throughout the world. It shall ensure, so far as it is able, that assistance provided by it or at its request or under its supervision or control is not used in such a way as to further any military purpose.

ARTICLE III: Functions

A. The Agency is authorized:

1. To encourage and assist research on, and development and practical application of, atomic energy for peaceful uses throughout the world; and, if requested to do so, to act as an intermediary for the purposes of securing the performance of services or the supplying of materials, equipment, or facilities by one member of the Agency for another; and to perform any operation or service useful in research on, or development or practical application of, atomic energy for peaceful purposes;

2. To make provision, in accordance with this Statute, for materials, services, equipment, and facilities to meet the needs of research on, and development and practical application of, atomic energy for peaceful purposes, including the production of electric power, with due consideration for the needs of the under-developed areas of the world;

3. To foster the exchange of scientific and technical information on peaceful uses of atomic energy;

4. To encourage the exchange of training of scientists and experts in the field of peaceful uses of atomic energy;

5. To establish and administer safeguards designed to ensure that special fissionable and other materials, services, equipment, facilities, and information made available by the Agency or at its request or under its supervision or control are not used in such a way as to further any military purpose; and to apply safeguards, at the request of the parties, to any bilateral or multilateral arrangement, or at the request of a State, to any of that State's activities in the field of atomic energy;

6. To establish or adopt, in consultation and, where appropriate, in collaboration with the competent organs of the United Nations and with the specialized agencies concerned, standards of safety for protection of health and minimization of danger to life and property (including such standards for labour conditions), and to provide for the application of these standards to its own operation as well as to the operations making use of materials, services, equipment, facilities, and information made available by the Agency or at its request or under its control or supervision; and to provide for the application of these standards, at the request of the parties, to operations under any bilateral or multilateral arrangements, or, at the request of a State, to any of that State's activities in the field of atomic energy;

7. To acquire or establish any facilities, plant and equipment useful in carrying out its authorized functions, whenever the facilities, plant, and equipment otherwise available to it in the area concerned are inadequate or available only on terms it deems unsatisfactory.

B. In carrying out its functions, the Agency shall:

1. Conduct its activities in accordance with the purposes and principles of the United Nations to promote peace and international co-operation, and in conformity with policies of the United Nations furthering the establishment of safeguarded worldwide disarmament and in conformity with any international agreements entered into pursuant to such policies;

2. Establish control over the use of special fissionable materials received by the Agency, in order to ensure that these materials are used only for peaceful purposes;

3. Allocate its resources in such a manner as to secure efficient utilization and the greatest possible general benefit in all areas of the world, bearing in mind the special needs of the under- developed areas of the world;

4. Submit reports on its activities annually to the General Assembly of the United Nations and, when appropriate, to the Security Council: if in connection with the activities of the Agency there should arise questions that are within the competence of the Security Council, the Agency shall notify the Security Council, as the organ bearing the main responsibility for the maintenance of international peace and security, and may also take the measures open to it under this Statute, including those provided in paragraph C of Article XII;

5. Submit reports to the Economic and Social Council and other organs of the United Nations on matters within the competence of these organs.

C. In carrying out its functions, the Agency shall not make assistance to members subject to any political, economic, military, or other conditions incompatible with the provisions of this Statute.

D. Subject to the provisions of this Statute and to the terms of agreements concluded between a State or a group of States and the Agency which shall be in accordance with the provisions of the Statute, the activities of the Agency shall be carried out with due observance of the sovereign rights of States.[…]

[1] Amity International Model UN Conference, IAEA – Background Guide AIMUN 2011.

[2]PILAT, J.F., PENDLEY, R.E., EBINGER, C.K., Eds, Atoms for Peace: An Analysis After Thirty Years, Westview Press, Boulder CO, 1985 p. 283 – 291.

[3] David Fischer, History of the International Atomic Energy Agency: the first forty years, Vienna : The Agency, 1997.

[4] http://www.iaea.org/About/atomsforpeace_speech.html.

[5] Cristian Popişteanu, Mic ghid al O.N.U. şi al instituţiilor specializate, Editura Politică, Bucureşti, 1964, p. 83.

[6] I.A.E.A., Inventory of International Nonproliferation Organizations and Regimes, Center for Nonproliferation Studies, p.1.

[7] Cristian Popişteanu, op.cit, p. 84.

[8] I.A.E.A., op.cit, p. 5

[9] Ibidem . p6.

Istoria Deuteronomistică

2012-01-26T01:31:00.001+02:00

articol realizat de Lungu Vlad

1. Martin Noth – date biografice

Martin Noth s-a născut Dresda, Germania, la 3 august 1902. A studiat la universităţile din Erlangen, Rostock şi Leipzig, apoi a predat ca lector la universităţile Greifswald şi Königsberg. A fost un savant german specializat în istoria pre-exilică a evreilor. Cu Gerhard von Rad el a impulsionat abordarea tradiţional-istorică a studiilor biblice, subliniind rolul tradiţiilor orale în formarea de texte biblice.

Între anii 1939-1941 şi 1943-1945 Noth a servit ca soldat în timpul celui de-al doilea război mondial. După război el a predat la Bonn, Göttingen, Tübingen, Hamburg şi Universitatea din Basel.

În lucrarea sa Sistemul celor douăsprezece seminţii ale lui Israel Noth a susţinut că
în perioada dinaintea stabilirii monarhiei israelite, triburile erau oraganizate la fel ca cele din antichitatea clasică şi nu avem cunoştinţe despre Israel înainte de invazia din Canaan a ,,casei lui Iosif”. Această ipoteză a fost dezvoltată mai departe în lucrarea sa, Istoria Israelului. Cercetările sale tradiţional istorice au fost reprezentate în Studii tradţio-istorice şi O istorie a tradiţiilor Pentateuhului. Din comentariul său de proiecte privind prima şi a doua carte a Regilor numai 16 capitole sunt complete în momentul morţii sale. Expertiza sa filozofică este evidentă în Nume de persoane israelite în cadrul denumirii comune semitice şi preocuparea sa pentru mediul israelit apare mai presus de toate în Lumea Vechiului Testament.

Mai revoluţionar şi mai influent, reorientarea sa destul de accentuată a teoriei moderne a fost exprimată în Istoria Deuteronomistică. În această lucrare Noth a susţinut că teoria anterioară deuteronomistică a redactărilor din cărţile de la Iosua la Regi nu au explicat faptele, şi el a propus că ei au format o unificare a "Istoriei Deuteronomistice", produs al muncii unui singur autor în secolul al VII lea târziu.

Noth a publicat, de asemenea, comentarii cu privire la toate cele cinci cărţi ale Pentateuhului: Geneza, Exodul, Leviticul, Numere şi Deuteronom. În urma ipotezei lui Wellhausen, Noth a propus ca cartea lui Iosua, plus Pentateuhul original au format cartea a şasea, Hexateuchul.

Spre sfârşitul vieţii a fost director la Institut für Wissenchaft des Heilign Landes în Ierusalim. Moare în data de 30 mai 1968 în timpul unei expediţii în Negev, Israel.

A fost un discipol al lui Albrecht Alt , profesor la Leipzig, de la care a preluat interesul pentru arheologia şi geografia Palestinei şi pentru structura social-politică a Israelului timpuriu.

2. Terminologie

Numele ,,Deuteronom” provine de la două cuvinte din limba greacă: deuteros (a doua) şi nomos (lege) care semnifică repetarea legii sau a doua lege şi este cea de-a cincea carte a lui Moise sau a Pentateuhului. Deuteronom a fost scrisă, în mare, cam prin anul 539 Î.H., deşi alte materiale din conţinutul său au fost probabil adăugate după moartea lui Moise. Titlul în limba evraică este Mishneh Torah ,,aceste sunt cuvintele”, sunt luate din cuvintele de început care deschid cartea.

Deuteronomul cuprinde cele trei cuvântări ale lui Moise, urmate de un adaos istoric. Moise repetă Legea descoperită pe muntele Sinai, completând-o cu noi prevederi şi explicaţii, în preajma cuceririi Canaanului de către Israel.

Deuteronom este o reafirmare (şi nu doar o simplă repetare) a legii pentru noua generaţie apărută în timpul peregrinărilor prin pustiu. Deuteronom nu este doar un plus de materiale noi pentru ceea ce era deja cunoscut ci doar o reprezentare şi inoculare a cerinţelor legământului între Dumnezeu şi Israel. Titlul face o observaţie cu privire la relaţia cărţii cu restul Pentateuhului în timp ce acesta din urmă se concentrează asupra conţinutului său.

Se face aluzie la faptul că Deuteronom este o revizuire în mare parte a legii şi istoriei Tetrateuhului (primele 4 cărţi). Deuteronom, într-adevăr se bazează pe tradiţiile anterioare ale Pentateuhului, dar a fost revizuit în conformitate cu principiile reformelor Ezekianic-Iosianice. Astfel, de exemplu, legile de zeciuială, anul de eliberare a datoriilor, precum şi normele de eliberare a sclavilor, a primului animal născut şi a celor trei festivaluri, sunt toate legi vechi. Ele apar însă în Deuteronom într-o formă nouă, ajustată la principiile de centralizare a cultului, precum şi la tendinţa social-umană, care este caracteristică Deuteronomului. O clasificare similară a tradiţiei canonice stabilită comparativ cu una secundară, adăugată mai târziu tradiţiei se găseşte în Mesopotamia.

Cu toate acestea, termenul de "Deuteronomistic", cu referire la acest corpus este de preferat, deoarece aceasta se traduce mai bine prin adjectivul lui Martin Noth deuteronomistische şi, astfel, se face o distincţie între problemele legate de întregul istoric, precum şi cele privind doar cartea Deuteronom. Astfel prescurtarea DH semnifică "Istoria Deuteronomistică," în timp ce "Deuteronom" este rezervată pentru a cincea carte a Bibliei, deşi acesta din urmă termen se poate referi la Istoria deuteronomistică atunci cand este gasit in titluri sau citate anterioare din autori.

3. Originea teoriei

Teoria Istoriei deuteronomistice are originea în publicarea lui Martin Noth a Überlieferungsgeschichtliche Studien în 1943. O abordare a continuat să se aplice pentru aceste cărţi de acelaşi tip de critici ca sursă utilizată în analiza Pentateuhului. Acest lucru a fost valabil mai ales pentru Iosua. O altă perspectivă este tendinţa de a vedea cărţile lui Iosua, Judecători, Samuel, Regi ca unităţi independente care au trecut printr-una sau mai multe redactări Deuteronomistice. Noth, în schimb, a susţinut că materialul din Deuteronom şi Prooroci a fost unificat în scris ca istorie a Israelului de către un singur autor exilic sau compilator. Noth a numit acest scriitor Deuteronomistul.

Noth a subliniat limbajul similar şi ideologia expuse în întreaga Istorie deuteronomistică ca dovadă a unei singure mâini. Potrivit lui Noth, acest individ, deuteronomistul, a compus prima istorie a Israelului pe bază de tradiţii pe care le-a colectat. Deuteronomistul a selectat acele tradiţii care au fost adecvate pentru scopurile lui şi le-a unificat prin intermediul unei structuri comune şi cronologice. El a împărţit istoria Israelului în patru perioade majore: vremea lui Moise, pacea (liniştea) din Canaan sub Iosua, perioada Judecătorilor şi epoca monarhiei. Utilizarea deuteronomistului a tradiţiilor a fost în esenţă conservatoare. Cu toate acestea el a făcut modificări dacă este necesar în scopul de a introduce propria lui viziune teologică. El a formulat, de asemenea, discursuri pentru personajele principale şi le-a inserat în momentele cheie din lucrarea sa, în conformitate cu diviziunea lui periodică a istoriei Israelului. Discursul lui Samuel, în 1 Samuel 12 se află la punctul de tranziţie între epoca Judecătorilor şi cea a monarhiei, în timp ce rugăciunea lui Solomon din 1 Regi 8 evidenţiază închinarea Templului şi închide prima parte a monarhiei. Deuteronomistul a introdus în istoria sa vechiul cod de lege pentru care el a construit un nou cadru.

Prin urmare, întreaga carte Deuteronom a luat la cunoştiinţă apariţia unui discurs a lui Moise. Noth datează Istoria Deuteronomistică la mijlocul secolului a VI-lea î.H., la scurt timp după 562, de la dat eliberării lui Ioachim din închisoare, eveniment relatat în Deuteronom. Noth nu a găsit nici o dovadă care să indice faptul ca aceste materiale din Istoria Deuteronomistică au fost redactate mai devreme. Deuteronomistul a arătat contemporanilor săi în exilul babilonian că suferinţele lor au fost consecinţele pe deplin meritate, timp de secole, datorită necredinţei Israelului în Dumnezeu. Această loialitate a fost măsurată în termenii de supunere a Israelului a legii deuteronomice. Deoarece Israelul şi Iuda nu au reuşit să urmeze această lege, istoriile lor s-au încheiat odată cu distrugerea lor completă, în conformitate cu hotărârea divină avute în vedere de către Deuteronom. Nu a fost nici cea mai mică rază de speranţă pentru viitor. Cea mai clară ilustrare a finalităţii pedepsei poporului israelit, în Istoria Deuteronomistică, a fost rugăciunea lui Solomon din 1 Regi 8, către Dumnezeu care cere să asculte rugăciunile exilaţilor şi să ierte greşelile lor din trecut. Dar nu a existat nici un semn aşteptat de refacere a naţiunii. În mod similar, raportul lui Ioachim, redactat în carte a doua a Regilor, a fost de fapt rezultatul istoric de raportare a Deuteronomului şi nu a fost destinat să anunţe începutul unei noi ere pentru Iuda şi Israel.

4. Istoria Deuteronomistică şi teoriile ulterioare.

Principalul punct din monografia lui Noth, şi anume că Deuteronom-Regi reprezintă o unitate literară originală a câştigat acceptarea aproape imediat. Noth nu a fost singurul savant care a concluzionat că Geneza-Numere şi Deuteronom-Regi reprezintă iniţial două unităţi distincte literare. Y. Kaufmann şi I. Engnell au ajuns fiecare la această poziţie în mod independent. Cu toate acestea, volumul lui Noth a stabilit acest punct de vedere în domeniul studiilor biblice. Acceptarea acestui punct de vedere a continuat, astfel încât, în măsura în care orice poziţie referitor la studiile biblice poate fi considerată ca punct de vedere, existenţa Istoriei Deuteronomistice a obţinut aproape statutul de canonică. Cu toate acestea, alte abordări continuă să fie propuse. D. N. Freedman, de exemplu, face legaturile tratatului său de la Istoria deuteronomistică la Tetrateuch, văzute ca părţi a unei mari "Istorii primare". Cu toate acestea, Freedman nu a supus în detaliu mai departe acest punct de vedere, şi teorii ca ale sale nu s-au găsit într-o gamă largă de text.

Schiţă lui Noth a modului în care Deuteronomistul a structurat istoria sa a fost confirmată şi consolidată prin studii ulterioare. D. McCarthy şi F.M. Cross, au arătat că a doua carte a lui Samuel 7 ar trebui să fie adăugată la lista lui Noth de pasaje care formează cadrul deuteronomistic. McCarthy a dezbătut, de asemenea, semnificaţia de "mânia lui Dumnezeu", ca temă, într-un cadru de texte. W. Lemke a sugerat că prima carte a Regilor este un alt candidat pentru seria de pasaje structurale. Argumentele lui Lemke pentru revizuirea deuteronomistică în 1 Regi 13, în special v. 1-10, sunt convingătoare. Cu toate acestea, întrucât acest capitol este încă dominat de o legendă profetică cu privire la un "om al lui Dumnezeu," nu ar trebui să fie privită ca un pasaj cadru în acelaşi sens ca 2 Samuel 7 şi cele enumerate de Noth.

Poate cel mai slab aspect al teoriei lui Noth, şi cel care a provocat cele mai multe critici iniţial, a fost punctul său de vedere cu privire la scopul Istoriei deuteronomistice. Într-un articol din 1947 von Rad trasat o tema de "graţie", prin Istoria deuteronomistică care a furnizat un echilibru la tema delimitată de Noth. Von Rad a arătat că Istoria deuteronomistică conţinea istoria cuvântului lui Dumnezeu. După un timp în care Deuteronomul a descris modul în care un oracol anterior raportat la unul dintre Profeţii Domnului a fost împlinit exact aşa cum a fost prezis. Astfel, pe de o parte, distrugerea Israelului şi a lui Iuda a fost în conformitate cu prezicerea profetică a osândei pentru neascultare. Pe de altă parte, distrugerea finală a fost reţinută de catre promisiunea lui Dumnezeu lui David incluse în oracolul lui Nathan, în 2 Samuel 7 şi a reiterat cărţile 1-2 a Regilor.

În pasajele referitoare la această promisiune, von Rad gasit o serie de "concepţii mesianice", care, în opinia sa, au prevăzut condiţia pentru speranţă pe de o parte a Deuteronomului pentru restaurarea monarhiei davidiene. În acest sens, referirea la eliberarea lui Ioiachim la sfârşitul Istoriei deuteronomistice a fost percepută de către von Rad ca având o semnificaţie specială teologică. Pentru a fi sigur, componenta dominantă a cuvântului lui Dumnezeu, cel puţin pentru moment, în realitatea din exil. Deuteronomistul nu a putut minimaliza gravitatea pedepsei lui Dumnezeu. Cu toate acestea, a fost la fel de imposibil pentru el să admită că promisiunea făcută de Dumnezeu lui David a eşuat. Deuteronomistul a rezolvat această dilemă prin renumărarea zilelor de la eliberarea lui Ioiachin din închisoare. Dorinţa sa nu a fost explicită, dar acestă dorinţă finală a lăsat istoria deschisă; linia davidiană a continuat şi a oferit un loc pentru Dumnezeu pentru a începe din nou cu poporul său.

Un al doilea articol de importanţă cu privire la scopul Istoriei deuteronomistice a fost contribuţia lui H.W. Wolff în 1961. Wolff a criticat poziţiile lui Noth şi von Rad, sugerând că este de neconceput că un scriitor israelit exilic ar fi luat creionul în mână pur şi simplu în scopul de a dovedi contemporanilor săi că ei au obtinut doar ceea ce au meritat. Wolff a subliniat că explicaţia lui Noth pentru includerea cărţii a 2-a a Regilor (eliberarea lui Ioiachim) contrazice concluziile sale (ale lui Noth) cu privire la utilizarea selectivă a surselor de către Deuteronom. Împotriva lui von Rad, Wolff a afirmat că promisiunea lui David în oracol lui Nathan era subordonată legământului mozaic, astfel că neascultarea legii mozaice anula promisiunea davidiană. În plus, lipsa de referire a oracolului lui Natan în cartea a 2-a a Regilor a indicat cu tărie că Deuteronomul nu a interpretat eliberarea lui Ioiachin în ceea ce priveşte continuarea promisiunii davidiene cum von Rad a afirmat. Întinderea foarte mare a Istoriei deuteronomistice, în conformitate cu Wolff, implică un scop mult mai complicat decât Noth sau von Rad au recunoscut. Wolff a găsit scopul Deuteronomului în modelul de apostazie, pedeapsă, pocăinţă, şi eliberare comună în Istoria deuteronomistică, în special în Judecători. Intenţia Deuteronomistului de a demonstra că ei au fost exilaţi în a doua etapă a acestui ciclu şi, prin urmare, este necesar să plângă la Dumnezeu în pocăinţă. Wolff a subliniat utilizarea verbului šûb " a reveni", în pasajele-cheie deuteronomistice, mai ales în discursul lui Solomon din cartea 1 a Regilor 8, ca fiind motivul central al Deuteronomului. Pentru Wolff, scopul Deuteronomului nu a fost în întregime negativ cum a fost pentru Noth, şi nici nu oferă nicio speranţă explicită cum von Rad a susţinut. Mai degrabă el a ridicat doar posibilitatea de speranţă prin demonstrarea modelului de relaţii anterioare ale lui Dumnezeu cu Israel, imperativ pentru exilaţi a fost pur şi simplu ca aceştia să se întoarcă la Dumnezeu.

Un aspect al tezei lui Noth, care a provocat cele mai multe discuţii, deoarece în 1943 a atribuit întrega Istorie deuteronomistică unui singur compozitor exilic. Într-adevăr, problema autorului şi data Istoriei deuteronomistice a devenit una dintre cele mai dezbătute probleme în domeniul studiilor biblice.

Cei doi savanţi cel mai frecvent asociaţi cu şcoala deuteronomistică sunt EW Nicholson (1967) şi M. Weinfeld (1972). Fiecare a publicat o carte concentrându-se pe Deuteronom, care susţine că Istoria deuteronomistică a fost produs de un cerc tradiţionalist al deuteronomisticii.

Nicholson a teoretizat faptul că tradiţiile antice au fost păstrate şi transmise de către cercurile profetice. Dupa devastarea Israelului în 721 î.Hr., membri ai acestor cercuri au fugit în sud la Iuda cu tradiţiile lor. În timpul domniei lui Manase aceste cercuri au elaborat propriul lor program de reformă bazată în mare parte pe materiale tradiţionale. Doctrina programului principal a fost centralizarea cultului în Ierusalim, o noţiune derivată dintr-o reinterpretare a teologiei regale davidice care a promovat o relaţie unică între Dumnezeu şi dinastia lui David. Acest program a produs o forma timpurie a cărţii Deuteronomului. O copie a cărţii a fost depusă în Templu, unde a fost descoperit în timpul domniei lui Iosia, şi din nou, folosită ca o bază pentru activitatea de reformă (Şi a zis ea: "S-a dus slava din Israel, căci s-a luat chivotul Domnului!, 4 Regi 22). În acel moment Şcoala Deuteronomistică a fost reînviată şi a generat în cele din urmă Istoria deuteronomistică. Nicholson este de acord cu data lui Noth pentru forma finală a Istoriei deuteronomistice, deşi el credea că lucrarea a început în timpul sfârşitului preexilic.

Opiniile lui Weinfeld cu privire la compoziţia Istoriei deuteronomistice sunt destul de asemănătoare în unele privinţe cu cele ale lui Nicholson. Weinfeld a trasat trei etape de dezvoltare în compoziţie Deuteronomistică: (1) cartea Deuteronom, în a doua jumătate a secolului al 7-lea î.Hr., (2) editarea de Iosua prin Regi în prima jumătate a secolului al saselea i.Hr., şi (3) scriere predicilor în Ieremia în a doua jumătate a aceluiaşi secol. Weinfeld a sugerat că activitatea literară Deuteronomistică a început în timpul lui Ezechia, şi a continuat în Exil. Prin urmare, ca şi Nicholson, Weinfeld fost de acord cu data lui Noth pentru forma finală a Istoriei deuteronomice. Principala preocupare a lui Weinfeld în studiul său exhaustiv a fost de a localiza şcoală responsabilă pentru Istoria deuteronomistică în tradiţia israelită. Cu toate acestea, argumentele sale pentru conectarea Istoriei deuteronomistice cu cercurile înţelepţilor nu sunt convingătoare, deoarece argumentele sunt bazate pe o prea largă caracterizare a înţelepţilor, şi de asemănări tematice prea generale. Argumentele pentru o Şcoală deuteronomistică pe o durată de un secol sau mai mult sunt din punct de vedere a dificultăţilor implicate în vizualizarea Istoriei deuteronomistice ca o operă adresandu-se numai problemelor exilice. Reconstrucţia lui Nicholson este deosebit de atractivă pentru legăturile sale cu împrejurările istorice. Totusi, nu este niciodată clar ce este o "şcoală" sau "cerc" sau ce se presupune a fi fost, şi singurele dovezi literare sunt insuficiente pentru a reconstrui o instituţie socială responsabilă pentru producerea Istoriei deuteronomistice.

Cu patru ani înainte de apariţia celebrei monografii a lui Noth, A. Jepsen a scris Die Quellen des Königsbuches. Analizele complexe ale lui Jepsen l-au dus la concluzia că această carte a Regilor a fost, în esenţă, produsul a doi scriitori exilici. Primul (R 1), un preot, a compilat o istorie timpurie a Israelului şi Iudeilor în Exil. Al doilea (R 2) a fost un profet de generaţie târzie, care a luat munca de la primul scriitor ca sursă primară şi a extins-o. Jepsen atribuie cele mai multe materiale profetice şi "Succesiunea narativă" la activitatea editorială a celui de-al doilea redactor. Deoarece al doilea scriitor al lui Jepsen a fost în esenţă acelaşi ca Deuteronomistul lui Noth, acest studiu independent a prevăzut coroborarea valorosă pentru teza de bază a lui Noth cu privire la existenţa şi unitatea Istoriei deuteronomistice. În acelaşi timp, convingerea lui Jepsen că nivelurile redacţionale ar putea fi identificate în mod clar diferit a Istoriei deuteronomistice din perspectiva lui Noth. În timp ce reconstrucţia lui Jepsen a istoriei redacţionale a Istoria deuteronomistică nu a realizat nici un text real, nivelurile redacţionale au fost reprezentantul iniţial a unei poziţii cu privire la paternitatea Istoria deuteronomistică, care a câştigat mulţi adepţi.

Două alternative majore la teoria lui Noth a unui compozitor unic, exilic pentru Istoria deuteronomistică au ieşit la suprafaţă în generaţia lui Noth, odată cu propunerile lui R. Smend şi F.M. Cross. Aceste două avize au puţine în comun şi că Istoria deuteronomistică ar trebui să fie înţeleasă ca un produs al editorilor multipli.

A doua poziţie majoră cu privire la componenţa Istoriei Deuteronomistice este asociat lui Cross, care a tratat problemele referitoare la autor, data, şi scopul acesteia ca faţete diferite ale aceleiaşi întrebări. Citând validitatea unor argumente mai mari, cum ar fi cele ale lui Jepsen şi J. Gray pentru o ediţie preexilică a cărţii Regi, Cross trasează două teme în cartea Regilor. Prima a fost păcatul lui Ieroboam şi răutatea regatului din nord, care a culminat în expunere cu privire la distrugerea Samariei în carte a 2 a Regilor. A doua temă a fost întemeiată pe legământul teologic a monarhiei din sud. Credinţa lui David a consemnat începutul relaţiilor lui Iahve cu Iuda, în acelaşi mod în care păcatul lui Ieroboam a condus la declinul lui Israel. Nu au existat regi buni în Israel, toţi dintre ei au păcătuit împotriva Domnului cu "mersul pe jos în calea lui Ieroboam, fiul lui Nabat, care a făcut pe Israel să păcătuiască". În contrast cu seria de dinastii din nord, Iuda a continuat sub urmaşii lui David. Iuda a avut partea sa de împăraţi răi, dar Domnul a promis lui David un fief de durată la Ierusalim ca o răsplată pentru loialitatea lui. Regii buni din Iuda au fost comparaţi individual cu David. Singurul rege, inclusiv David, care au scăpat critică a fost Iosia; reformarea domniei lui a reprezentat punctul culminant al acestei a doua teme. Persistenţa acestor două teme şi apogeul lor l-a dus pe Cross să postulează o ediţie primară a Istoriei Deuteronomistice scrise ca un program de măsuri de reformă ale lui Iosia. Acest editor (Deuteronomistul 1) sfătuieşte contemporanii săi la ascultare faţă de legământul mozaic pe care Iosia a încercat să îl reia, crezând că Domnul va restaura împărăţia de mâna acestui nou David, în care Deuteronomistul 1 şi-a pus speranţele. Cea mai mare parte a Istoriei Deuteronomistice, în opinia lui Cross, a constat în această propagandă din timpul domniei lui Iosia. Un al doilea redactor exilic (Deuteronomistul 2) a adus ediţie primară la zi şi acuză Exilul lui Manase, a cărui răutate a condamnat mai târziu reformele lui Iosia, deşertăciunii (2 Regi 21:10-25). Cross a sugerat că anumite pasaje din Istoria Deuteronomistică reprezintă retuşuri ale Deuteronomistului 2. Astfel de pasaje a făcut promisiunea condiţionată lui David, presupunând Exilul, şi s-au adresat celor exilaţi pentru pocăinţa lor. Lipsa de orice finalitate cu privire la căderea lui Iuda, comparabil cu cel din 2 Regi 17 privind căderea lui Israel a fost cel mai bine explicat, în funcţie de Cross, în ceea ce priveşte editorul exilic ca fiind mai puţin articulat decât primul Deuteronomist.

Argumentul tematic al lui Cross a convins un număr tot mai mare de cercetători americani, prima ediţie a Istoriei Deuteronomistice a fost Josianică, deşi poziţia sa nu a fost acceptată pe scară largă în Europa. Cadrul său Josianic pentru primul Deuteronomist corespunde cu un loc important a lui Iosia, a observat prin studii anterioare ale Istoriei Deuteronomistice, inclusiv cea a lui Noth. Studiile ulterioare au adunat mai multe dovezi pentru o ediţie primară Josianică. R. Friedman, în special, a observat schimbări fundamentale în perspectiva editorială în următorul text narativ cu privire la Iosia, şi el a subliniat mai multe legături între descrierile perioadei mozaice din Deuteronom şi eforturile de reforma ale lui Iosia. R. Nelson, în monografia sa, pledează pentru redactarea dublei teorii; s-a concentrat pe analiza literară şi teologică, în plus faţă de punctele tematice ale lui Cross. Nelson a furnizat, de asemenea, cea mai importantă colecţie aprofundată şi de evaluare disponibilă din argumentele sale pentru această ipoteză.

Un număr de oameni de ştiinţă care sunt de acord cu ipoteza de bază a lui Cross au publicat lucrări în cauză cu o schiţă mai precisă a conturului revizuirilor Deuteronomistului 2 şi a teologiei. Toţi aceşti cercetători sunt de fapt de acord că Deuteronomistul 2 a scris în timpul Exilului cu obiectivele de a atribui situaţia neplăcută lui Manase şi de a aduce istoria Josianică la zi. Cu toate acestea, alte pasaje atribuite celui de al doilea Deuteronomist de către Cross au fost alocate pentru a Deuteronomist 1. Friedman şi Nelson au arătat independent că pasajele pe care Cross le atribuie Deuteronomistului 2, deoarece ei spun că promisiunea condiţionată a lui David se referă de fapt numai la pierderea regatului nordic şi, prin urmare, sunt cel mai bine privite ca activitatea a primului Deuteronomist. Trimiterea în pribegie într-un pasaj nu este neapărat semnalul mâinii Deuteronomistului 2, deoarece exilul a fost un eveniment comun şi temut în timp în Orientul Apropiat înainte de secolul 6 î.Hr. De asemenea, exilul regatului nordic a fost bine cunoscut în Iuda, după 721 î.Hr. Hotărârea că o trecere "sună ca" a fost adresată exilaţilor este prea subiectivă în sine pentru a efectua condamnarea. Friedman şi Nelson s-au bazat în schimb pe argumentele lor pentru materialele Deuteronomistului 2 pe criterii tematice şi lingvistice. Concluziile lor au tendinţa de a sprijini instinctele iniţiale ale lui Cross de a vedea revizuirea de către al doilea Deuteronomist ca fiind relativ uşoară.

Cu toate acestea, alţii acordă credit Deuteronomistului 2 ca având un rol mult mai activ în modelarea Istoriei Deuteronomistice. Levenson, de exemplu, susţine pe motive literare şi teologice că Deuteronomistul 2 a fost responsabil pentru introducerea cărţii Legii în Deuteronom şi atribuie lui cele mai multe dintre discursurile lui Solomon din 1 Regi 8. Mayes a produs prima încercare de a reconstitui în detaliu istoria redacţională a întregii DH. Discuţie sa literar-critică creditează DTR 2 cu revizuire semnificativă şi suplimentară întregului corpus.

Albert de Pury predă Vechiul Testament la Universitatea din Geneva. El este autorul unei lucrări privind ciclul lui Iacov şi diverse alte studii privind literatura de specialitate biblică, în special, pe legendele despre începuturile lui Israel.

Cărţile de la Iosua la 2 regi, cu tradiţia evreiască menţionată la sub numele de Vechii Profeţi şi în conformitate cu tradiţia creştină, nu au avut în exegeza tradiţională, trebuie să definească precis, acelaşi impact ca şi cărţile Pentateuhului, şi, în consecinţă aceiaşi frenezie. Motivul pentru această lipsă relativă de interes constă în faptul că Tora, la fel ca Vechii Profeţi, insistă cu privire la diferenţa de ,,nivel canonic” separă aceste două colecţii de cărţi: întreaga lege este cuprinsă în cărţile Torei; Iosua este prezentat ca succesor al lui Moise, dar de rang inferior, şi Pentateuhul se închide cu un pasaj care declară că, în orice caz ,, deoarece niciodată nu a existat acolo un prooroc în Israel ca Moise, pe care YHWH să îl cunoască faţă în faţă...”

Pentru tradiţia evreiască în orice caz, mizele exegetice sunt, prin urmare, mai puţin importante atunci când, începând cu cartea lui Iosua, şi, în acest punct, tradiţia creştină - în ciuda insistenţei Noului Testament cu privire la natura profetică a scripturilor - au tins să-l urmeze. Vom nota, totuşi, că trecerea de la Deut. la Iosua 1 în mod clar implică faptul că autoritatea de mediere normativ pentru transmiterea Torei, precum şi al cărţilor istorice.

Primul text pentru a fi preluat în mod deschis problema autorităţii de cărţi istorice este pasajul celebru din Talmudul Babilonian.

Există mai multe puncte interesante în acest pasaj: pe de o parte, fiecare carte este atribuită unui autor contemporan cu evenimentele raportate - şi chiar, pe cât posibil, la eroul principal în aceste evenimente -, dar numai în măsura în care eroul este un ,, profet''. În plus, am detectat începuturile unei sensibilităţi diacronice, deoarece este acceptat faptul că alte mâini s-ar putea să fi contribuit la finalizarea cărţii. Pe de altă parte, noi percepem cu greu orice sensibilitate în ceea ce priveşte caracteristicile stilistice sau tematice: nu se spune nimic, de exemplu, despre legătura specifice care uneşte Deuteronomul cu cărţile istorice. De cele mai multe ori ne putem întreba dacă atribuirea lui Ieremia din carte a Regilor nu transmite o conştientizare a afinităţii literare între cartea profetică şi elaborarea cărţii Regilor.

J. Van Seters, în volumul său recent privind istoriografia în Orientul Apropiat, susţine că Deuteronomul exilic a lui Noth constituie primul istoric israelit, precum şi primul istoric adevărat în civilizaţia occidentală. El susţine, prin urmare, că Deuteronomistul nu a inclus nici o lucrare anterioară istoriografică în istoria lui, şi că acele secţiuni ale lui Samuel în cazul în care oamenii de ştiinţă le-au perceput ca surse independente sunt de fapt compoziţii originale ale Deuteronomistului, uneori folosind tradiţiile. "Istoria Curţii lui David" sau "Succesiunea narativă", mulţi cercetători le-au văzut ca sursă a Deuteronomului pentru o mare parte din 2 Samuel 90-20 şi 1 Regi 1-2, este post-Deuteronom, şi anume, un plus la povestea lui David. Astfel, ca Hoffmann şi Van Seters văd Istoria deuteronomistică ca în mare parte fiind fictivă.

Există probleme cu unele dintre concluziile Van Seters. Afirmaţia sa că scrierea adevărată a istoriei apare relativ târziu în istoria Orientul Apropiat trădează ipoteza sa că orice se apropie de rafinamentul istoric sau teologic (dintr-o perspectiva moderna) trebuie să fie vechi. Punctul său de vedere a istoricităţii Istoriei deuteronomistice este, probabil, prea negativ şi îl conduce la concluzia că primul exemplu de scriere a istoriei existentă în civilizaţia occidentală este, în esenţă o lucrare de ficţiune. Accentul său pus pe istoria srisă îl determină să neglijeze rolul jucat de propagandă regală în formarea Istoriei deuteronomistice şi a surselor sale.

Cu toate acestea, volumul lui Van Seters are, de asemenea, unele contribuţii foarte importante la studiul Istoriei deuteronomistice. Comparaţia lui Van Seters a Istoriei deuteronmomiste cu scrierea istoriei din Orientul Apropiat şi în special din Grecia sugerează un scop în spatele muncii Deuteronomistului, care savanţii moderni l-au trecut cu vederea, şi anume că Deuteronomistul a fost un istoric antic care a scris ca ,,să aducă o contribuţie Israelului pentru trecutul său." Această înţelegere a genului şi a scopului Istoriei deuteronomistice, de asemenea, are implicaţii importante pentru metoda de compoziţie angajată în aceasta. Ca şi Herodot, Deuteronomistul a fost atât un autor si un editor care a modelat creativ tradiţiile Israelului într-o lungă istorie narativă. În multe privinţe, munca lui Van Seters reprezintă o revenire şi o consolidare a concluziilor originale ale lui Noth cu privire la Istoria deuteronomistă . Van Seter a arătat calea pentru studii viitoare cu privire la tehnicile de compoziţie şi gen de literatură reprezentate în Istoria deuteronomistică.

5. Concluzii

Geniul lui Noth de propunere iniţială pentru existenţa Istoriei deuteronomistice a fost percepţia sa de unitate globală a creaţiei Deuteronomistului prin Regi. Geniul lui Cross de mai târziu revine cu observaţia lui că preocupările principale ale acestei unităţi mari au fost mai degrabă într-o epocă anterioară decât în perioada la care au ajuns în considerare Istoria deuteronomistică. În teoria lui Cross, al doilea scriitor al Istoriei deuteronomistice a fost în primul rând responsabil pentru adăugarea unui apendice relativ scurt la corpul de muncă, în timp ce unitatea acestui corp a fost menţinută. Căutare de surse şi redactări care stau la baza Istoriei deuteronomistice este cu siguranţă un efort valoros şi a oferit cercetătorilor o imagine mai clară a modului în care acest lucru minunat s-a dezvoltat. Cu toate acestea, cei care caută surse trebuie să fie atenţi să nu ascundă unitatea de muncă, perspectiva reală a lui Noth. Critica savantă a Istoriei deuteronomistice are o nevoie reală de specialişti în studiile literare şi istoriografie. Dar cei care studiază creativitatea Deuteronomistului trebuie să se întoarcă pentru a nu pierde din vedere concluziile criticilor literari mai vechi în ceea ce priveşte sursele utilizate de către Deuteronomist.

Deuteronomul este una dintre cele mai de preţ cărţi din Vechiul Testament. Influenţa sa asupra religiei din toate veacurile, la nivel familial şi personal, nu a fost întrecută de nici o altă carte din Biblie. Este cartea citată de peste optzeci de ori în Noul Testament, fiindu-i asigurat locul în grupul select al celor patru cărţi din Vechiul Testament (Geneza, Deuteronom, Psalmi şi Isaia) la care creştinii din epoca primară s-au referit frecvent.

Bibliografie:

Cross, F. L., E. A. Levingstone, The Oxford Dictionary of the Christian Church, Oxford University Press, New York, 1997.

Cross, Frank Moore, Canaanite Myth and Hebrew Epic, Harvard Unversity Press, Cambrige, 1973.

Desmond, T., David W. Baker, Dictionary of the Old Testament: Pentateuch, InterVarsity Press, Leicester, 2003.

Freedman, David Noel, The Anchor Bible Dictionary, Vol. I, New York, 1992.

Gunn, D., New Directions in the Study of Hebrew Narrative, London, 1987.

Hayes, J. M., J. M. Miller, Israelite and Judaean history, British Museum Press, Londra, 1977.

Mayes, A. D. H., The Story of Israel Between Settlemnt and Exile, SCM Press, London, 1983.

McKenzie, S. L., The Chronicler’s Use of the Deuteronomistic History, Scholar Press, Atlanta, 1985.

Polzin, Robert, Martin Noth’s a History of Pentateuchal Traditions, Carleton University, Ottawa, 1976.

Pury, Albert de, Israël constructs its history: Deuteronomistic historiography in recent research, Sheffield Academic Press Ltd, England, 2000.

Thompson, J. A., Deuteronomy: An Introduction and Commentary. The Tyndale Old Testament Commentaries. Downers Grove, Inter Varsity Press, 1974.

Usca, Ioan Sorin, Deuteronomul. Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Vol. V, Editura Christiana, Bucureşti, 2004.

Broşurile ,,antisemite” ale lui Bogdan Petriceicu Haşdeu

2012-01-26T00:16:00.001+02:00

articol realizat de Lungu Vlad

Bogdan Petriceicu Haşdeu, născut Tadeu Haşdeu, (n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin, actualmente în Ucraina — d. 25 august 1907, Câmpina) a fost un scriitor și filolog român din familia Hajdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Haşdeu a fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.
   A studiat la universitatea din Harkov, după terminarea studiilor slujind ca ofițer în armata rusă. În 1857, când sudul Basarabiei a revenit Moldovei, a trecut în acest ținut pentru a scăpa de deznaționalizarea forțată practicată de administrația de ocupație. Rușii i-au cerut
extrădarea, iar la refuzul autorităților române, i-au anulat dreptul de moștenire pe care-l avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei. Mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.
   În 1857 a fost numit membru al tribunalului din Cahul dar după șapte luni a demisionat. În 1858 s-a mutat la Iași, ca profesor de liceu și bibliotecar al universității. În acest timp Haşdeu a pus bazele mai multor publicații, între altele, revista „Din Moldova” (1862-1863) în care a publicat poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.
   În 1865 se căsătoreşte cu Iulia lui Alexandru Faliciu din Roşia Abrudului. Deşi căsătorit, scriitorul nu renunţă la veleităţile de Don Juan din trecut, dar cu toate acestea soţia nu îl părăseşte susţinând: ,, nu-l pot lăsa, e mare patriot.” După moartea tatălui său, în 1872, scriitorul se semnează Haşdeu deoarece a observat că ungurii îl numesc Haidău.
   Între anii 1876 - 1900 a fost director al Arhivelor Statului din București, în această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” și „Cuvinte den bătrâni”, atât din arhivele românești, cât mai ales din cele străine, fiind primul conducător al Arhivelor Statului a început să publice copii după acte din arhivele străine privitoare la români.
   În 1877 a fost ales membru al Academiei Române ca un omagiu al întregii sale opere de până atunci, dar și ca recunoaștere a spiritului său enciclopedist.
Din 1878 a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din București. A tipărit o parte din lecțiile sale pline de originalitate și de cunoștințe vaste asupra literaturilor străine și a limbii române.
Haşdeu a cochetat și cu politica fiind partizan al lui Kogălniceanu şi a devenit membru al Partidului Liberal, ajungând deputat liberal în parlamentul României.
După moartea unicei sale fiice, Iulia, în 1888 la numai 23 de ani, a devenit mistic și fervent practicant al spiritismului, scop în care a construit Castelul Iulia Haşdeu de la Câmpina. A murit la 25 august 1907 la Câmpina, lăsând în urmă o operă vastă.
Din opera istorică a lui Haşdeu amintim: Ion Vodă cel Cumplit (1865), Arhivă istorică a României și Istoria critică etc.
Problematica antisemitismului în viaţa noastră publică, în general, şi în cazul diverselor personalităţi ale culturii noastre în particular a fost formulată în contextul favorabil al ascensiunii regimurilor de extremă dreaptă în Europa interbelică – fenomen în raport cu care România nu a constituit o excepţie – şi, de pe cu totul alte poziţii, a revenit în discuţie la noi în ţară abia după prăbuşirea sistemului comunist (1989).Perioada postbelică, marcată de consecinţele înţelegerilor de la Yalta şi Postdam, care a făcut din România un satelit al U.R.S.S. n-a fost, paradoxal, una în care să se dezbată chestiunea antisemitismului românesc. Artizanii proletcultismului au preferat, pur şi simplu, să scoată din circulaţie numele şi opera celor care s-au ilustrat printr-o concepţie naţionalistă (fie ea antisemită, ori ba). Acesta a fost, în mare măsura, şi cazul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, a cărui recuperare s-a produs treptat, lent şi mai cu seamă pe latura aportului său în editarea de documente şi a contribuţiilor de lingvistică.
Antisemitismul haşdean ne interesează în măsura în care constituie una dintre trăsăturile ce formează crezul său naţionalist şi, în consecinţă, se constituie într-un element de concepţie a savantului cu implicaţii în explicarea istorică a faptelor. Pe de altă parte, a înţelege mecanismele acestei atitudini în cazul lui Haşdeu, care a fost liderul de opinie necontestat al unei întregi generaţii – slujind drept model unor cărturari români de primă mână din epocă şi din posteritate (Eminescu, Iorga Eliade) înseamnă să elucidezi, măcar în parte, cum s-a format, pe ce căi s-a propagat, în jurul căror idei s-a alipit antisemitismul românesc care, în perspectiva istoriei s-a dovedit atât de contraproductiv şi care a fost de la început nedrept şi reprobabil.
    Alături de Eminescu, o constantă atitudine antisemită, mai greu de explicat, o are Bogdan Petriceicu Haşdeu. Într-o broşură publicată la 1866, intitulată Studiul asupra judaismului. Industria naţională, industria străină şi industria evreiască faţă cu principiul concurenţei, el aduce o primă ,,contibuţie” în sensul amintit. După Haşdeu, dintre toate popoarele Europei, numai evreii prezintă spectacolul unui neam întreg de ,,zarafi” şi de ,,prăvăliaşi”. Ei nu muncesc, nu produc, în schimb, căştigă. De îndată ce iudaismul se strecoară într-o ţară, în mijlocul unei naţiuni, negoţul banilor şi negoţul de prăvălie ia proporţii alarmante în neconcordanţă cu dezvoltarea celorlalte ramuri ale economiei. ,,Peste puţin timp evreii se înavuţesc, fiind lesne a se înavuţi pentru cine căştigă lesne, pe când industria naţională urmează a merge cu greu, căci păşeşte muncind... Bătându-şi joc de respectul altora, Jidanul se îngraşă pe specule, orpite de legislator sau dezaprobate de conştiinţa popoarelor: contrabandă, prostituţiune. Bătându-şi joc de respectul altora, jidanul împrăştie în juru-i seminţele corupţiunei: bancrută, spionaj, mită. Bătându-şi joc de respectul altora, jidanul se usucă în zgârcenie şi mucezeşte în murdărie. Ş-apoi administraţiunile cele mai bune sunt neputincioase contra perfidiei Judaice, căci legile pot pedepsi pe unii indivizi criminali, dar crima unui popor niciodată.” Invectivele cuprinse aici sunt apreciate de autorul lor ca fiind ,,concluziunile unei riguroase analize curat ştiinţifice”. Ca în cazul lui Eminescu, punctul de pornire e conflictul datorat concurenţei, provocată, aşa cum am văzut, de formele incipite ale economiei capitaliste. O concurenţă pe care Haşdeu o respinge, apelând la întreg registrul de jigniri ce fac parte din limbajul antisemit. El mai recunoaşte că, între 1866, data la care publica-se primele ,,studii” de acest gen, şi anul 1901, când le reeditase, concepţia sa privitoare la evrei nu a suferit nici o modificare. ,,Pentru mine, la 1866, ca şi acum, alături de deviza cea generală tocmai din 1866: Nihil sine Deo, rimează foarte bine o altă deviză specială: Populus Romanus sine Judaeos”. Nici în Post Scriptum nu îşi dezminte tonul trivial: ,,Aici se observă că eu nu sunt deloc antisemit, ci numai anti Juda, căci semiţi sunt şi arabii, un neam cavaleresc pe care eu l-am admirat totdeauna.”
    O emancipare a evreilor ar avea, după Haşdeu, grave consecinţe pentru industria naţională. Argumentele economice sunt întărite cu evidenţierea “calităţilor negative” ale evreilor (parazitism, necinste, ostilitate faţă de celelalte popoare, absenţa patriotismului) şi susţine că aceştia ,,cresc din sudoare străină, precum creşte muşchiul pe alte plante, mai nobile.” Haşdeu îi judecă drastic pe evrei, dar o face în virtutea concepţiei proprii despre naţiune şi dezvoltarea ei istorică. Precizare importantă, deoarece permite înţelegerea mecanismului în jurul căruia s-a format antisemitismul haşdean, înlăturând totodată suspiciunea de oportunism politic care plana asupra lui. Pe de altă parte, acest antisemitism nu este radical. El nu propune nici o clipă exterminarea evreilor, ci, dimpotrivă, Hasdeu este pentru toleranţă şi o caută în istoria românilor.
     Atitudinea lui Haşdeu în problema evreiască reiese cel mai bine din următoarele cuvinte: “...românul, în privinţa jidovilor, [...] poate fi mişcat de simţul conservaţiunii naţionale sau stăpânit de imperiositatea intereselor economice, dar nu se va pogorî niciodată până la ideea unei stupide persecuţiuni contra Talmudului, contra rabinilor, contra sinagogei!”. Descifrăm aici expresia unei demnităţi naţionale care, din păcate, nu s-a manifestat în toate momentele istoriei noastre.
    Haşdeu prezintă şi câteva situaţii în care admiră evreii: “De câte ori vedeam câte un evreu devotat ştiinţei şi care mi se părea crescut româneşte sau cel puţin românizabil, eu îl îmbrăţişam cu căldură şi [...] fără a-l îndemna la botez.” La fel se raporta şi la evreii din afara ţării, cu care întreţinea relaţii, cu savanţi semiţi precum G. I. Ascoli, Benfey, Michel Bréal.
   Pornind de la o controversă foarte viu disputată la vremea sa şi legată de o pretinsă intoleranţă religioasă a românilor faţă de evreii aşezaţi pe pământ românesc, Haşdeu întocmeşte o succintă dar foarte documentată Istorie a toleranţei religioase în România. Această lucrare este direct legată de oficializarea lui Haşdeu ca şi om politic.
    Opinia că poporul român a fost totdeauna tolerant faţă de străinii care i-au călcat teritoriul este un fapt de mult recunoscut, dar puţini sunt cei care au analizat această afirmaţie încercând să o fundamenteze cu argumente. Haşdeu este unul dintre aceştia, iar succinta sa lucrare despre Istoria toleranţei religioase în România este nu numai prima, ci chiar singura dedicată în mod expres acestei teme. Se înţelege că scriitorul, constrâns de contextul polemic în care şi-a conceput lucrarea, nu a putut elabora o istorie exhaustivă a toleranţei religioase la români, ci şi aici, ca şi în alte domenii în care s-a afirmat a trasat doar coordonatele temei, ce se impun a fi adâncite.
     Istoria toleranţei religioase în România este o carte des invocată, îndeosebi atunci când se încearcă să se demonstreze absenţa antisemitismului religios în societatea românească medievală şi modernă. Şi nu numai a acestui antisemitism. Capitolul al VII-lea al lucrării, Judaismul în România, respectiv, paragraful Judaismul polon este concludent pentru modul cum Haşdeu înţelegea tema evreităţii în ansamblul ei, dar şi pentru felul reuşeşte să amalgameze datele trecutului cu ale prezentului. Istoria toleranţei religioase făcea parte din suita de scrieri menite să dea o replică cercurilor culturale şi politice europene ce afirmaseră că în România se practică discriminarea religioasă. În realitate, scrierea este o derivaţie a aceleiaşi ideologii naţionaliste, antisemite. Acest fel de deformare a conştiinţei şi a activităţii intelectuale reapare în mediile academice pe care le frecventa autorul şi unde cuvântul avea o greutate aparte.
Istoria toleranţei religioase în România îşi propune astfel un program explicit şi unul implicit. Explicit, Haşdeu se referă la ,,adevărata cauză ce ne împinse a lua pana în mâna”, anume oportunitatea politică a abordării subiectului în contextul acuzelor de intoleranţă aduse romanilor datorită politicii adoptate în problema evreiască. În acest fel, istoricul îşi pune voluntar pana în slujba unei bătălii politice, încercând să-şi disculpe ţara de nişte acuze internaţionale grave. Faptul indică necesitatea de a citi studiul lui Haşdeu şi ca pe un manifest politic menit să argumenteze politica restrictivă a statului român de atunci faţă de evrei. Această lectură s-a şi întreprins, dar nu cu destulă acurateţe, mai mult pamfletar. În plus, ea este departe de a fi suficientă pentru situarea lucrării haşdeene în contextul culturii şi istoriografiei româneşti a momentului. Istoria toleranţei religioase în România este o lucrare ingenioasă şi temerară. Ea a fost scrisă dintr-un unghi de vedere polemico-propagandistic, cu intenţii antisemite şi partizane, dar depăşeşte prin interesul ei istoric mobilurile iniţiale.
Implicit, motivaţia cercetării întreprinse de autor vizează investigarea mentalităţii religioase a românilor pe una dintre dimensiunile sale esenţiale: raportarea la alteritatea confesională. Din acest punct de vedere, cartea e deschizătoare de drumuri şi ea îşi aşteaptă pe mai departe continuatorii, fiindcă nimeni nu s-a mai încumetat ulterior să abordeze subiectul ca atare. Interogaţia cu privire la toleranţa religioasă survine dintr-un orizont liberal, atent la problematica drepturilor omului şi cetăţeanului lansată de revoluţiile americană şi franceză.
Este semnificativ că, pornind de la cazul particular al discuţiei privitoare la statutul evreilor în cadrul statal românesc, Haşdeu înţelege să lărgească perspectiva asupra tuturor confesiunilor şi religiilor cu care românii au venit în contact în trecutul lor. Nu trebuie ignorat că mutarea de accent de pe evreii asupra tuturor tipurilor de alteritate religioasă (şi, implicit, etnică) era o mutare strategică ce scotea discuţia de sub imperativul momentului, conferindu-i tenta de investigaţie ştiinţifică ce aspiră la obiectivitate, dincolo de orice împrejurări concrete. Aceasta nu putea să nu servească într-un context populat exclusiv de luări de poziţii în manieră publicistică şi oratorică. Dar ea pornea şi dintr-o convingere exprimată că românii au fost întotdeauna toleranţi cu religiile cu care veneau în contact.
Dorinţa lui Haşdeu este de a ,,îmbrăţişa, în sensul cel mai vast, istoria întreagă a toleranţei religioase în România, petrecând într-o revistă completă atitudinea străbună, atât de dincolo, precum şi de dincoace de Milcov, în privinţa tuturor confesiunilor fără deosebire: protestanţi, catolici, armeni, mahomedani, ebrei şi chiar eretici ieşiţi din sânul ortodoxiei”.
Într-o scrisoare trimisă filologului Lazăr Şăineanu, apropiat colaborator în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, Haşdeu nu tăgăduieşte sentimentele sale antievreieşti: ,,Am fost totdeauna antisemit şi am rămas până astăzi antisemit. Înţelegi dar că este foarte greu ca eu să stimez şi mai cu seamă să iubesc pe un evreu.”
Când informaţiile culese nu corespundeau viziunii sale, autorul prefera să le falsifice, creând mărturii istorice proprii. Una dintre chestiunile discutate în mod repetat – încă de pe când autorul era în viaţă – a fost aceea a aşa-ziselor ,,falsuri” haşdeene. S-au formulat în acest sens scuze repetate, de către diverşi autori, acumulându-se în timp o adevărată literatură polemică pe această temă. ,,O atitudine comemorativă în sensul ascunderii lipsurilor atunci când vorbim de opera de slavist a lui Haşdeu ar fi neştiinţifică, problema falsurilor lui trebuie pusă cu curaj”, recomanda P. P. Panaitescu în 1962.
Cea mai gravă încriminare adusă istoricului a fost aceea că a publicat ,,diploma bârlădeană” care detecta realităţi româneşti la Bârlad în secolul XII. De fapt, este vorba despre un document al lui Ivanco Rostislavici din 1134 şi un uric al lui Iurg Koriatovici din 1374, pe care Haşdeu le-a publicat de câte două ori, cu deosebiri esenţiale de limbă şi ortografie de la o apariţie la alta.
Asupra operei lui B. P. Haşdeu s-a scris relativ puţin. Lipseşte încă un studiu critic complet, în care să fie abordată larg întreaga varietate tematică a operei lui literare şi ştiinţifice. E de la sine înţeles că interpretul unui creator de geniu trebuie să-i semene acestuia prin inteligenţă, fantezie şi cultură. Specializarea din secolul nostru a obligat critica la o revendicare fragmentară, pe domenii, a operei marelui artist şi savant.
Lingviştii şi filosofii, criticii şi teoreticienii literari, istoricii, folcloriştii etc. şi-au creat, pe rând, un Haşdeu unilateral. Tot ce s-a scris până acum asupra lui nu e suficient, însă, pentru închegarea unei lucrări de sinteză.
Interesul pentru cercetarea acestei opere a început târziu, în perioada interbelică. G. Călinescu, T. Vianu, Şerban Cioculescu, Al. Rosetti ş.a. au reactualizat-o precizându-i locul în istoria literaturii, a ştiinţei şi a culturii noastre.
    Teza fundamentală a lucrării lui Haşdeu est formulată chiar de către autor, care arată că ,,ceea ce ne preocupă pe noi şi ceea ce se pare a interesa toată Europa, nu este un caz momentan ci existenţa faptului constant, cum că în ţara noastră nici o religiune, nici un cult, nici o credinţă, n-ar fi fost niciodată expusă biciului persecuţiunii”.
     Haşdeu demonstrează această teză, atât prin fapte istorice, cât, mai ales, prin conturarea spiritualităţii românilor, incompatibilă cu spiritul de intoleranţă religioasă. Concluzia sa pe marginea unei scurte comparaţii între spiritualitatea românească şi cea a altor popoare este fermă: ,,…creştini de legea lui Sîn-Paul în toată puterea cuvântului, românii n-au acordat niciodată nimănui o diplomă de sanctitate, nu s-au certat niciodată pentru subtilităţi de teologie, nu s-au îngenuncheat niciodată înaintea abuzului clerical, n-au cunoscut niciodată convulsiunile bigotismului, n-au persecutat niciodată pe cei de altă credinţă”.
      Istoria toleranţei religioase în România nu este o carte antisemită, deşi porneşte de la un ,,incident israelit”: ,,scrierea noastră – precizează autorul – o să ţinteze a îmbrăţişa, în sensul cel mai vast, istoria întreagă a toleranţei religioase în România, petrecând într-o revistă complectă atitudinea străbună, atât de dincolo precum şi de dincoace de Milcov, în privinţa tuturor confesiunilor fără deosebire: protestanţi, catolici, armeni, mahomedani, ebrei, şi chiar eretici ieşiţi din sânul ortodoxiei”.
      Antisemitismul lui Haşdeu este unul ce beneficiază de impulsuri noi, ideologice, economice şi sociale. Condamnarea morală este însă de sorginte medievală. Reacţiile afective vor să arate opoziţia de interese economice între evrei şi români. Comportamentul de acest fel trebuia să devină pretext pentru etalarea agresivităţii şi a miturilor obscure.
Bibliografie:
Călinescu, George, Istoria Literaturii Române de la Origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
Haşdeu, B. P.,   Istoria toleranţei religioase în România, Editura Saeculum, Bucureşti, 1992.
Haşdeu, B. P., Studiu asupra judaismului. Industria naţională, industria străină, industria evreiască, faţă cu principiul concurenţei, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1901.
Neumann, Victor, Istoria evreilor din România, Editura Amarcord, Timişoara, 1996.
Panaitescu, P. P., ,,Rolul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu în slavistica românească”, în Romanoslavica, VI, 1962.
Pecican, Ovidiu, B. P. Haşdeu, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004.
Pecican, Ovidiu, Haşdeenii: o odisee a receptării, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003.
Şăineanu, Lazăr, B. P. Haşdeu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972.

Thor - Zeul tunetului şi a furtunii

2011-12-02T22:51:00.003+02:00

articol realizat de Munteanu Adrian Alin

Miturile sunt la fel de vechi ca omenirea şi îşi au originea în efortul oamenilor primitivi de a explica misterele lumii înconjurătoare: focul şi potopul, cutremurele şi erupţiile vulcanice, noaptea şi ziua, Soarele, Luna şi stelele, anotimpurile, moartea şi viaţa, tunetul şi fulgerul. Miturile îndeplineau dorinţa oamenilor de a crede într-o fiinţă, fiinţe superioare care să vegheze asupra vieţii şi sorţii omenirii. Tot miturile sunt cele care au ajutat oamenii să-şi structureze viaţa şi le-au influenţat comportamentul şi obiceiurile atât cele funereare cât şi cele de veneraţie. Multe din aceste mituri includ o zeitate cerească, un tată al tuturor şi o mamă Pământ. În majoritatea culturilor, precum şi în cea scandinavă apar şi zeităţi ajutătoare, precum şi personaje negative ca demoni, dragoni, uriaşi şi alţi monştri.

Thor (tunet) este zeul tunetului şi a furtunii în
mitologia scandinavă. El era unul din cei mai puternici zei, temperamental, dar iubit. Avea un ciocan fermecat Mjollnir şi o centură magică Megingjardir. Tatăl său era Odin iar mama Jord (Frigg-Pământ). Thor a avut două neveste: Jarnsaxa care i-a dăruit doi fii, Modi şi Magni, şi două fete Lora şi Thrud cu Sif cea cu părul de aur. Tărâmul său era Thrudheim. Ciocanul Mjollnir era cel mai de preţ lucru al său. Cu acesta îşi lovea adversarii iar apoi ciocanul se întorcea în mâna sa ca un bumerang. Ciocanul Mjollnir nu era doar o armă, el fiind folosit ca simbol al fertilităţii la nunţi şi al resurecţiei la înmormântări. Centura Megingjardir era folosită pentru ai dubla puterea.

La Ragnarok (Sfârşitul Lumii- foarte asemănător cu Apocalipsa) Thor îl ucide pe Jormungand, Şarpele Midgardului(tărâmul de mijloc sau tărâmul oamenilor), vechiul său duşman, dar este ucis la rândul său de veninul acestuia. Venerarea lui Thor a continuat câteva secole şi după apariţia creştinismului în Scandinavia. Dovezi ale popularităţii lui Thor se regăsesc şi în denumirea în limba engleză a zilei de Joi (Thursday) precum şi a unor locuri ca Thundersley în Essex sau Thunderfield în Surrey, dar şi în multe alte locuri.

Thor, zeul fulgerului a fost şi este o veritabilă sursă pentru creatorii de benzi desenate, desene animate sau filme. Sperăm că şi astfel de articole vă sunt pe plac vouă cititorilor noştri şi aşteptăm cu nerăbdare sugestiile şi opiniile voastre! 50% OFF Pugster Storewide Xmas Sale

Stalinizarea învăţământului românesc

2011-12-02T21:05:00.000+02:00

articol realizat de Costia Bogdan Andrei

După 23 august 1944, insignifiantul P.C.R. , în urma unor manevre de culise a reuşit preluarea integrală a puterii, fapt ce a determinat implementarea la nivelul societăţii româneşti a politicii impuse de Moscova[1]. Principala grijă a comuniştilor după preluarea puterii a reprezentat-o reformarea învăţământului, care trebuia să servească nevoilor noului regim.
Ca urmare a adoptării în anul 1948 a Legii pentru Reforma Învăţământului se observă o creştere substanţială a numărului localurilor de şcoală, a elevilor înscrişi, dar şi a cadrelor didactice în raport cu anul 1938[2]. În perioada interbelică regimul democratic a încercat descentralizarea învăţământului, fapt relizat prin adoptarea Legii privind Organizarea Educaţiei Naţionale, promulgată în noiembrie 1936, aceasta pervedea înfiinţarea a zece regiuni şcolare subordonate inspectoratelor şcolare teritoriale[3]. Modelul iniţiat în 1936, poate fi considerat un pas important în evoluţia învăţământului românesc dacă ţinem cont de modul cum a funcţionat acesta de la apariţia sa până în secolul al XX-lea[4].

Din anul 1945, regimul comunist ia primele măsuri în privinţa învăţământului; în luna ianuarie s-a luat decizia înfiinţării şcolilor experimentale, tot acum guvernul procură manuale şcolare pe care distribuie gratuit elevilor săraci; în anul 1948 sunt înfiinţate Centrele de Alfabetizare a Lucrătorilor din Sectorul Industrial. În septembrie 1944, Ministerul Educaţiei Naţionale şi-a schimbat denumirea în Ministerul Învăţământului Public, la conducerea acestuia este numit în acest an Ştefan Voitec, care a trecut la purificarea învăţământului subordonându-l intereselor P.C.R.[5].

Reformarea învăţământului, începând cu anul 1948 s-a datorat concepţiei P.C.R. cu privire la educaţie, care trebuia văzută ca un produs al sistemului social, fiind principalul mijloc de atingere a progresului social multilateral. Din această cauză pregătirea forţei de muncă a reprezentat în optica partidului o sarcină politică de primă importanţă, cu profunde semnificaţii sociale dacă se ţine cont de dorinţa partidului care presupunea formarea omului de tip nou, adică a individului incapabil să gândească de unul singur, prin aceasta încercându-se formarea conştiinţei socialiste la nivelul întregii societăţi[6].

Sistemul educaţional al unui stat este considerat un organism viu, pentru că se află într-o permanentă evoluţie, fiind supus transformărilor exercitate asupra lui de către factorul politic. Organizarea învăţământului la nivelul oricărui stat, indiferent de regimul politic are două componente: prima este reprezentată de reforma educaţională, care de cele mai multe ori o influenţează pe cea de-a doua componentă reprezentată de modalitatea de predare. Reforma educaţională duce de fiecare dată la implementarea unei noi modalităţi de percepere la nivelul politicului a procesului de predare[7].

După înlăturarea în totalitate a vechiului regim, P.C.R. demarează procesul de reorganizare a statului după principii totalitare, învăţământul constituiind un obiectiv ţintă[8]. Încă din anul 1945 cadrele didactice aveau obligaţia ca în timpul liber să înveţe cinci analfabeţi scrisul şi cititul, în vreme ce elevii de clasa a-IV-a trebuia să facă acelaşi lucru cu membrii familiei neştiutori de carte[9]. Obligaţiile impuse de regim pot fi interpretate ca o necesitate, deoarece analfabeţii nu puteau fi ideologizaţi din imposibilitatea de a avea acces la mijloacele de informre ale partidului în care erau vehiculate ideile marxism-leninismului.

Anul 1948 a determinat schimbări majore la nivelul învăţământului românesc[10]. La 23 august 1948 a fost promulgat Decretul 175 cu privire la Reforma Învăţământului, acesta prevedea educarea tineretului în spiritul democraţiei populare; pregătirea cadrelor medii şi superioare de specialitate pe baze ştiinţifice, care să corespundă nevoii consolidării democraţiei populare şi constituiirii societăţii socialiste. Decretul prevedea printre altele cenzurarea şi structurarea strict partinică a informaţiei; controlul instituţiilor de învăţămînt; desfiinţarea învăţămîntului particular şi confesional. Această măsură urmărea scoaterea elevilor de sub autoritatea bisericii în vederea ideologizări lor, în conformitate cu directivele Moscovei. Noua lege acorda o atenţie deosebită învăţămîntului tehnic în vederea asigurării cadrelor necesare planului de industrializare iniţiat de P.C.R[11]. Nevoia reformării învăţămîntului a intrat şi în atenţia U.T.C., care în cadrul conferinţei de la Bucureşti, la care au participat secretarii secţiilor judeţene, au arătat necesitatea înfiinţării unor reţele de şcoli de cadre şi de şcoli pentru analfabeţi, accentuând totodată şi nevoia dezvoltării mişcării cultural-artistice la nivelul maselor[12]. Ca urmare a Decretului 175 au fost suprimate 1 582 de instituţii de învăţămît particular, reprezentând practic suprimarea vieţii civile. Din dorinţa de a-şi forma cât mai repede cu putinţă noile cadre de conducere, Decretul 175 prevedea printre altele înfiinţarea şcolilor de doi ani; echivalente cu şcolile medii, acestea erau văzute ca o necesitate pentru a putea face posibil accesul oamenilor muncii în învăţământul superior.

În anul 1953, prin Decretul 343 aceste şcoli au fost transformate în facultăţi muncitoreşti, admiterea în cadrul acestor instituţii de învăţământ era accesibilă oricărui municitor, cu condiţia ca acesta să poată face dovada absolvirii a cel puţin patru clase elementare. Procesul de politizare a învăţământului promovat după 1945 a dus la o nivelare şi mediocrizare a învăţămîntului de toate gradele, dacă ţinem cont de faptul că absolvenţii facultăţilor muncitoreşti erau admişi în învăţământul superior dacă obţineau la examenul oral media 2, indiferent de rezulatatele obţinute la celelalte probe de examen[13]. În cadrul facultăţilor muncitoreşti din dorinţa de a controla cât mai bine sistemul P.C.R. a hotărît înfiinţarea unor secţii fără frecvenţă destinate activiştilor de partid. În anul 1948 a fost promulgat Decretul 297, care prevedea înfiinţarea şcolilor juridice cu durata de un an, candidaţii erau selecţionaţi de partid, scoşi din producţie şi remuneraţi substanţial. Absolvenţii acestor şcoli au servit partidului la înlocuirea vechilor judecători, reprezentând unul din instrumentele cu care regimul şi-a exercitat teroarea asupra propriilor cetăţeni pe toată durata existenţei sale[14].

Decretul 175 din 1948 a reprezentat politizarea integrală a învăţămîntului, învăţământul elementar a fost stabilit la 7 ani, din care 4 clase generale erau gratuite şi obligatorii. În anul şcolar 1948-1949 a fost înfiinţat învăţământul seral pentru liceu, măsura a fost extinsă începând cu anul şcolar 1952-1953 şi la nivelul claselor V-VIII. În anul 1951 se hotărăşte ca şcoala de cultură generală să fie de 10 ani. Anul şcolar 1957-1958 debutează cu o inovaţie, durata şcolarizării revenind la 11 ani. Tot acum ia fiinţă învăţământul mixt. La nivelul învăţământului superior au fost înfiinţate universităţile politehnice şi institutele de învăţământ superior dependente de Ministerul Educaţiei, care stabilea numărul de locuri şi modalitatea desfăşurării examenului de admitere[15].

Reforma din 1948 a transformsat şcoala romînească după modelul sovietic, clasa a IV-a de liceu devennd clasa a VIII-a a învăţămîntului mediu. La rîndul său examenul de capacitate a devenit examen de admitere în clasa a VIII-a. De asemenea, în anul 1951 s-a hotărât ca elevii de clasa a X-a cu medii de peste nota şapte puteau urma în paralel clasa a XI- a[16].

Regimul comunist din Romînia a copiat cu fidelitate legislaţia U.R.S.S. în domeniul educaţiei, la fel ca şi sovieticii, care între anii 1918-1921 au lichidat autonomia universitară[17], la începutul anilor 1950 P.M.R. demarează procesul de reformare a învăţământului superior, aceasta a însemnat înlăturarea unor cadre didactice de la catedră, pe motivul apartenenţei la grupări de orientare fascistă. Legea 658 din 1946 instituie pierderea autonomiei univesitare, deoarece atribuţiile conducerii universităţilor au fost atribuite de ministru fără consultarea în prealabil a acestora, unui consiliu de nouă persoane[18].

Stalinizarea învăţământului a fost legiferată de adoptarea Decretului 175 pe 1948, în urma adoptării acestuia învăţământul a fost exclusiv de către stat, remarcabil este faptul că deşi acesta a suprimat orice iniţiativă privată în domeniu, păstra totuşi cele trei faze ale învăţămîntului românesc interbelic[19]. Un argument relevant în susţinerea ideii că învăţământul românesc a reprezentat copia fidelă a celui sovietic a fost dat de faptul că şi în U.R.S.S., autorităţile nu agreau religia şi învăţămîntul religios, ghidîndu-se după afirmaţia lui Stalin "când tai lemne trebuie să sară aşchii"[20]. Autorităţile de la Bucureşti au interzis la rându-le o parte din cultele neoprotestante împreună cu instituţiile de învăţământ aferente[21].

Conform ideologiei comuniste, care se pretindea a fi o sumă de adevăruri universal valabile, reforma învăţământului urmărea crearea unui individ uşor de controlat, ca urmare a ideologizării învăţământului, procesul educaţional din România a suferit transformări radicale după 1948, din acest moment procesul educaţional a fost chemat să ofere informaţii neglijând rolul formativ al acestuia[22].

Ca urmare a noilor prevederi legale educaţia în şcoli a fost supusă unui proces de politizare, au fost exercitate presiuni asupra fiilor de chiaburi, în vederea integrării acestora în noul sistem, limba rusă adevenit la rându-i obiect de studiu obligatoriu începând cu clasa a IV- a[23]. Pe fondul evenimetelor din Ungaria, din anul 1956, la 30 octombrie în cadrul unei manifestaţii studenţeşti la care au participat circa 3000 de studenţi a fost criticată şi legislaţia din domeniul învăţământului, protestatarii solicitând scoaterea limbii ruse din programa universitară, reducerea orelor de marxism şi autonomia universitară suprimată de regim[24].

Aplicarea metodelor staliniste în învăţământul românesc a avut aspecte de ordin pozitiv, dar şi negativ. Printre aspectele pozitive sesizate la nivelul învăţământului după anul 1945 se numără grija regimului pentru alfabetizarea populaţiei prin sporirea localurilor de şcoală, a corpului prefesoral, dar şi a numărului de elevi, ca urmare a gratuităţii şi obligativităţii învăţămîntului primar (de patru clase).

Aspectele negative ale educaţiei sesizate în perioada imediat următoare acaparării puterii în stat de către P.C.R. ulterior P.M.R., se referă la încercarea de uniformizare, laicizare şi control a procesului educativ instituit ca urmare a legislaţiei promovate în acest domeniu înainte şi după anul 1948. Stalinizarea educaţiei a urmărit crearea unui nou tip uman supus totalmente regimului şi în acelaşi timp incapabil să gândească şi să acţioneze de unul singur. Conform politicii partidului noul individ trebuia să răspundă chemărilor regimului lipsindu-se de puterea de a discerne şi aşteptând ca totul să-i fie oferit de către stat.

[1] Gheorghe Onişoru, P.C.R.- Evoluţia programului şi practica guvernării 1944-1947, în Anuarul Institutului de Istorie "A. D. Xenopol", tom XXIX, Iaşi, p. 220.
[2] Ştefan Bărbulescu, Dicţionar cronologic: Educaţia, învăţământul, gândirea pedagogică din România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p.154. În anul şcolar 1948-1949 existau ca urmare a noii legi 2998 grădiniţe cu 175 934 copii şi 3 951 educatoare; faţă de anul şcolar 1938-1939, când au funcţionat doar 1577 grădiniţe, cu 90 787 copii şi doar 1 819 educatoare. În acelaşi an şcolar au funcţionat 14 988 unităţi şcolare de cultură general cu 1 864 202 elevi şi 65 042 cadre didactice; faţă de anul 1938-1939, când au existat 13 805 şcoli, cu1 604 418 elevi şi 45 359 cadre didactice. A sporit numărul şcolilor profesionale de la 224 în 1938-1939, la 511 în anul 1948-1949, numărul elevilor a crescut la 61 372, iar al cadrelor didactice a rămas neschimbat. Creşteri semnificative s-au înregistrat şi la nivelul şcolilor tehnice, a liceelor pedagogice, dar şi în învăţământul superior, unde numărul elevilor, studenţilor şi cel al cadrelor didactice aproape că s-a dublat.
[3] Florin Diac, O istorie a învăţământului românesc. Secolul XVII-1994, vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2004, p. 377.
[4] Mihai Bordeianu, Petru Vladcovschi, Învăţământul Românesc în date, Iaşi, Editura Junimea, 1979, p. 7 -205. Într-o primă etapă învăţămîntul s-a desfăşurat sub patronajul mănăstirilor şi a luat fiinţă din iniţiativa domnilor din Ţara Romînească şi Moldova, ca urmare a necesităţii de oameni instruiţi, pentru administraţia celor două ţări. Limbile de predare şi învăţare au fost latina, greaca şi slavona. Din prima jumătate a secolului al XIX-lea începe procesul de scoatere a învăţămîntului de sub tutela bisericii, se înfiinţează Licee şi Academii; sunt redactate primele regulamente de funcţionare aşcolilor publice. În anul 1862 a fost înfiinţat Cosiliul Superior al Instrucţiunii publice, tot acum a fost înfiinţată şi Societatea Academică. În 1864 a fost aprobat proiectul de legialaţie şcolară. În septembrie 1865 a intrat în vigoare Legea asupra Instrucţiunii Publice (învăţămîntul romînesc devine unitar iar învăţămîntul primar de patru clase devine obligatoriu şi gratuit).
[5] Florian Diac, op. cit. , p. 380-381.
[6] Lazăr Vlăsceanu, Ioan Cerghit, Curs de pedagogie, Bucureşti, Editura Universităţii, 1988, p. 23-24.
[7] Lazăr Vlăsiceanu, Decizie şi inovaţie în învăţămînt: explorări teoretice şi empirice privind integrarea învăţămîntului cu cercetarea şi producţia, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1979, p. 37-39.
[8] Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Legile din 1948 pentru reformarea învăţămîntului, în "Analele Sighet", vol. VI. Anul 1948-instituţionalizarea comunismului. Comunicări prezentate la simpozionul de la Sighetul Marmaţiei (19-21 iunie 1998), editor coordonator Romulus Rusan, Bucureşti, Editura Fundaţia Academia Civică, p. 439, 1998. (în continuare se va cita ''Analele Sighet'').
[9] Florin Diac, op. cit. , p. 381.
[10] Ştefan Păun, Didactica Istoriei, Bucureşti, Editura Cartea Universitară, 2005, p. 19. Pentru disciplina Istorie au fost copiate metodici ale U.R.S.S., atît pentru Şcoala Elementară, cât şi pentru clasa a VIII-a; dintre acestea amintim Metodica U.R.S.S. pentru şcoala elementară, a lui V. G. Carţov, editată între anii 1947-1949 la Editura Cartea Rusă, iar în anul 1953 această lucrare a fost editată de Editura Didactică şi Pedagogică. Tot din limba rusă a fost tradusă şi Metodica predării istoriei moderne, 1642-1870 pentru clasa a-VIII-a, scrisă de A. P. Verinov şi A. F. Efimov, lucrarea a fost editată în limba română în anul 1953 la Editura Didactică şi Pedagogică. Adoptarea noilor metodici a reprezentat diminuarea importanţei Istoriei Românilor ca obiect de studiu în şcoală, punându-se accent pe Istoria U.R.S.S.
[11] Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Legil din 1948…., în "Analele Sighet", p. 439-440.
[12] Constantin Petculescu, Istoria mişcării revoluţionare şi democtatice de tineret din România. Repere cronologice, Bucureşti 1971, Editura Politică p. 161.
[13] Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Legile din 1948…, în "Analele Sighet", p. 440-442.
[14] Ibidem, p. 442-444.
[15] Raport Final, coord. Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Vasile Cristian, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 290-291 (în continuare se va cita Raport Final ).
[16] Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2007, p. 15-27. Mihai Roller a jucat un rol important în stalinizarea învăţămîntului. În 1947 a editat primul manual de istorie marxistă a românilor, folosit la clasa a XI-a, manualul prezenta într-o lumină favorabilă evenimetele revoluţionare la care au luat parte ţăranii de-alungul vremii, de acelaşi "tratament" bucurîndu-se şi relaţiile româno-sovietice.
[17] Raport final, p. 293.
[18] Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Modificarea structurii universităţii în anii consolidării sistemului comunist, în "Analele Sighet", vol. VI, p. 445; Raport final, p. 293.
[19] Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Modificarea structurii universităţii în anii consolidării sistemului comunist, în "Analele Sighet", vol. VI, p. 483.
[20] Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 53.
[21] Raport final, p. 294.
[22] Adrian Perşa, Ce se urmărea prin reforma învăţămîntului, în "Analele Sighet", vol. VI, p. 482.
[23] Raport final, p. 293, 295.
[24] Doina Jela, Vladimir Tismăneanu, Ungaria 1956. Revolta minţilor şi sfîrşitul mitului communist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2006, p. 176.

Capitalismul

2011-11-27T16:15:00.000+02:00

articol realizat de Spinu Sebastian

În acest articol ne propunem să analizăm evoluţia fenomenului economic numit capitalism, să îi găsim într-o oarecare măsură un început, iar apoi să urmărim evoluţia gândirii economice în epoca modernă. Deşi spiritul capitalist nu intră în tiparele vieţii din perioada medievală, trebuie să îi căutăm forma primitivă în perioada medievală. Fernand Braudel spune despre capitalism că se desfăşoară şi îşi afirmă forţa la vârful societăţii, fiind prezentat ca apogeul şi motorul progresului economic. Însă tot el subliniază că modernitatea nu a creat capitalismul ci l-a moştenit[1]. Este greşit dacă ne gândim că goana după aur şi argint ar defini spiritul capitalist. Este însă vorba de o mentalitate schimbată a unor societăţi, iar acestea vor fi promotorul gândirii economice moderne.

Termenul de "capitalist" nu are numai o dimensiune economică, deşi economicul a jucat un rol esenţial, pentru că orice societate ca să existe, să creeze, trebuie să aibă condiţii de viaţă asigurate. Când spunem capitalist, înţelegem
şi anumite tipuri de societate şi anumite tipuri de relaţii între membrii societăţii respective. Relaţiile economice de tip capitalist apar, mai întâi, acolo unde oamenii înzestraţi cu spirit întreprinzător, capabili să-şi asume riscuri, au creat activităţi în principal bazate pe comerţ, astfel încât putem spune că, într-o prima fază, capitalismul european era un capitalism comercial. El s-a dezvoltat mai întâi în cadrul republicilor italiene mediteraneene (Genova, Veneţia, Livorno), care dominau pana în sec. XV-XVI comerţul pe Marea Mediterană. Negustorii italieni, sprijiniţi întotdeauna de stat, îşi extind puţin câte puţin relaţiile comerciale către nordul Europei. Astfel, între olandezi şi italieni se creează o primă relaţie de ordin comercial[2]. Tot aici putem aminti şi de Liga Hanseatică, o alianţă comercială între oraşe stat, centre comerciale,legate între ele prin rute maritime, unde negustorii îşi făceau activitatea[3].

Capitalismul a apărut într-o anumită parte a lumii – Europa Occidentală - şi s-a extins treptat, ajungând un sistem de organizare economică de cuprindere tot mai mare. Capitalismul este o organizare economică de tip raţional care cuprinde întreprinderi bazate pe investiţiile bazate pe termen lung, libertatea juridică a forţei de muncă, pe diviziunea planificată a muncii în cadrul întreprinderii şi pe alocarea factorilor de producţie în funcţie de cerinţele pieţei. Considerat la nivelul comportamentului individual, spiritual capitalist nu este o invenţie a epocii moderne şi a unei anumite zone geografice. Întotdeauna au existat întreprinzători care şi-au condus în mod sistematic afacerile, care au muncit mai mult şi mai greu, şi au folosit economiile pentru a le investi. În perioadele premoderne, acestea au fost cazuri izolate şi nu au putut impune o nouă ordine economică. Pentru ca noul comportament să se generalizeze în întreaga societate a fost necesar ca el să-şi aiba originea nu în comportamentele individuale ci în ceva comun tuturor membrilor unei societăţi . Acest ceva comun este identificat de Max Weber în etica protestantismului. Fără să analizăm acum fiecare doctrină teologică, luăm concluzia lui Weber potrivit căreia evoluţia economiei este susţinută şi de mentalităţile şi religia indivizilor. De exemplu, un catolic va rămâne la meşteşugurile lui, în timp ce un protestant este atras de fabrici, unde ocupă funcţii superioare ca lucrător calificat sau poziţie administrativă[4]. După Weber, viziunea reformată asupra nobilităţii muncii la orice nivel, ciubotar sau doctor în ştiinţe, a vocației dăruite şi menţinute de Dumnezeu în viaţa fiecăruia, şi în special încrederea nezdruncinată în suveranitatea lui Dumnezeu asupra Universului şi a bunătății lui faţă de creştini, a fost ingredientul principal în crearea şi dezvoltarea teoriei şi practicii a ceea ce azi numim capitalism [5].

După marile descoperiri geografice, mari cantităţi de aur şi argint au fost aduse în Europa, constituind una din principalele surse de acumulare primară de capital în ţările care aveau deschidere la mare. Europenii, animaţi de spiritul întreprinzător, cu gustul sporit pentru cunoaştere (stimulat de Renaştere în principal), creează o orientare raţionalistă a europeanului (anglo-saxoni) şi încep să pună sub semnul întrebării doctrina bisericească.

Noul curent economic ce apare în secolul XVI este mercantilismul – denumit aşa de Adam Smith. Mercantilismul a însemnat ruptura de scolastica medievală. Mercantilismul aduce economia la rang de ştiinţă. Epoca în care găsim mercantilismul coincide cu marile descoperiri geografice, apariţia statului modern şi deplasarea centrului activităţii economice şi politice din bazinul mediteranean în Oceanul Atlantic. Problema principală a mercantilismului este cea a îmbogăţirii naţiunii, care asigură forţa statului. Aceasta se poate face prin intermediul monedei, industriei şi a comerţului, practicat în Spania, Franţa şi Anglia[6].

Mercantilismul s-a manifestat în trei forme. Prima fază este reprezentată de bullionism, găsit în Spania secolului XV, unde se considera că bogăţia statului este dată de cantitatea de aur şi argint. Altă formă apare în Franţa sub denumirea de industrialism. Aici, dezvoltarea industriei naţionale pentru procurarea mărfurilor de consum şi stocul monetar de care ţara avea nevoie. Cea mai evoluată formă a mercantilismului apare în Anglia, sub denumirea de mercantilism comercial. Anglia urmărea dezvoltarea comerţului, a industriei şi a coloniilor pe care le poseda. Prezentarea mercantilismului ne permite să ne formăm o imagine despre gândirea întreprinzătorilor din perioada constituirii statului burghez modern[7].

Mai târziu, ca răspuns la mercantilism, apare şcoala clasică. Din cadrul şcolii clasice distingem fiziocraţii, Adam Smith, şcoala engleză şi cea franceză. Contrar mercantilismului, curentul fiziocrat, apărut la mijlocul secolului al XVIII-lea, a constituit o veritabilă şcoala economică, având, după cum se remarcă în literatură, un conducător, un manifest si discipoli. Cel mai reputat dintre fiziocraţi, considerat coiful curentului, a fost francezul François Quesnay (1694-1774). „Manifestul” său este reprezentat prin Tabloul economic, publicat de el în 1758, în care se prezintă, pentru prima dată, un model cantitativ al circuitului economic şi al fluxurilor dintre ramurile economiei naţionale. Între reprezentanţii acestui curent se numără discipolii lui Quesnay: Du Pont de Nemours, Mercier de la Riviere şi Jacques Turgot (1727-1781), care, în timpul lui Ludovic al XVI-lea, a deţinut funcţia de controlor general al finanţelor Franţei. Concepţia fiziocratică se remarcă printr-o serie de contribuţii şi idei importante, între care: critica argumentară a mercantilismului, formularea ideii cu privire la existenţa unei ordini naturale în societate şi a unor legi naturale de dezvoltare a acesteia, faptul că agricultura este singura ramură productivă, în care se creează produs net şi se sporesc cantitățile de resurse disponibile, celelalte fiind considerate sterile. Concepţia de bază a fiziocraţilor se caracterizează prin respectul proprietăţii private, libertatea schimbului de mărfuri şi caracterul echivalent al acestora şi adoptarea unui impozit unic pe produsul net perceput de proprietarii funciari [8].

Mai târziu, cel ce aduce o schimbare în gândirea economică va fi Adam Smith. Smith este fondatorul şcolii clasice liberale şi în acelaşi timp, economist modern. Lucrarea sa, “Avuţia naţiunilor”, a fost foarte apreciată. Marx laudă această lucrare datorită căreia economia politică a devenit un tot închegat, domeniul ei căpătând contururi precise, iar autorul ei este considerat ca fiind fondatorul economiei clasice burgheze în forma ei dezvoltată[9].

Adam Smith a respins erorile mercantiliştilor şi fiziocraţilor. Filozofia sa economică însă conţine multe elemente de împrumut de la fiziocraţi, dar cu altă semnificaţie teoretică. El consideră că bunăstarea indivizilor se realizează în cadrul unei ordini naturale, dându-I un alt sens. Ordinea naturală, în concepţia lui Smith, este lipsită de orice fundament teologic şi se realizează de la sine, prin activitatea oamenilor. Atunci când omul lucrează pentru sine, societatea este mai bine servită decât dacă ar lucra în interes general. Astfel, Smith ajunge la concluzia că societatea are nevoie de un sistem al libertăţilor naturale. Concurenţa apare, în condiţiile regimului liberal, ca o consecinţă necesară a principiului economiei naturale a intereselor individual, cu obligaţia pentru stat de a nu tulbura prin intervenţii imprudente[10].

Adam Smith reproşa mercantiliştilor că au confundat bogăţia sau capitalul cu banii. El nu vedea în prezenţa acestora în circulaţie decât un capital mort, care nu produce nimic. Referitor la conceptual de bogăţie, Smith susținea că “munca manuală a oricărei naţiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate bunurile necesare pe care le consumă anual, fie în produsul imediat al acestei munci, fie în ceea ce cumpără de la alte naţiuni cu acest produs”. Conceptul de bogăţie este mult mai larg la Smith, nu se limitează numai la bani, ci se extinde la toate lucrurile necesare vieţii. Sporirea avuţiei are loc în primul rând prin creşterea productivităţii muncii ca urmare a diviziunii manufacturiere şi a sporirii numărului de muncitori productivi. Cauza apariţiei diviziunii muncii este năzuinţa oamenilor spre folosul propriu şi înclinaţia acestora spre schimb. Pentru sporirea capitalului, scoţianul a pledat pentru economisirea banilor, pentru că o conduită risipitoare ar duce la diminuarea acestuia. Tot pentru sporirea capitalului se susţine şi idea schimbului între state, date fiind diferenţele dintre cererile de pe piaţă[11].

Un veritabil continuator al liberalismului economic, David Ricardo va continua pe drumul lui Adam Smith, corectând unele probleme pe care acesta le-a lăsat în urmă, în special la teoria valorii. El afirma că valoarea unei mărfi sau cantitatea din oricare altă marfă cu care poate fi schimbată, depinde de cantitatea de muncă relativă necesară pentru producerea eişi nu de compensaţia mai mare sau mai mică ce se plăteşte pentru această muncă. Plecând de la idea lui Smith referitoare la bani, Ricardo propune demonetizarea aurului, introducerea banilor de hârtie şi crearea etalonului Aur[12].

Pentru a completa tabloul în care se găseşte societatea modernă ce îmbrăţişează capitalismul, John Stuart Mill dezvoltă un principiu fundamental conform căruia fiecare are dreptul de a acţiona precum doreşte, în condiţiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalţi. Dacă respectivul act se răsfrânge exclusiv asupra celui care îl comite, societatea nu are nici un drept de a interveni, chiar dacă persoana îşi face rău. Sunt excluşi din sfera acestei teorii cei care nu sunt totalmente capabili de a discerne (spre exemplu, copiii sau cei ce nu se află în deplinătatea facultăţilor mintale). Se poate remarca faptul că filosoful britanic nu consideră ofensa o faptă negativă întrucât este de părere că o acţiune nu poate fi restricţionată pentru că încalcă o convenţie morală a unei societăţi[13].

Dacă reflectăm asupra celor relatate mai sus, observăm că pentru a ajunge la un sistem economic raţional, Europa a trecut printr-un lung proces de evoluţie. Cel mai important pas a fost reforma şi îndepărtarea individului de vechile învăţături bisericeşti. Aici avem două opinii. Cea a lui Max Weber, care caută punctual fix al începuturilor capitaliste, şi le găseşte în etica protestantă. Cel ce susţine că Weber face o eroare este Fernand Braudel, care aduce în discuţie şi oraşele stat din Italia – Veneţia, Genova şi Florenţa – unde elita financiară era cea care deţinea puterea. Ce vrea să surprindă Braudel este că religia, deşi nu acceptă la început noutăţile pieţei, ea se acomodează cu timpul la realităţile actuale şi faptul că libertatea omului vine după reformă este o concluzie pripită. În viziunea lui Braudel, Amsterdamul copiază Veneţia, fără a veni cu nimic nou şi că centrul economic s-ar fi deplasat oricum la un moment dat din raţiuni economice către Atlantic[14].

Totuşi, în timp ce Braudel lasă evoluţia în seama la longue duree, Weber consideră că doar impunerea gândirii raţionaliste a dus la schimbare. El respinge idea că metalul preţios, legea romană, obiectele de valoare sau condiţiile geografice ar fi fost ceva esenţial pentru dezvoltarea capitalismului[15]. În concluzie, putem aproba că epoca modernă nu a inventat capitalismul ci la moştenit. Totuşi, epoca modernă a perfecţionat în timp acest fenomen. Este adevărat că şi în medievalitate găsim negustori şi oraşe comerciale, dar cazurile nu sunt multe. Pentru a fi posibilă apariţia în masă a oamenilor care să se gândească doar la agonisire, la un trai cat mai simplu şi nu risipitor, la a consuma doar cât are nevoie, la a scoate bani din orice, a fost nevoie de Reforma şi de apariţia confesiunilor protestante. Mai târziu în epocă, având deja o bază, o temelie, gândirea economică a evoluat, iar capitalismul odată cu aceasta.

[1] Fernand Braudel, Dinamica capitalismului, Corint, Bucureşti, 2002, p. 55.
[2] Ibidem, p. 56.
[3]http://ro.wikipedia.org/wiki/Liga_Hanseatic%C4%83 din 20 octombrie 2011.
[4] Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Incitatus, Bucureşti, 2003, p. 34.
[5] Ibidem, pp. 82-126.
[6] Mihai Todosia, Doctrine economice, Piatra-Neamț, 1994, p. 24.
[7] Ibidem, pp. 25-28.
[8] Ibidem, pp. 36-49.
[9] Ibidem, pp. 50-51.
[10]http://en.wikipedia.org/wiki/Adam_Smith din 20 octombrie 2011.
[11] Mihai Todosia, op .cit., p. 60.
[12] Gheorghe Popescu, David Ricardo economistul genial, Editura Rissoprint, 2007, p. 83- 89.
[13] John Stuart Mill, Despre libertate, Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 75-76.
[14] Fernand Braudel, op. cit., pp. 56-57.
[15] Guenther Roth, Wolfgang Schluchter, Max Weber's Vision of History: Ethics and Methods, University of California Press, 1984, pp. 187-188.

Ocuparea Etiopiei de către Italia

2011-11-08T12:53:00.000+02:00

articol realizat de Lungu Vlad

   Încă din 1927, într-unul din numeroasele sale discursuri fulminante, dictatorul de la Roma, Benito Mussolini, uimea lumea cerând pământ. ,, Singura soluţie este să ni se dea pământ, pământ pentru un popor prea numeros, fără pământ pentru puterea sa, pentru libertatea sa mediteraniană…”. Agresiunea Italiei asupra Etiopiei a fost un act premeditat, cucerirea ei fiind prezentă în planurile expansioniste italiene de câteva decenii bune, încă de prin anii 1880.[1] În timp ce flota italiană este puternic lovită la Taranto şi la Genova, trupele din Commonwealth pornesc din Sudan şi din Africa de Sud pentru a cuceri Eritreea şi Etiopia.[2]
Prim-ministrul Italiei, Crispi, alarmat de posibilele eşecuri ale Italiei să ducă la creşterea influenţei Franţei, care, după părerea sa, putea deveni un concurent primejdios în Africa orientală,a cerut generalului Baratieri să acţioneze. La 6 octombrie 1895, unităţile italiene au început în Tigre operaţiunile împotriva trupelor comandate de rasul Mangascia, reuşind să ocupe Adigrat, Makalle şi Antalo. Îndreptându-se apoi spre nord ele au intrat în Adua.
   Răspunsul lui Manelik a fost prompt; în fruntea unei armate de 80.000 de oameni, el părăsi în grabă Shoa, îndreptându-se spre Tigre. În câteva luni, armata etiopiană a pricinuit inamicului o serie de înfrângeri dezastroase.
   La 7 decembrie 1895, o coloană italiană comandată de maiorul Toselli este complet nimicită de etiopieni. La primirea acestei ştiri, Crispi, pus în dificultate în faţa Camerei, îi cerea lui Baratieri o acţiune energică. În telegrama din 18 decembrie îi comunica printre altele: ,,Ţara este gata să răzbune victimile din 7 decembrie şi să ţină ferm prestigiul drapelului nostru”. La 7 ianuarie 1896, Crispi îi telegrafia din nou generalului să acţioneze în aşa fel încât ,,problema abisiniană să fie lichidată pentru totdeauna”. Un alt insucces italian a fost înregistrat la Makalle; lipsită de alimente, garnizoana din acest oraş a fost nevoită să se predea.

La 1 martie 1896, Baratieri, el însuşi doritor să şteargă impresia penibilă produsă de repetatele înfrângeri suferite de trupele italiene a început ofensiva. În scurt timp însă, cele trei coloane italiene care au executat această acţiune ofensivă la Adua (în total 20.000 de oameni) lipsite de legătură între ele au fost puse pe fugă şi decimate de trupele etiopiene comandate de Makonnen. Pierderile italiene s-au ridicat la circa 10.000 oameni. Cadrele corpului expediţionar italian au fost în întregime nimicite. O mare cantitate de armament şi muniţii au căzut în mâinile etiopienilor. Înfrângerea de la Adua a avut importante repercusiuni în politica internă şi externă a Italiei. Ea a provocat o puternică reacţie împotriva politicii autoritare şi de aventură colonială a lui Crispi.

Pacea a fost încheiată la 26 octombrie 1896 la Addis Abeba. Tratatul semnat de Manelik şi de plenipotenţiarul italian, maiorul Nerazzini, recunoştea independenţa absolută şi fără rezerve a Etiopiei, consacrând anularea definitivă a Tratatului de la Ucciali şi a pretinsului protectorat italian asupra Etiopiei.[3]

Din mărturiile unor conducători fascişti italieni, politica italiană de cucerire a Etiopiei a început cam prin anul 1932. Într-o cuvântare a sa din acea perioadă, dictatorul italian declarase cu cinismul ce-l caracteriza: ,, Nerespectarea drepturilor de suveranitate s-a făcut secole de-a rândul; să arate cineva măcar o singură naţiune, care, în decursul istoriei, nu a încălcat drepturile de suveranitate ale altui stat”.

În acest an, Mussolini, după propria sa expresie urmărea să lichideze ,, … marele cont rămas deschis de la 1896”, a însărcinat pe generalul fascist Emilio de Bono să plece în Eritreea spre a studia la faţa locului posibilitatea ducerii unor acţiuni militare în Africa Orientală. În anii 1933-1934, în Somalia şi Eritreea au fost construite numeroase drumuri şi aerodromuri şi au fost luate măsuri de întărire a forţelor armate italiene. Pe această linie Mussolini a pregătit pentru războiul din Etiopia unităţi militare cu un efectiv de 500.000 de oameni, bine înarmaţi şi instruiţi, circa 300 de avioane, din cele 2.000 de care dispunea şi un număr însemnat de blindate. Etiopienii aveau pentru a se apăra o armată de circe 350.000 de oameni, înarmaţi cu 300.000 de puşti învechite, circa 200 la fel de învechite şi 7-800 de puşti mitraliere.

N-a fost neglijată nici pregătirea diplomatică. În ajutor i-a venit Pierre Laval, admirator a lui Mussolini, care întreprinzând o călătorie la Roma, în urma unei discuţii cu dictatorul italian a semnat la 7 iulie 1935, un tratat conform căruia cele două părţi se obligau să se consulte în cazul unei ameninţări a independenţei Austriei, ambele guverne reglementându-şi astfel interesele lor africane. Atmosfera în jurul acestui tratat a devenit încordată, după ce contele Pompeo Aloisi şi reprezentantul Italiei la Societatea Naţiunilor s-a adresat Adunării Generale cu un ton impertinent: ,, Astăzi, membrii Societăţii Naţiunilor trebuie să aleagă între Italia şi Etiopia. Noi nu admitem să negociem cu oameni de culoare”. Evenimentele din Africa orientală a luat o turnură pe care toată lumea o aştepta. La 5 decembrie 1934, în localitatea Ual-Ual, din provincia Ogaden, s-a produs o ciocnire sângeroasă între o unitate militară etiopiană, care însoţea comisia mixtă anglo - etiopiană pentru delimitarea frontierei dintre Etiopia şi Somalia britanică, şi forţele armate italiene pătrunse pe teritoriul etiopian. Trupele italiene au făcut uz de artilerie, tancuri şi avioane. După aceste incidente, guvernul lui Mussolini şi-a sporit considerabil transporturile de trupe şi tehnică de război în Africa orientală. Tafari Makonen, încoronat împărat al Etiopiei în 1930 sub numele de Haile Selassie I a proclamat mobilizarea generală la 28 septembrie 1935. La 2 octombrie, de la un balcon, în piaţa Veneţia, Benito Mussolini, ţinând un discurs în faţa mulţimii isterizate spunea: ,, Cu Etiopia noi am avut răbdare timp de 40 de ani. Acum ajunge”. A doua zi a început războiul. Galeazzo Ciano şi fiii lui Mussolini au fost participanţi la primul bombardament aerian asupra oraşelor Adua şi Adigrat din apropierea graniţei cu Eritreea. Trupele etiopiene au opus o rezistenţă îndârjită, eroică, dar au fost copleşită de tehnica superioară de război a italienilor care n-au ezitat să folosească şi gazele toxice de luptă. Într-un iureş ofensiv de nestăpânit, la 6 octombrie, Adua a fost ocupată, ceea ce a făcut ca presa italiană să strige cu satisfacţie că înfrângerea din 1896 era răzbunată. La 14 octombrie a căzut şi oraşul sfânt din regiunea Tigre- Axum. După un scurt răgaz de 2 săptămâni, necesar pentru organizarea comunicaţiilor şi aprovizionării a început a doua fază a războiului, soldată cu cucerirea, a oraşului Makale. La 7 noiembrie a căzut Gorahoi şi, prin aceasta, aprovizionarea Etiopiei prin Somalia devenea problematică. [4]

Apelul lansat în 1936 de P.C.I., care activa în ilegalitate, pentru unirea întregului popor în lupta împotriva regimului mussolinian, împotriva cotropirii imperialiste a Etiopiei şi intervenţiei fasciste în Spania a reuşit să menţină în rândurile diferitelor pături ale populaţiei italiene o stare de spirit antifascistă. [5]Prin urmare, războiul din Etiopia a avut darul să provoace o gravă şi primejdioasă ruptură între opiniile publice din ţările democratice. Actul agresiv comis de Italia, membră a Societăţii Naţiunilor, asupra Etiopiei, de asemenea făcând parte din Societatea Naţiunilor a provocat o adâncă provocare la Geneva. Rapid, s-a ajuns la concluzia că acest conflict se încadra pe deplin în limitele prevederilor art. 16 din Pactul Societăţii Naţiunilor şi în consecinţă s-a trecut la acţiune. Astfel s-a creat Comitetul celor 6 ( Anglia, Chile, Danemarca, Franţa, România şi Portugalia) care, examinând condiţiile în care s-a declanşat agresiunea, a ajuns la concluzia că Italia încalcă prevederile Pactului Societăţii Naţiunii.

În ziua de 7 octombrie, Consiliul Forumului de la Geneva a declarat Italia drept stat agresor, iar la 10 octombrie, Adunarea a confirmat această hotărâre cu 50 de voturi pentru, 1 împotrivă, al Italiei, şi 3 abţineri: Albania, Austria şi Ungaria. S-a format un Comitet de Coordonare care avea menirea de a stabili sancţiunile prevăzute de articolul 16 şi modalităţile aplicării acestora. Din sânul acestui Comitet ce cuprindea pe toţi membrii Adunării, cu excepţia părţilor, s-a ales un Comitet restrâns, numit Comitetul celor 18, care a pregătit propunerile de sancţiune. La 3 noiembrie, lista sancţiunilor a fost aprobată, intrarea ei în vigoare fiind hotărâtă pentru ziua de 18 noiembrie. Aceste propuneri de sancţiuni prevedeau: embargo asupra exportului de arme în Italia; încetarea importului de mărfuri italiene; ajutor mutual între ţările care aderaseră la sancţiuni etc.

Cu toate acestea, în pofida strădaniilor intense ale unor oameni politici de bună credinţă, în fruntea cărora s-a aflat în permanenţă Nicolae Titulescu, sancţiunile stabilite de Comitetul de Coordonare nu reprezentau un sistem de măsuri complete, riguros şi eficace, care să-l silească pe agresor să renunţe la actele sale de agresiune.

Aplicare sancţiunilor împotriva Italiei agresoare a fost afectată şi de poziţia unor state aflate în afara Societăţii Naţiunilor ca: Germania nazista, ieşită din organizaţie la 14 octombrie 1933, Japonia, de asemenea ieşită din ligă la 27 martie 1933 şi, nu în ultimul rând, Statele Unite ale Americii care nu făceau parte din Organizaţia de la Geneva. Astfel, urmând să recolteze cât mai multe foloase de pe urma conflictului dintre Italia şi Societatea Naţiunilor şi a slăbirii atenţiei celorlalte puteri concentrate în Asia, Japonia nu omitea, în acelaşi timp, fructificarea avantajelor ce le oferea conjunctura internaţională, promovării intereselor sale în Etiopia. Germania s-a alăturat politicii de sancţiuni şi aceasta pentru a menaja relaţiile cu Marea Britanie. În acelaşi timp, liderii germani manifestau bună-voinţă faţă de Italia. În ambele cazuri, Germania se pregătea să tragă maximum de foloase.

Îndată după declanşarea războiului, F.D. Roosevelt, considerând că Italia şi Etiopia se găseau în conflict armat, a instituit embargoul asupra exportului de arme şi muniţii către cele două ţări.

În favoarea Etiopiei s-au pronunţat reprezentanţii ţărilor mici şi mijlocii, foarte îngrijorate de precedentul primejdios pe care îl prezenta agresiunea nepedepsită comisă împotriva unei ţări independente, membră a Societăţii Naţiunilor.

Cu toate acestea, atitudinea cel puţin şovăielnică a guvernelor de la Londra şi Paris a constituit un obstacol în aplicarea cu eficacitate a sancţiunilor împotriva agresorului fascist, cu care se străduia să se ajungă la un compromis, impunând sacrificii Etiopiei. Astfel, la 9 decembrie s-a semnat la Paris o convenţie secretă între Pierre Laval, care devenise şef al guvernului francez, şi Samuel Hoare, ministrul de externe al Marii Britanii. Este vorba de faimosul Plan Laval-Hoare, care urmărea o înţelegere între Franţa, Marea Britanie şi Italia pe seama Etiopiei. Acest plan prevedea, în esenţă, ca partea de nord şi cea de sud-est a Etiopiei să fie anexate coloniilor italiene cu care se învecinau, iar în regiunea Galla, din vestul Etiopiei, Italia urma să obţină în exclusivitate, dreptul de colonizare. Acest Plan a declanşat mânia şi indignarea opiniei publice internaţionale, factor ce la determinat pe Samuel Hoare să demisioneze. Proteste deosebit de energice împotriva Planului Laval-Hoare s-au făcut auzite şi din partea statelor mici din nordul şi vestul continentului european.

Tergiversarea aplicării sancţiunilor de către unele state ca şi politica de sprijinire mascată a agresiunii italiene au făcut ca Mussolini să-şi continue criminala-i acţiune. Dar, în ciuda superiorităţii militare a Italiei, nu de puţine ori, trupele italiene s-au aflat în reală dificultate. Etiopienii plini de bărbăţie au întreprins contraofensive temerare la 22şi 25 decembrie 1935, la Amba Tzellere şi Al Gafa şi la 20-21 ianuarie 1936 la Temblen. În cursul lunii ianuarie 1936, luptele s-au intensificat considerabil. După eforturi deosebite, la 12 ianuarie 1936, pe frontul de sud, trupele italiene comandate de generalul Graziani au declanşat ofensiva folosind 3.400 vehicule, 70 de asalt şi 38 de avioane, folosind şi gaze asfixiante şi vezicante.

Pe frontul din nord, comandaţi de Bodoglio, italienii cu 70.000 de oameni, 281 de tunuri şi 170 de avioane, au dezlănţuit o amplă ofensivă. După adevărate bătălii de exterminare, în care s-au înfruntat forţe inegale din punct de vedere al organizării şi dotării tehnice, armata etiopiană, cu tot eroismul ei, s-a dezintegrat. La 1 mai, Haile Selassie a părăsit capitala Addis-Abeba care avea să fie ocupată de agresori la 5 mai. La 9 mai, Mussolini a semnat decretul privitor la anexare Etiopiei. Astfel, articolul 1 cuprindea: ,, Teritoriile şi populaţiile care au aparţinut Imperiului Etiopiei sunt puse sub întreaga şi deplina suveranitate a regatului Italiei. Regele Italiei îşi arogă titlul de împărat al Etiopiei, pentru el însuşi şi pentru succesorii săi”.

Pătrunderea Italiei în Etiopia şi transformarea acesteia în colone italiană a provocat o adevărată tulburare la Londra şi Paris. Consiliul Naţiunilor a refuzat să recunoască anexare Etiopiei la Italia, menţinând pe ordinea de zi a Adunării Generale din iunie 1936 problema conflictului italo-etiopian. Cursul din ce în ce mai rapid al evenimentelor anunţa apropierea catastrofalului deznodământ din 1939.[6]

Scopurile lui Mussolini în Etiopia au fost nepotrivite cu etica secolului XX. Ele aparţineau acelor epoci întunecate, când oamenii albi se considerau îndreptăţiţi să cucerească oamenii galbeni, negri sau roşii şi săi subjuge cu forţa lor superioară şi cu armele. În acea vreme luminată, când s-au comis crime şi cruzimi de la care ar fi dat înapoi chiar şi sălbaticii din epocile trecute, sau de care aceştia nu ar fi fost capabili, o asemenea comportare era nu numai depăşită istoric ci şi reprobabilă. [7]

Problema etiopiană a reprezentat cotitura fundamentală a fascismului. Succesele obţinute de Mussolini l-au întărt în convingerea sa că este infailibil şi a crezut, de acum înainte, că putea întreprinde orice, folosind forţa. Refuzând normalizarea situaţiei, prin preluarea politicii de la Stresa, Ducele considera marea răbdare de care au dat dovadă Parisul şi Londra drept dovezi ale slăbiciunii iremediabile ale democraţiilor şi a emanaţiei lor care era Societatea Naţiunilor. Alegerea aceasta, făcută în 1936, a condus la colaborarea cu Germania şi apoi la înfeudarea faţă de ea şi la intoxicarea graduală a mentalităţii prin militarism.

Pe plan colonial, cucerirea Etiopiei nu a adus rezultatele scontate. În 1937, Mussolini a creat u Minister al Africii Orientale, a cărui conducere a luat-o chiar el. Mulţi etiopieni au refuzat să se ralieze puterii ocupante şi a fost nevoie să se organizeze împotriva ,,rebelilor” o dură represiune. În ciuda corupţiei şi dezordinii administrative fasciste, geniul constructiv al italienilor a realizat o operă remarcabilă în domeniul sanitar şi în cel rutier. Însă imensele cheltuieli (peste 2.000 de miliarde de lire între 193 şi 1945) nu au putut duce foloase într-un timp atât de scurt. În 1939, Italia cheltuia cu coloniile sale de zece ori mai mult decât câştiga şi nu făcea cu ele decât 2% din comerţul său total. [8]

[1] Z. Zamfir, Istorie universală contemporană, Bucureşti, 2003, p.143.
[2] H. Michel, Al doilea război mondial, Bucureşti, 2001, p. 32.
[3] N. Z. Lupu, Mari crize ale vieţii internaţionle interbelice : războiul italo-etiopian 1935-1936, Bucureşti, 1981, p. 19-21.
[4] Z. Zamfir, op. cit., 2003, p.143-145.
[5] Gh. Zaharia, I. Cupşa, Al. Vianu, Al doilea război mondial, Bucureşti, 1975, p. 28.
[6] Z. Zamfir, op. cit., 2003, p. 145-149.
[7] W. Churchill, Al doilea razboi mondial, Vol. I, Bucureşti, 1996, p.78.
[8] P. Guichonnet, Mussolini şi fascismul, Bucureşti, 2002, p. 84.

Înființarea DGSP

2011-11-04T16:15:00.000+02:00

articol realizat de Costia Bogdan Andrei

    În toate ţările din estul şi centrul Europei intrate în orbita Moscovei, partidele comuniste au acţionat în preluarea puterii ca adevărate „brigăzi de şoc” ale „mişcării revoluţionare”[1], după expresia lui Stalin, care au luat „măsuri reale pentru lichidarea asupririi capitaliste şi moşiereşti”, pentru a uşura „situaţia popoarelor care lâncezesc sub jugul capitalismului”[2]. În perspectiva impunerii mondiale a comunismului, noile regimuri instalate în ţările ocupate la finele războiului de armata sovietică joacă un rol extrem de important, socotea Stalin: „a fost greu atâta timp cât brigada de şoc a fost una singură. Dar asta a fost odată. Acum lucrurile stau altfel. Acum au apărut noi brigăzi de şoc – ţările de democraţie populară”[3].
   Instituţionalizarea regimului comunist în România a însemnat şi lichidarea vechilor structuri de informaţii şi ordine publică – Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, Secţia a II-a de informaţii din Marele Stat Major, Serviciul Special de Informaţii – şi înlocuirea lor cu noi instituţii organizate după model sovietic: Securitatea, Miliţia şi Direcţia de Informaţii Militare. Oricât de complicate ar părea la prima vedere pregătirile pentru "naşterea" poliţiei politice comuniste, începutul a fost crearea cadrului legal[4].
   Mai întâi a avut loc, la 10 iunie 1948, o şedinţă de analiză în cadrul Secretariatului CC. al PMR la care Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georghescu au căzut de acord asupra structurii noii Direcţii Generale a Securităţii Poporului (DGSP), subliniind că aceasta va fi o „instituţie militarizată, la care schema de organizare, principiile, bugetul şi personalul nu se vor da publicităţii”. Secretariatul C.C. al PMR urma să trimită, pentru completarea personalului necesar, numai cadre verificate şi l-a însărcinat pe Teohari Georgescu, ministrul de Interne, „ca în timpul cel mai scurt să aplice în viaţă hotărârile de mai sus, astfel ca DGSP să poată îndeplini toate sarcinile ce-i stau în faţă”[5].
   La 30 august 1948, Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a emis Decretul numărul 221 de înfiinţare în cadrul Ministerului de Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP)[6]. La rândul său, Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea subordonat Serviciul Special de Informaţii, păstrat în "gestiunea" sa de dinainte de război, cu sarcini în domeniile informaţiilor externe şi a contraspionajului, ca serviciu funcţional. Noua DGSP, conform Decretului 221, avea rolul "de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea RPR împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi". Pentru îndeplinirea rolului său, organele de Securitate, cu competenţă extinsă pe întreg teritoriul ţării, aveau ca sarcină "instrumentarea infracţiunilor ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului", formulare generală și ambiguă, care permitea ilegalităţi şi represalii de mare amploare[7].
DGSP a fost organizată în 10 direcţii centrale: Direcţia I (informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în penitenciare), Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale), Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre), Direcţia a IX-a (Secţia politică a PMR), Direcţia a X-a (administrativă). Departamentele auxiliare erau de două categorii: cele cu sarcini operative, care se ocupau cu cenzura corespondenţei, supravegherea şi interceptarea convorbirilor; cele neoperative cu sarcini de secretariat, cifru, evidenţă şi arhive. Unităţile teritoriale erau structurate respectând organizarea administrativ-teritorială a ţării din acea perioadă, adică împărţirea pe regiuni. În structura unităţilor teritoriale se regăsesc corespondenţii unităţilor centrale sub formă de servicii, secţii, birouri (informaţii interne, contrainformaţii, anchete penale etc). Acestea se subordonau conducerii locale, dar unităţile centrale, fiecare pe profilul său, aveau drept de dispoziţie şi control, coordonând şi răspunzând de activitatea specifică pe întreg teritoriul ţării. Ca unităţi teritoriale funcţionau Direcţiile Regionale Braşov, Cluj, Constanţa. Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Sibiu, Suceava şi Timişoara. Tot ca structură teritorială a fost organizată şi Securitatea Capitalei şi birourile de securitate ale raioanelor, potrivit organizării administrative.
   Prin DGSP a fost practic înlocuită Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă. Oficial, noua instituţie rămânea o direcţie a Ministerului Afacerilor Interne.
   Scris într-un limbaj propagandistic, Decretul 221 contura doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii Poporului. Detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi transmise ca "decizii şi instrucţiuni" secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul vreunui for legislativ. Odată înscrise în registrul special al DGSP şi comunicate cadrelor competente, instrucţiunile şi deciziile Ministerului Internelor erau executate prioritar celor specificate prin legi şi acte oficiale publice. Libertatea de mişcare şi decizie a Internelor nu era atât de sigură pe cât poate părea. Fără un cadru instituţional bine pus la punct, Direcţia Securităţii Poporului a suferit în primii săi ani mai multe reorganizări. La începutul anului 1949[8], de pildă, au apărut alte două organe ce vizau securitatea internă: Direcţia Generală a Miliţiei (instituţie ce a înlocuit Poliţia, condusă de alt general de etnie evreiască şi provenienţă rusă – Pavel Cristescu – pe numele "nou") şi Trupele de Securitate, "înlocuitoarele" jandarmilor. La 30 martie 1950, DGSP-ul îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), ale cărei competenţe se vor lărgi prin înglobarea în structurile ei a Serviciului Special de Informaţii (aprilie 1951). Printre obiectivele Securităţii, asemănătoare sau identice cu cele ale NKVD-ului, se numărau "demascarea activităţii de spionaj imperialist", precum şi "identificarea şi distrugerea oricărei forme de activitate antidemocratică subversivă a duşmanilor poporului"[9]. În categoria "duşmanilor poporului", adică a celor care se opun regimului comunist, au fost trecuţi foştii proprietari de întreprinderi, moşierii, liderii partidelor istorice, foşti ofiţeri şi poliţişti. Iar mai târziu, ţăranii.
   Nici în ceea ce priveşte cadrele sale Securitatea nu a "strălucit", în primii ani suferind un deficit mai ales la nivelul ofiţerilor. În 1949, în cadrul DGSP-ului funcţionau zece direcţii naţionale şi 13 regionale. În aceste direcţii lucrau, în 1949, 1.148 de cadre, dintre care 848 figurau ca salariaţi de birou sau muncitori necalificaţi. Este perioada în care dactilografele, instalatorii, şoferii sau chelnerii au fost încadraţi ca... ofiţeri inferiori. Cu salarii mult peste cele medii. Pentru a deveni "lucrător la Securitate" era nevoie de un dosar care să demonstreze "originea sănătoasă" şi "ura de clasă" a "elementului" angajat, urmând ca acesta să se perfecţioneze pe parcurs într-ale muncii de informaţii[10].
   Cu toată lipsa de cadre competente şi instruite, Securitatea a reuşit să stârnească groaza nu doar cetăţenilor de rând, ci şi membrilor de partid. De altfel, unul dintre viitori săi conducători din anii ’50, Alexandru Drăghici, a recunoscut omnipotenţa instituţiei: "Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine"[11]. La conferinţa comandanţilor Miliţiei şi Securităţii (28 februarie 1950), Teoharie Georgescu, în calitate de ministru de Interne ce avea în subordine Securitatea, declara: "Va fi mai uşor să trimitem (arestaţii – n.n.) în unităţile de muncă, în Justiţie să nu mai trimitem, fiindcă este mai greu, trebuie să facem acte, trebuie să găsim dovezi...". Astfel, fără probe şi dovezi, "duşmanii poporului" au înfundat puşcăriile şi coloniile de muncă, cei mai mulţi fără judecată, alţii obligaţi, prin metode "specifice", să recunoască vini imaginare, mulţi arestaţi fără mandat de la procuror, ci doar pe baza ordinului telefonic al vreunui ofiţer zelos şi a denunţurilor unor "cetăţeni vigilenţi". Aceasta este şi cauza datorită căreia sunt imposibil de stabilit cifrele exacte ale celor care au avut de suferit la modul direct de pe urma Securităţii şi pot fi declaraţi fără putinţă de tăgadă victime ale regimului comunist.
   Direcţia de Informaţii Externe (DIE) sau serviciul de spionaj al Securităţii, ce se afla în subordinea ministrului de Interne Teohari Georgescu, a fost înfiinţată prin Decretul 50 din 30 martie 1951. Ca şi "suratele" ei din domeniu, a avut un "mentor" sovietic – pe Alexandr Mihailovici Saharovski[12]. Supranumit "arhitectul DIE", Saharovski a "lucrat" acest serviciu ca o oficină a spionajului sovietic în România, motiv pentru care istoricii spionajului consideră DIE ca având cea mai mare contribuţie la sovietizarea ţării, derulată pe parcursul a trei decenii. Manualul de instrucţiuni al cadrelor DIE era, de altfel, "Istoria spionajului sovietic". Fraza de început a manualului a rămas un fel de motto pentru generaţii întregi de ofiţeri: "Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm". Succesul organizării şi funcţionării DIE l-a făcut pe Saharovski să-şi caracterizeze "creaţia" din România ca fiind "diamantul cel mai de preţ din coroana sa profesională"[13].
   Episodul Cehoslovacia 1968 a readus pentru regimul de la Bucureşti un nou factor de risc: spionajul sovietic. În ceea ce priveşte spionajul „imperialist”, acesta s-a dovedit mult prea palid în comparaţie cu presiunile exercitate de sovietici prin intermediul unei vaste reţele de agenţi lăsaţi în conservare după retragerea armatei şi a consilierilor şi apoi, reactivaţi ca agenţi de influenţă, bine infiltraţi în mediile importante ale puterii, înţelegând prin aceasta „organizaţiile de partid şi de stat”. Pentru depistarea şi neutralizarea lor, s-a creat în structura Securităţii o unitate specială care a beneficiat de dotări moderne şi ofiţeri de elită. În ultimii zece ani ai regimului comunist, datorită exacerbării cultului personalităţii cuplului dictatorial, munca de securitate a fost deturnată din nou de pe făgaşul ei normal. Ofiţerii de securitate au fost consideraţi „activişti de partid într-un domeniu special”, iar principalul obiectiv al „muncii de securitate”: „apărarea secretarului general al partidului şi a familiei sale”[14].
   În teritoriu au fost create Direcţiile Regionale de Securitate, un fel de securităţi locale, structurate la rândul lor în servicii şi birouri pe profil, similare celor centrale. După noua organizare administrativ-teritorială, Direcţiile Regionale de Securitate au fost înlocuite cu Direcţii judeţene de securitate. Această organigramă a cunoscut în anii următori o serie de modificări. Importante schimbări s-au produs şi în politica de cadre, aspect sesizat şi de specialiştii instituţiilor cu responsabilităţi în domeniul informa ţiilor şi securităţii din statele NATO. Extrem de interesantă este dezvăluirea făcută de acelaşi Tjeerd Sleeswijk Wisser: „Experţilor din agenţiile de informaţii aparţinând statelor NATO le este binecunoscut faptul că ofiţerii din structurile interne şi externe ale fostei Securităţi a statului din timpul lui Ceauşescu nu erau formaţi sau specializaţi în Academiile KGB-ului. Această situaţie, unică în sistemul ţărilor comuniste frăţeşti, a fost instituită în România încă de la începutul anilor ’60 şi a fost menţinută cu stricteţe pe tot parcursul regimului comunist. In contrast, regimurile comuniste frăţeşti din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia de exemplu şi-au pregătit sistematic un număr important de cadre de informaţii în URSS până la «revoluţiile de catifea»”[15]. Prin Ordinul nr. 04553 din decembrie 1977, s-a înfiinţat Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă ‘USLA). Practic marea unitate centrală s-a format din ofiţerii de la compartimentul antiterorist, desprins din Direcţia a IlI-a (Contraspionaj) şi din Batalionul de intervenţie, desprins, la rândul lui, din Trupele de Securitate. USLA, al cărui efectiv de cadre nu a depăşit niciodată 600, din care jumătate ofiţeri, iar cealaltă jumătate subofiţeri, a fost dotată cu echipament specific activităţii antiteroriste cumpărat din R.F. Germania, iar la scurt timp a devenit o „unitate de elită a Securităţii”, organizată şi instruită după modelul vest-german, celebrul GSG-9″ (Granzchutzgruppe organizat la 26 septembrie 1972)[16].
   Încă din primii ani după înfiinţare, USLA a cooperat cu structuri similare din străinătate. După cum rezultă dintr-un raport olograf, în baza unui protocol încheiat între Departamentul Securităţii Statului şi Securitatea Al Fatah din cadrul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, cadre USLA au fost pregătite de către instructori palestinieni, la Beirut. Grupul de luptători USLA s-a deplasat în exterior pentru instruire, in perioada 1979-1980. sub conducerea şefului de stat major al unităţii.
   În primăvara anului 1978, Consiliul Securităţii Statului, ca organ deliberativ şi de conducere al Departamentul Securităţii Statului (DSS) a fost desfiinţat. Prin Decretul Consiliului de Stat, nr.121, din 3 aprilie 1978, DSS devenea o instituţie distinctă în cadrul Ministerului de Interne, având ca principală sarcină de a „răspunde de modul în care se aplică politica partidului şi statului în domeniul apărării securităţii statului”[17]. Prin această prevedere, DSS devine o instituţie subordonată direct Preşedintelui României şi secretarului general al PCR, Nicolae Ceauşescu. Noua organigramă din 1978 păstra împărţirea în direcţii centrale şi securităţi judeţene. Prin Decretul 121 din 1978 s-a înfiinţat Inspectoratul de Securitate al Municipiului Bucureşti (ISMB). Conform unei metodologii interne, acesta era structurat pe servicii şi birouri, iar problematica dată în competenţă corespundea profilurilor unităţilor informative centrale. Prăpastia între Securitate şi partid s-a adâncit treptat, o dată cu pretenţiile primilor secretari de a aproba folosirea ca informatori a membrilor de partid, ca să nu mai vorbim de teza iritantă care-i considera pe ofiţeri „revoluţionari de profesie într-un domeniu special”. Enervarea era îndreptăţită. întrucât, ofiţerii de elită ai Securităţii au refuzat să fie părtaşi cu elemetele corupte şi protejate, pe care le întâlneau mai la tot pasul. Munca de Securitate în domeniul contraspionajului a fost serios influenţată de Decretul 408 din 1985, care prevedea în esenţă că orice contact al unui cetăţean român cu un străin trebuia adus imediat la cunoştinţa organelor de partid şi a Ministerului de Interne. Nerespectarea acestei prevederi constituia „o abatere de la conduita civică şi de partid”. Prin urmare, nerapotarea unei banale discuţii cu un străin constituia un delict penal. Consecinţele au fost dintre cele mai nefaste pentru activitatea de contraspionaj. Reintroducându-se camuflat principiul care funcţiona în anii ’50, conform căruia „orice străin e un posibil spion”, prevederile Decretului 408 a modificat substanţial „baza de lucru”, sporind cantitatea în detrimentul calităţii[18].
   Societatea comunista, mai mult decât celelalte și-a propus să șteargă în totalitate trecutul, urmărind înlăturarea, prin orice mijloace a unor categorii întregi de persoane. Pentru a-și duce la îndeplinire un astfel de obiectiv societatea comunistă avea nevoie de o justiție obedientă coroborat cu un serviciu special bine organiza, iar acesta avea să se numească Directia Generala a Securitatii Statului și de un sistem concentraționar capabil să înghita cât mai multe victime. Dar toate acestea nu puteau apărea peste noapte, iar pentru a salva revoluția multe din vechile instituții au fost desființate, în timp ce altele au cunoscut numeroase îmbunătățiri. După Revoluția română din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naționale, organele de securitate au fost dizolvate[19].
   La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înființată instituția de stat Serviciul Român de Informații, specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile amenințări la adresa siguranței naționale a României și sunt stabilite organele de stat care au atribuții în acest domeniu: Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și structuri din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Ministerului Justiției. Activitatea acestora este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.
   Conform informației oficiale - adesea repetata de SRI - aproximativ 40% dintre lucrătorii SRI au fost angajați după 1989, ceea ce înseamnă că 60% aparțin fostei Securități. Astfel, este greu de crezut că acești 40% , în caz că dăm crezare procentului, nu au avut nici o legatură cu fosta Securitate; este aproape de netăgăduit că ei erau colaboratori, prieteni, în tot cazul persoane sigure. Oamenii din rețeaua interna și cei din rețeaua externă a serviciilor secrete s-au schimbat între ei - spune opinia publică. Este de observat faptul că nici unul dintre membrii care aparținuseră părții rele a Securității (respectiv a acelui procent de 40% dintre lucrători, concediați în 1990) nu este cunoscut.
   În concluzie, principala schimbare adusa de Revolutie în activitatea serviciilor secrete constă în aceea că ele nu mai au dreptul să aresteze, să deschidă dosare împotriva unor persoane etc., deci au încetat să mai reprezinte o institutie paralelă de (in)justiție și represiune, așa cum era inainte de 1990.
[1]I.V. Stalin, Cuvântare rostită la Congresul al XIX-lea al PCUS, Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică, 1952, pp. 4-5.
[2] Ibidem.
[3] Vladimir Tismăneanu, Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania, Raport Final, Editura Humanitas, București, 2007, p. 169.
[4] Paula Mihailov Chiciuc, Începuturile temutei instituții a Securității, în “Jurnalul Național”, 23 mai 2007, An 15, nr. 4307-4336+supl.
[5] Cristian Troncotă, Istoria securitatii regimului comunist din România : 1948-1964, vol. I, Editura Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2003, p. 47.
[6] Dennis, Deletant, Teroarea comunista in România : Gheorghiu-Dej si statul politienesc, 1948-1965, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 34.
[7] Ibidem, pp. 40-43.
[8] Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, Editura Curtea Veche, București, 2008, pp. 79-86.
[9] Ibidem, p. 93.
[10] Marius Oprea, Bastionul cruzimii : o istorie a Securităţii (1948-1964), Editura Polirom, Iași, 2008, p. 45.
[11] Marius Oprea, Banalitatea răului - O istorie a Securității în documente 1949-1989, Editura Polirom, București, 2002, p. 78.
[12] Neagu Cosma, Securitatea, poliţia politică, dosare, informatori, Editura Globus, București, 1998, p. 98.
[13] Ibidem, p. 102.
[14] Denis Deletant, Securitatea si statul politienesc în România (1948-1964), în “Dosarele istoriei” ,an I, nr. 5/1996, p. 28.
[15] Gheorghe Onisoru, O clasificare a represiunii în S. Curtois et al, “Cartea neagra a comunismului”, Editura Humanitas, Fund. Ac. Civica, Buc., 1997, p. 738.
[16] Ibidem, p. 745.
[17] Ionel Gal, Rațiune și represiune în Ministerul de Interne 1965-1989, Editura Dominor, Iași, 2001, p. 190.
[18] Neagu Cosma, Cupola. Securitatea văzută din interior. Pagini de memorii, Editura Globus, București, 1994, p. 220.
[19] Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Ediția a treia, Editura Humanitas, București, 1992, p. 287.

Poziția Poloniei în Tratatele de la Locarno

2011-06-25T15:18:00.000+03:00

articol realizat de Munteanu Adrian Alin

Primul Război Mondial s-a încheiat prin semnarea Tratatului de la Versailles între învinși și învingători, un tratat care nu rezolvase adevăratele probleme cu profunde implicații pe scena politcă europeană și nu numai, existente chiar între statele care ieșiseră învingătoare din conflict. Inițial Tratatul de la Versailles era prevăzut ca o pedeapsă din partea învingătorilor pentru rolul Germaniei din război. Franța a fost direct interesată de ocupare militară a zonei occidentale a Rhinului și de posibilitatea creării în Renania a unui stat independent cu speranța ca acestea vor slăbi și mai tare poziția Germaniei. Dar în 1925 opinia publică europeană deja privea înapoi în favoarea Germaniei, unii considerând chiar că pedepsele stabilite la Versailles au fost prea aspre. Fapt demonstrat prin opoziția Marii Britanii și a Statelor Unite ale Americii la ideea unui stat independent în Renania, idee sancționată atât din perspectiva politicii de echilibru European, cât și din accea a principiului naționalităților[1].

La sugestia ambasadorului Marii Britanii la Berlin, Gustav Stresseman, ministrul de externe al Germaniei a propus guvernului englez încheierea unui pact de garanţie vest-european (ianuarie 1925). La 9 februarie 1925 a fost trimis guvernului francez un proiect al acestui pact. Tratativele diplomatice dintre Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Cehoslovacia şi Polonia s-au desfăşurat la Locarno (5-16 octombrie 1925). Conferința de la Locarno s-a deschis într-o atmosferă optimistă, de bune intenții[2].

Lucrările Conferinței au început în ziua de 5 octombire. Cel mai important dintre documentele semnate la conferinţă a fost Pactul de garanţie renan, parafat la 16 noiembrie şi semnat la Londra, în 1 decembrie 1925. Părţile contractante garantau fiecare pentru sine şi toate împreună menţinerea status-quo – ului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania şi Belgia, şi între Germania şi Franţa, în timp ce Anglia și Italia se aflau în calitate de puteri garante ale pactului[3]. Germania şi Franţa se obligau ca, în raporturile dintre ele, să nu recurgă la agresiune, cotropire, război, una împotriva celeilalte. Alte articole priveau problema acordării de ajutor acelei părţi care ar cădea victimă unei agresiuni. Garanţii pactului erau Anglia şi Italia.

Prin garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferinţa lăsa neasigurate frontierele estice ale Germaniei, cele cu Polonia şi Cehoslovacia. Tratatele de garanţie încheiate de Franţa cu Polonia şi Cehoslovacia nu le puneau la adăpost pe acestea de o posibilă agresiune germană şi dezvăluiau încercările diplomaţiei franceze de a mai atenua din prevederile Pactului renan, care a creat o nelinişte în România, legată prin obligaţii ferme atât de Cehoslovacia, cât şi de Polonia. Aceste tratate au consemnat reintrarea Germaniei pe scena politică ca mare putere, dar şi împărţirea Europei în ţări cu graniţe garantate şi ţări cu graniţe negarantate.

Acordurile de la Locarno deschideau calea Germaniei, într-o perspectivă ceva mai îndelungată, pentru revizuirea frontierelor cu Polonia, obiectiv urmărit de către Gustav Stresemann. La Conferință erau prezenți și reprezentanții Cehoslovaciei și Poloniei, însă ministrul de externe german le-a refuzat hotărât un acord asupra frontierelor orientale ale Germaniei, acceptând doar asumarea unui angajament privind imposibilitatea modificării acestora prin forță.

Tratatele de arbitraj prevedeau că „ Toate contestațiile între Germania și Polonia, (respectiv Germania și Cehoslovacia) de orice natură prin care părțile își contestă reciproc un drept și care nu pot fi reglementate pe cale amiabilă prin procedee diplomatice obișnuite, vor fi prezentate unui tribunal de arbitraj sau Curții Permanente de Justiție Internațională, fiind prevăzută și posibilitatea ca înainte de procedura de arbitrară, de comun acord, părțile să poată recurge anterior la o comisie internațională permanentă de consiliere constituită conform tratatului din cinci membri, câte un reprezentant al celor două state și trei numiți de terțe puteri[4].

În cazul în care Polonia (Cehoslovacia) sau Franța ar fi suferit o neînțelegere ce ar fi intervenit între ele și Germania în legătură cu menținerea păcii generale, Franța și reciproc Polonia și Cehoslovacia se angajează să-și ofere reciproc ajutor și asistență, dacă o astfel de neînțelegere însoțită și de folosirea armelor, nu a fost provocată.

Polonia a încercat să se mențină echidistantă față de Germania și U.R.S.S., asigurându-și în același timp sprijinul Franței în calitate de mare putere garantă. Neînțelegerea față de politica orientală a acesteia din urmă, mai ales după încheierea acordurilor de la Locarno, i-au determinat pe polonezi să caute alte soluții. Astfel începând cu luna mai 1926 diplomația poloneză s-a preocupat tot mai mult să-și redimensioneze opțiunile sale de politică externă. Aspectul devine cu atât mai evident, cu cât efectele pe termen lung ale acordurilor de la Locarno par să fie vizibile, iar îndepărtarea de Franța tinde să devină o realitate palpabilă. Din aceste considerente Polonia inițiază demersuri de identificare a unei formule diplomatice similare Locarno-ului occidental. Cum atât sovieticii cât și germanii aveau pretenții teritoriale față de Polonia, ea fiind vazută de către Franța doar ca o barieră necesară între cei dintâi, devine lipede faptul că diplomația poloneză trebuia să reacționeze pentru a contracara această înțelegere[5]. Astfel, apare ideea creării unui Locarno Oriental, care servea în primul rând intereselor Poloniei, întrucât accepția dată în epocă acestei formule diplomatice era aceea de garantare a frontierelor polono-germane[6].

Ambasadorul german de la Moscova, Ulrich von Bronckdorff-Rantzau semnala Berlinului extraordinarele eforturi depuse de Polonia pentru realizarea unui Locarno Oriental, în fapt refacerea Antantei din timpul războiului.

Gustav Stresemann, sesizând conținutul demersurilor poloneze, reînnoiește la Berlin (26 aprilie 1926) tratatul încheiat anterior cu Uniunea Sovietică (Rapallo-1922). Tratatul de neutralitate germano-sovietic, așa-numitul tratat berlinez, semnat la 24 aprilie 1926, putea să prevadă în secret o înțelegere între Gustav Sresemann și Gheorghi Vasili Cicerin, adică o împărțire a Poloniei între Germania și Uniunea Sovietică[7].

Așadar, prin poziția sa geopolitică, Polonia reflectă din plin consecințele acordurilor de la Locarno, acorduri care pentru Germania aduceau avantajul diminorilor sancțiunilor, pregătea intrarea în Liga Națiunilor și spre deosebire de Versailles avea proprii membrii care să decidă pentru ea, în timp ce pentru Polonia se anunțase a fi un real dezastru. Aspirația acesteia la statutul de mare putere europeană se lovea de a celorlalte mari puteri care se și îndoiau de valoarea și utilitatea Poloniei. Tocmai datorită acestor motive la care se adaugă nerespectarea Sistemului de la Versailles, deciziile în defavoarea ei ca cele prin care avea să revină la frontierele sale etnice sub presiunea combinată a Germaniei cu U.R.S.S., la care se adaugă cea britanică și acordul tacit al Franței, duc la tendința Poloniei de realizare a unui Locarno Oriental[8].

Tratatul de la Locarno a fost realizat în defavoarea Poloniei, și nu numai, dar a adus beneficii Germaniei. Teama Poloniei era justificată și împărtășită și de restul țărtilor mai mici. Pentru Polonia Locarno nu a dus decât la slăbirea, și neîncrederea în alianța cu Franța.

[1] Gh. Buzatu, Marusia Cirstea, Europa în Balanța Forțelor, Editura Mica Valahie, București, 2008, p.85.

[2] Em. Bold, I.Ciupercă, Europa în derivă, Editura Demiurg, Iași, 2001, p. 58-61

[3] N.Z.Lupu, Gustav Stresemann 1878-1929, în „ Diplomați iluștri”, vol.III, Editura Politică, București 1973, p.401.

[4] Mihaela Denisa Liușnea, România și încercări de constituire a unui Locarno-Oriental, Cartea Universitară, București, 2005, p. 20.

[5] Stela Cheptea, Marusia Cirstea, Horia Dumitrescu, Istorie și societate vol.II., Editura Mica Valahie, București, 2011, p. 178.

[6] I.Ciupercă, Locarno Oriental.Semnificația unui eșec (1925-1936), Editura Academia de Științe Sociale și Politice a României, 1987, p. 211.

[7] Stela Cheptea, et.al., op.cit., p. 179.

[8] I.Ciupercă, op. cit., p.214.

Evoluția relațiilor româno-franceze până la începutul sec. al-XX-lea.Origini ale francofoniei în România

2011-06-25T14:58:00.001+03:00

articol realizat de Munteanu Adrian Alin

Veche națiune europeană, inspiratoare a idealurilor înscrise în Declarația universală a drepturilor omului, Franța a exercitat și exercită o puternică influență pe scena internațională. Francofonia este de multe ori redusă la o simplă asociație de vechi colonii franceze. Acest mod de gândire înseamnă o proastă cunoaștere a apariției mișcării francofone și a geopoliticii sale. Unele țări provin într-adevăr din foste colonii, altele fac parte din organizație datorită existenței unor elite franceze. Dacă există un nucleu istoric, acesta a evoluat mult. Astăzi, odată cu încheierea conflictului Est – Vest, regăsim alte rădăcini și identități. Mondializarea este o șansă pentru francofonie deoarece îi permite regăsirea unui orizont adesea uitat pe plan istoric și cultural, dar important pentru viitor, când economia va trebui să țină cont de diferențele culturale. Prezentă pe toate continentele, francofonia devine un simbol al diversității culturale care trebuie construită este în miezul problemelor de rezolvat într-o lume deschisă.

Raporturile României cu Franța au o istorie îndelungată, dată fiind apropierea dintre cele două țări latine. Întrucât dispunea de o superioritate evidentă în plan spiritual și cultural, Franța a înrâurit dezvoltarea modernă a României, exercitând asupra acesteia o influență puternică. Relațiile româno-franceze anterioare primului război mondial reprezintă, fără îndoială, un subiect incitant. Am ales să prezint acest subiect deoarece, în anii precedenți primului război mondial Franța a servit drept un real model în ceea ce privește literatura, cultura și civilizația, în primă fază pentru Principatele Unite, și în continuare pentru România Mare. Pentru a înţelege mai bine de ce influenţa franceză a fost în România atât de pertinentă şi multiformă este necesară o scurtă trecere în revistă a celor mai importante fapte istorice relevante.

Între poporul român și cel francez au existat neîntrerupte legături de prietenie. Români și francezi s-au întâlnit alături pe câmpuri de bătălie cu secole în urmă. În 1396, îndepărtații cavaleri burgunzi ai lui Jean de Nevers, fiul ducelui Burgundiei, au luptat alături de oștenii lui Mircea cel Bătrân. Oșteni francezi sunt întâlniți și în slujba Movileștilor, în Moldova, la începutul secolului al XVII-lea[1]. Dar oștenii nu sunt singurii francezi care ajung pe meleagurile noastre. Încă din primii ani ai secolului al XV-lea își fac apariția călători francezi, care au lăsat prețioase relatări de călătorie: Guillebert de Lannoy, Bongars sau Lescalopier, primul călător străin care a lăsat o descriere pitorească a Bucureștiului sfârșitului secolului al XV-lea[2].

În secolele XVII și XVIII, relațiile româno-franceze se dezvoltă. În Principate încep să pătrundă din ce în ce mai des negustori și intelectuali francezi. Abordând problema primilor călători francezi în Principate Pompiliu Eliade demonstrează că apariția acestora în Țările Române, mai ales de la începutul secolului al XVIII-lea, este determinată de interesul politic de a urmări acțiunile domnitorilor români, poziția Austriei și Rusiei în zonă, pe de o parte, iar pe de altă parte, replica otomană[3]. Pentru Franța, încă din 1701, Bucureștiul și Iașiul sunt centre de corespondență între Viena, Varșovia și Constantinopol[4]. De aceea, sunt trimiși în Principate agenți ai ambasadorului francez la Constantinopol, care intră în slujba domnilor ( în 1701, Lautier este angajat de C. Brâncoveanu ca medic; Fonseca, medicul ambasadei franceze la Constantinopol, îl slujește în 1719 pe N. Mavrocordat, consulii francezi din Crimeea vizitează periodic Principatele, iar începând cu jumătatea secolului al XVIII-lea, secretarii domnilor fanarioți sunt francezi numiți de consulatul de la Constantinopol: Jean Louis Carra sau d’Hauterive, care scriu lucrări ample despre români, și Pierre Laroche, la diverși domnitori munteni sau moldoveni, între 1767-1783). Hotărârea din 1785 a ambasadorului francez la Constantinopol, Choiseul Gouffier, de a numi ca secretari ai domnitorilor persoane instruite, are ca urmare elaborarea unor lucrări străine despre români: Journal d’un voyage de Constantinople á Jasssy și Reinseignements moraux et curieux sur qulques usages des habitants de la Moldavie et sur l’idiome moldave, ambele datând din 1785 și fiind redactate de Alexandre-Maurice Blanc de Lanautte, comte d’Hauterive.

O altă lucrare, Histoire de la Moldavie et de la Valachie, este elaborată în 1777 de Jean Louis Carrra. Suplinind informația cu fantezia sau cu impresia de moment, aceste trei lucrări au doar meritul de a localiza Principatele și de a înregistra pentru europeni câteva coordonate[5].

În secolul al XVIII-lea, semnalăm, pe de o parte, prezența unor tineri boieri la studii în capitala Franței și pe de altă parte, o serie de memorii pe care partida națională moldo-valahă le adresează Parisului, solicitându-i sprijinul pentru acțiunile de emancipare și modernizare[6].

Din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea se înființează în principate un consulat general al Franței la București și un viceconsulat la Iași. Încă din 1762 Peysonnel, diplomat și scriitor francez, propusese crearea unor consulate între cele două țări. Negocierile franco-turce în jurul acestei probleme, inițiate în 1795, sunt încheiate în 1798 prin exequanturul pe care Poarta îl dă pentru consulul general de la București, cu drept de preeminență asupra consulilor celorlalte puteri, și pentru viceconsulatul de la Iași[7].

Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea- începutul secolului al XIX-lea, autoritățile de la Paris acordau un rol important Principatelor în păstrarea echilibrului european, ca obstacol în calea expansiunii ruse. Boierii pământeni au elaborat o serie de memorii, prin care aduceau la cunoștința împăratului Napoleon I chestiunea românească, solicitând independența Principatelor sub protecția acestuia. I. Ghica va încerca să-i înmâneze, în 1807, împăratului francez un memoriu, într-o tentativă disperată de a menține apropierea de Franța, în condițiile în care Napoleon cedase de fapt Principatele autorității țariste[8].

Relaţiile româno-franceze, în ansamblul lor, fie că e vorba de cele politice, administrative sau economice au fost fondate pe baza relaţiilor culturale. Această realitate se regăseşte pregnant în lucrarea lui Pompiliu Eliade cu titlul „Influenţa franceză asupra spiritului public în România secolul XIX” (Paris, 1914), în care autorul afirmă că „Rareori influenţa unui popor asupra altuia a fost mai completă, mai cuprinzătoare decât influenţa franceză în România”. Este cunoscută în toate manifestările spiritului uman, în politică cât şi în legislaţie, în literatură cât şi în organizarea administrativă sau în viaţa socială.

În opinia lui Boris Cazacu şi Alexandru Rosetti, contactul cu limba şi literatura franceză începe o dată cu venirea domnilor fanarioţi în Muntenia şi Moldova. Dragomanii greci intenţionau să-şi însuşească un număr cât mai mare de limbi străine la care turcii, fiind opriţi de Coran, nu aveau acces. În 1775, Alexandru Ipsilante reorganizează învăţământul din Muntenia, după modelul francez, introducând studiul obligatoriu al limbii franceze, alături de greacă, latină, slavonă şi română. Pentru aprofundarea limbii franceze se întocmesc primele gramatici: Nicolae Caragea a alcătuit o gramatică a limbii franceze, scrisă în greceşte (1785). O altă gramatică a fost întocmită de Gheorghe Vendoti (1786). Alexandru Mavrocordat realizează primul dicţionar francez-grec şi grec francez şi tot din ordinul lui este întocmit primul dicţionar poliglot, francez-grec-italian. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, manualele franceze de istorie şi filozofie, de matematică sunt traduse din limba franceză în limba greacă, pe care românii o stăpâneau şi o înţelegeau mai bine[9].

De asemenea, încă din debutul secolului al XIX-lea, contactele directe cu învățătura franceză au fost tot mai numeroase, o parte dintre fiii boierilor români plecând să studieze la Paris. Tot mai numeroși studenți au avut astfel posibilitatea să asimileze ideile și spiritul specifice societății franceze[10]. Influența culturii franceze a adus în Principatele Române concepția liberală. Atât spiritul critic francez, cât și ideea de libertate au pătruns datorită afinității dintre cele două culturi de sorginte latină. Grație acestei puternice influențe a culturii franceze la începutul secolului al XIX-lea, cultura rusă nu s-a putut impune în Principate[11].

Începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, profesori ca J. A. Vaillant sau Victor Cuénim au dat un sprijin puternic dezvoltării culturii în principate, iar cel dintâi este implicat în acțiunile revoluționare ale vremii. Totodată, zeci de tineri munteni și moldoveni ajung în Franța, la Paris, unde își continuă studiile și vin în contact cu ideiile înnoitoare. În decursul secolului al XIX-lea, Franța a avut un cuvânt important de spus cu prilejul tuturor momentelor cruciale din istoria României moderne. Astfel, revoluția română pașoptistă a preluat deviza marii revoluții franceze și anume : Libertate, egalitate, fraternitate. Franța a privit cu bunăvoință revoluția. Guvernul provizoriu compus în bună parte din foști elevi ai lui Michelet și Quinet și din admiratori ai lui Lamartine, se sprijinenea pe Franța, și guvernul Republicii a II-a încerca să salveze principatele de ocupație[12]. După revoluție, exilații și emigranții români își găsesc adăpost în capitala Franței.

De-a lungul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, se poate vorbi de o clasă politică şi de o intelectualitate româneşti francofone şi francofile, şi asta datorită relaţiilor culturale între cele două popoare. De-a lungul a doua secole de istorie, acest gen de „organism” cultural siamez a rămas viu datorită circulaţiei, în ambele sensuri reprezentate de ideile şi creaţia spirituală. Dacă la început Franţa a oferit mai mult în această relaţie, în cursul secolului al-XX-lea ea va primi înapoi, mai ales prin intermediul creatorilor români integraţi în spaţiul şi în cultura franceză, o parte importantă a „investiţiei” sale culturale în România. Un număr impresionant de creatori români au fost asimilaţi patrimoniului cultural francez deoarece aceştia s-au stabilit în Franţa. Cei mai numeroşi au fost scriitorii de limbă română şi franceză: Martha Bibescu, Elena Văcărescu, Iulia Haşdeu, Panait Istrati, Emil Cioran, Mircea Eliade, , aceştia fiind doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi.

Despre relațiile culturale și literare româno-franceze s-au scris până la ora de față numeroase studii și articole și s-au dat chiar și teze de doctorat. Cu toate acestea, puține dintre ele au intrat în domenii mai speciale și cu atât mai puțin ele nu au reusit să radiografieze în amănunt modul în care imaginea românului este ilustrată în romanul francez. Romanciera Anne Gabrielle de Cisternes de Courtiras, cunoscută sub numele de Contesa Dash, a locuit pentru o scurtă perioadă în Moldova, unde a sosit cu prințul George Sturdza, în vederea casătoriei. Experiența acumulată o va determina să dedice țării adoptive unul dintre romanele sale, Mihail Moldoveanul (1848), scriere care oglindește secolul al XVII-lea al unei națiuni cu un trecut magnific, aflat de Contesa Dash din cronicile vremii, dar și din binecunoscuta lucrare a lui J.A. Vaillant, La Romanie, devenită sursă de inspirație pentru romancieră. Romanul constituie o adevarată frescă a societății moldovenești. Aflăm informații despre frumusețile naturii, relief, despre istorie, personalități, viața de curte, cultură, mitologie, literatură, credință, tradiții. Cuprinde chiar legende, episoade preluate din scrierile românești. Dintre calitățile moldovenilor, se desprinde, în mod evident, patriotismul, dorința lor de unitate, de refacere a vechii Dacii. Orice întâmplare, orice conflict își găsește rezolvarea prin prisma sentimentelor înalte de dragoste de țară. Deși roman istoric, povestea de dragoste își are locul ei special în construirea intrigii.

Trebuie să recunoaştem că Franţa a fost un mediu intelectual prielnic pentru afirmare şi creaţie a tinerilor români. Putem afirma că datorăm culturii, ştiinţei şi cercetării franceze faptul că numeroşi creatori români şi-au continuat studiile, şi-au cultivat talentele şi pasiunile în Franţa.

Relațiile franco-române au constituit un subiect preferat de cercetare pentru istoricii români, evidențiindu-se rolul Franței în lupta poporului român pentru emancipare națională și socială, în formarea unui spirit modern în cultură și politică.

[1] D. Berindei, Înființarea reprezentanțelor diplomatice ale României la Paris, în „Reprezentanțele diplomatice ale României” vol. I, Editura Politică, București, 1967, p. 101.

[2] N. Iorga, Histoire des relations entre la France et les Roumains, Iași, 1917, p.1-2.

[3] P. Eliade, Influența franceză asupra spiritului public în România. Originile, Editura Univers, București, 1982, p.121-130.

[4] Idem, p. 130-131.

[5] Coman Lupu, Lexicografia românească în procesul de occidentalizare latino-romanică a limbii române (1780-1860), Editura Logos, București, 1999, p.13.

[6] Hadrian Gorun, Relațiile româno-franceze în anii neutralității României 1914-1916,Editura Universitaria, Craiova, 2006, p.1.

[7] A. Oțetea, Înființarea consulatelor franceze în țările române, în „ Revista istorică”, XVIII (1932), p.330-349.

[8] Coman Lupu, op.cit, p.15.

[9] B. Cazacu şi Alexandru Rosetti, Istoria limbii române literare, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971, p. 61-77.

[10] Vesa Vasile, România și Franța la începutul secolului al XX-lea (1900-1916), Editura Dacia,Cluj-Napoca , 1975, p. 150.

[11] Ibidem.

[12] D. Berindei, op.cit., p.102.

Irakul între 1990/2004: evoluția unui conflict

2011-06-14T03:08:00.000+03:00

articol realizat de Munteanu Adrian Alin

Neînțelegerile tribale şi dinastice, care s-au desfășurat de-a lungul secolelor, au marcat puternic Orientul Mijlociu. Disputele istorice și culturale și conflictele pentru controlul resurselor naturale, în condițiile menținerii granițelor trasate de puterile coloniale după primul război mondial, au accentuat tensiunile existente[1].

Ca și în Europa, frontierele actuale din Orientul Mijlociu au rezultat, mai mult sau mai puțin direct, din primul război mondial. În ansamblul ei, harta politică s-a alcătuit fără participarea popoarelor interesate. Din acest punct de vedere, Irakul și Kuweitul sunt produsul unor construcții arbitrare. Liderii statelor din Orientul Mijlociu nu au privit niciodată cu ochi buni amestecul SUA şi cel al Uniunii Sovietice în regiune, însă au căutat să utilizeze disputa dintre cele două superputeri pentru a-şi întări propriile poziţii.

Anii 90 au adus însă o serie de schimbări importante pentru Orientul Mijlociu. Dispariția comunismului în Europa și căderea Uniunii Sovietice, în 1991, au făcut ca Statele Unite să rămână singura mare putere din regiune[2]. Nici unul din șefii statului irakian nu a acceptat cu adevărat existența Kuweitului care concentra pe un teritoriu mic, cu o populație mică, multă “bogăție”. Conflictul se adâncea pe măsură ce creștea însemnătatea economiei petroliere. Motivul imediat al crizei a fost o dispută legată de fixarea petrolului. Saddam Hussein vroia, de asemenea, să obțină de la emirul Jaber al Kuweitului o modificare de frontiere, implicând o nouă delimitare a câmpului petrolier de la Rumaila, precum și o reducere a datoriei de 15 miliarde de dolari acumulate față Kuweit în timpul războiului împotriva Iranului[3].

Pentru Saddam, sfârșitul războiului rece, dislocarea Uniunii Sovietice și reevaluarea cheltuielilor militare americane, au oferit un mijloc de siguranță pretențiilor sale hegemonice.

Dacă în ianuarie 1990, barilul de petrol se vindea cu 20,5 dolari, în iunie 1990 acesta nu mai valora decât 13 dolari. Discuţiile în cadrul OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol) dintre reprezentaţii grupului de state care susţineau un preţ „înalt”, din care făcea parte şi Irakul, şi grupul de ţări adepte ale preţului „scăzut”, în care se aflau Kuweitul, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită, nu au reuşit să lămurească problemele[4]. Regimul de la Bagdad invoca faptul că o scădere a preţului petrolului cu un singur dolar pe baril îi reducea veniturile anuale cu un miliard de dolari[5].

Pe 2 august 1990, Irakul invada Kuweitul, într-o mișcare care a uimit întreaga lume. Analiștii au apreciat că în desfășurarea acestei acțiuni, liderul irakian a scontat pe lipsa de coeziune, atât între principalele forțe mondiale, cât și în cadrul lumii arabe, care ar fi diminuat efectul unor sancțiuni aplicate țării sale. Dacă în privința lipsei de coeziune a lumii arabe Saddam Hussein nu s-a înșelat prea mult, în schimb, ralierea URSS la poziția adoptată de comunitatea internațională nu a intrat în calculele sale. Reacția imediată de condamnare a invaziei irakiene s-a concretizat prin adoptarea unor rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU privind impunerea unui embargo economic total. Unanimitatea membrilor Consiliului de Securitate a dat posibilitatea SUA să declanșeze o puternică ofensivă politico-diplomatică în sprijinul măsurilor luate pe plan militar pentru punerea în practică a embargoului[6].

Statele Unite au organizat o largă coaliție, incluzând mai multe state arabe ca Egipt, Siria și Arabia Saudită, alături de puteri occidentale ca Franța, Marea Britanie, Italia și Olanda. Intervenția a fost aprobată de către Consiliul de Securitate al ONU iar forțele Coaliției au început războiul pentru eliberarea Kuweitului, în noaptea de 15 ianuarie 1991, după ce toate eforturile diplomatice eșuaseră. Irakul dispunea la data declanșării conflictului de cel mai puternic potențial militar din cadrul lumii arabe, aproximativ un milion de militari, din care peste 1500 000 în cadrul Gărzii Republicane, care beneficia de o bună dotare tehnică și de un înalt nivel de pregătire. Scopul declarat al războiului, potrivit Rezoluției nr. 678 din 29.11.1990 a Consiliului de Securitate al ONU, a fost eliberarea Kuweitului și reinstaurarea guvernului emirului Al Sabah, aflat în exil. Conform analiștilor politici și militari, scopurile nedeclarate ale marilor puteri occidentale au fost: reașezarea echilibrului strategic regional prin anihilarea sau reducerea substanțială a potențialului militar al Irakului, înlăturarea președintelui Saddam Hussein și instaurarea unui guvern democrat cu orientare proocidentală, apărarea propriilor interese strategice în zonă prin controlul asupra extracției și prețului petrolului, extinderea influenței și prezenței lor militare în zonă.

Irakul a urmărit: creșterea influenței sale politico-militare în Orientul Apropiat și Mijlociu, menținerea Kuweitului ca parte integrată a Irakului, pe baza unor interese economice și militar-strategice, eliberarea teritoriilor ocupate de Israel și rezolvarea problemei palestiniene (reducerea infleunței SUA și Israelului în zonă)[7].

Datorită nerespectării Rezoluţiei nr. 678 a Organizaţiei Naţiunilor Unite de către regimul de la Bagdad, prin care se cerea retragerea necondiţionată a trupelor irakiene din Kuweit până la 15 ianuarie 1991 ora 24.00, Forţa multinaţională alcătuită sub egida O.N.U. şi dislocată în Golful Persic a declanşat operaţiunea "Furtună în Deşert" la 17 ianuarie 1991 ora 02.00 (ora locală). Riposta lui Saddam Hussein nu a întârziat, Israelul, Arabia Saudită şi Bahreinul fiind atacate cu rachete balistice irakiene. Impactul psihologic asupra comunităţii internaţionale a fost mare în primele momente. În ziua de 18 ianuarie 1991, Tel Avivul şi Haifa au suportat primul val de atac format din 8 rachete[8]. Baza aeriană saudită de la Dhahran a fost, la rândul său, atacată în aceeaşi zi cu o rachetă, însă s-a reuşit interceptarea şi distrugerea ei cu ajutorul unui complex antiaerian "PATRIOT". Regimul de la Bagdad dispunea în acel moment de numeroase instalaţii de lansare pentru cele aproximativ 2000 de rachete sol-sol de tipul "SCUD B", "AL HUSSEIN" , "AL ABBAS" şi "FROG" aflate în dotarea armatei irakiene[9].

Războiul a durat șase săptămâni, timp în care forțele irakiene au fost concludent înfrânte și Kuweitul a fost eliberat[10]. La încetarea focului, intervenită în februarie 1991, Irakul se afla complet dezorganizat din punct de vedere politic, economic și social, izolat din punct de vedere diplomatic, iar pierderile umane și materiale se cifrau la 180 000 de morți și dispăruți, 175 000 de prizoneri, peste 2000 de tancuri și 2200 de piese de artilerie distruse[11].

Războiul coaliței multinaționale împotriva Irakului nu a fost numai primul conflict armat transmis în direct la televiziune din istoria omenirii, ci și prima desfășurare masivă de arme informaționale moderne din epoca postbelică. Încă din faza planificării operațiunilor militare propriu-zise, toate componentele informaționale ale confruntării au fost luate în considerare la același nivel de importanță cu deja clasicele pregătiri logistice, de foc etc. ale unui război cu arme convenționale. Liderii politici și militari din ambele tabere au fost perfect conștienți de rolul decisiv pe care-l va avea confruntarea informațională în scorul final al crizei. Tocmai de accea, înainte de a începe ostilitățile propriu-zise, fiecare parte a încercat să-și asigure un avantaj maxim și chiar să o învingă pe cealaltă, folosind întregul arsenal informațional (relațiile publice, campaniile mediatice și răsturnările imagologice, atacurile psihologice, propaganda internă și externă) disponibil pentru atingerea obiectivelor sale.

În Golful Persic s-au înfruntat nu numai două sisteme politice diferite: totalitar și liberal-democratic, dar și două culturi deosebite, islamică și occidentală. Ca urmare, beligeranții au căutat să speculeze în favoarea lor, cu mai mult sau mai puțin succes, punctele psihologice considerate vulnerabile ale adeversarului și să-și atragă, pe baza valorilor spirituale proprii, cât mai mulți aliați.

Operațiunile informaționale aliate din timpul crizei din Golful Persic, majoritatea conduse și executate de americani, s-au desfășurat pe mai multe paliere (relații publice, psihologice, mediatice, diplomatice, de propagandă neagră) conform unei strategii unice ce răspundeau jaloanelor politice stabilite la Washington. Eforturile și costurile au fost enorme. Componenta psihologică a războiului informațional aliat a vizat exclusiv trupele irakiene și populația irakiană în scopul demoralizării acestora prin anihilarea propagandei lui Saddam Hussein și, în final, pentru a obține o rată cât mai ridicată de dezertări sau de predări fără luptă. Patru au fost vectorii operațiilor psihologice desfășurate de americani la nivel tactic și strategic în perioada ianuarie-martie 1991 în Golful Persic: radioul (mesaje strategice și operaționale), statiile de amplificare (intervențiile tactice), parașutările de fluturași (cu obiective tactice și operaționale) și echipele de prizoneri de război (la nivel tactic)[12].

În schimb sistemul de propagandă irakian – corespunzător modelului totalitar și copiat după cel sovietic- a fost unul de tip piramidal, avându-l în frunte pe Saddam Hussein, iar la bază toate terminalele mediatice, diplomatice sau de influență disponibile. Inițial, obiectivele centrale ale propagandei irakiene au urmărit: justificarea interventției militare în Kuweit, ca un răspuns la apelul forțelor revoluționare din micul emirat (forțele militare irakiene urmând a fi retrase după un scurt timp); obținerea sprijinului popoarelor arabe pentru un Irak- campion al luptei pentru emanciparea acestora; crearea unei imagini de victimă inocentă a poporului irakian, ca urmare a embargoului economic instituit de Națiunile Unite, care trebuiau descurajate să întreprindă acțiuni militare împotriva Bagdadului. Ulterior, atunci când a devenit clară fermitatea majorității covârșitoare a comunității internaționale (inclusiv a Uniunii Sovietice) în a nu accepta un compromis în criza kuweitiană, strategia propagandistică a lui Saddam Hussein s-a reorientat în direcția speculării sindromului vietnamez al americanilor și a ororii opinei publice occidentale de a-și vedea propriii soldați întorcându-se acasă în coșciuge, precum și spre ideea mobilizării lumii arabe într-un război sfânt - Jihad – împotriva Israelului și imperialismului american[13].

În perioada următoare conflictului, armele de distrugere în masă deținute de Irak au fost, teoretic, scoase din uz de către inspectorii ONU și, până la cel de-Al Doilea Război din Golf, a existat un embargo economic și militar ONU asupra Irakului. Mai mult, au fost impuse zone de interdicție a zborurilor, atât în nordul Irakului cât și în sud, pentru a-l impiedica pe Saddam Hussein să pedepsească populația kurdă și pe cea șiită aflate în acele zone dar și pentru a preveni amenințări ulterioare ale Irakului împotriva vecinilor săi. După sfârșitul efectiv al Primului Război din Golf, Statele Unite au menținut o prezență armată în Golful Persic prin staționarea a 4500 de soldați în Arabia Saudită. Astfel Primul Război din Golf se încheia cu un succes militar prin eliberarea Kuweitului, dar, nu aducea nici o schimbare în ceea ce însemna conducerea Irakului[14].

Anii 90 au însemnat ascensiunea unei noi amenințări în arena internațională, amenințarea teroristă. După căderea Uniunii Sovietice și dizolvarea comunismului în centrul și estul Europei au existat opinii conform cărora calea către libertate și prosperitate este deschisă și că viitorul aparține democrației liberale de timp occidental.[15] Acest val de optimism exagerat a fost pus în umbra de conflictele etnice din Balcani și fundamentalism islamic terorist. Cel din urmă privea în special Israelul și teritoriile ocupate dar și Statele Unite, care erau percepute în Orientul Mijlociu ca o altă putere imperialistă în căutarea dominației în regiune, un susținator al Israelului, al regimurilor arabe tiranice și ca o amenințare la adresa felului de viață islamic tradițional și a valorilor islamice tradiționale. În timp ce SUA se preocupa în Orientul Mijlociu de “un joc al dublei încercuiri”, echilibrând puterea Iranului și pe cea a Irakului, organizațiile teroriste ca Al Qaeda, Hamas, Hezbollah si Jihadul Islamic își dezvoltau rețelele.

Primul atac împotriva SUA al teroriștilor islamici fundamentaliști a avut loc în 1993 și a avut ca țintă World Trade Center, autorii fiind o grupare puțin cunoscută la acea vreme și aproape “invizibilă”, Al Qaeda. În 2001, Al Qaeda a devenit responsabilă pentru cel mai sângeros atac împotriva SUA, când 19 membri sinucigași ai rețelei au deturnat patru avioane de linie, prăbușind două dintre ele în turnurile gemene ale World Trade Center din New York, unul în clădirea Pentagonului, în Washington DC și un al patrulea, în Pennsylvania, în timp ce echipajul și pasagerii încercau să recâștige controlul avionului[16].

Consolidarea Al Qaeda a fost o consecință a Primului Război din Golf , aceasta hrănindu-se din resentimente față de prezența trupelor americane în Arabia Saudită.

Opoziția din Orientul Mijlociu față de invazia Statelor Unite în Irak este, fără îndoială, o reflectare a ideilor apărute în timpul Razboiului Rece conform cărora America este antimusulmană și a încercat să domine regiunea bogată în petrol urmărindu-și propriile interese[17]. Nemulţumirile s-au accentuat în special după 11 septembrie 2001, moment ce avea să schimbe soarta regiunii şi chiar pe a lumii întregi. Dacă iniţial toată lumea a fost solidară cu Statele Unite, ulterior unele voci au spus că acţiunile teroriste au constituit un răspuns justificat la politica externă a acestora. Aceste sentimente anti-americane s-au făcut vizibile în 2003 când Statele Unite au intrat în Irak pentru înlăturarea lui Saddam Hussein. Frica celorlalţi lideri din regiune că şi ei pot fi schimbaţi dacă Statele Unite vor, precum şi deteriorarea condiţiilor palestinienilor au alimentat din nou ura fundamentaliştilor[18]. Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au demonstrat vulnerabilitatea şi relativa uşurinţă cu care teroriştii au putut ataca, în mod dramatic, atât importante centre administrative, cât şi populaţia dintr-o mare aglomeraţie urbană[19].

Impactul atacurilor din septembrie 2001 asupra politicii externe americane în Orientul Mijlociu nu poate fi supraestimat. Politica externă a SUA și-a mutat prioritatea de la menținerea balanței delicate de putere în regiune pe schimbarea peisajului politic al regiunii astfel încât să nu mai dea naștere la amenințări de securitate la adresa Statelor Unite. Noua politică americană în ceea ce privește Orientul Mijlociu pune accentul pe lupta împotriva terorismului și a celor care sponsorizează acest fenomen, schimbarea regimurilor politice dar și reforme sociale, toate cu scopul de a opri dezvoltarea organizațiilor radicale fundamentaliste.

Invazia Irakului a început oficial pe data de 20 martie 2003 sub numele de Operațiunea “Iraqi Freedom”(libertatea irakienilor). Atacul a fost pornit sub justificarea că Saddam Hussein, conducătorul Irakului, deține arme de distrugere în masă și sprijină terorismul, și că poporul irakian suferă sub tirania sa de aceea trebuie eliberat. De asemeni Statele Unite acuzau conducerea irakiană de încălcarea rezoluției Organizației Națiunilor Unite (ONU) 687 care prevedea distrugerea sau dezafectarea sub control internațional a tuturor armelor chimice și biologice dar și a tuturor coponentelor de cercetare, dezvoltare, susținere și producție legate de acest tip de arme, precum și a rachetelor balistice cu rază mai mare de 150 de kilometri[20].

Obiectivele erau prezentate de către Secretarul Apărării Naționale al Statelor Unite, Donald Rumsfield: încheierea regimului Saddam, identificarea și eliminarea armelor de distrugere în masă, capturarea teroriștilor, colectarea informațiilor despre rețelele teroriste, colectarea informațiilor despre rețeaua ilegală internațională de arme, și susținerea poporului irakian în tranziția spre un guvern propriu reprezentativ[21].

Spre deosebire de războiul din 1991 campania din 2003 nu a început prin bombardamente excesive. Strategia a depins de viteza și precizia distrugerii comandamentelor irakiene, pentru a asigura prăbușirea rapidă a sistemelor de apărare. Nimeni nu putea însă ignora faptul că, în 2003, potențialul militar al Irakului era considerabil inferior aceluia din 1991, care, la vremea respectivă, era deja, cu bună știință, supraestimat.

Echipamentul militar irakian, deși în cele mai multe cazuri superior în număr celui american și aliat era depășit și prost întreținut. Acest lucru a fost evident în cazul forței aeriene irakiene absente de pe terenul de luptă sau marina irakiană care a fost aproape inexistentă după 1991[22].

Astfel și de această dată Bagdadul cade cu destulă ușurință pe data de 9 aprile. Asediul a durat doar 21 de zile. La 9 aprile, doborârea unei statui a lui Saddam din centrul capitalei a marcat sfârșitul simbolic al războiului. Pe 13 decembrie 2003 era capturat Saddam, în apropierea orașului său natal Tikrit.

Nu a existat nici un armistițiu sau tratat de pace, doar un anunț. Responsabilitatea guvernării a fost asumată pană în data de 28 iunie 2004 de către Autoritatea Provizorie a Coaliției, a cărui scop era să pregătească terenul pentru instalarea unui nou guvern suveran. Până la data de 28 Iunie 2004, Irak a fost considerat teritoriu ocupat și a dispărut pentru o scurtă perioadă de timp de pe scena internațională. Deși acesta a fost un aspect controversat al politicii internaționale, Irak nu a mai facut parte din sistemul internațional : a pierdut pentru o scurta perioadă suveranitatea și independența. După ce principalele operațiuni militare s-au încheiat, Statele Unite au inițiat un process de reconstruire națională pentru a transforma Irakul într-o democrație sau un sistem politic asemenător unui stat democrat, fiind în plus considerat un aliat al S.U.A. Modul în care s-a încheiat războiul indica faptul că Statele Unite au impus un dictat de pace. Din punct de vedere militar războiul a fost câștigat ; totuși, câștigarea păcii sau impunerea unui anumit tip de pace de către S.U.A s-a dovedit a fi dificil[23].

[1] Nicolae Tomescu, Războiul din Golf, Editura CERMI, Iași, 1997, p. 38.

[2] Thierry de Montbrial, Cincisprezece ani care au zguduit lumea, Editura Expert, București, 2005, p.57.

[3] Idem. p.58.

[4] Petre Opriş, Articol publicat în "Buletinul științific al Sesiunii Naționale de comunicari științifice a Academiei Forțelor Aeriene "Henri Coandă" și Centrului Regional pentru managementul Resurselor de Apărare. Științe militare și socio-umane", Anul III, nr.2(14), Brașov, noiembrie 2002, p.247-256.

[5] Janice Gross Stein, Intimidation and Compulsion in Gulf, 1990-1991, în „International Security”, Center for Science and International Affairs - Harvard University, vol. 17, nr. 2, 1991, p. 149-165, sau Marsha E. Ackermann, Michael J. Schroeder et al., Encyclopedia of World History vol. VI, Facts On File, Inc., 2008, p 184.

[6] Stan Petrescu, Amenințări primare, Editura Militară, București, 2008, p. 282.

[7] Idem. p. 283.

[8] Mr.Gheorghe Aanei, cpt. Marian Gugoaşă, Operaţia “Furtună în Deşert”. Cronologia principalelor evenimente, în "Războiul din Golf. Studiu politico-militar", Institutul de Istorie şi Teorie Militară, Editura Militară, Bucureşti, p. 103

[9] Petre Opriş, De la "Furtună în Deşert" la "Războiul Stelelor II" în "Revista de istorie militară", 2001.

[10] Peter Calvocoressi, Politica Mondiala dupa 1945, Editura All, București, 2000, p. 419-426.

[11] Stan Petrescu, op.cit., p.283.

[12] Călin Hentea, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 2002, p. 141.

[13] Idem. p. 134-135.

[14] Marsha E. Ackermann, op. cit.¸ p. 185.

[15] Francis Fukuyama, Sfarsitul istoriei si ultimul om, traducere de Mihaela Eftimiu, Bucuresti, Editura Paideia 2002, p. 6

[16] Devon M.Largio,Uncovering the Rationales for the War on Iraq: The Words of the Bush Administration, Congress, and the Media from September 12, 2001 to October 11, 2002, Thesis for the Degree of Bachelor of Arts In Political Science, College of Liberal Arts and Sciences University of Illinois Urbana-Champaign, Illinois, 2004, p.9-14.

[17] David D. Newsom, Au câştigat oare Statele Unite Războiul Rece?, în Revistă de analiză a politicii internaţionale est-europene editată de Asociaţia de Studii Internaţionale „PRO EST”, Nr. 2/2007, Editura EUROPA, Craiova, p.22.

[18] Ion Panait, Tendințe și evoluții geopolitice în Orientul Mijlociu, în „Ştiinţe politice, relaţii internaţionale şi studii de securitate”, Editura Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, 2010, p. 309.

[19] Teodor Frunzeti, Cooperarea Stat-Privat în managementul crizelor internaționale , în „Politici și strategii în gestionarea conflictualității” Sesiunea anuală de comunicări științifice cu participare internațională Centrul de studii strategice de apărare și securitate 20-21 noiembrie 2008, București, vol.2., Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, p.32.

[20] Daniel Byman, “After the Storm: U.S. Policy Toward Iraq after 1991”, Political Science Quarterly, Vol. 115, No. 4, Winter 2000-2001, p. 495

[21] Marsha E. Ackermann, op. cit.¸ p. 185.

[22] Thierry de Montbrial, op. cit.¸ p. 393.

[23] Marsha E. Ackermann, op. cit.¸ p. 187.

Relațiile lui Ion Ghica cu oamenii politici englezi

2011-06-14T02:56:00.000+03:00

articol realizat de Munteanu Adrian Alin

Din familia Ghiculeștilor așezați pe pământ românesc încă din secolul al XVII-lea, a izvorât o serie strălucită de reprezentanți ai elitei : de la domnitori, dregători, miniștri, politicieni, diplomați, militari și până la oameni de știință și de cultură, iubitori ai artelor și frumosului.

Începutul Ghiculeștilor – la origine albanezi – poate fi stabilit cu oarecare aproximație a fi din Macedonia în orașul numit în Evul Mediu Veles, apoi în cinstea familiei de mari viziri otomani, schimbat în Köprülü întemeietor, la rândul său, al marei familii de viziri otomani purtând același nume, care i-ar fi ajutat în ascensiunea socială[1]. Gheorghe Ghica, născut pe la 1598, este primul Ghica de origine albaneză, care s-a instalat în Moldova înainte de octombrie 1624 intrând în randul dregătorilor. A fost domn de tranziție perindându-se în scaunele de domnie ale Moldovei și Țării Românești, între 1658-1659 și 1659-1660. Se însurase cu Smada, fiica stolnicului Stamate Lână din Broșteni, având doi copii a căror descendență – prin bărbați- s-a stins la prima generație fără a fi purtat vreodată ca nume de familie pe acela de Ghica.

Perpetuarea familiei s-a datorat însă lui Grigore, fiul cel mai vârstnic al lui Gheorghe, născut dintr-o legătură a acestuia cu o catolică din Pera( Ecaterina), și care l-a urmat de mic pe tatăl său în Moldova. El este, însă cel care a ridicat familia Ghiculeștilor în rândurile marii boierimi autohtone prin căsătoria sa cu Maria Sturza, fiica vistierului Matei și nepoată de vară primară a domnului Gheorghe Ștefan[2].

Cel care este indicat ca întemeitorul familiei Ghiculeștilor din Țara Românească și strămoșul direct al lui Ion Ghica este însă Dimitrie Alexandru Ghica. Acesta a îndeplinit funcția de mare ban și care a avut din trei căsătorii – 14 copii, doi dintre ei având să îndeplinească și ei funcția tatălui lor. Unul din banii cei tineri – Scarlat (n.1750 - † 1810) căsătorit cu Maria Dudescu a avut 2 fete si 4 fii din care unul Dumitru (Tache n.1784 - † 20.XI.1844 ╪ Ghergani), ajuns mare logofăt avea să fie tatăl viitorului revoluționar, diplomat, economist, bei de Samos, prim-ministru, scriitor și președinte al Academiei Române[3].

Originea nobilă era ilustră și prin ascendența bunicii sale după mamă, care aparținea familiei Văcăreștilor, precum și a mamei sale, Maria, care fiică a vornicului Scarlat Câmpineanu, fusese sora marelui boier Ion Câmpineanu candidat la domnie, prin Văcărești și Câmpineni, el fiind totodată înrudit cu unele din principalele familii boierești din Țara Românească : Dudeștii, Filipeștii, Crețuleștii.

Ion Ghica s-a născut în București la 12 august 1816[4]. Era primul dintre copiii, nu toţi rămaşi în viaţă, ai Mariei, sora lui Ion Câmpineanu, şi ai marelui logofăt Dimitrie (Tache) Ghica. Învățătura lui Ghica avea să înceapă tocmai în perioada în care se înfruntau în capitala Țării Românești vechea tradiție a școlii grecești, susținută de domnii fanarioți, cu școala nouă românească, introdusă de Gheorghe Lazăr. Primii dascăli urmau să fie deci greci, dascăli pe care avea să îi menționeze în scrisorile sale către Vasile Alecsandri : Kirkireu, Mitilineu și Corita și față de care n-a avut nici o simpatie[5]. Deprinde scrisul şi cititul în româneşte cu ajutorul unui secretar al tatălui său, Petre Nănescu. De la Ion Heliade-Rădulescu, viitorul mare adversar, ia lecţii de gramatică românească[6]. Prin 1830 urma cursurile de limbă franceză ale lui J.A. Vaillant. La Colegiul „Sf. Sava" (1831-1834) având printre colegi pe C. A. Rosetti, Costache Bălăceanu, Grigorie Grădișteanu și apoi pe Grigore Alexandrescu, de care urma să-l lege o strânsă prietenie[7].

Plecat la Paris, îşi susţine, cu slabe rezultate, bacalaureatul în litere la Sorbona (11 ianuarie 1836), apoi frecventează Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi. Pe 18 august 1838 îşi ia bacalaureatul în ştiinţe matematice la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris. Vreme de 2 ani, din toamna lui 1838, e un student sârguincios al Şcolii de Mine, absolvită în 1840. Deşi se complace uneori în boemă, are curiozitatea să audieze cursuri de economie politică la College de France şi, din 1839, la Conservatorul de Arte şi Meserii. Folosind ca sursă documentară scrisorile lui I. Câmpineanu şi ale altora, Ghica face să apară în ziarul „Le National", de la 19 octombrie 1839 la 18 martie 1840, o suită de articole, sub titlul Correspondance de Bucarest[8]. În 1841 se află în ţară, proaspăt inginer, plin de elan şi de idei. Nu reuşeşte să obţină o catedră la „Sf. Sava", în schimb, la Iaşi, i se oferă o catedră de profesor la Academia Mihăileană (1842-1843), unde predă geometria descriptivă, geologia şi mineralogia. Profesor la clasele înalte de economie politică, îndeplineşte şi funcţia de inspector. În această calitate concepe un proiect detaliat (publicat parţial în „Propăşirea", în 1844, şi continuat după 3 ani în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură"), în care insistă asupra organizării învăţământului la sate, şcoala urmând să fie obligatorie şi gratuită.

Ia parte la înfiinţarea societăţii „Frăţia", contribuind alături de V. Alecsandri, M. Kogălniceanu şi Panait Balş, şi la înfiinţarea, în 1844, a revistei „Propăşirea". Articolul său, Unirea vămilor între Moldova şi Valahia, în care subzistă ideea Unirii, e interzis de cenzură. Se implică, de asemenea, în activitatea Asociaţiei Literare a României. La Paris, în 1845, este ales preşedinte al Societăţii Studenţilor Români. Și într-adevăr, Parisul i-a dat lui Ghica prilejul de a se integra politic în cadrul generației sale, de a intra în contact cu o bună parte din viitorii exponenți români ai revoluției de la 1848 din ambele Principate, de a urzi împreună cu ei proiecte, de a se impune prin ideile și dorințele sale de acțiune[9].

În timpul Revoluţiei paşoptiste va fi implicat direct în evenimente, desfăşurând la Constantinopol o activitate diplomatică foarte importantă. Faptul că activitatea sa a fost apreciată se poate observa din numirea în funcția de guvernator al insulei Samos din Marea Egee, stăpânită de Imperiul Otoman, la recomandarea ambasadorului Angliei, lordul Redcliff în 1854 prin luna aprilie. Misiunea sa era aceea de a stârpi acțiunea piraților din arhipeleag, care provocau mari pierderi navelor engleze ce transportau alimente și muniții pentru armatele aliate ce luptau în Crimeea.

În 1884, într-o nouă scrisoare memorialistică adresată lui Alecsandri de la Londra în luna februarie intitulată Căpitanu Laurent, Ghica va relata amicului său cu multă satisfacție împrejurările în care s-a produs numirea sa ca guvernator, precizând, totodată, că acceptarea ei- deși la început propunerea l-a contrariat- s-a datorat ambasadorului Angliei care l-a convins că mergând la Samos nu face decât să aducă o contribuție la câștigarea războiului de către aliați și la eliberarea Principatelor.

“Iată o poziție – i-a spus lordul Redcliffe la începutul lui aprilie 1854 – unde ne poți fi de mare folos. Viitorul țării dumitale depinde de soarta acestui război... Lupta cu Rusia astăzi nu este numai în Principate, ea este în Tesalia, în Epir, în Arhipelag, ca și în Valahia și în Moldova ”[10].

Plecat inițial pentru trei luni, Ghica avea să rămână în Samos nu mai puțin de patru ani și jumătate, iar la 18 februarie 1856 ca răsplată a activității sultanul îi atribuie titlul de bei de Samos (prinț), acordându-i totodată, și favoarea unei audiențe personale de felicitare.

Se întoarce în țară în noiembrie 1858 unde devenise impopular. I se contestă dreptul de a alege şi a fi ales şi, ca să-şi redobândească drepturile politice, susţine, cu argumente juridice, o pledoarie, scoasă şi în broşură. Criticele împotriva lui se înteţesc, mai ales după ce Al. I. Cuza îl desemnează prim-ministru al guvernului Moldovei (martie-aprilie 1859).

După un timp, în octombrie 1859, Ghica formează, tot pentru scurtă vreme, un alt cabinet, el fiind prim-ministru şi ministru de Interne în Ţara Românească până în mai 1860.

E ministru al Apărării Naţionale (11 iulie 1861 - 18 iulie 1861), director în Departamentul Lucrărilor Publice (1861), membru în Consiliul Superior al Instrucţiunii Publice (1862), membru al Comisiei pentru Înfiinţarea de Bănci (1863) etc. Din cauza ostilităţii multora, Ghica trece printr-o perioadă de depresie. În 1864-1865 participă, cu un rol de frunte, la coaliţia care va provoca detronarea lui Cuza. Optase, în orice caz, pentru un principe străin. După complot redevine prim-ministru (28 iulie 1866 - 13 martie 1867) şi ministru al Afacerilor Externe (11 februarie 1866 - 10 mai 1866), iar din decembrie 1870 - preşedinte al Consiliului de Miniştri (26 decembrie 1870 - 24 martie 1871) şi ministru de Interne.

Însușirile sale de diplomat nu au fost totuși uitate, la ele făcându-se din nou apel în toamna anului 1876, în preajma pregătirilor pentru proclamarea independeței României și pentru intrarea în război alături de Rusia. Fiind cunoscute relațiile sale la Londra, ales între timp vicepreședinte al Senatului, a pornit la începutul lunii octombrie spre capitala Angliei cu scopul sondării guvernului englez pentru cunoașterea atitudinei acestuia față de intențiile României sub pretextul tratării unor convenții comerciale. Tratativele nu au mers ușor, guvernul englez fiind, precum se știe, un susținător al Turciei, dar totuși la 30 noiembrie, în urma discuțiilor avute cu ministrul de externe E.H. Stanley, Ghica reușea să semneze cu guvernul englez o Declarațiune pentru a orîndui provizoriu relațiunile comerciale cu România, valabilă timp de nou luni. După semnarea tratatului ruso-turc de la San Stefano (19 februarie/3 martie) la care România nu a fost invitată, la 10/22 ianuarie guvernul român îl trimite la Londra pe Ion Ghica pentru a cere sprijinul guvernului englez la Congresul de la Berlin. Memoriul său înaintat marchizului Salisbury, ministrul afacerilor externe în cabinetul Disraeli, nu izbutește însă să schimbe punctul de vedere al Angliei, care încheiase deja anumite înțelegeri secrete cu puterile interesate[11].

Devenit ministru secretar de stat la Foreign Office, în locul lordului Derby, lord Salisbury, a dat asigurări privind bunăvoința guvernului englez față de România, precizând însă, că aceasta nu ar putea determina Anglia să recurgă la arme doar pentru cauza românească. Salisbury a fost adeptul unei înțelegeri cu Rusia, dar socotea că, în prealabil aceasta trebuie intimidată[12]. Din punct de vedere al guvernului englez problema Basarabiei va fi tranșată prin Memorandumul secret încheiat la Londra la 18/30 mai 1878 de către Salisbury și Petru Șuvalov. Documentul consemna că “întrucât nu s-a stabilit îndeajuns că ceilalți semnatari ai Tratatului de la Paris nu sunt pregătiți să susțină prin arme delimitarea României stipulată în tratat, Anglia nu se găsește destul de interesată în această chestiune petru ca ea să fie autorizată să riște singură responsabilitatea de a se opune schimbării propuse și astfel se angajează de a nu contesta decizia adoptată în acest sens”[13].

Eșecul nu îl va îndepărta însă pe Ion Ghica de Anglia, acesta acceptând la începutul lunii iulie 1881 postul de ministru plenipotențiar al României în capitala Marii Britanii. Regele semna decretul prin care “prințul Ion Ghica, senator, fost președinte al Consiliului de Miniștri”, se numea “trimis extraordinar și ministru plenipotențiar” pe langă M.S. Victoria, regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, împărăteasă a Indiei. Acesta îl înlocuia pe Nicolae Callimachi Catargiu, ce condusese reprezentanța diplomatică română de la înființarea ei (1880) ce funcționa pe Cornwall Garden nr.77[14]. La 12/24 iulie, după un scurt popas la Paris, de unde anunța pe soția sa că “ziarele engleze fac mare caz de numirea mea”[15], noul ministru plenipotențiar al Romaniei sosea în capitala Angliei. Prim-ministru al Marii Britanii era W.E. Gladstone, ministru de externe G.L. Granville, iar lord primar al Londrei era Hartinghton. În zilele următoare sosirii la Londra, cel dintâi pe care l-a văzut a fost ministrul de externe, care, după raportul lui Ghica trimis la București, l-a primit “în modul cel mai amical și mai grațios”. A fost bine primit de londonezi care erau informați despre experiența sa politică, despre rangul nobiliar și pentru că îi știau prieteniile cu mari personalități engleze. Audiența de prezentare la regină i-a fost fixată pe data de 10 august, prezentarea urmând să fie făcută de lordul primar, Granville fiind bolnav. În mod normal reginei Victoria îi erau prezentate scrisorile de acreditare la St. James Palace însă fiind vară suverana a preferat castelul Osborne de pe Insula Wigt, unde a avut loc audiența. Din Londra plecarea s-a efectuat cu trenul până la portul Portsmuth, de unde un iaht “Ducele de Wellington” urma să-l transporte pe insulă. La ora prânzului a fost invitat la lordul primar Hartinghton. Audiența s-a desfășurat în salonul reginei la prezentarea scrisorii de acreditare și la rostirea celor doua discursuri protocolare asistând și principesa Alice, fiica suveranei[16]. În aceeași zi au fost primiți în audiență și ambasadorii și miniștrii Angliei numiți recent la Petersburg (sir R. Thorton), Washington (D. Wales), Copenhaga (Wivian, fost agent diplomatic și consul general la București), Cairo (Mollet) și alte personalități de vază. Dorința reginei Angliei de a fi amabilă cu reprezentantul României era evidentă și Ghica avea să descrie toate detaliile audienței într-un lung raport trimis Ministerului de externe român.

La începutul anului următor (18 februarie/2 martie) avea să vadă din nou pe regină cu prilejul unei recepții la Drowhigroom. Atenția acordată de regină va fi imitată și de celelalte oficialități, precum și de cercurile mondene ale Londrei, unde i se conferă onorurile cuvenite unui prinț, reprezentantul României cucerindu-și repede un loc de seamă printre diplomații acreditați pe lângă curtea Angliei[17].

Ion Ghica era adesea zărit la St. James Palace la manifestările oficiale de primire a ambasadorilor sau la întrunirile oficiale unde se întâlnea cu premierul William Ewart Gladstone și cu Robert Gascoyne Cecil al treilea marghiz de Salisbury. La banchetul oferit corpului diplomatic de lordul primar al Londrei la 8/19 aprilie 1882, cu prilejul sărbătorilor pascale, ministrului român i se acordă onoarea de a răspunde la discursul lordului în numele tuturor colegilor săi[18]. În același an Ghica va participa la mutarea legației române din Cornwall Gardens 77 în Prices Gate 59.

În timpul misiunii sale la Londra, Ghica avea să contribuie la rezolvarea unora din cele mai dificile probleme ale diplomației românești. Chiar în primul său an de activitate, el a avut de înfruntat intenția guvernului englez, care, la cererea Turciei, solicitată, la rândul ei, de patriarhii greci, voia să redeschidă chestiunea secularizării averilor mănăstirești din România- legiferată la 1863- pentru a constrânge guvernul român la anumite despăgubiri. În schimbul de note ce a urmat între lordul Granville, ministrul de externe, și legația română de la Londra în lunile decembrie 1881 și ianuarie 1882 cu privire la această chestiune, Ghica a respins cu fermitate amestecul englez, arătând lordului Granville că averile menționate făceau parte din patrimentul național al României, întreaga chestiune având un caracter de administrație interioară[19]. Atitudinea lui Ghica fiind susținută cu aceeași fermitate și de guvernul de la București, Ministerul de externe englez s-a văzut nevoit să renunțe la acțiunea sa.

Cu mult mai dificile aveau să fie discuțiile cu privire la problema Dunării, care în 1882-1883 urma să fie discutată la Londra de conferința marilor puteri din două puncte de vedere : mai întâi a măsurilor sanitare necesare pe parcursul Dunării și apoi problema prelungirii mandatului Comisiei europene a Dunării, și a Regulamentului de navigație.

În legătură cu măsurile sanitare, în numele guvernului român Ghica a propus guvernului englez la 10 martie 1882 următoarele: să se înființeze un consiliu sanitar compus din membrii Consiliului sanitar român și din membrii numiți de țările reprezentate în Comisia europeana a Dunării (câte unul din fiecare țară) , măsurile ce trebuiau luate, executarea lor- inclusiv folosirea taxelor sanitare- urmând să fie încredințată Consiliului sanitar român. Lordul Granville, cu care s-au purtat discuțiile, a admis ca măsurile sanitare luate de comisie să fie aplicate de guvernul român, dar n-a admis- pentru a împiedica formarea unei majorități românești –componența consiliului în forma propusă de Ghica și a respins cererea cu privire la utilizarea taxelor sanitare, prevăzând constituirea unui fond sanitar care să rămână la dispoziția comisiei[20].

În 1885, lordul Granville, odată cu retragerea cabinetului Gladstone, e înlocuit cu marchizul de Salisbury care era în același timp și șeful guvernului-partenerul de discuții din 1878, care chiar de la prima sa întâlnire cu ministrul român în noua sa calitate i-a arătat multă simpatie și l-a rugat să transmită la București bunele dispoziții ale guvernului său pentru interesele României[21].

Una dintre cele mai plăcute amintiri ale lui Ion Ghica din timpul șederii sale la Londra a fost participarea la serbările organizate în onoarea reginei Victoria cu prilejul aniversării a cincizeci de ani de domnie (21 iunie 1887) și îndeosebi la banchetul ce a avut loc la palatul Windsor și la trecerea în revista a navelor portului Portsmuth, cu această ocazie suverana Angliei acordându-i favoarea unei conversații publice. La 27 iunie, el raporta evenimentul la București, făcând, totodată, și o succintă relatare asupra flotei engleze.

Printre personalitățile engleze pe care le-a cunoscut, fie direct fie prin corespondență, se numără ambasadorul la Istanbul Stratford Canning viconte de Redcliff (1786-1880), Charles Alison, secretarul Ambasadei britanice de la Istanbul, George William Frederick Howard conte de Carlisle (1802-1864), Sir Henry Bulwer (1801-1872), comisar britanic în Principatele române în anii unirii lor, și nu în ultimul rând pe David Urquhart(1805-1877). Cunoscut publicist, diplomat și om politic de origine scoțiană, cel care a dobândit o mare notorietate în epocă prin sensibilizarea opiniei publice britanice și europene în legătură cu “Chestiunea Orientală” . Urquhart, aprecia Ghica, devenea “cel mai bun și mai călduros amic” al românilor, cu condiția însă ca aceștia să nu inițieze nici un fel de acțiune în vederea desprinderii lor de Imperiul Otoman, a cărui integritate reprezenta, pentru diplomatul britanic, singura stabilă în calea expansiunii Rusiei în sud-estul Europei.David Urquhart i-a lăsat o puternică impresie lui Ghica fapt pentru care îl va evoca spre sfârșitul vieții într-una din scrisorile sale către Vasile Alecsandri datată martie 1881[22].

Obișnuindu-și întreaga familie cu tradiția engleză, Ion Ghica și-a educat fiul, Scarlat Ghica, în Marea Britanie, iar acesta a tradus în limba română două capodopere ale dramaturgiei shakespeariene : „Neguțătorul din Veneția” și „ Antoniu și Cleopatra”[23].

Într-o scrisoare a lui Duiliu Zamfirescu, pe care scriitorul i-a trimis-o lui Nicolae Petrașcu, Ion Ghica era considerat ca având spirit englez și cultură franceză. De altfel, pentru educația fiilor săi, el adusese în Samos o guvernantă engleză miss Haycock, care va fi înmormântată lângă cavoul familiei Ghica de la Ghergani în 1882[24]. Din căsătoria cu Alexandrina Mavros (f. lui Nicolae MAVROS-Sevastiţa SUTZU) are 4 fii și 3 fiice: Dimitrie, Scarlat, Nicolae, Alexandru, Maria Elisa și Ana.

Plecarea lui Ghica din Anglia s-a produs- cu intenția de a se reîntoarce- la începutul lunii septembrie 1890, la puțină vreme după moartea lui Alecsandri. Bolnav el însuși, nu s-a mai putut întoarce la Londra, la 30 septembrie înaintându-și demisia- o demisie de trei rânduri- pe motive de boală și bătrânețe. Așa a luat sfârșit îndelungata activitate diplomatică a lui Ion Ghica, care timp de 55 de ani a fost una din cele mai active și mai strălucite personalități ale propagandei în străinătate și diplomației poporului român.

Ultimii ani ai lui Ghica au fost triști și dureroși. O paralizie îl țintuiește la pat urmând să moară în Ghergani în dimineața lui 21 aprilie 1897 unde este și îngropat.

[1] Octav George Lecca, Familiile boierești române, Editura Libra, București, 2000, p. 342-343.

[2] Paul Cernovodeanu, Știri privitoare la Gheorghe Ghica Vodă al Moldovei (1658-1659) și la familia sa , Editura Academiei Republicii Socialiste România, Iași, 1982, p.31.

[3] Vasile Netea, Ion Ghica 1816-1897, în “Diplomați Iluștri” vol. III, Editura Politică, București, 1973, p.222.

[4] Vezi copia actului său de naștere în Documente literare inedite ale lui I. Ghica , publicate în 1959 de D. Păcurariu, p.111-112.

[5] Ion Ghica, Scrisori către V.Alecsandri, Editura Pentru Literatură, București, 1967, p.151-154.

[6] Idem., p.156.

[7] Idem., p.330-332.

[8] Vezi copia actului său de naștere în Documente literare inedite ale lui I. Ghica , publicate în 1959 de D. Păcurariu, p. 122.

[9] Vasile Netea, op.cit, p.228.

[10] Ion Ghica, op.cit, p. 200.

[11] Vasile Netea, op.cit, p. 273.

[12] D. Ionescu , Atitudinea Angliei față de independența României, în „Studii și materiale de istorie modernă”, vol. III, 1963, p. 103.

[13] Andrei Al. Căpușan, Evoluția relațiilor româno-britanice, vol. I, Editura Albatros, București, 2003, p. 148.

[14] Dan Bogdan, Pe urmele lui Ion Ghica, Editura Sport-Turism, București, 1987, p.197.

[15] Vasile Netea, op.cit, p. 274.

[16] Dan Bogdan, op.cit, p. 198.

[17] Vasile Netea, op.cit, p. 275.

[18] Ibidem.

[19] Arhiva M.A.E., Fond 21, Londra, Rapoarte politice 1880-1904, vol.67, p.2,3,4.

[20] Idem., p. 16.

[21] Arhiva M.A.E., loc. cit. , dosar 192, p.24.

[22] Valeriu Stan, Ion Ghica și David Urquhart, , în “Magazin istoric”, 1995, nr. 4, p. 52.

[23] Andrei Al. Căpușan, op. cit., p. 471.

[24] Dan Bogdan, op.cit, p. 155.

Războiul din Vietnam

2011-06-14T02:40:00.001+03:00

articol realizat de Munteanu Adrian Alin

Cadrul: Războiul Rece

Acest articol este unul foarte interesant și care ridică probleme și în ziua de azi. Am adăugat și un documentar foarte bun la sfârșit. Aștept aprecierile dumneavoastră și eventuale completări.

Denumirea de Război Rece reprezintă termenul general pentru conflictul politic, ideologic, strategic și militar de după 1945 dintre aliații ocidentali-conduși de Statele Unite- pe de o parte, și de Uniunea Sovietică și alte țări comuniste, pe de altă parte[1]. "Războiul Rece" a dominat politica externă a SUA și a URSS.

La sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial lumea se îndrepta către bipolarism în sistemul relaţiilor internaţionale. SUA, care, împinse de împrejurări au fost determinate să-şi exercite "leader ship"-ul asupra "lumii libere" şi şi-a asumat responsabilităţile majore în sânul Alianţei Atlantice. URSS, care, înainte de crearea pactului de la Varşovia în 1955, a semnat tratate militare cu sateliţii săi şi s-a străduit, din 1949 să-i integreze economic pe aceştia Pactului Sovietic prin intermediul CAER(Consiliul de Ajutor Economic Reciproc). Confruntarea indirectă în lumea extraeuropeană a celor două superputeri avea să se intensifice. Teama Statelor Unite față de expansiunea comunistă avea să stea la baza intervenției armate în Vietnam.

Vietnamul a fost o colonie franceză înfiinţată în 1884 în care s-au dus lupte permanente, pentru că, vietnamezii au depus o rezistenţă armată, în special în nord. În 1940, în urma invadării Franței de către germani, japonezii ocupă colonia. Aceștea vor fi alungați în urma lansării Revoluției din August 1945 de către Ho Chi Minh, conducătorul Partidului Comunist Vietnamez fondat în 1941, cu ajutorul Chinei și sprijint atunci și de americani. Dar, după război aliații aveau să declare că Vietnamul aparține Franței. Ho Chi Minh câștigă însă alegerile în nordul și centrul țării și începe să-și consolideze puterea în zonă. Luptele de gherilă purtate cu ajutorul Chinei (furnizorul de arme), îi determină pe francezi să considere retragerea o opțiune la care vor renunța însă în urma sprijinului masiv de la începutul anilor 1950, primit din partea administrației Truman care hotărâse că securitatea lumii libere cerea ca Indochina să fie ținută în afara influenței comuniste[2].

La data când fortăreața de la Diên Biên Phu a capitulat în 7 mai 1954, iar francezi se retrag, contribuția SUA se ridica deja la peste 80 de procente din bugetul militar francez.

În același an, în perioada 26 aprilie-20 iulie, are loc Conferința de la Geneva la care au participat Uniunea Sovietică, Statele Unite, Marea Britanie, Franța și Republica Chineză. Conferința avea două obiective: unificarea Koreei și restaurarea păcii în Indochina[3]. Acordurile de la Geneva au produs un document prevăzând încetarea ostilităților și împărțirea provizorie a Vietnamului în lungul paralelei 17. În momentul semnării acordurilor de la Geneva, Statele Unite nu aveau în Vietnam decât un singur scop: să consolideze prin orice mijloace regimul din Sud, pentru a evita căderea acestuia, la rândul său, în orbita comunistă și, pentru început să-l facă capabil să reziste unei eventuale agresiuni din Nord. Ho Chi Minh dorea așa cum erau cerute în acorduri, alegeri naționale. Acestea însă nu erau dorite de către Ngo Dinh Diem premierul Vietnamului de Sud și guvernul său controlat din umbră de către francezi și americani care anticipau câștigarea alegerilor de către Ho Chi Minh[4]. În plus la Washington se exprima, într-adevăr, îndoială că Viet-Minh-ul[5] va accepta alegeri libere sub control internațional[6]. Americanii au investit într-un proiect de întemeiere a unei țări în sud cu Ngo Dinh Diem la „cârmă”. Diem a creat Republica Vietnam (Vietnamul de Sud) și prin niște alegeri aranjate a devenit președinte al noii țări. Încet războiul francez-vietnamez devenea vietnamez-american.

Încă din 1956, Diem declara că guvernul său se confruntă cu atacuri din partea Vietnamului de Nord comunist. În realitate însă el își omora opozanții politici și reușea prin fraudă să câștige alegerile cu un procent zdrobitor de 98, 2 % deși americanii îl sfătuiseră să câștige doar cu 60-70 %[7]. După alegeri abuzurile acestuia au sporit, Diem instalând în toate posturile cheie membri ai familiei sale. Poliția la ordinele lui Ngo Din Nhu, fratele președintelui, va spori abuzurile, în special contra budiștilor, care se vor revolta în mai multe rânduri. Diem avea să se înșele foarte tare atunci când declara la 31 ianuarie 1957, că a zdrobit rebelii feudali, că a oprit categoric subversiunea comunistă în mediul rural, că a readus pacea și siguranța în întreaga țară[8]. Dictatura lui Diem va duce la apariția Viet-Congului[9]. Ho Chi Minh a sprijinit lupta lor din 1956, cerând însă ca aceştia să nu se atingă de populația de rând, ci să-i ajute dacă pot. Viet Cong-ul a început să elimine toţi corupţii din administraţia Diem, reducându-i guvernul la o fantomă. Cabinetul SUA afirma că Nordul a creat Frontul de Eliberare Națională pentru a-i ajuta pe comuniști în încercarea lor de a răsturna regimul Diem, întrucât ei au ratat unificarea țării prin mijloace politice. Războiul a devenit, conform unei sintagme celebre ce îi aparținea lui Sir Gerald Templer, o întrecere pentru cucerirea “inimilor și minților” țăranilor sud-vietnamezi care reprezentau circa 80% din populație. Războiul americano-vietnamez avea să ducă la primele operațiuni psihologice moderne și a cuprins detașarea de propagandă și instituționalizarea armei psihologice ca instrument distinct de luptă în războiul modern. Războiul purtat în jungla vietnameză sau în aer cu arme convenționale a fost dublat de la fel de aprige confruntări psihologice între militarii din cele două tabere aflați pe teatrul de operațiuni, dar și de dueluri propagandistice rezervate politicienilor din arena internațională, cu conținut ideologic purtat în limbajul specific războiului rece[10]. Spre deosebire de sistemul comunist centralizat de propagandă și acțiuni psihologice, cel american a intrat în războiul vietnamez profund divizat ca arie de responsabilitate. În cadrul guvernului american funcționa USIA- Agenția de Informații a Statelor Unite- ce se ocupa de programe și operații educaționale, culturale și informative, având drept organ executiv în străinătate USIS-Sistemul Informativ al Statelor Unite. La rândul ei, armata americană dispunea de propriile ei unități specializate în acțiuni psihologice PSYOP, care, în urma unei autorizații a președintelui, puteau desfășura operații acoperite de sprijinire acțiunilor USIA în străinătate. Unitățile militare americane PSYOP dispuneau de capacități de propagandă, producție audio-vizuală, grafică, radio, editare, cercetare și analiză, precum și de studiouri mobile, transmițătoare și stații de amplificare. În final, nu mai puțin de nouă instituții diferite au fost implicate în operațiile psihologice desfășurate de americani în Vietnam: ambasada americană din Saigon, Comitetul misiunii PSYOP, Biroul Integrat de Relații Publice al Statelor Unite, Comandamentul de Asistență Militară a Statelor Unite în Vietnam, Operațiuni Civile și Sprijinul Dezvoltării Revoluționare, Armata americană din Republica Vietnam, Grupurile 4 și 7 de Operațiuni PSYOP, Forțele navale americane din Vietnam, Forțele aeriene americane din Vietnam. Obiectivele stabilite pentru cei peste 250 de ofițeri americani și 600 de sud-vietnamezi antrenați în operațiunile psihologice din Vietnam au fost: subminarea sprijinului popular acordat insurgenților comuniști; îmbunătățirea imaginii guvernului sud-vietnamez, explicarea și creșterea susținerii populare pentru prezența și politica americană în Vietnam. Pornind de la aceste obiective, Biroul Integrat de Relații Publice al Statelor Unite (JUSPAO-Joint US Public Affairs Office) a stabilit o listă de opt priorități: Imaginea guvernului sud-vietnamez, Programul Chieu Hoi (Vino acasă), Popularizarea progreselor însemnate în agricultură și a proiectelor de ajutorare, Programul pentru refugiați, Securitatea publică, Imaginea Statelor Unite, Consultanță pentru mass-media sud-vietnameze, Versiunea oficială americană referitoare le evoluția conflictului vietnamez. Cel mai vast program a fost cel îndreptat spre insurgenții comuniști, programul “Vino acasa” prin care le erau promise avantajul de a deveni cetățeni liberi și argumentul supraviețuirii ca individ, în locul unei morți inutile pentru o cauză nedreaptă. Aceste operațiuni “deschise” ale americanilor erau însoțite și de altele secrete de “propagandă neagră” încredințate unei societăți speciale SOG[11] (Studies & Observation Group –OPS 33) formate din voluntari proveniți din unitățile speciale ale beretelor verzi, din comandourile forțelor aeriene și din trupele speciale SEALS. Acest birou se ocupa de exploatarea la maximum a punctelor psihologice slabe ale adversarului prin două metode Humidor ce presupunea răpirea pescarilor nord-vietnamezi care erau ademeniți cu informații false în scopul dezbinării taberei comuniste, și cea de a doua a Scrisorilor otrăvite de la prieteni (Poison Pen Letters) care presupunea fabricarea de materiale compromițătoare pentru descreditarea unor oficialități comuniste nord-vietnameze în speranța că acestea vor fi acuzate de spionaj sau trădare.

În ceea ce privește operațiile de propagandă și război psihologic desfășurate de nord-vietnamezi, ele au ocupat pe toată durata conflictului o poziție prioritară, de maximă importanță în planificarea și desfășurarea campaniilor militare. De altfel, responsabilii cu munca de propagandă au deținut întotdeauna o poziție de frunte în ierarhia politică comunistă. În unitățile Vietcong sau nord-vietnameze sloganuri precum Activitățile politice sunt mai importante decât cele militare sau Lupta este mai puțin importantă decât propagandai au constituit pilonii unei îndoctrinări masive și permanente, cultivând fanatismul tuturor luptătorilor comuniști, astfel încât și în cele mai grele condiții ei să dispună de resurse morale pentru a continua lupta, fără a se preda sau retrage. Vietcong-ul a utilizat trei categorii de operațiuni de influențare psihologică, denumite dan van, dich van și binh van[12]. Conceptul de dan van reunea operațiunile de suport psihologic în teritoriile controlate de Vietcong, în timp ce dich van se referea la cele din zona sud-vietnameză și americană de influență. Tehnicile de persuasiune binh van- cele mai delicate, dat fiindcă urmăreau recuperarea unui număr cât mai mare de vietnamezi și chiar recompense bănești pentru cei care care la dezertare sustrăgeau sau distrugeau tehnica militară. Un atu în plus a fost reprezentat de incapacitatea americaniilor de a anihila imaginea invadatorului străin imprimată în mintea vietnamezilor de rând.

“Principiul Dominoului” formulat în 1952 într-un document al Consiliului Național de Securitate ale Statelor Unite, conform căruia căderea unei țări sub puterea comuniștilor ar duce și la prăbușirea celorlalte din zonă, principiu pe care s-a bazat politica și propaganda americană în anii 50-60 a fost infirmată de evoluțiile politice ulterioare deznodământului vietnamez[13].

În 1961, John F. Kennedy era presat de înfrângerile pe care americanii le sufereau în Războiul Rece. Preşedintele J.F. Kennedy tocmai eşuase în tentativa de răsturnare a regimului Castro. Simţea nevoia de a executa un nou asalt împotriva comunismului. Kennedy avea de refăcut imaginea citadelei democraţiei şi a ales ca teatru de operaţiuni junglele sud-estului Asiei. Până în 1963, aproximativ 16.000 de militari americani au ajuns acolo, la început doar să ajute armata sud-vietnameză, dar aceasta era formată din oameni care mai mult dezertau decât luptau[14]. Diem și fratele său sunt asasinați într-o lovitura de stat în 1963 sprijinita de americani, deşi Kennedy avea unele rețineri. În data de 22 noiembrie 1963, Kennedy este şi el asasinat[15]. Fostul vice-preşedinte Lyndon B. Johnson este numit preşedinte. El dorea să extindă războiul, dar avea nevoie de sprijinul publicului. Ca şi în alte cazuri, se foloseşte de un incident în care SUA este atacată. Pe 2 august 1964, 3 bărci au fost scufundate după ce au lansat nişte torpile asupra unor nave americane care efectuau o misiune de spionaj, în cadrul operaţiunii Desoto, şi care au început să tragă asupra bărcilor. După acest incident, 2 zile mai târziu, aceleaşi nave, Maddox și Turner Joy, au primit ordine să-și desfăşoare activitatea mai departe de ţărm, când, spun americanii, au fost atacate de nord-vietnamezi în Golful Tonkin[16].

Prima mişcare a noii strategii americane a fost trimiterea în Vietnamul de Sud a 100 de militari din trupele speciale, care să se alăture celor 700 de consilieri militari implicaţi deja în sprijinirea regimului Diem. Curând, după aceea s-a decis trimiterea în Vietnam a unui corp expediţionar american numărând 150.000 de militari. În scurt timp s-a ajuns la cifra de 250.000, iar numărul consilierilor s-a ridicat la 16.000. Bugetul implicării, până în 1963, s-a triplat. Locuitorii din zonele de gherilă au fost instalaţi în „sate strategice“, încercuite de sârmă ghimpată. Cu toate acestea, acţiunile Viet-Congului căpătau amploare. Momentul începerii celui mai controversat război din istoria Americii nu este fixat de o declaraţie oficială de război, ci de o rezoluţie a Congresului SUA, adoptată la 7 august 1964[17].

După ce a ordonat raiduri de bombardament ca represalii, preşedintele Johnson a cerut Congresului mână liberă pentru a acţiona. Aprobarea forului legislativ a fost cvasiunanimă, doar doi senatori refuzând să-și dea acordul.

Urmarea a fost declanşarea bombardamentelor sistematice asupra Vietnamului de Nord şi trimiterea, în Sud, a puşcaşilor marini cu misiuni de luptă. Ceea ce a nu a împiedicat ofensivele impetuoase ale Vietcongului, care a ajuns să controleze jumătate din teritoriul Vietnamului de Sud.

Acuzaţiile la adresa preşedintelui Johnson, căruia i se reproşa că „a pierdut“ Vietnamul, au început să devină tot mai puternice în societatea americana.

Între martie 1965 şi noiembrie 1968 a avut Operaţiunea Rolling Thunder. În 1968, nivelul trupelor americane în Vietnam depăşise 500.000 de militari, iar avioanele US Air Force lansaseră mai multe bombe decât trupele aliate în cel de-al doilea Război Mondial. În zadar, Lyndon Johnson nu a mai fost reales preşedinte, iar mişcările populare de protest împotriva războiului din Vietnam au devenit capul de afiş al actualităţii americane, mai ales după ce pierderile de vieţi în rândul corpului expediţionar american au început să se acumuleze în mod dramatic[18]. Tot odată scădea şi moralul militarilor angajaţi în operaţiunile Search and destroy din junglele Vietnamului. Un aspect tragic cu totul neprevăzut al războiului a fost folosirea pe scară largă a drogurilor de către soldații din Vietnam[19].

Convins că America nu va câştiga războiul împotriva partizanilor din nord, noul preşedinte Nixon şi-a început mandatul reducând efectivele şi intensificând bombardamentele. În ianuarie 1969, în Vietnam erau 543.000 de militari; în decembrie, erau retraşi 75.000. Nixon a promis că în următorii trei ani va obţine o „pace în onoare“. Tratativele de pace, demarate la Paris, băteau însă pasul pe loc. Acţiunile antirăzboinice din America antrenau milioane de protestatari. În aprilie 1969, pierderile americane în luptă se ridicau la 33.650 de morţi, depăşindu-le pe cele din întregul război din Coreea. Moralul combatanţilor se deteriora dramatic. Consumul de droguri şi dezertările deveniseră fapt cotidian. În martie 1972, 120.000 de militari nord-vietnamezi au pătruns în Vietnamul de Sud. Trupele americane şi sud-vietnameze au fost luate prin surprindere. Cei numai 60.000 de militari americani rămaşi în Vietnam, ca urmare a politicii de „vietnamizare“ (a războiului) au demonstrat, prin neputinţa lor, eşecul acestei politici[20].

Nici bombardarea masivă a Vietnamului de Nord, inclusiv a capitalei Hanoi şi a portului Haifong, nu mai putea schimba soarta războiului. Trupele Nordului ocupaseră deja Sudul când, la 27 ianuarie 1973, pacea era semnată la Paris, pe un document ce consfinţea acceptarea de către SUA a condiţiilor puse de Vietnamul de Nord. Nixon a afirmat că a obţinut, în sfârşit, „pacea în onoare“. Dar – consemnează almanahul american al secolului, „Our Times“ – „cel mai lung război al Americii s-a încheiat cu prima sa înfrângere militara (de către o ţară slabă, înapoiată din punct de vedere tehnologic) şi cu preţul a peste 57.000 de vieţi americane“.

Numărul vietnamezilor morți în război depășise 2.000.000.

[1] Thomas Parish, Enciclopedia Războiului Rece, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 243.

[2] Henry Kissinger, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2002, p.547.

[3] Marsha E. Ackermann, Michael J. Schroeder et al., Encyclopedia of World History vol. VII, Facts On File, Inc., 2008, p.451.

[4] Spencer C. Tucker, Vietnam, Virginia Military Institute, UCL Press, 1999, p. 79.

[5] Liga pentru independența Vietnamului înființată în mai 1941 de liderul comunist Ho Chi Minh sub numele de Vietnam Doc Lap Dong Minh Hoi.

[6] André Fontaine, Istoria războiului rece, Editura Militară, București, 1994, p.177.

[7] Spencer C. Tucker, op.cit., p.85.

[8] André Fontaine, op.cit., p. 185.

[9] Versiune prescurtată a lui Vietnam Cong-san (Comunistul vietnamez), era un nume derogatoriu pentru forțele militare ale Frontului Național de eliberare care conducea insurecția din Vietnamul de Sud împotriva guvernului de la Saigon sprijint de SUA.

[10] Călin Hentea, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 2002, p. 111.

[11] John L. Plaster, SOG. The Secret Wars of American Commandos in Vietnam, Simon &Schuster, 1997.

[12] Călin Hentea, op cit., p. 119.

[13] Marilyn B. Young, John J. Fitzgerald, The Vietnam- A History in Documents, Oxford University Press, 2002, p. 141.

[14] Marsha E. Ackermann et. al., op. cit., p. 450.

[15] Patrick J. Hearden, The Tragedy of Vietnam, Longman, 1991, p.97-98.

[16] Marilyn B. Young, John J. Fitzgerald, op. cit., p. 73, Patrick J. Hearden, op. cit., p. 107-109.

[17] Marsha E. Ackermann et. al., op. cit., p.451.

[18] Idem.

[19] Thomas Parish, op.cit. p.243.

[20] [20] Henry Kissinger, op.cit. p. 590-593.

Anglia şi prima pace de la Bucureşti 1886

2011-03-30T00:37:00.001+03:00

În anul 1885 se redeschide, parțial Chestiunea Orientală, nerezolvată la Congresul de la Berlin, generată de interesele contradictorii în Sud-Estul Europei de cele două Mari Puteri, Rusia și Austro-Ungaria. Prin acordul comercial și convenția încheiate cu Serbia la 28 iunie 1881, Austro-Ungaria, înregistra un nou succes diplomatic, înglobând acest stat balcanic în sfera intereselor sale[1]. La rândul ei Rusia încerca să atragă de partea sa Principatul Bulgar autonom și în Rumelia Orientală[2]. Relațiile sârbo-bulgare erau extrem de încordate, fapt datorat tratatului din iunie 1881 când Serbia acceptase dependența economică și chiar politică față de Austro-Ungaria, pregătindu-se să ceară compensații teritoriale pe seama Bulgariei. În iarna și primăvara anului 1884, relațiile diplomatice dintre cele două state au fost extrem de tensionate. Ele s-au rupt la începutul lunii iunie 1884. În urma acestui fapt, agentul Bulgariei a părăsit Belgradul, iar agentul Serbiei a părăsit Sofia. Germania și Austro-Ungaria au reușit să stingă conflictul bulgaro- sârb, dar acesta se va reaprinde cu forță în toamna anului următor 1885 .

În această conjunctură internațională, la 18 septembrie 1885, în orașul Filippopoli (Plodviv), capitala Rumeliei Orientale, a izbucnit o răscoală. Guvernatorul turc a fost izgonit și s-a proclamat unirea provinciei cu principatul bulgar. Acest act a fost primit cu ostilitate de Rusia. Țarul Alexandru al III-lea i-a ordonat ministrului rus de externe, Nikolai Karlovici Giers, să protesteze oficial împotriva încălcării de către Bulgaria a tratatului de la Berlin[3].

Concomitent , regele Milan I (1868-1894) al Serbiei[4], sprijinit de Austro-Ungaria, solicită compensații teritoriale din partea Bulgariei. Ministrul de externe al dublei monarhii, Gustav Kálnoky, i-a acordat atât consimțământul pentru începerea războiului cu Bulgaria, cât și un împrumut de 25 000 000 de dinari[5]. Suveranul sârb, considerând o Bulgarie unită un pericol iminent pentru România, Serbia și Grecia, a propus autorităților de la București o alianță militară sârbo-română împotriva Bulgariei. Pe tot parcursul conflictului bulgaro-sârb, de la bun început guvernul român a adoptat o atitudine de neutralitate. Acest lucru a reieșit din circulara din 17/29 septembrie 1885, adresată reprezentanților diplomatici ai statului român în capitalele europene. Ministrul de externe Ion Câmpineanu cerea “dezmințirea” oricărei alianțe sau înțelegeri cu Serbia. La 14/26 octombrie 1885, principele Bulgariei, Alexandru de Battenberg, transmitea guvernului român, recunoștința sa pentru atitudinea corectă adoptată de România[6].

Declanșarea “crizei bulgare” în septembrie 1885 va readuce în atenție zona Balcanilor. Alipirea Rumeliei la Bulgaria a reprezentat o surpriză pentru Marile Puteri, inclusiv pentru guvernul englez, condus din 12 iunie 1885 de Salisbury. Inițial Salisbury s-a arătat decis să coopereze cu celelalte puteri pentru menținerea deciziilor tratatului de la Berlin în cazul Bulgariei. Consultările cu Viena și Berlinul l-au determinat să propună realizarea unei uniuni a Bulgariei cu Rumelia sub conducerea lui Alexandru de Battenberg[7]. În aceste împrejurări, W.A. White a fost transferat de la București la Constantinopol. Acesta, în urma aproape celor zece ani petrecuți în zonă, avea o bună înțelegere a problemelor specifice. În perioada premergătoare declanșării evenimentelor din Bulgaria, White a atras atenția, în rapoartele sale, asupra acțiunilor Rusiei, care urmărea prin intermediul agenților săi, să agite spiritele populației împotriva regelui Carol și să susțină pe inamicii politici ai lui I.C. Brătianu. Acțiuni similare se desfășurau și față de regele Milan al Serbiei și față de prințul Battenberg al Bulgariei. White a sesizat că această acțiune reprezenta concepțiile contradictorii ruso-austriece, a luptelor celor două puteri pentru dominare în sud-estul Europei[8].

Reprezentanții statelor participante la Congresul de la Berlin și semnatare ale tratatului s-au întrunit la începutul lunii noiembrie 1885 la Constantinopol, pentru a dezbate, în cadrul unei conferințe internaționale, situația din Peninsula Balcanică. Aceasta nu a fost decât o inițiativă zadarnică, întrucât la 2/14 noiembrie Serbia a declarat război Bulgariei.

După victoria bulgarilor de la Pirot, numai intervenția Austro-Ungariei a salvat Serbia de la o înfrângere totală. La cererea ministrului plenipotențiar la Belgrad al dublei monarhii , Alexandru de Battenberg a oprit ofensiva, ordonând încetarea focului. La 18/30 noiembrie 1885, ostilitățile dintre sârbi și bulgari au fost suspendate pe toată linia frontului. La 10/22 decembrie 1885 s-a semnat arministițiul dintre Serbia și Bulgaria[9].

Războiul luând sfârșit, urmau să înceapă tratativele de pace. La 5/17 ianuarie 1886, agentul diplomatic al României la Sofia, Alexandru Beldiman, telegrafia faptul că reprezentanții celor trei Mari Puteri, Germania, Austro-Ungaria și Anglia, au propus guvernului bulgar orașul București drept loc de desfășurare a trativelor de pace[10]. Bucureștiul a fost ales ca loc al tratativelor de pace datorită neutralității păstrate de guvernul român și implicării sale cu ajutoare umanitare[11]. Pacea de la București poate fi considerată, astfel, ca un succes al diplomației române.

Tratatul de pace, s-a încheiat la 19 februarie/3 martie 1886. În total au avut loc nouă ședințe. În ședința finală, delegații turci, sârbi și bulgari și-au exprimat mulțumirea pentru stabirea păcii în Balcani și au mulțumit României pentru rolul jucat în medierea conflictului.

Față de statele balcanice, Anglia a avut o politică schimbătoare, în funcție de interesele sale. Statul bulgar a devenit după 1886, prin ieșirea lui de sub influența Rusiei, un element ce reprezenta o garanție pentru politica engleză de a îndepărta Rusia de Strâmtori. Serbia prin poziția sa geografică va conta puțin în politica engleză din acești ani. Aflată în sfera de interese austro-ungară după 1878, Serbia nu va prezenta un interes special pentru Anglia.

[1] Charles și Barbara Jelavich, Formarea statelor naționale balcanice 1804-1920, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p.226.

[2] N. Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 274.

[3] Idem., România în Sud-Estul Europei 1848-1886, Editura politică, București, 1968, p. 274.

[4] Serbia se proclamase regat la 22 februarie 1882 .

[5] Andrei Al. Căpușan, , Evoluția relațiilor româno-britanice, vol. I, București, Editura Albatros, 2003, p. 233 .

[6] C.N. Velechi, Sofia, în “Reprezentanțele diplomatice ale României”, vol. I, Editura Politică, București, 1967, p. 270.

[7] D.A. Lăzărescu, Lord Salisbury 1830-1902, în “ Diplomați iluștri”, vol. IV, Editura politică, București, 1983, p.158-159.

[8] Ileana Bulz, Anglia, România și Sud-Estul Europei (1878-1914), Iași, 1999, p 99.

[9] N. Ciachir, op. cit., p.280.

[10] Andrei Al. Căpușan, op. cit., vol. I, p. 235.

[11] C.N. Velechi, op. cit., p. 271.

Instituțiile Statului Modern

2011-03-28T01:32:00.002+03:00

CARACTERISTICILE STATULUI MODERN

Pornind de la ideea existenţei unui sistem modern de state care va fundamenta dezvoltarea relaţiilor interstatale se poate observa că, deşi monarhii europeni se bucurau de multiple prerogative, precum dreptul de a încheia pace, de a declara război, de iniţiativă diplomatică şi de reprezentare a statului în relaţiile internaţionale, a fost necesară dezvoltarea şi diversificarea acestora. Astfel în funcţie de raporturile de puteri existente pe continentul european, formaţiunile statale medievale vor pune indirect bazele unui sistem de securitate și alianţe colective, sistem care va transforma spre sfârşitul Evului Mediu şi începutul epocii moderne în ceea ce va purta denumirea de "Balance of Power".

Totodată în funcţie de interesele specifice fiecărui stat se pun bazele unor forme de colaborare mai complexe între comunităţi, astfel că treptat asistăm la derularea unor iniţiative diplomatice caracterizate în special, fie prin interese economice, politice, militare sau matrimoniale comune. Simultan cu evoluţia societăţii, complexitatea formelor de organizare statală creşte şi concomitent aceasta îşi creează structuri organizatorice specializate ( aparate administrative) determinând în mod indirect complexitatea domeniului de relaţii internaţionale.

Ideea de stat modern apare în secolul al XVI lea, însă termenul e folosit încă din antichitate din latinescul status şi semnifica ideea de ceva stabil, permanent reprezentant cetăţi, republici de tipul celei romane ca formă de organizare politică a societăţii. Fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat este folosită în mai multe sensuri. În sensul cel mai larg al cuvîntului, statul e organizatorul principal al activităţii unei comunităţi umane care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, organizează aplicarea sau executarea acestor reguli, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate iar în sens restrîns şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea. Deseori în viaţa de toate zilele, cuvântul stat e folosit şi într-un sens mult mai restrîns, avându-se în vedere nu întregul ansamblu de organe de guvernare, ci un organ concret, cum ar fi, de exemplu Parlamentul, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie.

Conceptul statului este exprimat din perspective diferite care întrunesc elementele ca¬racteristice, cele mai generale, ale tuturor statelor, indiferent de perioada existenţei lor. Iată doar cîteva dintre ele: � �Statul este unitatea formată de un ansamblu de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională, locuind pe un teritoriu determinat, care le este propriu lor, şi dominat de un Guvern, adică de o putere investită cu dreptul de a formula ordine şi de a face ca acestea să fie executate" � �Statul semnifică dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivităţi umane relativ omogene şi care este guvernată de o putere instituţionalizată, având capacitatea şi mijloacele de a exprima şi a realiza voinţa unei părţi din colectivitate, ca voinţă generală" �Statul este un sistem organizațional, care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi (a unui popor stabilit pe un anume teritoriu), deţinând în acest scop atât monopolul creării, precum şi monopolul aplicării dreptului".

Teorii despre apariţia și definirea statului în cadrul oricărei societăţi, o componenta importantă a sistemului politic o constituie instituţiile politice. Ele asigură derularea și realizarea efectivă a vieţii și practicii politice şi principala lor caracteristică este aceea ca au ca obiect de activitate puterea politică, organizarea, transmiterea, exercitarea, conducerea și legitimarea ei. În cadrul oricărui sistem politic se întâlnesc trei tipuri distincte de instituţii politice:

politica executiva - guvernul; instituţia legislativă - parlamentul; - instituţia şefului statului

Cea mai importanta și eficientă instituţie în exercitarea puterii politice a fost și rămâne statul, ea este în acelaşi timp și prima instituţie politică, structurală, organizată și instituţionalizată de deţinere, exercitare și legitimare a puterii politice. Acest fapt a făcut ca nu de puţine ori statul să fi identificat cu puterea politica iar aceasta din urmă să fie definită prin stat, ca putere de stat. Şi într-un caz și în altul avem de-a face nu numai cu o suprapunere de termeni ci şi cu o lipsă de rigoare, o identificare de conţinuturi și semnificaţii, statul nu se rezumă numai la putere, insăși puterea politică nu e doar cea deţinută și exercitată de grupul sau clasa socială aflată la conducere, ci ea implică și forţele sociale asupra cărora se exercită și care dau opoziţia politică. Statul modern se caracterizează astfel prin apariţia democraţiei, constituţiilor şi implicit ai principiului separării puterilor în stat, acestea fiind poate principalele instrumente care au contribuit la apariţia şi totodată la instaurarea acelui stat cu caracter modern. Adoptarea constituţiei marchează începutul guvernării moderne astfel, constituţiile stabilesc ca suveranitatea sau puterea aparţine poporului. În acest fel sunt redactate constituţiile Spaniei, Franţei, României, Suediei. Poporul și statul sunt deseori privite într-o anumită unitate, lucru firesc ce rezultă din legaturile puternice ce le apropie sau din trasăturile care uneori le depărtează dar pe un fond comun. Înţelegerea corectă a relaţiei popor-stat este însă, în limbajul juridic, cea mai importantă, dacă nu, cumva prima condiţie în explicarea mecanismului juridico-statal. Aceasta pentru ca indivizibilitatea sau identitatea intereselor poporului și statului nu duce și nu trebuie să ducă la o confuzie juridică a acestor două categorii. Poporul și statul sunt subiecte distincte de drept. Organizarea societăţii umane în stat a atins forme mai mult sau mai puţin reuşite, dar factorii care compun statul își păstrează, în orice caz sub aspect juridic, identitatea lor. Prin stat se înțelege suma a trei elemente distincte și anume: teritoriu, populaţia (naţiunea) și suveranitatea (în sensul puterii statale, de fapt statul în accepţiunea strict juridică). În aceasta accepţiune statul este sinonim cu ţara el incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţiile. Statul este aşadar forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal, aceasta este accepţiunea strict juridică. Poporul deţine puterea politică iar pentru a putea exercita aceasta putere poporul creează statul, ca un ansamblu sistematizat de organe de stat (legiuitoare, administrative, judecătoreşti, armată, poliție), deseori denumite autorităţi statale (publice).

INSTITUŢIILE STATULUI MODERN

Principiul separării puterilor în stat a apărut în secolul luminilor şi a fost îndreptat împotriva feudalismului și al abuzului de putere. Teoria separaţiei puterilor a fost o reacţie împotriva monarhiei absolute de drept divin, formă de guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea supremă, considerându-se ca o personificare a statului de unde și celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea "statul sunt eu ". Ideea separaţiei puterilor a avut un rol aparte, decisiv în promovarea sistemului reprezentativ, adică în valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii (poporul, naţiunea) și organizarea statală a puterii politice, în căutarea, și organizarea statală si funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului și ale cetăţenilor. Aceasta reprezintă o lozincă care a stat la baza elaborării constituţiilor, afirmaţiile din Declaraţia drepturilor omului si cetăţeanului (1789, Franţa), stând mărturie în acest sens. Astfel potrivit declaraţiei menţionate, o societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor nu este determinată, nu are o constituţie. Un caz aparte prezentat este România care la fel ca şi alte state a parcurs lungul drum al modernizării într-o perioadă relativ întinsă şi care s-a concretizat în urma adoptării Constituţiei de la 1 iulie 1866, atunci când s-a vorbit de principiul separării puterilor în stat şi când s-a adoptat primul act oficial al statului român. Pe baza acesteia s-au stabilit principiile de guvernare punându-se astfel bazele instituţiilor statului modern.

Ca formă de guvernare a fost ales pentru început Domnia iar apoi Monarhia din 1881 până în anul 1947. Caracterul legislativ din perioada modernă l-au deţinut adunările Ad-hoc și mai târziu Parlamentul ca o creaţie a epocii moderne, ţara unde s-a adoptat pentru prima dată fiind Anglia, apoi s-a răspândit în toată Europa. Parlamentul a fost implicat în adoptarea actului de Independenţă al României. Guvernul ca for executiv, a fost format în principiu dintr-un partid politic aflat la putere însă au existat şi guvernări de cualiţie. O altă instituţie politică impotantă și aflată în strânsă legătură cu celelalte este Justiţia. Ea este organizarea judecătorească în virtutea principiului separării puterilor în stat iar prin unificarea legislativă s-a construit Curtea de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

INSTITUŢIA CU CARACTER EXECUTIV

Era deţinută de Domn şi de Guvern şi aveau ca prerogative; Domnul era capul statului, el presonifica suveranitatea Statului în relaţii naţionale și internaţionale și exercită în cele mai mari părţi ale puterii în interiorul ţării. Constituţia din anul 1866 postula principiul separării puterilor în stat care se traducea în fapt astfel, puterea legislativă era exercitată de către Domn și Reprezentanţa Naţională ( Adunarea deputaţilor și Senat) în comun, însă nici o lege nu putea fi supusă sancţiunii domnului doar dupa ce fusese discutată și dezbătută de către majoritatea membrilor. De asemenea domnul avea dreptul de a numi și revoca miniştri, drept de amnistiţie politică, numea şi conferea toate funcţiile politice, drept de a bate monedă, de a conduce armată, de a dizolva Parlamentul, de a acorda distincţii şi decoraţiuni, și drept de veto.

Deși Constituţia conferea largi prerogative Domnului, în detrimentul organelor legislative, în substanţa ei a fost printre cele mai avansate Constituţii democratice ale Europei acelor ani conferind o bază temeinică pentru dezvoltarea democratică a statului. Totodată puterile constituţionale ale domnului erau ereditare pe linie directă masculină. Instituţia Monarhiei constituţionale a fost adoptata în România în anul 1881 atunci când principele Carol devine rege. Guvernul a reprezentat și el o instituţie cu caracter executiv-administrativ. Potrivit literaturii politico-juridice, noţiunea de guvern poate avea un triplu înțeles; el desemna totalitatea organelor politice ale statului, inclusiv Parlamentul. Într-un sens mai larg, acelaşi termen desemnează totatitatea puterii executive, care este formată din totalul miniştrilor cu excluderea şefului statului. De asemenea guvernul asigura conducerea treburilor statului, realizarea politicii interne și externe și exercita conducerea generală a administraţiei publice.

INSTITUŢIA CU CARACTER LEGISLATIV Parlamentul constituie organul legislativ; fiind alcătuit din membrii aleşi prin vot de către cetăţeni. Romanii s-au remarcat în viaţa internă şi internaţională prin contribuţii importante aduse la definirea obţiunilor politice ale României, pentru obţinerea independenţei ţării și a suveranităţii naţionale. Parlamentul este o creaţie modernă care se impune în viaţa politică a statelor în epocă prin trecerea de la feudalism la capitalism ca o expresie a unor necesităţi profunde de schimbare a structurilor social-politice bazate pe conducerea efectivă a treburilor publice de către puterea executivă prin dregătorii. Apariţia Parlamentului a marcat materializarea principiului separării puterilor în stat, conform cărora o societate nu putea fi guvernată doar de un grup restrâns de oameni concentraţi în jurul şefului statului care are depline puteri. Parlamentul este deci menit să exprime voinţa poporului de conducere și organizare a societăţii, întruchipată prin legislaţia elaborată care trebuie sa dirijeze activitatea puterii executive.

INSTITUŢIA CU CARACTER JUDECĂTORESC Se exercită prin Curtea de judecată şi Tribunale iar hotărârile şi sentinţele lor se pronunţă în virtutea legilor și se execută în numele Domnului. Prin justiţie se înţelege totalitatea instanţelor judecătoreşti dintr-un stat, chemate să pună în practică legile ţării. Studierea instituţiilor juridice în evoluţia lor pun în evidenţă elementele de continuitate ale acestora pe parcursul mai multor epoci istorice. INSTITUŢIA DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Este reprezentată de şcoală începând cu activitatea desfăşurată prin impunerea învăţământului obligatoriu și gratuit din prima jumătate a secolului al XIX-ea şi continuând prin diversificarea şi extinderea învăţământului românesc cu accent pe legislaţia adoptată în timpul lui Cuza şi apoi prin importanţa legii adoptate de Spiru Haret. Academia Română reprezintă de asemenea un înalt for cultural al României şi o uniune a valorilor româneşti. INSTITUŢIA BISERICII Este o instituţie reprezentativă care a jucat un rol important în istoria neamului contribuind la realizarea unităţii naţionale, la folosirea și păstrarea limbii române, la promovarea culturii naţionale, la propagarea unor principii morale cu importante consecinţe pozitive în relaţiile interumane. ARMATA Schimbările produse în viaţa economică, socială, politică a ţării în perioada dupa obţinerea independenţei au determinat modificări şi în planul vieţii militare. În cadrul diversificării și modernizării armatei, pe lângă armele tradiţionale de bază infanteria, cavaleria și artileria, un loc important a revenit marinei militare și aviaţiei militare.

Stiai despre câini?

2011-03-13T16:25:00.001+02:00

Câinele este unul din cele mai iubite animale de companie din lume. Pentru mai mult de 12.000 de ani el a trăit alături de oameni ca un companion de vânătoare, protector, și prieten. Prin forma cea mai rudimentară de inginerie genetică, câinii au fost crescuți pentru a li se accentua instinctele cele mai evidente de la prima lor întâlnire cu oamenii. Deși detaliile privind evoluția lor sunt incerte, unii specialiști susținând faptul că ar fi descendenții lupului cenușiu, și alții susținând că cele două specii ar fi evoluat în paralel, primii câini erau vânători iscusiți. Se pare că arheologii și paleontologii au identificat un strămoș al câinilor. Acesta ar fi trăit în urmă cu aproximativ 60 de milioane de ani. Savanții l-au denumit Miacis. Acesta era un mamifer carnivor de talie mică asemănător unei nevăstuici. Se pare că din acest mamifer ar fi evoluat atât grupul Canidae (câini, vulpile, lupii, etc.) cât și un alt grup al urșilor, ratonilor și nevăstuicilor.

Nu se poate afla exact când au fost domesticiți primii câini, dar probabil aceștia fiind necrofagi și trăind în apropierea locuințelor omenilor au fost luați drept parteneri de vânătoare. În Egiptul antic despre câini se credea că au caracteristici divine. Doar familia regală avea dreptul de a deține câini de rasă, iar la moartea conducătorului adesea câinele său preferat era îngropat alături de el pentru al proteja și în viața de apoi. Imagini reprezentând câini și datate încă din Epoca Bronzului au fost găsite pe pereții peșterilor, pe morminte și pergamente în întreaga Europă, America de Nord și Orientul Mijlociu. Imaginiile reprezintă câinii alături de oameni la vânătoare sau statui sub formă de câini de pază în fața mormintelor. Aceste relicve sunt mărturii de neșters pentru importanța pe care oamenii au acordat-o câinilor de-a lungul veacurilor.