<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?><rss version="2.0"
	xmlns:content="http://purl.org/rss/1.0/modules/content/"
	xmlns:wfw="http://wellformedweb.org/CommentAPI/"
	xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/"
	xmlns:atom="http://www.w3.org/2005/Atom"
	xmlns:sy="http://purl.org/rss/1.0/modules/syndication/"
	xmlns:slash="http://purl.org/rss/1.0/modules/slash/"
	>

<channel>
	<title>Tomata cu scufita</title>
	<atom:link href="http://tomatacuscufita.com/feed/" rel="self" type="application/rss+xml" />
	<link>https://tomatacuscufita.com</link>
	<description>Blog personal de timișoreancă mutată la Berlin</description>
	<lastBuildDate>Mon, 11 May 2026 12:40:09 +0000</lastBuildDate>
	<language>en-US</language>
	<sy:updatePeriod>
	hourly	</sy:updatePeriod>
	<sy:updateFrequency>
	1	</sy:updateFrequency>
	<generator>https://wordpress.org/?v=6.9.4</generator>

<image>
	<url>https://tomatacuscufita.com/wp-content/uploads/2024/04/cropped-logo-32x32.jpg</url>
	<title>Tomata cu scufita</title>
	<link>https://tomatacuscufita.com</link>
	<width>32</width>
	<height>32</height>
</image> 
	<item>
		<title>Patru zile în Țările de jos</title>
		<link>https://tomatacuscufita.com/2026/05/11/patru-zile-in-tarile-de-jos/</link>
					<comments>https://tomatacuscufita.com/2026/05/11/patru-zile-in-tarile-de-jos/#comments</comments>
		
		<dc:creator><![CDATA[Tomata]]></dc:creator>
		<pubDate>Mon, 11 May 2026 12:40:09 +0000</pubDate>
				<category><![CDATA[salată de roşii]]></category>
		<guid isPermaLink="false">https://tomatacuscufita.com/?p=21263</guid>

					<description><![CDATA[Sunt în urmă de tot cu scrisul pe blog, dar cine urmărește pagina de Facebook a blogului, știe ce mai fac pentru că am legat contul de Instagram de ea și tot ce postez acolo se duce și pe pagină. Țelul principal al mini-vacanței din Țările de Jos (Doamne, ce greu mă obișnuiesc să folosesc numele ăsta) a fost Giethoorn, unul din locurile de tip &#8216;bucket-list&#8217; deși avem și noi chiar lângă Berlin ceva foarte asemănător: Spreewald. Apoi am adăugat pe listă muzeul Corpus, văzut de Ada și de mine pe Instagram, Keukenhof la recomandarea Sotzului care mai fusese acolo (și de care evident știam, dar mă îngrijora puhoiul de oameni), iar timpul extra care ne-a rămas după ce am bifat obiectivele l-am umplut cu Urk, Rotterdam și Amersfoort. Acum, pe rând. Cazarea Pentru că Giethoorn era obiectivul principal, am căutat cazare în jurul lui. Am găsit un tiny house la 13km de el și cum niciodată nu am stat în așa ceva, am zis că e musai să încercăm. Problema a fost că erau 15 grade ziua și mult mai puține noaptea, dar fată deșteaptă cum sunt, m-am gândit să ne luăm paturile electrice să fim siguri că nu murim de frig. Această&#8230; rulotă, i-aș spune eu, a fost foarte bine echipată, spațiu destul, curat, apă caldă, aragaz, tot. Evident toate adaptate la locul și spațiul în care ne aflam. Adică: în fiecare cameră (am avut trei: una pentru părinți, una pentru copii și un living) exista un mini calorifer (și când spun mini, era un pic mai mare decât o cutie de pantofi) și în living un radiator camuflat în șemineu. Apa caldă era pe boiler și probabil știți că trebuie să îi înveți mersul ca să fie apa cum ai nevoie. Ne-a luat jumătate de zi, după care a fost OK. Nu era cazarea ideală pentru această perioadă a anului, însă nu regretăm nimic, a fost bine, nu perfect. Oricum doar seara ne întorceam și stăteam puțin la TV, după care la somn sau citit. Giethoorn Partea fantastică a fost că am ales să mergem după Paște, deci toți turiștii care s-au înghesuit acolo înainte sau în timpul sărbătorilor au lipsit. Am închiriat o barcă cu volan și am avut o plimbare liniștită pe canale, cu foarte puține bărci în jurul nostru, ba chiar deloc o bună bucată de drum. Două ore am lăsat-o pe Ada să încerce să conducă și apoi să conducă tot drumul (spre deliciul ei), dar s-a dovedit a fi vitezomană, odată ce a prins gustul :)) Când am termint cu barca am pornit la plimbare pe jos, apoi ne-am oprit să mâncăm ceva și ne-am gândit ce mai putem vedea. Parcarea a fost gratuită, iar aproape de ea era un supermarket și o toaletă gratuită și toate astea au prins foarte bine. Barca a costat 50 de euro pentru două ore. Mâncarea de la restaurant n-a fost deosebită. &#160; Urk Vorbiserăm de acasă că dacă avem timp, tragem o fugă și până la mare. Sotzu&#8217; căutase cândva unde să mergem și a propus Urk, după Giethoorn, care era la 45 de minute de unde eram. Adică fix cât fac eu zilnic până la birou :)) O nimica toată. Pentru mine a fost surpriza acestei călătorii și cred că locul care mi-a plăcut cel mai mult. Un sătuc maritim unde viața pare ca are răbdare. Un loc unde familiile vin pe plaja înainte de apus cu scaune, cărucioare și o sticlă de vin pentru a se bucura de spectacolul portocaliu al soarelui. Locul în care alții alearga, alții biciclesc. De fapt se bucură de loc, de vremea frumoasă și nimeni nu stă cu telefonul în mâna. M-am întrebat de mai multe ori oare cum o fi să trăiești într-un loc ca Urk, dar nu în vacanță, ci zi de zi. Bănuiesc ca nu voi afla niciodată. Am văzut pentru prima oară și eoliene &#8216;plantate&#8217; în mare. N-am stat mai mult de două ore, dar a fost destul. &#160; Keukenhof A doua zi de dimineață ne-am grăbit să ajungem la lalele. Aici n-am mai scăpat de mulțime, dar știam că nu are cum să fie altfel într-un loc deschis doar două-trei luni pe an și cunoscut pe tot globul. O splendoare așa cum ne așteptam, dar după cam o oră și jumătate eram deja ușor plictisiți: D Ne-am resuscitat intrând în hala acoperită unde nu mai știam în ce parte să ne uităm la bogăția soiurilor de lalele, apoi de orhidee. E un loc deosebit, incontestabil, merită o vizită măcar o dată în viață. &#160; View this post on Instagram &#160; A post shared by Andreea Ursu-Lișteveanu (@andreeaursulisteveanu) Corpus Totul a plecat de la o reclamă pe Instagram. La fața locului, Ada a fost ușor dezamăgită pentru că își închipuia altceva pe baza unor amintiri inexacte de la o emisiunea pentru copii. Cred că în mintea ei a fost un mix de imagini dintre clipul promoțional și câteva emisiuni ale lui Checker Tobi. Am căutat și nu am găsit nici o dovadă că el a filmat acolo. În timp ce ea a fost dezamăgită, eu am fost impresionată. Am intrat în corpul uman doar ghidați, am început cu genunchiul, am trecut printr-o fecundare a unui ovul și nașterea unui bebeluș, am intrat în stomac de unde am trecut în rinichi, plămâni, iar în inimă am urmărit traseul unei celule roșii, după care am ajuns în gură, în urechi, în nas și ne-am oprit în creier. Ca să facem tot traseul asta am mers pe jos, am urcat cu lifturi care au servit și că &#8216;sală de cinema&#8217; ca să urmărim diverse clipuri cu explicații. Unul dintre ele, cel de la traseul globulei roșii, avea și scaune mișcătoare, să experimentăm mai bine drumul ei: P Tindem să uităm cât de extraordinar e corpul uman, cât de complex e totul și ce sisteme bine închegate ne alcătuiesc. E copleșitor de fiecare dată când sunt pusă față în față cu minunea care suntem. Rotterdam Mai că nu m-am dat cu fundul de pământ să mergem la Rotterdam și am cântat într-una melodia asta până dorința mi-a fost acceptată. Am ajuns acolo și mi-am primit pedeapsa. Am avut atâta încredere că e un oraș frumos, dar fără să mă bazez pe ceva concret. Nu am căutat NIMIC despre el, Sotzu&#8217; mi-a spus că e cel mai mare port al Europei și aparent mie mi-a ajuns. Dezamăgire maximă! M-am învățat cu drăgălășenia caselor olandeze, cu orașele mici, florile de pretutindeni și am nimierit între zgârie nori subțiri, gri și cu arhitectură ciudatica. Ori am nimerit unde nu e așa frumos, ori aveam eu așteptări cât casa. &#160; View this post on Instagram &#160; A post shared by Andreea Ursu-Lișteveanu (@andreeaursulisteveanu) Amersfoort Aud numele acestui oraș destul de des la lucru pentru că unul dintre birourile firmei e acolo. Eu rezerv hotelurile, zborurile și trenurile colegilor mei, deci eram curioasă. Și cum nu era decât o oră și un pic distanță de la campingul nostru, după ce m-am documentat ca să nu mai repet greșeala de mai sus, am fost de acord ca ultima zi ne-o petrecem acolo. A fost sublim, la concurență cu Urk. În catedrala Onze Lieve Vrouwetoren se află mijlocul țării și e marcat corespunzător. Am vizitat doar centrul istoric, dar a fost destul pentru că ne-am plimbat pe străzi, am făcut zeci de poze, am mâncat la un restaurant italian, i-am găsit Sotzului o berărie, toată lumea a fost mulțumită. &#160; Și cam asta a fost aventură olandeză. Îmi place să călătorim cu mașina, ne dă multă libertate și nu depindem de mijloacele de transport în comun. Partea nasoală e că în Țările de Jos parcările sunt exorbitant de scumpe. La Corpus am plătit 12 euro pt o oră și jumătate, la Keukenhof 10 pe 2,5 ore.]]></description>
		
					<wfw:commentRss>https://tomatacuscufita.com/2026/05/11/patru-zile-in-tarile-de-jos/feed/</wfw:commentRss>
			<slash:comments>1</slash:comments>
		
		
			</item>
		<item>
		<title>Ieșiri</title>
		<link>https://tomatacuscufita.com/2026/03/23/iesiri/</link>
					<comments>https://tomatacuscufita.com/2026/03/23/iesiri/#comments</comments>
		
		<dc:creator><![CDATA[Tomata]]></dc:creator>
		<pubDate>Mon, 23 Mar 2026 08:28:27 +0000</pubDate>
				<category><![CDATA[tomata berlineză]]></category>
		<guid isPermaLink="false">https://tomatacuscufita.com/?p=21219</guid>

					<description><![CDATA[Aș fi păstrat ideea pentru o postare la finalul lunii martie, dar iar se adună lucruri despre care vreau să scriu și o să continui să amân. Așa că la puțin după jumătatea lunii vă povestesc despre ieșirile din prima parte a ei, care au fost deja destule. Mi-am propus să scot familia din casa măcar duminica, să ne deconectăm de la televizor și telefoane, să ne reconectăm între noi când nu trebuie să pregătim proiecte pentru școală, repetat pentru teste sau trebăluit prin casă. A contribuit și venirea primăverii, soarele strălucitor și gradele peste 0. La cardiolog Nu e tocmai ieșire de plăcere, însă notez aici că s-a întâmplat. În februarie, chiar în ziua când am zburat către Timișoara, Ada a avut un control medical pentru clubul sportiv în care tocmai a intrat și i s-a spus că are un murmur la inima sau ceva care ar trebui verificat de un specialist. Se putea să nu fie nimic, însă nu mai avea voie să se antreneze până nu era controlată. Ceea ce am făcut după 3 săptămâni când am găsit programare. De obicei mă panichez când vine vorba de ea (sau de oricine din familie), dar trebuie că am un simț în plus când nu o fac și sunt sigură că nu e nimic. Până acum nu a dat niciodată greș, însă tot îmi e teamă să mă bazez pe el. Cardiologul de copii la care am dus-o a fost cel mai mișto medic pe care l-am întâlnit eu vreodată. Atââât de drăguț cu ea, cu o voce așa caldă și liniștitoare&#8230; unii oameni chiar sunt făcuți să fie medici pentru copii. I-a făcut EKG, eco și i-a luat tensiunea, totul în parametri normali. Mi-a spus că din cauza faptul că e așa slabă, cu stetoscopul se poate auzi uneori ciudat, dar să stăm liniștiți că nu e nimic în neregulă. La prânz cu o prietenă și la cinema cu alta Întâlnirile cu prietenele din Berlin s-au mai rărit din mai multe motive, dar cred că nici iarna n-a ajutat în privința asta. Așa că într-o zi am luat prânzul cu una dintre ele la cantina de lângă biroul meu și ne-am mai pus la curent cu ce se întâmplă în viețile noastre, iar după lucru am ieșit cu alta la Wuthering Heights. Ne-a plăcut, mai facem. În aceeași zi, copilul și Sotzu&#8217; s-au ținut de tradiția lor sportivă și au fost la ISTAF indoors. La concert cu Ada La o zi după ISTAF și film, iar ne-am despărțit. Ada și cu mine la concert, Sotzu&#8217; la stand-up comedy românesc. Acolo trebuia să fiu și eu, dar n-a pus niciunul dintre noi stand-up-ul pe calendar, așa că am cumpărat bilete la Jodok pentru aceeași seară. Nici unul dintre noi n-a regretat nici o secundă. Pe Jodok l-am descoperit pe Instagram împreună cu Ada și când am văzut că vine la Berlin, ne-am luat bilete să îl vedem live. A fost unul dintre cele mai faine concerte la care am fost și dacă mai vine, mai mergem. Sotzu&#8217; a fost la fel de încântat de seara lui de comedie, așa că win-win. &#160; Sieh dir diesen Beitrag auf Instagram an &#160; Ein Beitrag geteilt von Andreea Ursu-Lișteveanu (@andreeaursulisteveanu) La club de carte și prin pădure 8 Martie a început cu clubul de carte românească din Berlin, unde am discutat Zavaidoc, după care, când m-am întors, am pus piciorul în prag și am scos familia din casă, că doar era Ziua Femeii, a Mamei bla bla. Soțu&#8217; a ales un turn în care nu mai urcasem, aproape de casă, deci ne-am dus la Müggelsee să vedem pădurea și lacurile de sus, din Müggelturm. Și ca să sărbătorim puțin și această zi dedicată mie, am fost la un restaurant, tot ales de Sotz, de care am fost foarte impresionată și unde vreau să mai mergem. La întâlnire cu o prietena nouă &#8216;Prietenă&#8217; e un pic cam mult spus, având în vedere că ne-am cunoscut pe Instagram și după multe mesaje &#8211; despre cărți &#8211; am decis că ar fi fain să ne și întâlnim. Am click-uit din prima și sigur ne mai întâlnim să îi văd cățelul și să vorbim despre de toate, cum am făcut la prima întâlnire. La stand-up comedy românesc De data asta, pe 13, am fost și eu cu Sozu&#8217; la Dan Badea, împreună cu încă o familie prietenă. Am râs destul de mult, dar publicul&#8230; of&#8230; nu știu cum se manifestă românii și moldovenii acasă în România sau Moldova, dar în Germania sunt foarte gălăgioși, epatanți și de evitat. Se comportă de parcă ar fi la ei acasă și restul nu contează, în special dacă vin în grup. Dacă sunt cuplu sau singuri sunt mai OK, dar când sunt mai mulți, își dau în stambă. Râdea unul la trei scaune de noi că se uitau toți din jur și chiar și Dan Badea a făcut un scurt mișto de el&#8230;  La expoziția Armatei de teracotă roșie Atâta reclamă i s-a făcut acestei expoziții cu luni înainte, că am zis că musai e ceva de capul ei. Ne-am luat bilete pentru duminică și împreună cu încă o amică nouă (timișoreancă de-a mea) am fost să vedem câteva statui de teracotă roșie în mărime naturală, parte din suita de 8000 de altele descoperite întâmplător în 1974 de niște țărani. Această armată a fost construită timp de 10 ani pentru a păzi mormântul primului împărat al Chinei, Qin Shi Huang. Cum scriam și pe Facebook, am fost fascinată de această megalomanie, de meșteșugul cu care au fost create și de păstrarea lor sub pământ atâta amar de timp. După expoziție, ne-am ospătat la un restaurant grecesc din apropiere și duminca s-a încheiat acasă, eu pictând, Ada lucrând la un PPT pentru școală și Sotzu&#8217; reparând aleea de pietre.]]></description>
		
					<wfw:commentRss>https://tomatacuscufita.com/2026/03/23/iesiri/feed/</wfw:commentRss>
			<slash:comments>4</slash:comments>
		
		
			</item>
		<item>
		<title>O săptămână pentru sufletul meu (II)</title>
		<link>https://tomatacuscufita.com/2026/03/03/o-saptamana-pentru-sufletul-meu-ii/</link>
					<comments>https://tomatacuscufita.com/2026/03/03/o-saptamana-pentru-sufletul-meu-ii/#comments</comments>
		
		<dc:creator><![CDATA[Tomata]]></dc:creator>
		<pubDate>Tue, 03 Mar 2026 07:23:13 +0000</pubDate>
				<category><![CDATA[tomata călătoare]]></category>
		<guid isPermaLink="false">https://tomatacuscufita.com/?p=21193</guid>

					<description><![CDATA[Deja nu mai număr de câte ori am fost la Budapesta, dar sunt sigură că e orașul străin pe care l-am vizitat sau tranzitat cel mai mult. Anul trecut l-am ales pentru întâlnirea cu Anca și Oana, anul ăsta, pentru o întâlnire cu membrele clubului de carte în care suntem de 10 ani. De ambele dăți, considerentul a fost același: să fie ușor de ajuns și din România și din alte locuri de prin Europa. Dar mai întâi să vă vorbesc despre acest grup. În 2016, când am emigrat în Germania, am lăsat în urmă multe obiceiuri și plăceri la care nu mă gândisem înainte să ajung acolo. Preocupările se îndreptau către noua limba pe care trebuia să o învățăm, acomodarea într-un loc străin cu un bebeluș care era în sine un punct de cotitură în viață și un întreg necunoscut. Deci gândul la discuțiile despre cărți și mersul la teatru nu s-a strecurat printre grijile mele. Cu mersul la teatru e încă o mini-problemă, deși măcar o dată pe an, am norocul să vină vreo piesă la Berlin și să mă bucur de ea. Însă cu discuțiile despre cărți am rezolvat destul de rapid problema. Nu cunoșteam mulți români în Berlin, însă cunoșteam mulți cititori pe internet. Am întrebat timid pe un grup de mame din România, stabilite la Berlin, dacă vor să discute despre cărți și chiar dacă acolo nu am avut succes, am cunoscut-o așa pe Nicoleta, cititoare avidă și ea, și tot vorbind pe net și uneori și în persoană despre cărți, am ajuns la ideea de a face un grup pe Facebook și de a invita oamenii cu care știam că am ce vorbi. Am adăugat prietenele cititoare, apoi bloggerițe cititoare cu care eram prietenă pe FB, apoi ele au mai adăugat pe altele și azi suntem peste 80 pe un grup secret și vorbim zilnic despre cărți. Non-stop. Pe unele dintre ele le-am întâlnit în persoană de-a lungul timpului, pe altele încă nu. Suntem numai femei, că așa ne-am nimerit și nu ne pare rău. E un grup pașnic cu doar 3 scăndăluțe în 10 ani, în care știm să vorbim civilizat despre cărți mai ales atunci când avem păreri diferite. În Elveția, anul trecut, am cunoscut-o pe Amaia și la întoarcere am pus pe grup o poză cu noi două și n-a durat mult până discuția s-a transformat într-o plănuire a unei întâlniri de grup. Nici una, nici două, s-au stabilit datele, locul, biletele au fost cumpărate, hotelurile rezervate și între 19 și 22 februarie ne-am cunoscut la Budapesta 11 dintre noi. A fost una dintre cele mai împlinitoare întâlniri pe care am avut-o și în asentimentul meu au fost toate doamnele care au venit. Nu știu dacă e faptul că ne leagă această conexiune literară sau faptul că suntem împreună de atâția ani, dar ne-am bucurat de companie și în grup complet și în grupuri mai mici, n-au existat constrângeri să facem toate același lucru, mereu s-a anunțat cine unde merge și se putea alătura și în fiecare dintre cele 3 seri ne strângeam în lobby-ul hotelului să mai sporovăim, în ultima seară jucând chiar și mima. Ne-am fi dus și la karaoke dacă se insista. Am decis că vom mai face și la anul o ieșire ca prea bine ne-a prins. Cu fetele nu vă arăt poze că nu am cerut acordul, dar va arăt ce am văzut în Budapesta. &#160;]]></description>
		
					<wfw:commentRss>https://tomatacuscufita.com/2026/03/03/o-saptamana-pentru-sufletul-meu-ii/feed/</wfw:commentRss>
			<slash:comments>2</slash:comments>
		
		
			</item>
		<item>
		<title>O săptămână pentru sufletul meu (I)</title>
		<link>https://tomatacuscufita.com/2026/02/26/o-saptamana-pentru-sufletul-meu-i/</link>
					<comments>https://tomatacuscufita.com/2026/02/26/o-saptamana-pentru-sufletul-meu-i/#respond</comments>
		
		<dc:creator><![CDATA[Tomata]]></dc:creator>
		<pubDate>Thu, 26 Feb 2026 08:05:52 +0000</pubDate>
				<category><![CDATA[timişoara mea]]></category>
		<guid isPermaLink="false">https://tomatacuscufita.com/?p=21146</guid>

					<description><![CDATA[Sper că din mai să nu fie doar o săptămână pe an, ci mai multe vizite de câte 4 zile. Din 15 mai vom avea din nou zboruri directe Berlin-Timișoara și, dacă n-aș aștepta niște programări care mă vor ține în Berlin cel puțin 4 luni (să sperăm 6), aș fi cumpărat deja bilete să mă întorc în România. Tocmai din cauza zborurilor am scurtat vizita în Timișoara și am combinat-o cu cea în Budapesta, ca să nu plătesc 4 zboruri, ci doar două. În România era destul de urgent să merg pentru că nu mai vreau să amân treburile administrative legate de casa de la sat și pământurile pe care le am prin zonă și mi-am făcut, în sfârșit curaj și am făcut primii pași. Lucrurile s-au așezat așa de convenabil, fără să plănuiesc dinainte, însă uneori mai contribuie și Universul la netezirea drumului. Verișoara mea își luase și ea concediu să vină în România, eu probabil uitasem dacă mi-a spus, dar m-a salvat de la închirierea unei mașini și am făcut împreună un road trip până la sat. Ne-a prins bine, am petrecut timp împreună, ne-am amintit de data în care întreaga noastră familie, plus prieteni de-ai părinților au fost toți acolo. Atât de mulți dintre ei nu mai sunt cu noi&#8230;  Dar să o iau pe zile, că așa vreau să îmi amintesc. Am ajuns duminică, luată de la aeroport de Laura, prietena mea din copilărie și nașa noastră de nuntă. Mereu are amabilitatea să mă primească la ea, iar eu mă bucur pentru că e la două blocuri de apartamentul meu și îmi e foarte ușor să mă mișc prin oraș de acolo. Prima zi în Timișoara le e întotdeauna dedicată prietenelor mele din copilărie: Laura, Andreea și Adela, la care de-a lungul timpului s-a adăugat și Cristina, sora Laurei. Așa că după o scurtă vizită la chiriașii mei, către seara ne-am dus la restaurantul din zonă. Aș vrea să spun că era ca pe vremuri, însă de data asta am simțit un pic distanța și situațiile pe care nu le mai împărtășesc cu ele. Ne leagă o copilărie frumoasă și plină de aventuri, însă timpul a intervenit între noi și puțin de tot am simțit că ne-am înstrăinat. Se poate să mă fi înșelat, să fi fost de la oboseală, dar n-am mai avut ocazia să ne întâlnim după. Luni era cea mai stresantă zi din toată călătoria, ziua din cauza căreia nu am dormit multe nopți. Casa de la sat nu e încă pe numele meu și trebuie să adun niște acte ca să o trec pe mine. Pentru asta aveam nevoie de măsurători, însă problema cea mare era că sunt niște discuții cu privire la marginile proprietății și cum nici vecinul nu are acte, nu știm exact ce și cum. Însă numai gândul la posibile certuri și tărăgănări mi-au scos peri albi. Până la urmă a fost mai bine decât mă așteptam, acum să vină actele și să mai strâng și altele. Cu ceva timp în urmă mă gândeam că după ce va fi legal a mea, voi vinde casa. Însă gândul asta s-a pulverizat instant în clipa în care am descuiat ușa și am simțit acel miros inegalabil, care e mirosul copilăriei și adolescenței mele. Al străbunicii și al părinților mei. Al unei vieți care nu mai e și nu va mai fi niciodată. Și prin urmare, casa va rămâne a mea cât timp trăiesc eu. Pentru că împreună cu apartamentul din Timișoara, sunt ultimii membri ai familiei mele: părinții s-au dus, câinii s-au dus, doar locurile au rămas. Și eu. Dacă duminică a fost ziua prietenelor din copilărie, lunea a fost a familiei. După întoarcerea de la sat, cei rămași și desperecheați ne-am adunat toți la mătușă-mea. De fapt, familia ei e singura care a rămas completă, în timp ce cei doi frați și mama mea s-au dus. Mai trăiește cealaltă mătușă, mama vărului meu, însă din păcate ea n-a fost prezentă. Am depănat amintiri, am râs, ne-am și certat în joacă, de dragul vremurilor trecute când nu exista întrunire familială fără un mic scandal. Marți și miercuri au urmat alte întâlniri: cu Elena (fostă colegă de serviciu devenită prietenă pe viață), cu prietenele din facultate &#8211; Andrea, Moira și Corina &#8211; și două din liceu, Martina și Oana, că a treia, Laura, nu a putut. De fiecare dată când mă întâlnesc cu fiecare dintre ele, simt că timpul a stat în loc, reluăm discuția de unde am lăsat-o și ne bucurăm una de alta ca pe vremurile când mergeam în excursii, în cluburi, în vacanțe împreună. Nu știu cum ar fi fost viața dacă nu mă desprindeam de ele și de oraș, dacă continuam să ne întâlnim, dacă copiii noștri s-ar fi cunoscut. Probabil că nu, pentru că deși ne bucurăm când suntem împreună, timpul nu mai e doar al nostru ca să îl folosim cum vrem. Programări peste tot, copii, viața de familie, cumpărături, chestii administrative. Văd și în Berlin, că abia mă mai scoți afară din casă în timpul săptămânii și odată ce am ajuns acasă, nu mă mai scoți până a doua zi când o iau de la capăt. Dar, în afară de oameni, orașul a fost la fel de important. Am avut mult timp între întâlniri să mă plimb prin multe locuri, să îl redescopăr și să constat că nu mai îmi aparține. Am avut și un mini-meltdown în Unirii, plimbându-mă singură cu Iris de la Goo Goo Dolls în urechi și m-a izbit așa o melancolie și nostalgie uitându-mă la toate terasele la care am băut un suc cu fetele sau cu vreun iubit, când am ieșit la ora 22:00 la o cafea cu un tip pe care nu l-am mai văzut de atunci, câte întâlniri cu iubirea mea din liceu am avut pe la localurile de acolo, cu câte grupuri am stat în jurul unor mese și nu doar că toate sunt departe în timp, și eu sunt departe în distanță de toți. Asta e efectul unei singure întoarceri pe an și îmi pun speranțele în vizitele mai dese că îmi vor reda familiaritatea. Despre Timișoara aș putea scrie pagini întregi, despre dorul meu pentru ea, despre vânătoarea obsesivă de poze și povești (noroc cu autorii timișoreni care o reînvie prin cuvinte), despre tot ce am trăit acolo. Dar nu scriu. Prea scormonesc prin amintiri (și nu că nu mi-ar prinde bine să îmi resuscitez neuronii), însă nostalgia doare. &#160; &#160; Despre Budapesta și motivul pentru care am petrecut acolo 4 zile de bucurie intensă în zilele ce urmează.]]></description>
		
					<wfw:commentRss>https://tomatacuscufita.com/2026/02/26/o-saptamana-pentru-sufletul-meu-i/feed/</wfw:commentRss>
			<slash:comments>0</slash:comments>
		
		
			</item>
		<item>
		<title>Brigidfest 2026</title>
		<link>https://tomatacuscufita.com/2026/02/24/brigidfest-2026/</link>
					<comments>https://tomatacuscufita.com/2026/02/24/brigidfest-2026/#respond</comments>
		
		<dc:creator><![CDATA[Tomata]]></dc:creator>
		<pubDate>Tue, 24 Feb 2026 13:35:53 +0000</pubDate>
				<category><![CDATA[tomata cititoare]]></category>
		<guid isPermaLink="false">https://tomatacuscufita.com/?p=21144</guid>

					<description><![CDATA[Am luat decizia anul trecut că nu voi mai sări peste Brigidfest decât dacă nu sunt în oraș sau sunt bolnavă. Pe 6 februarie a avut loc a 8‑a ediție (a 3‑a pentru mine) și ca în celelalte rânduri a fost informativă, amuzantă și foarte călduroasă. Cele trei autoare, de care nu auzisem până nu am rezervat biletele (gratuite) &#8211; dar asta nu mă împiedică să merg &#8211; au fost Vona Groarke, Wendy Erskine și Cathy Sweeney. Din păcate nu mi-am luat notițe și totul a trecut destul de repede, dar spre deosebire de ediția precedentă, m-au convins să cumpăr toate cărțile, dar cea a Vondei Groarke nu mai era disponibilă. No matter, o găsesc eu pe undeva că pare foarte interesantă. Cathy Sweeney a fost prima care și-a prezentat primul ei roman (după un volum de proză scurtă) &#8211; Breakdown &#8211; care are în centru o femeie care într-o zi, efectiv se ia și pleacă de acasă și nu se mai întoarce. Lasă soț și copil și pleacă într-un road trip fără să anunțe pe nimeni &#8211; &#8220;ceea ce mamele nu fac niciodată&#8221; și eu am devenit foarte curioasă de nefericirea care stă la baza acestei decizii. Dacă se mai întoarce sau nu, autoarea nu a vrut să ne spună, însă totul este povestit în timp real, deci va trebui să o citesc să aflu. M-a intrigat subiectul pentru că e despre ceva ce eu nu aș face, nu aș putea face și nici nu mi-aș dori să fac vreodată. Și vreau să înțeleg. Vona Groarke e, de fapt, poetă, însă a simțit că pentru o anumită femeie, care e chiar stră-bunica ei, a vrut să scrie un roman &#8211; Hereafter: The Telling Life of Ellen O&#8217;Hara. Însă fiind poetă, nu îi putea spune povestea, pe care nici o cunoștea bine) în versuri, nu voia să fie nici non ficțiune, dar nici cu forma clasică de roman nu mergea. Așa că ce a făcut? Le-a amestecat. S-a documentat foarte bine despre timpurile în care a trăit &#8211; informațiile au fost destul de puține, a creat un personaj care să o intervieveze (ea însăși) și a plasat-o pe străbunica ei pe un fotoliu din sufragerie și i-a pus întrebări. Răspunsurile ei sunt scrise în sonete. Mor de curiozitate să o descopăr pe această doamnă care a trăit pe la finalul anilor 1800, în această formă interesantă de scriere. Wendy Erskine a fost senzația serii, ne-a făcut să râdem de cum deschidea gura. Scriitoare de proză scurtă, ne-a povestit că la un moment dat s-a săturat să tot inventeze personaje și universuri tot odată la câteva luni, așa că s-a gândit să pună 50 într-o carte și &#8220;să vedem ce se întâmplă&#8221;. Așa că avem 50 de personaje care interacționează unele cu altele și povestesc chestii din viețile lor, la ceva întrunire sau petrecere, în paragrafe scurte. Nu m-am uitat încă în carte și nu știu dacă sunt dialoguri sau pur și simplu blocuri de text pentru fiecare, dar abia aștept să citesc The Benefactors, primul ei roman. Dintre toate cele trei, e cea mai premiată în Irlanda. Și la ea abia aștept să ajung. Dacă cumva vă tentează vreuna, m-aș bucura să aflu 🙂]]></description>
		
					<wfw:commentRss>https://tomatacuscufita.com/2026/02/24/brigidfest-2026/feed/</wfw:commentRss>
			<slash:comments>0</slash:comments>
		
		
			</item>
	</channel>
</rss>
