Nu, n-am aflat de carte după ce-a apărut filmul şi nici n-o citesc pentru că s-a făcut film. Am aflat de ea dintr-o revistă glossy care o recomanda. Mi-am notat titlul în agendă şi am pus-o pe lista de „trebuie citite”.Întâmplarea şi amânarea au făcut ca cineva să o ecranizeze înainte să apuc eu să o citesc. Am văzut şi jumătate din film după ce am terminat cu romanul, şi mărturisesc că dacă nu l-aş fi citit înainte, filmul mi s-ar fi părut plictisitor rău. Dar aşa, ca ecranizare, e bun. Surprinde bine multe situaţii cheie care aş fi fost curioasă cum arată pe peliculă.

Cititorul este împărţită în trei etape dintre care doar prima şi a treia îi justifică numele, a doua fiind o punte de legătură între ele. În prima parte, despre care se spune ca este erotică, Bernhard Schlink înfăţişează legătura amoroasă şi sexuală, mai ales cea sexuală, dintre un băiat de 15 ani şi o taxatoare de bilete de 36 de ani. Un fel de Lolita la masculin, relaţia lui Michael Berg şi a Hannei Schmitz se bazează pe sex, băi făcute împreună şi citit. Ea-l spală, el îi citeşte. Despre acest tip de relaţii, eu n-am o părere prea bună. Mi se pare puţin ridicol ca o femeie sau un bărbat de o anumită vârstă să îşi găsească împlinirea sexuală alături de un băieţel sau o fetiţă, care la vârsta pubertăţii abia începe să îşi dea seama de ce se petrece cu el, să nu vorbim de toate simţurile care îi sunt date peste cap. Chiar Michael mărturiseşte la un moment dat că realizează că ceea ce trăieşte cu Hanna e puţin stingheritor şi nu poate spune clar şi răspicat că ar vrea să fie văzut cu ea, sau că şi-ar dori ca prietenii lui să afle de relaţia lor. Pe de altă parte, văzând filmul m-am gândit la un alt aspect la care nu m-am gândit când am citit cartea: după primul război, la fel ca şi după al doilea, femeile erau mult mai numeroase decât bărbaţii, mult mai speriate şi poate mult prea reticente înaintea unei relaţii cu posibili parteneri, iar pentru Hanna, un tânăr de 15 ani probabil că fusese ocazia potrivită de a se simţi femeie şi, de ce nu, şi mamă, ţinând cont ca la 36 de ani, singură fiind, şansele ei să procreeze se reduceau destul de mult.

Partea a doua ni-l înfăţişează pe Michael student la drept, statut ce îi facilitează asistarea la procesul unor gardiene de la Auschwitz, judecate pentru o crimă de război. Printre ele se află şi Hanna. Pe parcursul procesului, Michael află un adevăr despre ea, un lucru la care nu se gândise niciodată, dar imediat cum îl realizează tot trecutul are înţeles pentru faptele ei.

Pentru titlu, ultima parte este cea mai relevantă. Deşi n-o vizitează niciodată, deşi nu-i scrie şi nu e prezent în nici un alt fel în viaţa ei, Hanna este în permanenţă în compania lui Michael. Datorită cărţilor pe care el i le citeşte, datorită personajelor pe care i le introduce şi mai ales pentru că îi oferă exact lucrul care i-ar fi adus libertatea dacă ar fi vorbit la momentul potrivit.

Cititorul e o carte fină, uşor de citit, care se împământeneşte în minte şi în suflet pentru totdeauna. Deşi pare bolnăvicioasă, povestea e salvată de secretul pe care Hanna îl ascunde şi de prezenţa constantă a lui Michael în viaţa ei. Chiar trebuie citită.

Aseară am fost pe-acolo şi am servit o pizza Prosciutto Formaggio şi a fost foarte bună. Fără gândaci, fără alte chestii care se bănuieşte, în urma articolului, că ar putea sălăşlui în blatul ei pufos.

Chestia care m-a impresionat pe mine şi care ar fi trebuit să impresioneze şi pe cei de la Adevărul e că bucătăria, mai exact locul în care se prepară pizzele e la vedere, în incinta sălii de mese. Deci dacă ai chef să te zgâieşti cum nenea bucătarul iţi pune ingredientele pe blat, n-ai decât, se întâmplă sub ochii tăi.

Am gustat aseară pizza pane cu salata de vinete… măăăi, voi ştiţi cat e de bună??? Io n-am ştiut, da’ bine că ştia Nebu. Acuma, când mi s-o face poftă, ştiu unde să dau fuguţa.

Fiecare (Iubi, Dojo, Nebu, Ovi, Richie si Luci) şi-a luat altceva, după cum ilustrează pozele.

Un singur lucru am de comentat: sosul de smântână cu usturoi ar trebui îmbunătăţit un pic, în rest, pe bune că nu vi se întâmplă nimic dacă mâncaţi acolo.
La fel ca Ovi, şi eu am o pizzerie favorită şi de puţine ori comand din altă parte, da’ pentru că Iubi stă în complex şi de cele mai multe ori comandam pizza când suntem la el, cred ca Napoleon o să ne fie mai la îndemână. Iaca şi meniul, deşi îi şi pe site:

1. Unii aveti timp, altii sunt cu Napoleon.

2. In satul Timisoara e la fel ca-n orice sat.

3. Din cauza postului cu skinuri mi-am facut singura pofta si vreau sa-mi iau si eu laptop cu care sa ma plimb prin casa. Imi tre’ sa scriu pe el, sa ascult muzica, sa ma uit la un serial-doua si cam atat, fara alte giumbuslucuri. Nimic sofisticat sau scump. Ca sa am de unde sa aleg va invit sa va scoateti laptopurile pe catwalk, sa le laudati, sa le criticati dar mai ales sa facem expozitie. Emailul de la contact va sta la dispozitie de astazi pana in 19 iulie. Online pe 20.

Acum însă, din motive pe care nu le divulg pe blog, însă vă asigur că nu e nimic personal cu niciunul dintre colegii mei, m-am hotărât să părăsesc această firmă în care am zăbovit 2 ani şi 6 luni. Un record personal care sper să se repete sau să se dubleze pentru că la firea mea schimbătoare cine ştie în ce domenii mai ajung să lucrez.

Închei un capitol destul de drag din viaţa mea mulţumindu-i lui Cristi, cel mai bun şef ever, pentru tot ce m-a învăţat, pentru toate discuţiile pe care le-am avut, pentru toate team-buildingurile (1, 2) minunate în care ne-a dus, pentru toate zilele în care m-a lăsat să îmi rezolv problemele personale în timpul programului, pentru toate mofturile pe care mi le-a suportat şi pentru toate pozele pe care mi le-a făcut.

O să-mi lipsească multe momente de distracţie cu colegii, multe din cântecele lui Marius, multe „mânci fundul” ale Danei, multe discuţi despre filme şi muzică cu Cosmina, multe linkuri de la Adi, multe impresii schimbate cu Roxana despre calatorii, câini şi alte confidenţe, multe dimineţi cu Ramona, chiar si înţepăturile lui Cosmin câteodată sau intratul lui Laurenţiu în birou.

Pisi, pe tine te-am lăsat intenţionat la urmă, că ţie am să-ţi cer cele mai multe scuze. Pentru toate fluierăturile şi cântecele mele insuportabile, pentru toate lălăiturile şi improvizaţiile mele muzicale, uite, îmi fac mea culpa aici pe blog. În afară de asta, îţi mulţumesc pentru clipele în care mi-ai suportat nervii, când mă răzbunam pe tine din alte motive, când poate, fără să vreau, făceam pe şefa. O să îmi lipsească discuţiile cu tine pe mess şi sesiunile de râs din cele mai stupide motive. O să-mi fie dor de „slap” şi „zbang” şi „zdrang” şi „spank”. Oh, acuş încep să plâng. Dar tu, spre deosebire de ceilalţi, o să mă mai auzi cântând.

O să îmi fie dor de merdenelele lui Roji, de porumbeii care intră în CEC şi pe care cu Ramona sau cu Cosmina îi prindeam şi-i eliberam, de site-ul meu erotic şi de blogul lui de care n-am apucat să mă ocup.
Cand vi se face dor de mine… aici mă găsiţi oricând.

Later edit:

Asaaaaa, mi-am suflecat manecile si ma apuc de scris.
Inainte de toate vreau sa ii multumesc domnului Cristescu ca ne-a invitat sa petrecem un week-end de vis intr-o locatie cu atat de mult bun gust si atat de bine gandita incat nimic, absolut nimic nu i se poate reprosa. Eu, si la fel si ceilalti participanti (cei din gasca noastra) ne declaram incantati pana peste masura si promitem sa mai revenim.

Aventura a inceput din momentul in care Luci m-a sunat sa imi propuna un week-end la Arsenal Park la Orastie. A inceput de atunci, ca pana n-am ajuns acolo tot m-am gandit cum o fi. N-am intrat pe site, tocmai ca sa nu-mi fac nici o impresie, ca sa gust totul la maxim.

Nu stiu cine m-a sunat pe mine sa imi comunice locul plecarii, dar m-a cam fraierit si adevarul e ca si-a gasit fraiera cea mai buna. :))) Mi s-a spus sa fiu la Hotel Timisoara in jur de ora 10 – 10:15, iar eu punctuala ca de obicei, m-am infatisat cu iubi de mana la ora 10:5. Si stai si asteapta si suna pe Nebu sa te asiguri ca mai vine cineva.

In autocar discutii despre Michael, despre concerte, despre copilarie, trecem rapid prin asta ca avem chestii mai importante de narat, asa ca in afara de perla lui Ovi cu Katy Perry, nimic notabil. ;))

Ajungem la Arsenal Park – Orastie dupa cateva ore de mers (cred ca au fost vreo 4 cu tot cu jumatatea de ora pauza) si de peste tot se aude: „wow”. „ce tare”, „uite-un tanc”, „suuuper”, „mama, un tuuuun”, „Iuuuuu, uite si-un avion”, samd.

Dupa colt, cine ne asteapta? Denisuca si Vis Urat, odihniti, plimbati deja prin tot parcul, se pun sa ne faca curiosi povestindu-ne ce au vazut.

Sa stam la masa, sa mergem si noi? Toata lumea agitata abia astepta sa absoarba cat mai repede tot ce era de vazut. Pana la urma ne asezam frumos la masa, admiram personalul imbracat in costumatie militara (o nota de autenticitate), bem o bere si vorbim toti deodata.

In cateva minute vine o tanti cu un brat de tricouri si lanturi cu placute si ne inverzeste pe toti. Incantare maxima ca ne incadram si noi in peisaj si ne confundam cu natura. Tre’ sa va zic cat de tari sunt tricourile astea de army, un material asa moale si fain, ca tot ne pipaiam sa il simtim. :)))

Buuun, dup-aia, mergem sa ne cazam. Nu asa, pe jos, ca tot soldatul ci cu un golf-car si un soldat pe post de sofer. Ca-n filme. ;))

Pana sa se cazeze toata lumea, m-am luat cu Nebu si ne-am suit pe niste biciclete sa plecam in recunoastere. Si sa ne facem niste poze de pitzi pe tancuri, na. Si in drumul nostru ne tot miram, tot admiram si senzatia ca n-am fi in Romania creste cu fiecare invartire de roata.

La intoarcere, Visu’ are pusca cu bile. „Si io vreeaaau!” imi zic in gand, salivand. Dar cum sa ii zic? Noroc ca-mi citeste gandurile si imi pune pusca in brate: „Hai, ma, sa tragi si tu cu pusca!” Ieeei, da’ in ce sa trag? Si ma pun sa trag dupa frunze, ca alte tinte n-aveam. ;)) Si tot aici sa mentionez, Sebi!!! ca bilele alea ard ca dracu.

Mergem sa ne cazam. Ovi se tot lauda pe drum ca doarme in tanc. In dreptul meu scria in tabel ca stam in camera cu tun. Nici Ovi n-a dormit in tanc, nici eu n-am dormit pe tun. :))) Ovi a dormit pe tun, eu cu Iubi in bunker. :))) Mic, da’ faaain. Apropos de asta, a doua zi, in turul parcului, cineva care vazuse camera a strambat din nas ca e prea mic, prea inghesuit, ca n-ar dormi acolo. Stiti ceva? Camere de domni sunt in orice statiune si in orice loc, da’ in bunker, pe tun sau in tanc nu dormi in fiecare zi. Asa ca sfatul meu e cand mergeti acolo sa optati pentru asa ceva, ca feelingul e desavarsit.

Infometati, ne intoarcem la popota. Mancare la discretie, buuuuna de sa te lingi pe degete. Si mancam afara in natura. Pana se pune o ploaie de rupe tot in jur, si nori, si frunze si pe noi ne aduna in jurul unei masute, da’ degeaba ca apa tot patrunde peste tot. Ne adapostim in interior pana se opreste de tot.

Dupa care, unii pe care nu-i interesa ca au doar o pereche de papuci de schimb (Richie, Ovi, Corina, Denisuca, Dan, Sebi) se urca intr-un buggy si o iau la sanatoasa. Se intorc plini de noroi si super incantati ca s-au plimbat cu jucariile. Mie-mi pare doar rau. Motiv in plus sa ma intorc (cu cele mai jerpelite haine pe care le am).

Evident ca am gasit si caini pe-acolo si cum nu ma pot abtine, atata m-am dragalit cu ei…

Seara, la foc de tabara, cum altfel? Cum sa mergi in armata fara sa faci foc de tabara?

Si cum sa manci fara muzica? Gina Pop band a cantat atat de fain incat nici eu, nici Nebu nu puteam manca linistite de cat de fain canta femeia aia. Luam o gura de mancare, hop in picioare sa dansam. Mai o gura, mai un dans, si tot asa, pana i s-a facut femeii mila de noi si a cantat ceva mai lent sa ne priasca si noua mancarea.

Despre mancare, de la extraordinar in sus.

Sambata seara a fost una dintre cele mai faine seri din ultimii doi ani, cred. Am dansat pana n-am mai stiut de mine, pana curgeau apele pe mine, pana m-a durut spatele si picioarele imi tremurau. Imi pare rau ca ceilalti de la celelalte agentii s-au lasat asa de greu induplecati sa se ridice de la masa, da’ nu-i bai, ca noi de la agentia lui Sirb am dansat pentru toti. Se vede? ;))

La un moment dat, Gina s-a dus la nani si unii dintre noi la fel. Care-i primul lucru pe care vrei sa-l faci dupa asa o zi? Un dus. L-ai si face daca ti-ar fi dat prin cap sa bagi boilerul in priza inainte sa pleci, nu de alta, dar la intoarcere apa calda canci. Ca in armata, am facut dus cu apa rece. Si nici afara nu era prea cald. Ah, neaparat de mentionat: fiecare camera are centrala proprie + calorifer + boiler. Deci nu numai pe perioada verii puteti merge acolo, ci si iarna.
A doua zi, fiecare oscior si fiecare fibra ma durea. Dar, asta e. In armata nu comentezi. Desi ne-am pus noi ceasul sa sune, nu ne-am putut trezi la 8, insa imediat cum am facut ochi ma suna Nebu sa merg la micul dejun. Noroc cu oameni de-astia care nu dorm pana la 4, ca stim noi cine.

Micul dejun… nici nu va pot povesti ca imi ploua in gura, dar hai totusi ca incerc: omleta, carnaciori, bacon prajit, cremvursti (asa se scrie?), salam, parizer, sunca, branza, cascaval de 2 feluri, rosii, salata verde, castraveti, branza topita, unt, marmelada, gem, lapte, iaurt simplu si cu fructe, cereale de 3 feluri, fructe (pepene galben si grapefruit) si nu mai imi aduc aminte ce. Oricum, delicatese.
Mancam bine, se mai trezeste lumea si avem de ales: excursie la Sarmisegetusa Regia, la Castelul Corvinilor, plimbare cu bicicletele sau program de voie? De excursii nu eram curioasa si sa stau sa vegetez cand pe tava era si plimbarea cu biciclete, no thanks. Asa ca, impreuna cu Nebu, Corina, Ovi, Luci si sotia sa (aplauze pentru cea mai curajoasa viitoare mamica), Denisuca, Visu’ ne-am lasat ghidati de dl. Cristescu, gazda noastra si de Cristi. O plimbare de 20km nu e de ici de colo, mai ales cand n-ai conditie fizica si cand soarele te bate in cap. Am ajuns inapoi L-A-T-A!. Si din nou durerea si oboseala ma faceau sa tremur, fi-mi-ar rusine sa-mi fie.Iubi, Adina si Richie au ramas la popota.

Si cand ne-am intors, in sfarsit am facut si eu dus cu apa calda si ne-am dus iar la masa. Nu mai zic cat de buna era mancarea si de data asta, ca nu fac decat sa ma repet. Da’ jur ca merita sa ma repet. Bucatarul, care am aflat ca fusese coleg de clasa generala cu Iubi, face o mancare – dezmat pentru papilele gustative.
Si-am plecat la 5 cu promisiunea sa ne intoarcem si cu multumiri pentru cel care a facut posibila existenta unui asemenea loc in Romania.
Si toti cei care au fost prezenti pot garanta ca asa ceva nu mai exista si nici conditiile alea nu-s pe toate gardurile. Profitati de oferta de preturi care e promotionala anul asta, profitati de ceva ce nu faceti in fiecare zi, si mai ales nu uitat sa alegeti camere de-alea cu specific de armata.

Ah, si am uitat sa va prezint, in exclusivitate, miniconcertul Sirb feat. Visurat. ;)) Nu se prea vede, din cauze intunecate, da’ important e ca se aude. :)))

Ovi Sirb feat. Vis Urat - Pusca si cureaua lata

Alte poze la Cezar, la Denisa, la Ovi si la mine.

Si mai later edit:

Eu am vorbit mai mult despre experienta personala, Richie va vorbeste mai mult despre parc, despre activitatile ce le puteti face acolo.

Sufăr pentru maşina mea dacă o zgârii pe motiv că o doare şi aproape plâng dacă telefonul meu se descompune când îl scap pe jos.

Pentru ca piticul de pe creier să-şi facă treaba până la capăt, mai am şi obiceiul de a împopoţona obiectele să-mi fie mai familiare, mai plăcute vederii, mai originale. Cam cum făcea Lorelei Gilmore cu ciocanul (cât m-am mai chinuit să găsesc episodul şi să fac poza!!! ).
Am văzut că Adelina are un laptop mov, tare cute-looking, pe care îl cheamă Bloomchen (de unde deduc că’i fetiţă), Dora are şi ea unul pe care îl cheamă Tinkerbell (de unde deduc ca şi al ei e fetiţă).

Probabil dacă aş avea şi eu unul, l-aş boteza şi eu. Şi mai mult decât atât, l-aş şi îmbrăca. Pentru că nişte oameni s-au gândit la alţi oameni cu apucături de personalizare, la fel ca ale mele şi au inventat skinuri pentru laptopuri.

Adică nişte autocolante care se lipesc pe capacul laptopului şi în câteva minute nu mai ai un calculator banal, ci unul mai sexy. Cred că e cam ca şi cu wallpaperul – cu cât e mai pe placul tău, cu atât te uiţi mai mult la el.
Dacă o să-mi iau laptop, una dintre următoarele skinuri o să-i ia faţa.

Sau, şi mai bine, pot să le trimit eu o imagine si mi-o fac ei sticker. De parcă ar fi greu să vă imaginaţi cum ar arăta laptopul meu. ;))
Şi nici nu-s scumpe. Aproape ca mi-aş cumpăra laptop numai să mi-l personalizez. :))))

Fiind puţin scoasă din ţâţâni la ora la care scriu postul, a trebuit să-mi fac introducerea asta.
Ideea postului e alta. Să va cer din nou ajutorul, vouă celor care va pasă. Ieri seara am primit un telefon disperat de la Dojo în care mă întreba dacă nu cunosc pe nimeni care stă la casă şi care ar dori să aibă grijă de un căţel mai bătrân… şi aproape omorât de o maşină. Bietul de el, scăpase cu viaţă de sub rotile unui cretin care nici n-a binevoit să oprească. Ce conta? Doar era un comunitar, făcea un bine societăţii… Mi-e silă de oameni ca ăştia. Dojo n-are o inimă ca a lui, are o inimă imensă şi din cauza acestei inimi a ajutat căţelul să se liniştească şi acolo în drum, a chemat doctorul să vină să îl îngrijească pe rănit. Şi doctorul a venit şi Dojo plăteşte din buzunarul ei în jur de 7-8 milioane ca să-l facă pe vagabond bine. Pentru că are nevoie de tije, plăcuţe, tratamente, etc.

După ce se va face bine, interveniţi voi. Avem nevoie de un cămin pentru vagabondul ăsta. E paşnic, cuminte, învăţat cu viaţa de stradă, nu are nevoie decât de nişte mâncare, un spaţiu unde să doarmă şi eventual o curte pe unde să se învârtă. Dacă cunoaşteţi pe cineva care stă la casă, la sat, şi ar avea un suflet bun să se îngrijească de micuţul asta, pe lângă faptul că aţi face o faptă bună, eu mă angajez să-l/o scot pe respectivul/a la un suc/bere/cafea/pizza pentru a-i mulţumi. V-am mituit?
Haideţi, va rog eu, ajutaţi-mă să facem o faptă bună.
Detalii si poze găsiţi la Dojo.

1. Ce porecle aţi avut?
2. Câţi ani aveţi?
3. De unde sunteţi?
4. Ce joburi aveţi?
5. Pe ce subiect v-aţi făcut licenţa? (că tot e vremea aceea din an)
6. De unde aţi aflat de blogul meu?
7. Ce melodie e pe fundalul zilei voastre?
8. Ce mâncăruri de tomate va plac?

Ce vreţi, îs curioasa. :D  Şi cum acum v-aţi înmulţit, poate aveţi chef să-mi completaţi oracolul. ;))