România are multe locuri frumoase şi eu cred că n-am văzut nici jumătate, mai ales ca prin Moldova nici n-am păşit, cu excepţia Bârladului. Aşa că mi-au mai rămas multe flori de descoperit din buchetul ăsta al ţării noastre. Şi următoarele obiective pe listă sunt Sighişoara şi Clujul. Şi că tot suntem aici, ia să fac o listă scurtă cu ce mi-ar plăcea să mai văd din ţărişoara asta.

Deci, ziceam de Sighişoara:

sursa: holydaytime.wordpress.com

şi Cluj

sursa: www.freewebs.com/pancreascluj/

apoi Iaşiul

sursa: blog.2parale.ro

Delta Dunării

sursa: www.turism-360.ro

Munţii Retezat

sursa: alpinet.org

Munţii Apuseni

sursa: www.eurotrips.ro

Mănăstirile din Moldova

sursa: blog.publi24.ro

Babele şi Sfinxul

sursa: www.prahova-online.com

Salina de la Praid

sursa: sorinplaton.wordpress.com

şi dacă mai aveţi recomandări, lăsaţi-le să curgă!
Ah, si pentru ca e o leapsa, sa o faca si Sorin Grumazescu, Lene Barbie, Ozeneu si Zaineasca
___________________________________
* La multi aaaaaani!!!

1. Se prea poate ca baieţii să flirteze toată ziua, în stânga şi în dreapta, dar înainte să adoarmă, mereu se gândesc la fata la care ţin cu adevărat.

2. Băieţii sunt înnebuniţi după zâmbetul unei fete.

3. Un băiat ar face orice doar pentru a te face să-l observi.

4. Un băiat urăşte să o audă pe fata care-l interesează vorbind despre un fost iubit sau despre o iubire neîmplintă.

5. Iubiţii simt nevoia să li se reconfirme că sunt iubiţi.

6. Nu vorbi cu prietenul tău despre amicii tăi de sex masculin.

7. Băieţii devin geloşi foarte repede.

8. Băieţii sunt mult mai emotivi decât ar vrea să pară.

9. A-i spune unui băiat ceva de genul: “ştii ceva?… uhm… lasă, nu contează.” înseamnă să-l faci să tragă o concluzie greşită şi foarte departe de lucrul la care te gândeşti tu.

10. Când fac curte, băieţii ştiu să flateze, dar când le place o fată cu adevărat, se bâlbâie sau spun prostii.

11.  De obicei, când un băiat te tachinează mai mult decât e necesar, mai mult ca sigur că te place.

12.  Băieţii iubesc, de regulă, mai mult decât fetele când sunt într-o relaţie serioasă.

13.  Băieţii gândesc muuult prea mult şi orice gest al fetei, pe care nu şi-l explică, le va da bătăi de cap pentru o bună perioadă de timp.

14.  Băieţii cer sfaturi de la fete, nu de la alţi băieţi. Pentru că majoritatea băieţilor gândesc la fel şi cum toţi sunt confuzi… riscă să nu primească răspunsul de care au nevoie.

15.  Când un băiat spune “Pleacă şi lasă-mă în pace”, de fapt îţi cere să-l asculţi.

16.  Dacă un băiat începe să vorbească serios, ascultă-l, pentru că nu îi stă în obicei să o facă şi de cele mai multe ori înseamnă că s-a întâmplat ceva.

17.  Dacă cel mai bun prieten al tău te evită sau nu e niciodată în preajma ta când eşti cu iubitul tău, mai mult ca sigur că e gelos pe el.

18.  Când un băiat îţi spune că eşti frumoasă, nu spune că nu eşti. Se va simţi descurajat şi nu îţi va mai face complimente.

19.  Când un băiat se uită la tine mai mult de o secundă, fără să îţi spună ceva, cu siguranţă i-ai lăsat o impresie.

20.  Băieţilor nu le plac fetele care ştiu să se bată mai bine ca ei.

21.  Un băiat are mai multe probleme decât poţi vedea cu ochiul liber.

22.  Nu fii snoabă. Băieţii se intimidează uşor şi renunţă la fel de uşor.

23.  Băieţii vorbesc despre fete mai mult decât vorbesc fetele despre băieţi.

24.  Baieţii urăsc să fie respinşi, dar urăsc şi mai mult să fie duşi cu zăhărelul.

25.  Dacă ai de gând să respingi un băiat, fă-o cât mai repede şi cât mai pe scurt. Nu-i spune că e ca un frate pentru tine sau că e cel mai bun prieten, îl vei răni şi mai mult. Spune-i că nu eşti curioasă de o relaţie şi va înţelege mai uşor.

26.  Băieţii cred ca fetele sunt ciudate, că au un comportament imprevizibil şi că sunt extrem de indecise, dar cu toate astea, sunt şi mai mult atrasi de ele.

27.  Când un băiat îşi sacrifică somnul şi sănătatea doar pentru a fi cu tine, ar trebui să-ţi fie clar că te place şi că vrea să fie cât mai mult timp cu tine.

Aaaah, ce frumoasă e adolescenţa.

Acum am vrut să scriu pentru că schimbul s-a ţinut într-un loc neconvenţional despre care merită să pomenesc. Andra ne-a aranjat o întâlnire la Salina din Oraş, de care eu am şi uitat că există. Chiar, poate mulţi din afara Timişoarei nu ştiţi, dar ne putem mândri că avem şi noi o salină, chiar dacă e artificială. Cum nu mă ştiu suferindă de probleme ce se pot trata acolo, nu aş putea să vă spun care e diferenţa între o salină artificială şi una naturală, mai ales ca in aia naturala am ratat ocazia sa intru.

Noi ne-am simţit tare bine în cămăruţa cu sare pe pereţi, muzică relaxantă în surdină şi muuuultă sare pe jos. Parcă eram într-un iglu. După ce-am vorbit despre câteva romane erotice, despre droguri şi SF-uri, am discutat oleacă despre Patapievici şi am ajuns la concluzia că nu trebuie să mă simt proastă sau frustrată că nu pricep o iotă din ce vorbeşte sau ce scrie. şi, la fel ca mulţi alţii care vorbesc pentru un cerc restrâns, am decretat că funcţionează pe principiul “dacă nu îi poţi convinge, zăpăceşte-i”. De asemenea discuţii, la care participă toţi, mi-a fost tare dor. Păcat că nu mai e nici o carte care să provoace polemici, că tare fain era să vorbim toţi despre acelaşi lucru.

Oh, but well… vedem cum o fi pe viitor. Poze.

Aşadar, a cincea şi a şasea zi trebuiau petrecute la Lacul Roşu. Am ajuns seara în jurul orei 22:30 într-o zonă extraordinar de frumoasă, unde mi-ar fi plăcut să stau mai mult de 2 zile, dacă se putea face baie în lac şi daca, evident, nu se întâmpla ceea ce avea să se întâmple. Am avut cazare la Vila Alex, extrem de curata şi de frumoasă, iar doamna de acolo, pe care nici nu ştiu cum o cheamă, este de nespus de primitoare şi amabilă. Aşa cum trebuie să fie o gazdă.

Fiind prima zi în care ne-am trezit mai târziu, pe la ora 13 am pornit-o înspre Cheile Bicazului, să vedem minunăţia despre care vorbeşte toată lumea. Am rămas şi eu, la fel ca mulţi alţii, impresionată de stâncile alea şi de şoseaua şerpuitoare printre ele. Apoi, ne-am îndreptat către Barajul Bicaz, despre care eu credeam, în neştiinţa mea că e chiar imediat după Chei. Ei bine, nu, e mai departe. Mare şi el, dar nu la fel de mare ca şi Barajul Vidraru. Ne-am plimbat pe el de la un capăt la altul şi am făcut cale întoarsă, pentru a ne plimba cu barca pe Lacul Roşu. şi pentru a-l vedea, că încă nu ajunsesem să-l zărim. Mă rog, eu. Că Iubi l-a mai văzut – el, de fapt, a văzut toate obiectivele de până acum, cu excepţia Transfăgărăşanului şi a etajului I de la Peleş. Poze de pe Cheile si Barajul Bicaz

Am închiriat o bărcuţă cu 15 lei şi am început să vâslim de zor printre trunchii de brazi ieşiţi din apă. Singurul lac de baraj natural din România mi s-a părut puţin cam înfricoşător. Adică pomii aia creau o imagine destul de sinistră, cam ca un cimitir de copaci, printre care bantuiau barci şi raţe. Nu pot să zic că mi-a făcut nu ştiu ce plăcere plimbarea, deşi o aşteptam de foarte mult timp.

Când s-a terminat, ne-am mai învârtit puţin pe-acolo şi am ajuns la o terasă. Destul de populată. Nu ne era nu ştiu cât de foame, dar am zis că mai bine mâncăm atunci, pe la ora 17:30, decât mai târziu. Zis şi făcut. Eu comand o ciorbă de fasole, Iubi un gulyas, şi la felul doi cerem doua ochiuri de ouă şi o porţie de cârnaţi. O să vedeţi de ce vă povestesc toate aceste detalii. Mâncăm bine, totul suficient de gustos… după care ne mai învârtim pe-acolo. Descopăr un căţel, mă drăgălesc cu el până a exagerat cu muşcatul – îi dădeau dinţii şi erau destul de ascuţiţi. şi cum ziua nu ne mai oferea nimic, ne-am retras la cabană… poze de la Lacul Rosu

Râdem noi, glumim, ne mai uităm la seriale şi ne punem la somn. Pe la 2:30 s-a dezlănţuit iadul. Pentru mine. Dureri de stomac, transpiraţii reci, ameţeli, nenumărate vizite la toaletă, ba pentru vărsat, ba pentru altceva. Nu mi s-a întâmplat în viaţa mea aşa ceva şi nu îmi credeam corpul capabil de aşa ceva. Am fost îngrozită şi ma dureau toate. La scurt timp, a urmat şi Iubi după mine, doar că la el n-a fost aşa grav. Rezistăm cumva până dimineată, când trebuia să plecăm înspre Praid… Tanti de la cabana ne-a dat medicamente, ne-a făcut ceai şi ne-a sfătuit să mergem la Gheorgheni a spital, nu la Praid, că acolo e staţiune. Zis şi făcut. Târându-ne până la maşină, parca ne mai învioraserăm oleacă.

La Gheorgheni la spital, toată lumea vorbeşte maghiară, iar română numai la cerere. Extrem de amabili şi grijulii, doctorii ne-au spus că trebuie să rămânem în spital cel puţin până a doua zi, pentru că eu eram într-o stare nu prea încurajatoare şi cu toxiinfecţia alimentară nu e de glumit. Ok, fie, nu crăpăm o noapte în spital.

Ajunşi la spitalul de boli infecţioase, aflăm că o noapte s-a transformat în 4 nopţi, ceea ce însemna că Praid şi Sighişoara puteau fi uitate, rămânând doar o dorinţă de îndeplinit cu altă ocazie. Ne-au despărţit şi pe mine m-au trecut pe perfuzii. Am “mâncat” 3 perfuzii, o injecţie şi câteva medicamente, ceea ce m-a pus pe picioare până a doua zi. După noi, am fi putut pleca, dar ne-au ţinut pentru că nu veniseră rezultatele la analize. Abia luni urmau să ajungă, iar sâmbăta şi duminica oricum nu se făceau externări. Aşa că, în 5 zile de spitalizare am văzut un sezon jumate din How I met your mother, vreo 10 episoade din Lie to me, tot atâtea din Royal Pains + filmul Remember Me. Am citit şi puţin sub 200 de pagini din Raport către El Greco şi în general, m-am odînit.

Despre spitalul din Gheorgheni nu am decât cuvinte de laudă. E curat, asistentele sunt atente, grijulii şi de treabă, chiar dacă stâlcesc limba română şi o calcă în picioare. Mâncarea suficient de bună încât să nu stăm nemâncaţi, iar doctorul îşi ştia toţi pacienţii după numele mic. Având în vedere experieţele de pe la Spitalul Judeţean, de când cu tatăl meu… pot spune că nici nu se compară. O fi mai mic, da’ la fel cum asistentele alea puteau avea grijă de aprox. 15 saloane, aşa ar putea şi astea de aici. şi nu le-am dat nici un ban până să plecăm. Doar uneia i-am vârât în buzunar 50 de lei pentru că a fost cea mai drăguţa dintre toate.

şi cu asta s-a încheiat concediul nostru. Ta daaaa !

Conform hărţii şi planurilor, a treia zi, marcată cu roşu pe minunatul traseu, am plecat din Făgăraş spre Bran, unde aveam să vizităm Castelul lui Ţepeş, Cetatea Râşnov şi bonus, Braşovul, care fusese şi el eliminat în preliminarii.

Castelul Bran – dorinţa de a-l vedea s-a născut când am fost la Castelul Corvinilor. Nu ştiu din ce motiv, da’ nu faptul că Ţepeş a locuit acolo şi că e faimos pentru legenda lui Dracula mi-au stăruit în minte, ci faptul că Natalia Oreiro şi-a filmat acolo un videoclip. Da, destul de ciudat… Ce pot să vă spun ? Intrarea e 25 de lei parcă, şi taxă foto nu există. De-aia am şi exagerat cu pozele. Partea nasoală e că lumea intră buluc şi încăperile sunt foarte strâmte. Tre’ să aştepţi mult sau să te rogi de alţii să stea dacă vrei să faci o poza fără capete, mâini sau jumătăţi de oameni. În fântâna din curte am aruncat un bănuţ şi mi-am pus cea mai arzătoare dorinţă. Om vedea cât noroc am.

Cetatea Râşnov – am avut aşteptările cât casa în ceea ce priveşte această cetate, dar am fost dezamăgită. Acum câţiva ani, o cunoştinţă compara Râşnovul cu Kamerlengo din Trogir şi după spusele lui a noastră era net superioară. Impresionată de Kamerlengo, mă aşteptam ca Râşnovul să fie cu adevărat spectaculos. N-a fost. Am plecat de-acolo cu codiţa între picioare. poze

Braşovul – s-a înscris pe listă pentru că până în ora 16 terminaserăm deja cu obiectivele pe ziua aia şi cum nu voiam să ne plictisim, am dat o raită pe-acolo. Am văzut Biserica Neagră, Piaţa Sfatului, dealul de sub Tâmpa, şi câteva străduţe care mi-au adus aminte de Bratislava, Veneţia şi Barcelona. Am găsit cel mai fermecător anticariat în care am păşit eu vreodată şi am plecat de-acolo cu Patul lui Procust, Raport către El Greco, Golful francezului şi un volum de Diderot cu Călugăriţa, Nepotul lui Rameau şi Jacques fatalistul. Însă Braşovul mi-a oferit o surpriză extrem de plăcută când am auzit pe cineva strigându-mi numele. Ce şanse sunt ca atunci când îţi auzi numele strigat, într-un oraş străin, în care nu cunoşti pe nimeni, să fii chiar tu persoana strigată. La a doua chemare m-am oprit, am întors capul şi l-am văzut pe Octavian făcându-mi cu mână de pe o terasă. Nu mi-a venit să cred şi m-am bucurat tare mult să îl revăd, mai ales în asemenea împrejurări. Am stat oleacă la poveşti, după care ne-am luat rămas-bun, promiţându-ne că încercăm să ne vedem şi a doua zi la Sinaia. Deşi am sunat (şi Octavian n-a răspuns) am făcut-o doar pentru a-l anunţa că nu ne mai încadrăm în timp şi că trebuia să ne grăbim puţin. Îmi pare rău că n-am apucat să bem o cafea în Sinaia, dar, cine ştie, poate cu altă ocazie. mai multe poze

Când am terminat şi cu Braşovul, ne-am dus “acasă”. Adică la Pensiunea Dumbrava, situată la 3 km  de Bran, unde am avut la numai 50 de lei un apartament. Adică un dormitor cu o cameră de zi. Asta pentru că au trebuit schimbate camerele şi nu ne-a cerut mai mult pentru ce am primit.

A IV-a zi aveam doar 2 obiective pe drumul spre Lacul Roşu : Castelul Peleş şi Lacul Sfânta Ana.

Castelul Peleş – frumos, încântător, deosebit, impresionant şi tot ce vreţi. Dar cei 50 de lei pe care i-am plătit pentru a vedea parterul şi etajul 1 mi-au lăsat un gust amar. Poate unora li se pare puţin, însă eu nu m-am pregătit sufleteşte pentru o asemenea sumă. E drept că nu-l vezi în fiecare zi, da’ totuşi… Apoi, un alt minus a fost timpul pe care l-am pierdut în faţa porţii, aşteptând să întrăm. Nu înţeleg de ce nu sunt fixate ore pentru grupuri de câte 50 de persoane, astfel încât să nu stea toţi ca prosţii, buluc la uşă. Plus că străinii intră separat de români, deci mai tre să aştepţi şi după ei. Un plus au fost ghizii. Adică nu ne-a lăsat de capul nostru să ne uităm şi să nu înţelegem nimic, ci ni s-a explicat, ni s-a povestit şi ni s-a răspuns la întrebări. Mie mi-au plăcut cel mai mult biroul sau camera de studiu a Reginei Maria şi cele 3 camere ale domnişoarelor de companie. Mi-a plăcut tot ce-am văzut şi am fost impresionată de tot, însă astea au fost preferatele mele. poze

Lacul Sfânta Ana – am ţinut morţiş să-l văd pentru că e singurul lac vulcanic din România şi oricum nu-s prea multe în Europa, măcar ne mândrim că avem şi noi unul. Pe drum, pentru că am stat prea mult la Peleş, io l-am scos din discuţie, Iubi l-o băgat din nou. Drumul până acolo e execrabil, plus că la 1,5 km de lac există o strajă care îţi cere bani pentru parcare. 5 lei să o laşi sus, 10 să cobori. Ah şi n-aveai voie să parchezi maşina pe marginea drumului pe o distanţă de 2km. Degeaba m-am certat cu boul ăla şi am încercat să îi explic că nu vreau decât să cobor să vad lacul, să fac o poză şi să plec, el nu şi nu şi nu. Am crezut că-l pocnesc. Era în jur de ora 17 sau 18 când am ajuns, deci era clar că nu stăteam nici la plaja, nici la baie (apropos, se poate face baie, io am crezut că nu), da’ te pui cu prostul ? Frumos, n-am ce zice şi mi-ar fi plăcut să mă bălăcesc puţin, da’ nu era timp. poze

Drumul spre Lacul Roşu a fost un dezastru. Atâta ne-am învârtit şi ne-am şi rătăcit, până când am reuşit să ajungem în creierii munţilor pe la ora 22 şi ceva, io tremurând de spaima întunericului şi a serpentinelor.

Dar despre experienţa neplăcută cu Lacul Roşu, va povestesc mâine. Aceasta a fost penultima zi a concediului nostru.

Acum că stau să evaluez şi să trag concluzii, a doua zi a fost cea mai frumoasă. Pentru mine cel puţin, chiar dacă am avut parte de nişte nervişori provocaţi de unii bizoni din trafic care nici măcar un lăcaş de cult nu pot respecta, darămite pe semenii lor. Obiectivele din ziua II sunt marcate cu mov-albastriu.

Râmnicu Vâlcea – Schitul Ostrov – Mănăstirea Cozia – Mănăstirea Curtea de Argeş – Transfăgărăşanul – Cetatea Poienari – Barajul Vidraru – Bâlea Lac – Făgăraş

Schitul Ostrov este o bisericuţă mică mică, situată pe o insulă de pe Olt (aşa am bifat cel de-al doilea râu important al ţărişoarei noastre), care are o grădină cu atât de multe flori încât de data asta chiar mi-au plăcut – eu nu sunt cea mai înfocată fană a florilor. poze

Mănăstirea Cozia – aici s-a întâmplat incidentul cu bizonii. Fiind foarte greu să găseşti un loc de parcare, toată lumea merge încet şi – se presupune – aşteaptă să iese unul ca să intre altul. ţi-ai găsit! N-a durat mai mult de 1 minut manevra de aşteptare şi parcare, dar parcă luaseră toţi foc. Crăpau că trebuiau să aştepte puţin. Am intrat în mănăstire clocotind de nervi şi doar mormântul lui Mircea cel Bătrân mi-a alungat iritarea. Uitasem că moşulică e înmormântat acolo, şi m-au trecut fiorii când am urcat în muzeu şi o voce recita poezia lui Grigore Alexandrescu – Umbra lui Mircea la Cozia. Pentru o fracţiune de secundă cred că l-am şi simţit. Fiind unul dintre domnitorii mei preferaţi, am ţinut morţiş să mă pozez cu el. mai multe poze

Mănăstirea Curtea de Argeş – superbă. I-am văzut poza  pe un blog, nu mai ştiu pe care, dar mi-am făcut un ţel din a o vizita, aşa că a fost unul din primele obiective marcate pe harta concediului. Recunosc, n-am ştiut (sau poate am ştiut şi am uitat) că e mănăstirea Meşterului Manole. Noroc cu Iubi, că m-a luminat şi pe mine. N-a ştiut să-mi arate peretele în care e zidită Ana, da’ m-a innebunit cu fântâna ridicată în locul unde a murit meşterul. alte poze

Cetatea Poienari – n-am urcat la ea, că era prea sus şi n-aveam vreme, da’ am văzut-o de jos.

Barajul Vidradu – maaaaare. Frate, cât e de mare. şi barajul şi lacul. ştiam că se face bungee jumping, da’ tot am ratat momentul când a sărit o tipă. Am auzit-o însă şi am văzut-o când atârna în sfoară. Sunt curioasă de bungee jumping şi aş face. Da’ nu de pe Vidraru. Nu, nici bătută. Am făcut poze, am mâncat un porumb prăjit, ne-am minunat şi ne-am cărat.

Transfăgărăşanul – Iubi zice că jumate din el, eu zic doar că vreo 35-40% e v-a-r-z-ă. îţi vine să-i plângi de milă maşinii şi tot la următoarea curbă speri să vină şi drumul ăla despre care vorbeau la Top Gear. A venit, da’ când eram deja cu nervii la pământ. Mie mi-a trecut şi mai repede când am început să întrezăresc cei doi coloşi printre alte creste „îmbrăzite”. încet încet, până au ăpărut în toată splendoarea lor. Priveliştea se desfăşura înaintea ochilor noştri şi eu aproape că am uitat să respir. A fost cineva pe Transfăgărăşan fără să fie impresionat? Io sincer mă îndoiesc. Chiar dacă îl mai văzusem o dată prin clasa a IV-a…n-avea importanţă, e la fel de măreţ şi la fel de impunător. şi muntele şi Transfăgărăşanul. toate pozele

Bâlea Lac – sesiune nouă de photoshooting. Cam friguţ, dar minunat. Lacul e la fel cum mi-l aminteam, micuţ, rece şi calm. Ne-am cocoţat pe toate stâncile mai la îndemână, am făcut poze şi am cumpărat brânză de burduf, caşcaval afumat, muşchiulet afumat şi o ceapă roşie pe care abia aşteptam să le mâncăm. M-am înfruptat şi cu nişte afine, am completat cu mure şi am coborât, la fel de încântaţi de privelişte ca la urcare.

Făgăraş – mi-a plăcut orăşelul ăsta, mai ales că avea o cetate şi ne-am şi nimerit taman la Sărbătoarea Oraşului. N-am stat însă pentru că ne aşteptau acasă brânza, ceapa şi muşchiuleţul. Cazarea a fost de vis, la pensiunea Iarina, unde camera arăta cum puteţi vedea mai jos, la numai 70 de lei pe noapte. alte poze

Mâine vă povestesc cum a fost în altă parte.

Dar, să nu vă mai ţin în suspans, să purcedem la poveşti, că parcă văd că iară o să uit să mă opresc*. Chiar mă întreb dacă sunt printre voi oameni care citesc tot tot ce aberez eu aici.

Traseul turului României noastre arăta cam aşa. A suferit mici modificări, dar nu abateri, după cum urmează:

Ziua I – cu roz: Sarmizegetusa – Mănăstirea Lainici – Târgu Jiu – Mănăstirea Horezu – Trovanţii (“pietrele care cresc”) - Râmnicu Vâlcea

Timpul trece destul de încet când ai mai multe opriri de-astea pe drum pentru că de la un obiectiv la altul, abia aştepţi să îl vezi pe următorul. Să vă spun câte ceva despre fiecare:

Sarmizegetusa – da, aşa se scrie, deşi eu pronunţ Samisegetuza. Am mai fost acolo şi când am fost mai mică, da’ nu am vizitat-o pe toată. Acuma, io nu ştiu care-i problema mea, da’ în ultimul timp sunt foarte greu de impresionat în ceea ce priveşte un obiectiv turistic. Sarmizegetusa sunt doar nişte pietre şi, mie, sincer, mi se pare că nu pierdeţi nimic dacă nu le vedeţi. Intrarea 4 lei, taxa foto 10 /:) (mai multe poze)

Mănăstirea Lainici – e foarte drăgălaşă. în inima munţilor, la colţ de serpentină. Mi-a plăcut, da’ nu prea mai am ce să vă spun despre ea. Uitaţi-vă la poze.

Târgu Jiu – el nu era în plan, pe motiv că “şi-aşa avem destule în prima zi”. Ni s-a părut că stăm bine cu timpul şi am zis să trecem pe la Coloana Infinită să îi tragem o poză, că eu n-o văzusem prima oară când am fost acolo. Am găsit-o… bronzată. ) Am trăit mereu cu impresia (şi cu lenea de a mă documenta) că e din piatra. Am aflat că nu. Şi Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului (sub care se pozau o mireasă cu alaiul ei) sunt la fel de impresionante. Ah, şi n-am ratat ocazia de a mă poza cu Jiul. Că ştiam că o să văd cele mai importante râuri din ţară şi am vrut să le pun la colecţie pe toate. poze

Mănăstirea Horezu – face parte din Patrimoniul UNESCO şi e foarte frumoasă. Nici despre ea nu prea ştiu ce să vă spun decât că în parcare am mâncat mure şi m-am jucat cu nişte căţei. Dulci foci. poze

Trovanţii – era cât pe ce să îi ratăm pentru că existenţa lor nu este semnalizată de nici un indicator. Nici măcar locuitorii din Costeşti (Vâlcea) nu prea ştiu ce-s „pietrele care cresc”. Iniţial nu erau în traseu, dar noroc că am scormonit internetul cu câteva zile înainte să plecăm şi am dat de site-ul ăsta şi implicit de trovanţi. Mi-a plăcut la photoshooting, da’ aveam aşa o senzaţie de nisipuri mişcătoare sau de plante carnivore şi nu mi-a părut rău când am plecat.

Râmnicu Vâlcea – n-am văzut nimic decât River Plaza Mall, unde am mâncat, pentru că după o zi aşa de plină…nu vrei decât să mănânci şi să te culci. Am innoptat la Hostel VIP, care n-a fost nu ştiu ce lux, dar pentru 75 de lei pe noapte a fost sigur, curat si liniştit.

Am plecat a doua zi, la ora 9 spre destinaţiile despre care aflaţi mâine.
__________________
* Am hotărât să rup povestea în mai multe posturi, că mă plictisesc eu să scriu, darămite voi să citiţi.

Dar s-a terminat (sau cel puţin aşa sper eu). Plec în vacanţă să-mi reîncarc sau să-mi schimb bateriile că astea îs goale de aşa multă vreme încât în ultima perioadă am funcţionat în gol… Am primit şi veşti bune, încă mai am o groază de lucruri de rezolvat, dar în momentul ăsta nu-mi mai pasă de nimic. Vreau să plec, să uit, să mă detaşez şi să mă întorc cu forţe proaspete să duc la bun sfârşit tot ce am de făcut.

Anul ăsta vizităm România. Multe locuri superbe pe care le-am văzut doar în poze, despre care am citit şi despre care mi-au vorbit alţii. Abia aştept să văd ţara asta atât de frumoasă, să fac mii de poze şi dup-aia să vin să vi le arăt. Abia aştept ca singura mea grijă să fie durerea de picioare.

Şi mă entuziasmez încă de pe acum la gândul că la întoarcere mă aşteaptă chestii drăguţe despre care o să vă povestesc la momentul potrivit. Şi poate cu puţin ajutor de la Doamne-Doamne şi de la tati mi se mai îndeplineşte o dorinţă. Sunt pregătită sufleteşte să fac din nou din blogul ăsta locul ăla unde adoram să intru şi fără de care nu puteam rezista. Să încep din nou să răspund la timp la comentarii, să scriu şi chestii interesante sau din suflet, nu numai despre tristeţuri şi viaţa mea plictisitoare.

Vă pup şi abia aştept să ma întorc la voi. Dar pentru asta trebuie să plec.

Vremurile au evoluat şi am un telefon care sună cum vreau eu, cu care pot să fac orice-mi trece prin cap, doar că mie nu-mi trec prea multe şi atunci îl folosesc la jumătate din capacitatea lui.

Pentru mine, telefonul e telefon, nu mp3 player, nu radio, nu aparat foto. Principala lui funcţie e posibilitatea de a comunica cu cineva rapid şi clar. Şi ieftin, da’ asta nu-i treaba telefonului. Asta e misiunea companiilor de telefonie mobilă, care se întrec să ofere cele mai multe minute, cat mai multe sms-uri gratuite, cele mai avantajoase abonamente, cele mai cele cartele. Oh, de-ar fi fost aşa şi pe vremea mea, ce mă mai conversam eu cu colegele de liceu până târziu în noapte… Cred că le cam invidiez pe adolescentele anului 2010 pentru toate avantajele astea. Mai nou, pe langa toate sutele, miile alea de minute si de mesaje gratuite, pe lângă toate bonusurile pe care le poţi primi cu diferite ocazii, de pe Romtelecom pe Cosmote vorbeşti ca şi cum ai suna pe alt fix. No extra charge. Să nu crăpi de ciudă că te-ai născut prea devreme?

Şi când mă gândesc cât mai vorbeam pe fix cu colegele când nu ne permiteam să ne sunăm pe celular sau când sunam noaptea după ora 23 că era mai ieftin. Acuma, n-ai decât să stai acasă şi sa ihţi suni prietenii, iubita sau iubitul de pe fix pe celular şi nu plăteşti nimic ihn plus, e ca şi când ai vorbi ihn reţea. Mi-a spus cineva, mai demult, că aici se va ajunge, da’ n-am crezut.

În altă ordine de idei, mie îmi place să vorbesc la telefon, şi minutele sunt binevenite de oriunde ar veni. şi dacă nu le am eu, să le aibă alţii şi tot mă bucur

Aceasta a fost o leapşă de la Adi Hădean. Îi invit să vorbească despre pălăvragitul ieftin de pe fix pe mobil pe Dani Sima şi pe Elena Cîrîc.

Daca ma laud, poate ma vrea altcineva. Sa va spun cate ceva despre mine:

• ma intitulez VW Golf 5
• am 6 anisori (m-am nascut in 2004)
• am motor de 1.9
• beau numai motorina (in traducere, sunt diesel)
• 105 cai putere alearga pentru mine
• m-am plimbat foarte putin prin Romania – sunt originara din Germania
• sunt inmatriculata
• am geamuri electrice – toate 4
• am inchidere centralizata
• am si airbaguri, deci ma preocupa siguranta ta
• am si creier, adica un computer de bord
• valorez 7500 de euro – negociabil, cica

Daca vrei sa ma cunosti mai bine, lasa un comentariu sau trimite un mail pentru detalii.