Maine, nu azi. Da’ de dimineata n-o sa am vreme sa va spun si nu vreau sa dispar ca magaru’ in ceata fara sa zic macar “La revedere”.

Mi-am recapatat entuziasmul, desi il pierdusem saptamana trecuta. Va povestesc eu mai multe cand ma intorc. Va aduc poze, promit. Si sa-mi tineti pumnii, ca iara zbor si mi-e cam frica. Nu foarte tare, da’ nu-s tocmai linistita.

Arrivederci. Pe luni.

Ziua de 8 martie pentru mine nu e Ziua Femeii, e Ziua Mamei, pentru că aşa am învăţat la şcoală şi aşa îmi aduc aminte de ea. Primesc flori şi urări de „La mulţi ani!” de la femei şi de la bărbaţi şi nu simt nimic. Poate şi pentru că nu mă consider încă femeie în adevăratul sens al cuvântului – cred că momentul ăsta o să coincidă cu ăla în care o sa devin soţie, mamă sau poate atunci când mă voi muta de la ai mei.
Aşa că azi, eu o sărbătoresc pe mami şi numai pe ea. În ultimii doi ani relaţia cu mama mea a fost una foarte… sumară, simplificată, înstrăinata într-o anumită măsură, pentru că mama mea nu mai e cea care a fost. Mi-e greu să scriu despre asta pentru că mă podideşte plânsul, aşa cum a podidit-o pe ea când i-am dat florile acum câteva minute.
O revelaţie târzie de azi noapte mi-a arătat că mama mea e mereu cu mine. Pe mine. Şi când nu va mai fi, ea tot acolo va rămâne. Pe mâna mea dreaptă, pe dosul palmei, aproape de încheietură, sub forma unui semn destul de puţin vizibil. Mama mea e acolo, mereu va fi acolo, mai adânc înrădăcinată decât un tatuaj, mai dânc înfiptă decât realizez eu.
Aş vrea să-i mulţumesc pentru ceva, măcar pentru un lucru, însă am atâtea pentru care să-i cer iertare încât mai bine aş începe cu asta.
Şi mi-e atât de dor de mama mea…

Autor: Sam Savage
Nationalitate: american
Titlu original: Firmin: The Adventures of a Metropolitan Lowlife
Anul aparitiei: 2006
Nr.pagini: 251
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 8/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Despre Firmin am aflat de pe internet. Într-o perioadă scurtă, am întâlnit cartea pe vreo 3 bloguri diferite, însă n-am citit recenziile decât pe diagonală. Am reţinut că e vorba despre un şoricel căruia îi place să citească. O carte cu un subiect ca ăsta era clar că mă va atrage, aşa că n-am stat pe gânduri şi am comandat-o imediat. Rândul i-a venit acum, în momentele astea când sunt în căutare de cărţi uşoare, amuzante, relaxante.

Povestea lui Firmin este pe cât de neobişnuită pe atât de greu de crezut, totuşi foarte înduioşătoare. Firmin este un şobolan (nu un şoarece, cum am crezut eu) căruia mama sa îi dă naştere într-o librărie. Fiind al treisprezecelea pui, viaţa lui era grea încă din primele zile ale existenţei sale. Neavând loc să sugă alături de fraţii lui, este întotdeauna lăsat la urmă şi mâncă doar atât cât să nu moară de foame. Când vârsta i-a permis, s-a apucat să roadă din cărţile care îi înconjurau. Nu ştiu cum, într-una din zile a descperit că poate să citească ce era scris pe foile pe care le mânca şi astfel îşi începe aventura livrescă. Devorează literatură, dicţionare, manuale şi altfel de cărţi, lectura fiind principala lui activitate. Renunţând să mai mănânce cărţile şi realizând ce importanţă au ele pentru librar şi pentru cei care pierd ore în şir la Pembroke Books, Firmin este nevoit să îşi caute de mâncare în altă parte. Ieşind din ascunzătoarea lui pe timpul nopţii, după câteva încercări nereuşite de a găsi de mâncare, ajunge la cinematograful Rialto, un loc suficient de întunecat şi cu destule resturi de mâncare pe jos. La Rialto descoperă filmele, atât cele artistice, cât şi cele porno, şi toate îi plac deopotrivă. Se îndrăgosteşte de Fred Astaire şi de Ginger Rogers, dar şi de Frumoasele din filmele de după miezul nopţii.

Firmin, mereu singur, îşi creează o lume imaginară, în care el şi Norman Shine, proprietarul librăriei au un fel de relaţie. Fie de amiciţie, când Firmin îşi imaginează că este un bărbat care seamănă cu Fred Astaire, fie una amoroasă, când şobolanul visează că e însăşi Ginger Rogers, şi dansează cu Norman. Visând zilnic la Norman şi dorindu-şi nespus să îi dea o dovadă de afecţiune, Firmin îi lasă pe birou ba un inel, pe care îl fură de pe stradă, ba un trandafir galben aproape ofilit. Întâmplarea face ca Norman să îi vadă reflexia în cafea şi să încerce să îl omoare. Lucru care îi schimbă sentimentele total lui Firmin şi decide să părăsească librăria.

Într-un parc, fiind cât pe ce să fie omorât cu un baston, Firmin este salvat de Jerry Magoon, un prieten de-al lui Normanm, pe care şobolanul îl văzuse şi la librărie. O altă aventura începe în locuinţa lui Jerry, unde Firmn trăieşte pentru prima oară împreună cu cineva, iar singurătatea îi pare ceva atât de îndepărtat.

Uf, că v-am povestit aproape toata cărticica.
Nu prea ştiu ce să vă spun despre ea din punct de vedere al interpretării pentru că nu este o carte ce ascunde nu ştiu ce taine. E pur şi simplu povestea unui animăluţ al lumii subterane, un animăluţ care îşi doreşte foarte mult să fie ceea ce nu va fi niciodată – un om, povestea unei singurătăţi datorate condiţiei sale de şobolan cultivat într-o lume de rozătoare proaste, al căror singur scop în viaţă e să mănânce. E un intelectual, un “civilizat”, un adevărat animal de companie, deşi această titulatură nu-i pică bine deloc. Mi-a plăcut mult că traducătorul a folosit cuvinte precum “naşpa” şi “varză”, ceea ce m-a amuzat teribil când le-am întâlnit. Amuzant pe alocuri, nu poţi totuşi să pierzi din vedere că Firmin este la urma urmei o carte tristă, când realizezi că dorinţele cele mai arzătoare şi speranţele cele mai îndrazneţe nu îi sunt îndeplinite. Şi cum s-ar putea întâmpla asta, când pe lângă faptul că e un animal, mai e şi unul dintre cele mai detestate de pe pământ: un şobolan?
Am găsit câteva recenzii extraordinare la AdinaB, în Ţara ei inventată, la Joaca de-a mine, la Fleur du Lys şi pe Bookblog.

Mie îmi place social media şi toate platformele pe care pot comunica cu alţi oameni care îmi împărtăşesc pasiunile. Twitter, Facebook, blip.fm sunt doar câteva pe care le frecventez aproape zilnic. Ce se întâmplă când o platformă de social media aduce laolaltă cititorii? Adică fraierii aia care pierd zile în şir, nopţi chiar, citind o carte. Literatură în principal. Se întâmplă că eu şi ei ne îndrăgostim. Un site precum teacup.ro este exact lucrul care îi lipsea online-ului românesc, cel puţin în universul ăsta de care vă vorbeam, al cititorilor.
Ce oferă site-ul?
În primul rând tre’ să-ţi faci un cont. Dup-aia îţi adaugi cărţi la profil, astfel încât să vadă lumea ce citeşti, ce-ai citit şi ce îţi doreşti să citeşti, iar pe marginea acestor cărţi să poţi dezvolta un dialog cu alţii. Ca doar de-aia-i platformă de socializare.
Ai posibilitatea să scrii articole, fie recenzii, fie păreri despre lectură, literatură şi cărţi în general. Si poţi, de asemenea, să comentezi la alte articole, să interacţionezi cu autorii lor şi chiar să polemizezi.
Ai o căsuţa de mesaje private, unde poţi vorbi cu prietenii de pe site, fără să vadă toată lumea ce ai să le spui.
Îmi place site-ul foarte mult, da’ o singura chestie nu e ok: „TeaCup este o reţetă 100% originală, marca bookblog.ro.” Nu ştiu cine a avut primul ideea, da’ shelfari.com şi goodreads.com există de ceva vreme. See you there.

1. De ce trebuie mereu să îţi reamintesc că „Te iubesc”? Ti-am spus-o deja o dată.
2. Aş face orice pentru sex; chiar şi să mă leg la cap cu tine pe viaţă.
3. Urăsc să mă cert cu tine. Aş prefera mai degrabă să găsim un compromis.
4. Ador părul lung. Îmi pare rău, dar chiar îmi place.
5. Când vorbeşti calm, nu mă pot abţine să nu te ascult.

6. Trebuie să mi se spună „Nu” câteodată.  Nu prea des, dar din când în când, să-mi amintesc că eşti costisitoare.
7. Te rog, nu mă întreba cum arăţi, dacă nu eşti dispusă să ai încredere în răspunsul meu.
8. Ochii mei observă alte femei, mult mai des atunci când tu eşti supărată pe mine.
9. Când eşti fericită cu mine, tot ce vreau e să îţi fac pe plac.
10. Dacă simt că nu te pot face fericită, nu mă simt ca un bărbat adevărat.

11. Mă aştept să fii gata când vin să te iau de acasă.
12. Ţigările fac orice femeie să pară ieftină şi uşoară.
13. Mă tem că, dacă las o femeie să îmi pătrundă în suflet, o să profite de mine.
14. Dacă nu mi te poţi împotrivi când mă port ca un copil, eşti prea slabă pentru ca eu să îmi deschid sufletul în faţa ta.
15. Dacă stai cuminte lângă mine, după ce mi-ai pregătit mâncarea, o să fii surprinsă cât de repede pot ierta.

16. Ai făcut ceva ce m-a rănit. Daca nu mai aduc vorba de lucrul ăla, mă gândesc să te părăsesc.
17. Nu citesc gândurile. Adu-ţi aminte că nu-s fată.
18. Se poate să te pricepi la modă, da’ mi-ar plăcea să te îmbraci pentru a-mi face mie pe plac, nu altor femei.
19. Dacă îmi pierd podoaba capilară, nu e nimic amuzant. Ţie ţi-ar plăcea să glumesc în legătură cu greutatea ta?
20. Când îţi vorbesc despre golf, şi tu pari plictisită, ar fi drăguţ din partea ta să îţi aminteşti de toate dăţile când eu te-am ascultat vorbind despre ceva ce e important pentru tine.

21. Femeia pe care o iubesc e uşor de mulţumit. Apreciază efortul pe care îl depun pentru a o face fericită, chiar dacă pricep detaliile pe dos.
22. Arăţi trăsnet în rochie.
23. Urăsc să mi se spună ce să fac, mai ales când nu cer ajutor. Mă face să mă simt de parcă ai fi maică-mea.
24. Dacă rămâi să dormi la mine, s-ar putea ca în cele din urmă să te iau de nevastă. Dar mă voi simţi mai puţin motivat.
25. In timpul sexului, urechile mele sunt la fel de sensibile la cuvintele tale, cum este pielea ta la atingerea mea.

26. Am nevoie de un fel de semnal sau indiciu pentru a traversa camera şi pentru a te aborda. Dacă eşti măritată?
27. Simt că ai încredere în mine când îmi ceri sfatul.
28. Când insişti să deţii controlul, simt că suntem în competiţie.
29. Să fiu respectat e mai important pentru mine decât să fiu iubit.
30. Vreau ca fiecare tip să mă invidieze când apărem undeva împreună. Te rog, nu-ţi fă de cap.

31. Când sunt supărat, sunt foarte sensibil la tonalităţi. Cum o spui e mai important decât ce spui.
32. Urăsc când îmi ignori complimentele. Mă faci să-mi doresc să nu ţi le mai fac.
33. Sunt mult mai nesigur, decât îţi închipui tu. De ce crezi că am atâta nevoie de respectul tău?
34. Nu ştiu întotdeauna cum mă simt. De-asta nu-ţi spun.
35. Nu vreau să faci lucruri pentru mine. Tânjesc să te mulţumesc eu pe tine.

36. Dacă fac un lucru şi spun ceva ce contrazice acţiunea mea, ia-te după ce fac, asta întotdeauna îţi va spune ce-i în sufletul meu.
37. Îmi doresc să îţi fac pe plac când pur şi simplu îmi zâmbeşti fără să-mi ceri ceva anume.
38. Chiar nu vreau să ştiu nimic despre vreunul dintre foştii tăi prieteni. Indiferent care e subiectul.
39. Dacă nu îţi împărtăşesc gândurile mele e pentru că nu cred că mă vei asculta fără să mă întrerupi.
40. Nu-mi place să mă cert şi nici să ghicesc ce nu-i în regulă. Spune-mi ce-i, ca să pot să repar.

41. Îmi place la nebunie când îţi strângi părul în coadă. E o chestie freudiană.
42. Nu mă întreba : „Ai de gând să porţi aia?” când sunt deja îmbrăcat.
43. Un domn ar trebui să fie mereu respectat în public de către doamna lui, chiar dacă aceasta nu este de acord cu el.
44. Dacă tu nu crezi că eşti drăguţă, nu mă vei crede nici pe mine când ţi-o spun, nu contează de câte ori ţi-o spun.
45. Nu e vorba despre câte kg ai, corpul tău bine proporţionat este atât de atractiv.

46. Câteodată am gânduri ciudate. Nu le iau în serios şi nu vreau să le împart cu tine (sau cu altcineva).
47. Câteodată chiar nu vrei să ştii la ce mă gândesc. Vezi mai sus.
48. Dacă mă înşeli, e aproape imposibil să depăşesc momentul.
49. Nu-mi amintesc totul despre relaţia noastră, dar asta nu înseamnă ca nu te iubesc.
50. Am nevoie de timp să mă calmez când sunt supărat, pentru a nu-ţi spune ceva ce voi regreta mai târziu.

de aici.

Vă aduceţi aminte când va spuneam de cele 10 motive pentru care bloggingul e minunat? E, într-adevăr, dar asta nu înseamnă că nu există şi 10 motive pentru care el e naşpa. Cam de pe la începutul anului, blogul meu e, dragul de el, cam lăsat de izbelişte. Ştiu că nu pare, având în vedere că produc încă destul text şi relativ zilnic, da’ io aşa simt, că nu îi mai acord atenţia de altă dată. Ceea ce mă pune pe gânduri, pentru că nu vreau să renunţ la el, da’ nici nu mai simt nevoile acute de a-mi verifica statisticile de 100 de ori pe zi. Aşa că, ceea ce am găsit pe pagina asta, se cam pupă cu ce gândesc eu acum. La fel ca şi în cazul celuilalt post, nici această idee nu-mi aparţine mie. Este un post inspirat de pe site-ul pe care vi l-am indicat şi adaptat în funcţie de părerile personale.

Te simţi obligat să postezi

Evident că nu trebuie să postezi zilnic sau de 3-4 ori pe zi (dar dacă o faci, avantajul e creşterea traficului). Da’ dacă eşti obsedat de comentarii, ca mine, intri pe blog şi nu vezi numărul lor crescând, s-ar putea să fii dezamăgit. Aşa cum zice şi nenea ăsta care a scris articolul, nu cantitatea contează, ci calitatea, da’ ce te faci dacă lumea insistă să scrii zilnic pe motiv că nu se mai satură de poveştile tale? Exact, tre’ să scrii, pentru ei, pentru că îţi place să faci oamenii fericiţi.

Scrii pentru alţii

Mai înainte am zis că „fanii” cer mai mult şi mai mult, ba’ chiar încep să îţi trimită şi mailuri dacă vreo două zile la rând absentezi nemotivat. Ceea ce e de-a dreptul superb. Ce nu e superb e că de multe ori ai vrea să spui ceva, să îţi verşi nervii pe cineva şi pur şi simplu nu poţi pentru că respectivul îţi citeşte blogul şi totuşi nu ai vrea să îi răneşti sentimentele. Mie mi s-a întâmplat de vreo câteva ori să vreau să îmi „cânt” amarul aici şi să nu o fac pentru că persoana respectivă citea zilnic. Şi cum blogul e loc de defulat, nu îl poţi tot timpul folosi pentru asta.

Feedback-ul nu e tot timpul unul de calitate

Eu la capitolul ăsta nu mă plâng, în sensul că voi, cititorii mei dragi lăsaţi nişte comentarii absolut superbe şi argumentate. N-aş da comentariile mele pe un număr mai mare, dar slab din punct de vedere al calităţii pentru nimic în lume. Decât să am 50 de comentarii, dintre care 45 să fie de genul: „ce tare”, „de acord cu tine” sau, mai rău, înjurături, prefer să am 5 care să fie mai lungi decât postul. Să scrii ceva din tot sufletul şi să nu primeşti apreciere sau dezaprobare argumentata… e puţin descurajant.

E greu să-l promovezi

Mai ales dacă e blog nou, durează destul de mult până îşi ia zborul şi devine cât de cât cunoscut. Asta dacă te interesează, normal. Că pe unii îi doare la doi metri în faţa lor de statistici, vizitatori, etc. Dar dacă scopul tău e să ajungi cunoscut… ai de lucru. Mult. În primul rând la conţinut, să fie de calitate, în al doilea rând să comentezi la alţii (argumentat, coerent, corect dpdv gramatical), să pui linkuri spre alţii, să participi la concursuri, etc. Şi abia în vreo 2 ani şi un pic poţi culege roadele. Asta e the hard way, pentru ca the easy way e spamul. Ceea ce nu vă încurajez să faceţi. Oricum şi ca să spamaţi vă ia timp.

Schimburile de linkuri

Disperaţii le practică la greu. Dacă printre cei care citesc acest post se numără bloggeri care cer schimb de linkuri, îmi pare rău, dar e un mare „Nu-Nu”. Nu poţi să pui în blogroll pe cineva doar pentru că ţi-a cerut. Fără să ştii ce recomanzi, fără să ai un contact în vreun fel cu omul ăla (în afară de cererea de schimb). În schimb, ai nevoie de linkuri – cu cât mai multe, cu atât mai bine. Însă ca să le obţii, trebuie să munceşti. Iar. Fir-ar.

Rămâi fără idei

Daaaaa, pe-asta o ştiu cel mai bine. De-asta pun poze, de-asta fac expoziţii, de-asta fac topuri, de-asta pun întrebări. Pentru că n-am o idee suficient de bună pe care să o dezvolt şi pe care să o împart cu voi. Mă rog, eu ţin cât de cât la originalitate (ironic – postul ăsta e inspirat din altă parte), şi n-aş vrea să mă pierd în subiecte despre care vorbeşte toată lumea. Ieri am deschis Readerul şi cel puţin 6 bloguri vorbeau despre primăvară şi 1 Martie. Şi toate spuneau acelaşi lucru. De ce să mai spun şi eu ce e deja evident pentru toţi?

Guest-posturi

Adică posturile pe care le scriu alţii la tine pe blog, după ce i-ai invitat tu. Adică o metodă foarte lejeră de a avea articole, fără să ridici un deget. Evident că îi ajuţi şi pe cei care scriu articolul, da’ pentru tine e foarte comod. Mai puţin comod e când trebuie să scrii tu un guest post pentru altcineva. Nu ştiu cum e la voi, da’ pe mine mă stresează la maxim să scriu articole pentru alţii. Mă gândesc la toţi cititorii lor, că nu îi cunosc ca pe ai mei, că nu am control asupra lor. Ce să mai… mă panichez de tot.

Scrisul pentru bani

Ei, asta nu e chiar aşa de greu cum ar părea, da’ totuşi e o mică corvoadă şi asta. Tu tre’ să scrii pentru un client şi tre’ să ai grijă să fii original. Să nu fii pupincurist, că nu mai citeşte nimeni şi sar toţi peste postul cu pricina, da’ nici total împotrivă, că nu te mai abordează nici un client, pe motiv că îi distrugi imaginea.

Orice devine un post

„Ce mai faci?” „Bine, merci.” „Am citit pe blog că ţi-ai zgâriat maşina, că ai fost în vacanţă, că te-au dat afară şi că vrei să-ţi cumperi un câine.” Da, când ai blog, scrii despre orice. Mulţi ar zice că nu mai ai viaţă privată. Asta e un mare bullshit pentru că pe blog scrii doar ce vrei să se ştie despre tine. Ce nu, ţii pentru tine. Aşa că, aveţi grijă cu cantitatea de informaţii pe care o divulgaţi în scris.

Cu ultimul punct de pe lista autorului nu sunt de acord deloc, aşa că doar îl menţionez ca fapt divers. El zice că singurătatea ar fi una dintre chestiile naşpa ale bloggingului. Da’ ştiţi deja ce se întâmplă când ne strângem laolaltă şi câte prietenii şi relaţii s-au înfiripat între bloggeri.

Cam astea ar fi. Iară am scris un kilometru jumate de text şi n-o să citiţi decât titlurile paragrafelor, da’ asta e… îmi asum riscul.

Aş vrea să spun că sunt copleşită, da’ încă n-ar fi adevărat, pentru că eu încă nu realizez ce s-a întâmplat aseară la Timişoara. Încă nu îmi dau seama cât bine s-a făcut, cât s-a amplificat speranţa lui Daniel Răduţă, câtă energie pozitivă s-a transmis şi cât de pline de fericire au fost sufletele aseară la Hotel Timişoara. Ba da, asta de la urmă pot să o conştientizez, că am simţit-o şi eu. Dragilor, licitaţia de aseară a fost a fost un vis devenit realitate. Un vis al lui Daniel şi un vis al nostru, al tuturor celor care încă mai cred (şi pe bună dreptate) că oamenii sunt totuşi buni. Aseară am demonstrat, nu numai noi, cei prezenţi acolo, ci toţi care am donat câte ceva pentru Daniel  că se poate, că e posibil dacă vrem şi dacă punem mâna să facem ceva. Aţi aflat probabil de pe twitter sau de pe bloguri că suma care s-a strâns a fost 8000 de euro şi asta doar de la vreo 100 şi un pic de oameni.

Au fost momente emoţionate, altele amuzante, dar absolut niciunul neplăcut. O seară perfectă în care am simţit de mai multe ori cum ni se zburleşte părul pe noi, o seară în care am simţit că avem puterea să îi redăm unui om viaţa. Dacă nu ştiţi cum e, încercaţi – s-ar putea să vă placă.

Momente emoţionate au fost când cei de la Phoenix şi-au făcut apariţia şi când au licitat pentru un vinil (primă ediţie) de-al lor, dar pe care i l-au lăsat lui Contra cu tot cu autograf. Nu mai ştiu exact cât s-a licitat, da’ a ajuns oricum la o sumă mare. Apoi, emoţionant a fost când Florin Chilian a licitat o brăţară de-a lui Milo pentru soţia lui Daniel. Sau când un simbol al Timişoarei, un tricou al echipei Poli, semnat de toţi, a ajuns din nou la o sumă impresionantă. (Iertare, da’ chiar nu ştiu sumele exacte şi n-aş vrea să vorbesc prostii).

Apoi ne-am amuzat când Morar negocia cu cei care licitau şi reuşea să scoată de la ei 100 de ron în plus, sau când încerca să îl convingă pe Florin Chilian să liciteze pentru ceva ce nu-l interesa – vezi tabloul cu Băsescu şi cu mămăliga. ) Am râs în hohote când Chilian ne-a pus să ne ridicăm în picioare pentru că urmează să cânte imnul naţional. Şi la insistenţele lui ne-am ridicat. El a cântat ceva cu „n-am chef sa mă duc la muncă”.
Au cântat The Sîrbs cam aşa (scuze pentru calitatea proasta a sunetului ). Deşi noi îi ştiam, tot am vibrat odată cu vocea lui Ovi.

A cântat şi fratele lu’ Corina, la fel de frumos şi suav.
Cristina şi Nebuloasa au plâns, zânelor nu le venea să creadă.
Adi Hădean a gătit atât de bine, şi chiar dacă eu n-am mâncat din coastele alea de porc (pentru că eram la pozat şi nu mi-am mai găsit farfuria când m-am întors da’ nu-i cu supărare, că s-a bucurat altcineva de mâncarea mea) am savurat aperitivul şi desertul.
Cu ocazia asta le-am cunoscut pe zâne (Diana, Oana, Mika, Ruxa, Anca, Innocente) pe Crivăţ,  Adi Hădean şi i-am revăzut pe Piticu, Denisa şi Sebi.

Dintre bloggerii timişoreni au fost Horia, Raul, Crina, Adi, Elena, Camytzi, Clawd, Anda, Dani, Cristi (mai mult fotograf decât blogger), Bloodie, Tudor, Ovi, Corina, Daciana, Milo, Daniel Sima, Ildi, Raka, şi sper că n-am uitat pe nimeni.

Înainte să trecem la poze, vreau să fac o plecăciune pentru zânele timişorene: zânul Mile Carpenişan, în primul rând că a avut minunata idee şi iniţiativă, zâna-soţie a lui Mile, căreia nu vreau să îi dau alt nume decât al ei şi pe care acuma nu mi-l aduc aminte , zână supremă, Nebu, pentru tot entuziasmul pe care l-a depus, pentru zilele întregi în care nu s-a odihnit, pentru toată inima ei mare pe care şi-a pus-o în acest eveniment, pentru zânul Raul, care de pe norişorul lui de fum al trabucului a adus acestui eveniment adaosuri şi idei nespus de valoroase şi nu în ultimul rând zânei Cristina, care cot la cot cu Nebuloasa, a muncit pentru acest eveniment cu acelaşi entuziasm, poate chiar cu mai mult, cu care lucrează pentru orice eveniment pe care îl organizează. Later edit: am uitat sa mentionez o zana, fara de care evenimentul n-ar fi iesit asa de bine: Amalia Matei.

Mă simt binecuvântată că îi cunosc pe aceşti oameni şi că am ocazia să învăţ atâtea de la ei. Felicitări, dragilor şi fie ca acesta să fie doar începutul.

Şi acum: POZE.

Later edit: dovada ca am fost si eu acolo )

Evident, ii multumesc lui Iubi ca a licitat pentru avatarul meu de pe twitter, si ca il va scoate din nou la licitatie pentru Daniel, pe site-ul zanelor.

Autor: Luigi Pirandello
Nationalitate: italian
Titlu original: Quaderni di Serafino Gubbio operatore
Anul aparitiei: 1916
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Am scos cartea dintre celelalte, fără să ştiu ceva despre ea, fără să mă simt cât de cât atrasă în vreun fel de ea. Singurul criteriu a fost numărul redus de pagini, deşi scrisul mic şi înghesuit m-a descurajat puţin. Şi am început să citesc: o frază, un paragraf, o pagină şi deja la capitolul al doilea eram deja prizoniera ei.

Caietele lui Serafino Gubbio, operator este o carte căreia i se face o mare nedreptate pentru că nu e promovată cum trebuie. Am răscolit internetul în toate limbile pe care le cunosc şi abia am reuşit să gasesc o pagină pe Wikipedia în italiană, limbă pe care care o cunosc în măsura în care au uitat-o italienii, şi încă una în franceză, extrem de generoasă. Pe .ro, nimic. Şi a fost prima oară când am vrut să citesc o recenzie înainte de a mă apuca de citit, lucru pe care nu-l fac niciodată, în cel mai bun caz citesc o recenzie şi abia apoi mă hotărasc să citesc şi cartea. Trecând peste aceste detalii peu importants, revin la ideea de bază: cartea este superbă. Atât de concentrată şi atât de plină de esenţă, de adevăr şi de viaţă încât unele pasaje le-am recitit doar pentru că mi-a placut cum erau construite. N-am citit nimic de Pirandello înainte şi singura dată când am auzit de el a fost în facultate când ni se recomanda să citim Şase personaje în căutarea unui autor. Acum, însă, sunt extrem de curioasă şi de alte lucrări de-ale lui.

Caietele lui Serafino Gubbio vorbesc despre multe personaje, care iniţial par să n-aibă nimic unele cu altele, dar la un moment dat, după ce le cunoaştem pe toate, fiecare îl influenţează pe celalalt, şi din păcate nici unul nu are un efect benefic asupra altuia.

Serafino Gubbio este un om care observă. La fel ca şi Nick Carraway din Marele Gatsby sau ca şi Fred din Mic dejun la Tiffany, Gubbio povesteşte despre oamenii din jurul lui. “Îi studiez pe oameni când se ocupă cu cele mai mărunte lucruri, pentru că vreau să descopăr la ei, ceea ce mie îmi lipseşte în orice acţiune: siguranţa că ştiu ce fac.” Cu o meserie în care principiul de bază este impasibilitatea şi ceea ce contează cel mai mult din tot ce reprezintă el, este mâna lui, operatorului nu îi rămâne decât să analizeze tot ce vede, fără să vorbească cu nimeni (sau dacă o face, este suficient de laconic), doar notând în caietele lui ce vede, ce crede, ce îşi aduce aminte. “Îmi satisfac, scriind, o nevoie imperioasă de a mă descărca. Mă descarc de impasibilitatea profesională, şi pe deasupra, mă răzbun; şi cu mine îi răzbun pe atâţia, condamnaţi să nu fie şi ei altceva decât o mână care învârteşte o manivelă.”

Povestea nu e una complicată, dar felul în care o încâlceşte scriitura lui Gubbio, mă chinuie puţin acum când încerc să o pun în scris şi să o simplific. În cel de-al doilea caiet, Gubbio povesteşte, într-o maniera extraordinară şi nespus de melancolică, despre o familie pe care a cunoscut-o în trecut. Un bunic şi o bunică trăiesc într-o superbă vilă din Sorrento împreună cu cei doi nepoţi ai lor: Giorgio şi Duccella Mirelli. După ce parinţii acestora mor unul după altul, copii le rămân în grijă şi acesta este momentul în care Gubbio îi cunoaşte, când intră în casa lor ca şi meditator pentru Giorgio. Astfel, se ataşează de bunica Rosa, de Giorgio şi de Duccella, şi îl cunoaşte şi pe Aldo Nuti, un băiat de bani gata, care, în viitor, urma să devină logodnicul Duccellei. Timpul trece, Gubbio întrerupe legăturile cu ei când Giorgio pleacă de acasă să studieze pictura.

Această poveste îi revine în memorie lui Gubbio când, la Casa de filme unde este angajat ca operator, o întâlneşte pe Varia Nestoroffa, moment care îi dă toată viaţa peste cap, şi nu numai lui, ci tuturor celor cu care intră în contact. Nestoroffa este implicată într-o poveste pe cât de tristă, pe atât de condamnabilă. În urma unei relaţii cu ea şi a unui scandal care a îndurerat întreaga familie Mirelli, Giorgio se sinucide. Motivul acestui scandal şi al sinuciderii lui este relaţia dintre Nestoroffa şi Aldo Nuti, nimeni altul decât logodnicul surorii lui Giorgio. Aceasta infidelitate îi devastează şi pe frate şi pe soră, însă pe frate mult mai mult, pentru că acesta îşi ia viaţa. Nestoroffei am încercat să îi gasesc o corespondentă în literatură, da’ fie nu mă ţine memoria, fie nu mai există altă fiinţă ca ea în toate poveştile scrise până acuma. (mi-e puţin greu să cred asta).

Alte personaje sunt familia Cavalena: tatăl, un bărbat redus la zero de către o soţie absolut isterică şi insuportabilă, mama – isterica de mai înainte şi fiica, Luisetta. O familie în care relaţiile dintre membrii sunt distruse pentru totdeauna, însă în care toţi se complac pentru că doar atâta ştiu. Luisetta se îndrăgosteşte de acelaşi Nuti, care îşi face apariţia la casa de filme, Kosmograph, pentru a o revedea pe Nestoroffa. Biata de ea trăieşte o iubire imposibilă pentru că, cu nici un chip, Nuti nu se poate îndrăgosti de ea, aflându-se sub vraja veşnică a rusoaicei. Gubbio, îndrăgostit la rândul lui de Luisetta, e prea slab pentru a face ceva în privinţa asta.

M-am lungit mult cu vorba şi încă mai sunt atâtea lucruri pe care vreau să vi le spun. Şi o să o fac, pentru că tare mi-e să nu uit ceva din cartea asta care mi-a plăcut atâta.

Unul dintre personajele din carte este un tigru ce urmează să fie omorât în filmul la care se lucra. Pe o pagină întreagă (dacă nu două), Pirandello susţine pledoaria unui animal feroce, atât de naiv în sălbăticia lui, atât de nevinovat şi atât de mort încă dinainte să îşi primească glonţul, încât oricât de vânător ai fi, nu cred că un asemenea pasaj nu te-ar lecui de vânătoare cel puţin pentru o perioadă. “Dar ştim, să nu te îndoieşti de asta, să facem un lucru mai grozav: o să te ucidem în joacă, prosteşte. Un vânator închipuit, la o vânătoare închipuită, printre copaci încipuiţi [...] Vor căra falsa padure, şi ca pe un gunoi, cadavrul lui. În toată această plăsmuire, doar moartea lui va fi reală.” Vă închipuiţi probabil, pe bună dreptate, că eu la rândurile astea am dat apă la şoareci.

Şi mai un lucru să vă spun:

Părerea mea despre această carte: cred ca Pirandello a încercat să facă prin Caietele lui Serafino Gubbio încă o demonstraţie a celebrei maxime a lui Shakespeare, conform căreia “toată lumea e o scenă” pe care noi, oamenii, jucăm într-una diverse roluri, aproape câte unul pentru fiecare om cu care intrăm în contact, ascunzându-ne adevărata fire, aşa cum şi actorii de la Kosmograph îşi ascundeau adevăratele feţe în spatele unor măşti, care odată căzute, scoteau la iveală adevărate monstruozităţi, toate observate de Gubbio. Folosind lumea, prin excelenţă, a prefăcătoriei, Pirandello ne arată prin ochii şi instrumentul lui Gubbio ceea ce personajele sale vor şi se chinuie atât să ascundă. Aş zice eu: un portret foarte exact al realităţii, cu singura diferenţă că nu îl vom cunoaşte niciodată pe Gubbio ca să aflăm cum suntem percepuţi din afară.
Se vede cât mi-a plăcut cartea, nu?

Via email, am aflat de Liu Bolin. Că ştiţi deja de el, că aţi primit deja mailul şi voi, că l-aţi descoperit pe undeva pe net sau că acuma îl vedeţi pentru prima oară, asta are mai puţină importanţă. Acest om are un talent de a se camufla şi de a dispărea în peisaj, la fel ca şi animalele de pe fundul mărilor care arată exact ca şi nisipul. Căutând pe internet, am aflat că Liu Bolin, „Omul invizibil” lucrează la o poză de-asta în jur de 10 ore. A ales să se confunde cu peisajul ca o formă de protest împotriva Guvernului, care i-a închis studioul in 2005 si i-a persecutat pe artişti. La noi, oamenii îşi dau foc în faţa primăriilor, ca formă de protest, în China îl transformă în artă.

Ăsta e un lucru care m-a impresionat şi am vrut să îl arăt tuturor. Am o zi cam de c*cat azi, ma doare capul si stomacul, inca n-am mancat si tre’ sa fac nişte rapoarte pe care nu le înţeleg.
Aceste îmbrăţişări însă mă îmbărbătează. Mulţumesc: The Fan, Sorin, calanian, PhoenixArmory, sadhappiness, bloo, Dalinda, Daniel, Ama, DeWeekend şi MadMe. Special thanks pentru Clawd, care m-a îmbrăţişat pe mess.

click pentru marire

update: un hug si de la Todo, TVdece, movieaddicted si de la Nebuloasa pe mess