La un moment dat m-am mutat la 302 și aici am găsit alte mașini, altfel așezate. După aceea s-au construit garajele din beton și mașini noi și de tot felul au început să apară în anii `90 la noi în spate și după ce m-am lăsat de primele droguri am început să nu le mai țin socoteala, având atunci impresia că înțelesesem lumea într-un sens care nu avusese a deveni nimic altceva decât dureri din 6 în 6 ore. Alți ani au trecut și mi-am dat seama că greșisem și că acolo în spatele blocului se petrecuse ceva și am realizat că ceea ce eu am văzut de la fereastra de la etajul 3 devenise o istorie care s-a încheiat în momentul în care garajele au fost demolate.
În dimineața zilei de duminică, 19 iunie 1994, la noi, în meciul desfășurat pe 18 iunie la Los Angeles, România a învins Columbia cu 3 la 1 la Campionatul Mondial din State. Câteva ore mai târziu, în după-amiaza acestei duminici am fumat cu Bobiță cea de-a doua țigară furată, un L&M. Roșu.
Până prin 1998 se întâmpla ca dintr-o dată să te trezești un un volum ridicat sau poate chiar maxim care venea nu se știe de unde. Se întâmpla în blocuri, între blocuri, în față sau în spate, de multe ori auzindu-se din vreun apartament și de cel puțin la fel de multe ori de la vreo mașină parcată ocazional sau permanent, în care se dădea drumu la radio sau la casetofon. La noi erau mai multe blocuri cu mai multe numere lipite între ele, era cel mai lung lanț de blocuri din tot cartierul: o scară la 298, două scări la 300, una la 302 și una la 304. Între rândul de blocuri și parc nu mai era decât o centrală termică și un bloc cu patru etaje. Cu toate astea, uneori preferam să stăm în spatele blocului decât să ne ducem în parcul care nu era, până la urmă, altceva decât un câmp deschis cu mult spațiu verde și multe alei. În spate erau locuri și accesorii pe care nu le găseai în parc, garajele pe care să te urci, terasa de deasupra aprozarului pe care te cățărai dacă puteai să te tragi în brațe pe țeava de gaze, centrala termică care de cele mai multe ori avea un geam deschis și în care intram clandestin etc. Pe lângă toate astea, era avantajul intimității spațiului de joacă care era numai al nostru, al copiilor de acolo, spre deosebire de parc, unde te întâlneai cu tot cartierul. Chiar și așa, în zilele de vară în care aveai senzația că în cele din urmă betoanele aveau să cedeze în fața razelor soarelui și că într-un timp oarecare se vor topi, dacă ai fi stat în spatele blocului la anumite ore ai fi zis că aerul nu-ți mai ajungea ca să respiri și că dogoarea din asfalt îți pătrundea prin talpa tenișilor și în cele din urmă îți va fi intrat prin oase până când vei fi devenit una cu cimentul. Așadar copiii nu se prea adunau în spatele blocului după amiaza decât dacă ar fi așteptat pe cineva să iasă afară sau seara, târziu, atunci când se întuneca și luminile de la stâlpii de iluminat de pe stradă și de la cel care era lipit de unul dintre garaje și cu ajutorul căruia toată lumea se cățăra pe acestea, erau suficiente pentru ca joaca să continue.

După-amiaza de duminică, 19 iunie 1994 a fost una deosebit de călduroasă pentru luna iunie, la ora 15:30 fiind un adevărat infern torid în spatele blocului. În zilele cele mai fierbinți, așa cum era aceasta, dacă te-ai fi aplecat cât mai aproape de nivelul solului ai fi remarcat cum căldura care ieșea din asfalt forma acel strat de blur de câțiva centimetri, în funcție de unghiul în care te aplecai. Lângă bordura din dreptul ultimului garaj era parcat un Ford Datsun albastru spre bleu metalizat care atunci arăta ca un rebut, dar care acum ar trece ca destul de bine. Mașina ajunsese pentru o sumă derizorie pe mîinile unui infractor mărunt care stătea la etajul al treilea la scara B de la 300, băiatul unui colonel care era mai mare decât noi și cu care nu cred că am schimbat vreo vorbă mulți ani. Altfel, alți copii se băgau în seamă cu el și acesta îi folosea pentru a-i cumpăra diverse lucruri sau a-i trimite în diverse locuri cu tot felul de scopuri. Practic, unii copii îi făceau diverse servicii și ei erau bucuroși de asta. Oricum ar fi fost, în 1994 și-a luat prin cine știe ce combinație mașina asta și împreună cu alții din generația lui stăteau toată ziua cu capota ridicată și întinși peste motor sau băgați pe sub mașină și manevrau diverse lucruri la ea. Din când în când se opreau pentru a proba ceea ce tocmai realizaseră și porneau acest Ford Datsun care de fiecare dată funcționa la fel, oricât de mult ar fi reglat și orice i-ar fi făcut. De altfel, câțiva ani mai târziu a și dispărut de la bloc, poate că a vândut-o, dar cel mai probail a crăpat pur și simplu. Niciodată nu am înțeles ce făceau exact toată ziua acolo la mașină, probabil pentru ei era pur și simplu o modalitate plăcută de a-și petrece timpul la busturile goale și plini de ulei.
Din Ford se auzea ”The Real Thing” și dintr-o dată motorul turat a acoperit 2unlimited pentru câteva secunde. Apoi Datsun-ul a lăsat în urma lui același nor negru și gros de fum pe care îl producea de fiecare dată când era pornit. Ai fi crezut că motorul acela nu mai funcționase de ani de zile, deși la el se lucra în fiecare zi, sau chiar că a luat foc și atunci când fumul venea către tine, știai că trebuia să te dai la o parte pentru că altfel riscai o tuse serioasă de câteva minute.

Bobiță stătea întins și lipit de intrarea de la alimentara, la parterul de la 300 și cum în acea zi caniculară nu se simțea nici urmă de vânt sau de adiere, tot fumul de la mașină ajunse la el și îi provocă o clipire de jenă urmată de un strănut. După aceasta Bobiță de ridică după betonul încins și se îndreptă către jumătatea spațiului liber dintre blocuri, undeva paralel cu locul unde fusese parcat Ford-ul, pe aceeași direcție cu garajul. Bobiță era cel mai popular cățel din spatele blocului și toți îl iubeau pentru că participa la orice. Era de talie medie spre înaltă și pufos ca o vulpe, cu blana deasă și groasă în diferite culori de la alb în zona picioarelor și pe piept la bej și diferite nuanțe de maron în zona capului și pe spate. Avea cea mai pufoasă coadă pe care am văzut-o vreodată la un cîine, un bot alb alungit și cu pete ca și cum ar fi avut pistrui și o simetrie perfectă între ochii rotunzi și de culoare cafeniu închis și urechile perfect drepte în sus și ascuțite, de ai fi jurat că au fuseseră tăiate din rațiuni estetice de către un medic veterinar. În orice poziție ar fi stat, era imposibil să nu-i remarci coama din jurul capului și a gâtului de parcă ar fi fost un pui de leu rămas cine știe cum prin spatele blocului. Era acel gen de cățel blând despre care nu știai dacă e prostovan sau doar fricos, dar Bobiță nu era nici una, nici cealată. Avea o privire pătrunzătoare sau poate doar părea un cîine expresiv din cauza armoniilor perfecte pe care le avea în zona capului pe care uneori îl răsucea în stânga sau în dreapta în timp ce se uita la tine. După câteva secunde în care te privea și în care tu te-ai fi uitat la el, Bobiță începea să-și miște coada într-o parte și în cealaltă și venea către tine cu capul înainte ca să-l mângîi. După care s-ar fi ținut după tine o perioadă de timp, în orice direcție te-ai fi dus, până când s-ar fi plictisit sau ar fi văzut altceva mai interesant de făcut. Nu era un cîine obișnuit pe care să-l recunoști pentru un anumit lucru sau despre care puteai să zici că era într-un anumit fel, așa cum ai fi zis despre Lăbuș de la prima scară de la 300 că era rău sau despre Fetița de la noi din spate că era cuminte. Bobiță era doar foarte cunoscut pentru că bătea parcul și cartierul în lung și-`n lat, fără nicio țintă și se oprea pe la diverși oameni cu care stătea un timp oarecare. Aceștia începeau imediat să-l mângîie pentru că era frumos și bun și așa a ajuns o adevărată vedetă a locului astfel încât se întâmpla ca mai mulți oameni să strige după el în același timp și Bobiță să nu-i bage în seamă pe niciunul. Nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată lătrând sau schelălăind sau pe cineva care să fi vrut vreodată să-i facă vreun rău, lucru care era o raritate printre cîini și acela care nu ar fi inspirat niciun copil la a-i face ceva neplăcut la un moment dat, însemna întradevăr că acel cățel ar fi trebuit să fie unul cu totul și cu totul deosebit. Dormea pe unde apuca și nu părea niciodată să aibă un loc al lui, unde să mănâce, să se joace sau de care să fie legat și dedicat în orice fel. Bobiță era peste tot și nicăieri și lua parte la tot felul de acțiuni amestecate și diverse ale oamenilor din cartier, de la joaca cu copiii mai mari, la însoțit părinți care ieșeau cu bebelușii lor la plimbare, încărcatul și descărcatul  portbagajelor mașinilor în fiecare sfârșit de săptămână, diverse jocuri și chiar mâncat cu copiii care ieșeau din case cu câte un sandwich sau orice din care ar fi mușcat și Bobiță. De multe ori venea la cules de corcodușe, dude sau în livada din parc și aștepta jos la copac până cobora toată lumea cu tricoul umplut de corcodușe și suflecat în zona abdomenului. Bobiță întotdeauna conducea pe cineva sau se întorcea de undeva. Avea un mers relaxat și perfect drept și cu capul înainte și avea acel firesc complet neobișnuit pentru cîinii maidanezi care de obicei aveau o poziție de frică și cu capul în jos sau dădeau senzația unor animale vigilente și agresive, gata oricând să atace pe oricine le-ar fi făcut rău sau le-ar fi inspirat un anumit motiv pentru care ar fi trebuit să muște. Era mereu cu gura căscată și limba scoasă, indiferent de anotimp, de zi sau de noapte, respira într-un ritm destul de rapid și uneori când inspira făcea ochii mici și ai fi zis că în fața ta trebuie să fie un cățel foarte liniștit, dar într-o continuă misiune din care făceai și tu parte sau în care nu ai fi fost inclus deloc.

Bobiță rămase în mijlocul zonei din spatele blocului, chiar acolo unde era desenat un teren de frunza și de abia după ce Ford-ul dispăru pe drumul care traversa spatele blocului, apucă să caște uitându-se, parcă, în gol. Nu părea deranjat de fumul gros sau cel puțin nu avusese nicio atitudine agresivă față de sursa care îi provocase neplăcerea, ci pur și simplu arăta ca un cîine trezit din somn și alungat din locul în care stătuse până atunci. După ce își închise gura, Bobiță își întinse picioarele din spate prin deplasarea corpului înainte, dar rămânând cu labele din spate la sol, exact în locul în care ele fuseseră înainte de fandare. În mod normal, atunci când un cîine face mișcarea asta se încordează și îi ies în evidență mușchii laterali din zona superioară a membrelor din spate, dar cum Bobiță era un cățel pufos nu prea aveai ce să vezi la el decât blana lățoasă. Stătea cu coada covrig ca de obicei. De fapt, niciodată nu l-am văzut pe Bobiță cu coada lăsată dintr-un motiv sau altul. Fandarea fu însoțită de un mârîit de plăcere după care deschise din nou gura în poziția lui normală cu limba scoasă și respirând rapid. Se întoarse spre stânga și reveni la locul inițial, lângă ușa din spate pe unde se făcea aprovizionarea la alimentara. Soarele bătea puternic în geamurile de la apartamentele blocurilor și în funcție de unghiurile pe care ușile de la balcoane sau alte geamuri deschise le formau, se creau diverse reflexii ale luminii razelor de soare, care băteau în toate direcțiile și indiferent de poziția în care te-ai fi aflat, dacă ai fi ridicat privirea către etajele blocurilor, cu siguranță o astfel de reflexie te-ar fi lovit în ochi. Tabla de pe marginea terasei de la bloc care adăpostea magazia aprozarului de la parter lucea perfect pe muchia cea mai îndepărtată de zidul blocului, aceea cu care lumina soarelui intra prima în contact și pe la colțurile în care aceasta se intersecta cu cele două lățimi. În fața ușii din spate a aprozarului era parcată o mașină Moskvici 407 bej și în oglinda retrovizoare din dreapta acesteia o lumină puternică se reflecta chiar înspre fața mea care stăteam așezat pe o bordură pe diagonală cu mașina și paralel cu garajul de unde pornise Datsun-u`. Din această cauză a trebuit să mă mut mai la stânga cu câțiva centimetri, suficient de puțini încât să nu fie nevoie să mă ridic în picioare. Mi-am pus palmele pe bordură și m-am împins în brațe, ridicând fundul de pe bordură și așezându-mă, din nou, puțin mai la stânga. Picioarele au rămas în urmă într-o fandare din șezut către stânga, ca într-un viraj de schi, dar mi le-am tras rapid și am ajuns din nou în poziția inițială.
Ușa de la alimentara de care stătea lipit ca un covrig Bobiță era din tablă și probabil că la ora asta a după-amiezii trebuie să fi avut câteva zeci bune de grade, suficient cât să simți o mică arsură dacă ai fi atins-o cu palma. Cu toate astea, Bobiță stătea lipit de ușă, probabil blana stufoasă îl proteja atât de frig cât și de temperaturi ridicate. Cam la un metru în fața lui Bobiță era desenat cu cretă un cerc și în mijlocul acestuia era o pietricică. La vreo alți 15 metri de acest cerc, dar în sens opus, către stâlpul de iluminat de lângă garajul unde stătea parcat Ford-ul, era trasată o linie dreaptă. Aici erau ”piticii” care jucau ”țaca”.
”Piticii” erau a treia generație de copii de la bloc, cu mult mai mici decât ăia care se jucau cu Ford-ul și cu vreo 4 ani mai mici decât generația mea, deci atunci ei aveau vreo 8-9 ani iar noi între 12-14. Din păcate, ”țaca” era un joc mult prea complicat pentru ei și pentru câți ani aveau și din și mai mare nefericire, în anul 1994 ”țaca” era deja depășit ca vremuri, fiind mai degrabă un joc al anilor 1990-1992, atunci când gumele Turbo, Final, CinCin, Lazer abia apăruseră după Revoluție și toată lumea aduna cât mai multe surprize. Cum o gumă în 1990 costa 10 lei, ar fi fost destul de costisitor să aduni cât de multe surprize ai fi vrut și atunci copiii au început să joace gropița și barbut pe surprize și în cele din urmă au ajuns la ”țaca” sau ”portofelul”, cel mai popular joc cu surprize. Pentru noi, cei care prinsesem ”țaca” în `90, în `94 deja ni se părea o tâmpenie. De fapt, nici măcar nu mai știu dacă și ce surprize se mai găseau în `94.
La ”țaca” se întreceau patru pitici: Ady, Fluture, Gigi și Bobi. Gigi și Bobi aveau niște portofele făcute prost cu care și dacă ar fi știut să arunce, tot nu ar fi țintit acolo unde trebuia. Portofelul de ”țaca” să făcea dintr-o copertă de caiet dictando mic, în niciun caz dintr-o copertă de carte, care era mult prea mare. Potofelul ideal era mai mic ca dimensiuni și mai greu, suficient de lăsat încât să păstreze direcția pe care i-o dădeai către pietricică și atât de mic încât să se rotească de multe ori în sensul acelor de ceasornic atunci când îl lansai și îi  imprimai efect din încheietură, astfel încât să alunece pe asfalt suficient încât să scoată pietricica din mijlocul cercului. Dacă portofelul era prea mare și prea ușor, atunci îl lua vântul și s-ar fi dus aiurea, dacă era prea mare și prea greu, atunci ar fi căzut ca un bolovan acolo unde îl aruncai, fără să se mai rotească de suficient de multe ori încât să ajungă în zona cercului sau chiar să nimerești piatra din prima cu el, iar dacă era prea mic și prea ușor, din nou, ai fi riscat să nu păstreze direcția pe care i-o dădeai la aruncare. Gigi și Bobi aveau fiecare două portofele-gigant făcute din coperte de cărți, un portofel transparent prin care se vedeau surprizele și unul roșu. Atât unul cât și celălalt aruncau aiurea, neputând să controleze deloc direcția portofelelor. Fiecare lansare era fie prea înaltă și într-o direcție greșită, fie una prea înceată care făcea ca portofelul să cadă într-un loc și să rămână acolo, fără a mai aluneca pe asfalt, așa cum ar fi trebuit și asta în condiții de caniculă, în care vântul nu adia deloc, altfel cine știe pe unde ar fi ajuns portofelele lor. Desigur, nepriceperea celor doi pitici nu avea decât să-i bucure pe ceilalți doi care nu făceau altceva în afară de a le aduna surprizele cu fiecare rând de aruncări, surprize pe care Fluture și Ady și le împărțeau între ei. Dintre cei doi, Fluture arunca mai bine și evident că grosul capturii de la piticii care nu aveau mare legătură cu jocul ajungea la el. Fluture avea un portofel făcut dintr-o copertă albastru-închis de caiet format mic, greu, umflat și care aluneca bine, pe spatele căruia scrisese cu pixul: ”FUCIU BECI”. Nu era vreun expert dar avea țintă destul de bună și își cunoștea bine portofelul, astfel încât putea să calculeze destul de corect viteza și forța aruncării. De parte cealaltă, Ady era cel mai mare dintre ei și un fel de ”șef” printre pitici și jucase de-a lungul timpului ”țaca” de mai multe ori și cu diverși alți copii. Nu era bun deloc la joc, ba chiar slab, însă prin comparație cu Gigi și Bobi, el arunca, cel puțin, pe direcția cercului și dacă apuca să-și împingă portofelul de vreo două ori după prima aruncare, ar fi avut șanse mari chiar să scoată pietricica din cerc și să câștige runda de aruncări. Din păcate pentru el, însă, Fluture arunca mai bine decât el și de obicei acesta nu mai avea nevoie decât de o singură împingere a portofelului din locul în care aterizase după lansare pentru a câștiga. Cu toate astea nici Ady nu ieșea pe minus, dat fiind faptul că Gigi și Bobi pierdeau tot.
Bobiță stătea lipit de ușa de la alimentara cu limba scoasă și capul lăsat ușor pe spate și privea în diferite direcții și părea dezinteresat de orice și interesat de toate. Se uita peste cercul desenat cu cretă în fața lui și prin copiii care jucau ”țaca” ca și cum ar fi așteptat pe cineva sau ceva. De fiecare dată când vreunul dintre portofele ajungea înspre el, însă, Bobiță se uita țintă la acesta. Se întâmplase ca portofele aruncate aiurea să ajungă chiar lângă el, lucru care le stârnise zâmbete piticilor, dar fapt care nu-l deranjase absolut deloc pe Bobiță, în niciun caz așa cum o făcuse fumul de la Ford. De cele mai multe ori când se ajungea la o rundă finală cu portofelele rămase după primele lansări în zona cercului, în general între Fluture și Ady, Bobiță își ridica puțin capul și privea în jos, ca și cum ar fi vrut să vadă ce se întâmpla sau ar fi înțeles ceva din joc. După ce pietricica zbura din cerc și exista un câștigător, cîinele revenea la poziția lui inițială și de cele mai multe ori învingătorul trecea pe la el înainte de a face stânga sau dreapta împrejur pentru a reveni la linia de start. Câștigătorul îl freca pe Bobiță pe cap, suficient de brutal încât să-i miște pielea capului în stânga și în dreapta și să-l determine să-și facă ochii mici, în timp ce își striga bucuria de a fi câștigat surprize: ”Bine, Bobițăăăă !”. Bobiță nu se uita niciodată la învingător, decât dacă acesta ar fi insistat cu frecatul pe cap.
Ady își aruncă portofelul și pentru prima dată de la începutul jocului reuși să scoată pietricica din cerc încă de la lansare. Fugi fericit țopăind într-un semi-pas săltat până ce ajunse la portofelul lui pe care îl ridică cu mâna stângă și cu dreapta așeză la loc piatra în mijlocul cercului. Bobiță îl urmări cu privirea de jos în sus cum se îndreptă și se ridică din aplecat. Ady se întorse cu fața către cei trei aflați la linia de start și strigă cu o voce schimbată ca și cum ar fi exprimat un moment de fericire:
-Ah, Flutureeeeee, îmi sugi pula, Flutureeeee!, spuse Ady și se lăsă pe spate printr-o arcuire de trunchi, coborându-și, în același timp palmele în zona pelviană, ca și cum i-ar fi dat indicații sau l-ar fi încurajat pe Fluture să facă ceea ce tocmai îi spusese.
-Vezi, ușor cu coaiele Flutureeee, zise Ady cu o voce cu care mima o plăcere sexuală, ai grjă să nu pui dinții pe biluțe, Flutureeee, continuă.
-Să mă sugi de pulă!, îi replică Fluture cu un zâmbet al pierzătorului ofticat, răspuns care îi stârni hohote superioare de râs lui Ady.

Bobiță se ridică sprijinit pe labele din față și se lăsă în șezut. Căscă și-l urmări cu atenție pe Ady în timp ce se întorcea către linia de start râzând satisfăcut. Cam tot atunci m-am ridicat și eu de pe bordura pe care stăteam, oarecum în diagonală și la vreo treizeci de metri de ei și m-am îndreptat către zona în care jucau ”țaca” pentru că nu vroiam să-l pierd pe Bobiță, convins fiind că odată dezmorțit, Bobiță avea să părăsească locul de lângă ușa de la alimentară și să plece aiurea. Eram la o distanță nu mai mare de trei metri de grupul de pitici când am strigat:
-Hai, Bobiță, hai vino încoa !
-Hai, bă !, interveni prompt Fluture.
-Ce morții mă-tii, vrei, mă ? l-am întrebat.
-De ce ne strici jocu` ? continuă Fluture.
-Să-mi bag pula-`n mă-ta, Fluture, dacă nu te bat! Ce joc, ce treabă am eu cu jocu` tău ?! Și oricum de când ai tu atâta tupeu, dă-te că-ți iau neamu`-`n pulă!, i-am spus.
-Daa, sugi pula! mi-a spus Fluture și imediat am scuipat către fața lui, flegmă care i s-a întins pe maxilar și pe o parte din urechea stângă și care acum i se scurgea întinsă de pe lobul urechii.
-Dacă mai comentezi ceva, te bat, fii atent aici !, i-am zis
-Hahahaha, izbucni în râs Ady,
-Vezi, mă, că-ți atârnă flegma, zici că ai cercel ! îl avertiză pe Fluture care se înroși și-și trecu palma peste obraz, ocolind, însă, urchea și nefăcând altceva decât să-și întindă flegma pe perciunele stâng.
-La ureche, mă, hahaha, îți curge așa de pe ureche ! repetă Ady.
Fluture se frecă cu podul palmei mîinii stângi peste ureche și apucă flegma care îi atârna pe lobul stâng. Deschise palma, se uită și văzu flegma, după care se șterse pe cracul stâng al pantalonilor lui scurți. Fluture se lăsă și el pe spate exact așa cum o făcuse mai devreme Ady și tot similar își coborî palmele în zona pelviană spunându-mi:
-Sugi…!
Nu continuă înjurătura și imediat se întoarse anticipând, parcă piciorul drept pe care îl trimiteam înspre el și pe care îl blocă cu mâna dreaptă, cu prețul de a-i fi dat degetul inelar peste cap, în urma loviturii care ar fi trebuit să i se oprească în fund. Fluture izbucni în hohote de plâns și urlete care umpleau tot spațiul din spatele blocurilor.
-Hai, bă, ce dreacu ești prost așa ?! mi-a spus Ady.
-Ce pula mea vrei, mă, și tu, nu-l auzi cum vorbește ?! Fluture taci din gură, nu mai urla că te bat și mai rău !
Toată atenția îmi fu, însă, distrasă de Bobiță care se ridică de pe marginea pe care stătea și părea că vroia să se îndrepte înspre un cu totul alt loc, fără să aibă nicio legătură cu vreunul dintre noi, ca și cum nici nu am fi existat: ”Bobiță, hai aici, Bobiță!”, am strigat după el, însă cățelul nu mă băgă în seamă deloc. M-am îndepărtat de Ady și de Fluture care încă plângea, dar care se oprise din urlete și am făcut câțiva pași către mijlocul locului din spatele blocului, exact acolo unde ajunsese Bobiță și unde mai fusese înainte, atunci când a vrut să se ferească de fumul făcut de Ford-ul bleu metalizat. I-am pus mâna pe cap și am spus: ”Ce-i, Bobiță, hai vino încoa cu mine, hai să facem ceva noi doi ?!”. Bobiță se opri pe loc și atunci am observat pentru prima dată că avea picioarele din față ușor crăcănate. M-am așezat pe vine, lângă el și l-am tras de gât înspre mine, lipindu-i capul de obrazul meu. Cățelul își păstră, însă, poziția corpului în fermă coordonare cu cea a picioarelor care rămaseră nemișcate, iar eu nu făcusem altceva decât să-l trag de cap și să-l cocoșez. Cu toate astea, Bobiță dădea din coadă, lucru care m-a făcut să cred că era bucuros. M-am lăsat un pic pe spate din poziția de pe vine și l-am apucat cu mîinile de fălci. Bobiță deschise gură, își scose limba și din nou, pentru a nu știu câta oară, făcu ochii mici într-un semn care ar fi putut să semnifice plăcere, relaxare, încredere sau poate căldura pe care trebuie s-o fi simțit foarte puternic, îl determina să reacționeze așa. M-am ridicat în picioare și m-am aplecat către el, spunând: ”Hai, Bobiță, hai să mergem !”. Cîinele rămase pe loc uitându-se fix la mine. L-am apucat de blană și de ceafă și l-am tras după mine repetând: ”Hai, Bobiță !”. Cățelul schelălăi încet și atunci mi-am întors ușor privirea și am văzut că Fluture își suflă mucii și își reluă locul la linia de ”țaca”, pregătit pentru o nouă lansare a portofelului. M-am uitat la Bobiță și am zis: ”Bine, dacă nu vrei, rămăi aici !”. Am făcut doi sau trei pași către centrala termică și mi-am întors capul peste umărul drept. Bobiță îi urmărea cu atenție pe piticii care-și vedeau în continuare de jocul lor. L-am privit câteva secunde  cum se uita la piticii care scoteau tot felul de zgomote de joacă și am spus: ”Haide, mă, vii, te mai aștept mult ?”. Bobiță se uită fix la mine și începu să-și agite coada, după care veni direct înspre mine. L-am așteptat până să ajungă în dreptul meu și atunci când eram despărțiți de o distanță de numai aproape un metru, mi-am continuat drumul ocolind garajele, pe drumul de lângă centrala termică: ”Așa, mă, băiatule, vezi că știi !” i-am spus și am mers împreună, la pas, încă vreo 30-40 de metri.
M-am așezat pe o treaptă din beton de la intrarea în centrala termică, în așa fel încât vederea de la etajul 3, acolo unde locuiam să fie blocată de garajele din fața mea. Soarele trecea peste centrală și razele începeau să bată undeva deasupra garajelor, așadar stăteam în cel mai umbros loc pe care îl puteam găsi în acea după-amiază fierbinte de iunie. Gemurile de la blocurile din față încă luceau bătute de soare, însă acum era o imagine care nu mai putea fi distorsionată de nicio reflexie. Piatra din beton se simțea încălzită, dar nu ardea iar aici scăpai de senzația că soarele ți-ar fi intrat prin piele provocându-ți mici incizii prin ardere pe care o simțeai dacă ai fi stat oriunde altundeva între betoanele din spatele blocului. Aerul era mai greu și parcă îl inspirai cu mai mult efort, ca și cum cineva te-ar fi strâns în brațe din spate, punând o presiune considerabilă asupra coastelor. Am avut impresia că, de undeva din blocul de la 304, se auzea ”I Like To Move It”. De altfel, în vara anului 1994 ”I Like To Move It” se putea auzi de oriunde și oricând, de mai multe ori pe zi, în fiecare zi, de câteva luni, deja. În liniștea după-amiezii, însă, părea că vine dinspre blocul din fața mea. M-am ridicat în picioare și atunci mi-am dat seama că nu din bloc se auzea, ci dintr-o mașină care trebuie să fi fost parcată pe partea cealaltă a garajelor din fața mea, între acestea și bloc. Probabil cineva avea radioul deschis sau asculta o casetă când deodată a început hit-ul care a făcut ca toată lumea să audă de Reel 2 Real și a crescut volumul atât cât crezuse de cuviință. Mi-am reluat locul pe piatra mare de beton iar în stânga mea, chiar lângă picior, Bobiță stătea în poziția ”șezi”, sprijinit în labele din față. Din buzunarul drept al bermudelor turcoaz din fâș, cu plasă și pe care scria cu alb pe cracul stâng ”Los Angeles Lakers” am tras ușor o brichetă transparetă portocalie cu două compartimente pentru gaz și o țigară L&M. Bricheta o luasem la întâmplare de prin casă, iar țigara o furasem dintr-o cutie a milei din plastic, neagră și pe care scria cu litere șterse aurii ”John Player Special”, care era umplută, din când în când cu țigări de tot felul. Era a doua oară când furam o țigară din casă și probabil a treia sau a patra când fumam vreodată. M-am uitat la țigară și am văzut că sub filtru scria cu litere roșii destul de neclare L&M. Am strâns puțin țigara în mână și m-am uitat la filtrul galben-muștar clasic. M-am uitat în stânga și în dreapta cu atenție. Nu mă gândeam că ar fi putut să mă surprindă cineva care mă cunoștea, dar îmi era teamă să nu treacă vreo mașină în care să fie vreun cunoscut care să mă vadă. După ce m-am asigurat că nu vine nimeni, mi-am pus țigara între buze și am aprins-o. Era o liniște deplină, suficientă încât să poți auzi sfârîitul țigării atunci când o aprinzi, cel care lasă senzația unei reușite. Am expirat primul fum și m-am uitat la vârful țigării de unde ieșea un fum care se ridica perfect, la început ca un fum compact după care, când deja ajungea la câțiva centimetri distanță față de vârful țigării pe care îl lăsa în jos, se risipea în mai multe cercuri care în cele din urmă dispăreau în aer. Se întâmpla numai în zilele călduroase și în care vântul nu adia deloc ca țigara să ardă în aer liber așa cum ar fi făcut-o într-un spațiu închis și duminica aceea de 19 iunie era una dintre cele mai arzătoare de la începutul anului. După ce am tras a doua oară din țigară, am expirat fumul către vârful acesteia și am observat cum tutunul ars își schimba culoarea devenind mai aprins și o infimă porțiune din hârtia de țigară avea să se consume în urma expunerii la aer. Am întors capul către Bobiță care era în continuare chiar lângă mine și capul meu era la același nivel cu al lui. Era în continuare cu limba scoasă și respira greu și se uita către garaje: ”Ce faci, bă, Bobiță ? Ia vezi să nu vină cineva, să ne toarne aici că fumăm ! Că tu nu ești fraier, nu ?” i-am spus. Mai trăsesem deja mai multe fumuri din țigară, când am început să-l mângîi cu mâna stângă pe cap și probabil că dacă ne-ar fi văzut cineva din spate ar fi zis că l-am luat pe după umeri pe Bobiță, atât de asemănătoare ca dimensiuni trebuie să se fi văzut corpurile noastre în acea poziție. L-am frecat puțin pe cap, după care mi-am coborât palma în jurul gâtului, acolo unde Bobiță avea ca un guler alb de care îți venea să-l tragi până ce ar fi reacționat în vreun fel. Dar el era un câine care nu ar fi avut niciodată o reacție decât poate dacă i-ai fi făcut vreun rău. L-am apucat de blana groasă din jurul gâtului acolo unde era albă și l-am smotocit destul de puternic înainte și înapoi, în stânga și în dreapta. Am tras un fum din țigară pe care l-am expirat chiar acolo în ”gulerul” lui Bobiță și pentru câteva secunde fumul i se ridică din blană ca și cum Bobiță ar fi luat foc, ceea ce era o imagine destul de amuzantă: ”Bobiță, incendiu ! Chemăm pompierii, Bobiță, că ai luat foc !”, am spus. Cu mâna stângă l-am apucat pe după cap de partea stângă a maxilarului lui, apropiindu-mă, în același timp cu capul care avea să se întâlnească cu al lui aplecat de mâna mea. Mi-am lipit fața de capul lui și atunci am simțit acel miros de maidanez: ”Puți !”, am zis și cam când ajunsesem la jumătatea țigării am observat ca sub bucata de beton pe care stăteam la intrarea în centrala termică și între asfaltul de pe drum era un mușuroi de furnici chiar între picioarele mele. Am încercat să ard cu țigara câteva dintre ele, dar furnicile nu sunt tocmai insectele cele mai bune pe care să le arzi cu jarul de la țigară, pentru că simt din timp gradele ridicate apropiindu-se și fug, fiind destul de greu să le prinzi cu vârful aprins și chiar dacă reușești să le ajungi din urmă, furnica trebuie să stea câteva secunde bune lipită de tutunul arzând ca să moară, ceea ce e destul de greu, dat fiind faptul că aceste insecte se agită în orice situație. În plus, mușuroiul dintre picioarele mele era format din furnici mici, lucru care făcea și mai dificil de prins vreuna sau mai multe. Am renunțat rapid să le mai alerg cu țigara și mi-am văzut în continuare de fumat în timp ce am început să dau flegme peste mușuroi. Furnicile cuprinse de scuipat încercau într-un fel anume să iasă din mediul umed, agitându-și membrele cu o viteză impresionantă, dar fără vreun succes. Am scuipat de câteva ori în același loc, astfel încât acum aproape toată colonia era cuprins de salivă, iar eu aveam între picioare o baltă. Țigara se apropia de filtru, iar Bobiță stătea în continuare nemișcat lângă mine. I-am dus mâna dreaptă către fiecare dintre urechile ciulite și ascuțite și, mai întâi i-am strâns în pumn urechea dreaptă, cea mai apropiată de mine și apoi pe cea stângă. Urechile lui Bobiță erau cele mai călduroase și mai plăcute ghemuri de puf  pe care le-am strâns vreodată în mână. După ce i-am strâns urechea stânga, am ridicat pumnul rămas închis în continuare, dar suficient de puțin strâns astfel încât să-i eliberez urechea prin ridicarea pumnului deasupra capului lui Bobiță, pe care apoi l-am coborât foarte încet printre urechi direct în mijlocul capului: ”Poing!” am zis: ”Poing!, Poing!” am continuat imitând lovituri repetate cu pumnul în capul lui Bobiță, dar abia atingându-l, atât cât să tresară ușor dintr-un reflex amuzant. Am repetat de vreo patru sau cinci ori gestul și după aceea am aruncat mucul de țigară peste flegmele din mușuroiul de furnici peste care am călcat cu talpa piciorului stâng acoperind atât scuipatul, cât și colonia și mucul de țigară și am târșiit laba piciorului înainte și înapoi de două ori înspre garaje și placa de beton pe care stăteam. Mucul de țigară se stinsese complet și rămăsese teșit, balta de flegmă se dusese rămânând în urma ei numai o dâră umedă iar mușuroiul de furnici dispăruse ca și cum nu ar fi existat vreodată acolo. I-am tras din nou capul lui Bobiță și mi-am lipit încă o dată fața de el și mi-am dat seama că mirosul de maidanez nu dispăruse, dar nu mă deranja deloc. Din partea stângă se auzi un motor zgomotos și după câteva secunde apăru și mașina Ford Datsun într-un nor de praf, care viră la stânga înainte de centrala termică, spre locul de unde plecase. M-am ridicat în picioare și Bobiță odată cu mine. Am făcut câțiva pași către dreapta și m-am întors spre el, care stătea în loc și mă urmărea încă de când ne ridicasem de pe placa de beton: ”Hai, Bobiță, ce vrei să faci ?” am zis.
”Vrei să vii în parc, hai să mergem în parc ?” am continuat.
”Hai că nu vii tu în parc, rămăi aici la bloc”, i-am spus și i-am arătat ridicând mâna cu degetul arătător întins pe direcția cu ușa de la alimentară, care era dincolo de garaje:
”Tu rămăi aici la bloc, du-te la pitici ! Hai că ne mai jucăm mai încolo, Bobiță!” am zis și imediat Bobiță a coborât de pe porțiunea de beton de la intrarea în centrală și s-a dus ușor către locul de unde venisem. M-am uitat după el până ce făcu dreapta și dispăru după garaje. M-am întors și am plecat spre parc.

La puțin timp după, Bobiță a fost adoptat de către o familie din blocul vecin. Ultima dată când l-am văzut s-a întâmplat a doua zi după ce am scris acest text. Despre Bobiță se crede că are în jur de 22 de ani

bogăție sinceră

Copil mediocru,  în anii `80 am îndurat frigul în salopeta comunistă tăvălindu-mă prin zăpadă și când nu făceam asta, căutam casete VHS pe la cunoscuți, prieteni și vecini: împrumutam, înregistram, cumpăram, făceam schimb. Până prin `88 aveam deja multe și pentru că era iarnă, apreschiurile ude de la atâta joacă și se întuneca devreme, mă duceam acasă și după ce mă storceam îi dădeam ”power” lui AKAI.

SAT1 softcore TVRip

În anii `80 nu se vorbea niciodată despre filme, întotdeauna se discuta despre a avea sau a nu avea video. Foarte puțini erau sinceri și real interesați despre un film sau altul. Dacă văzusei un film și vroiai să împărtășești cu cineva experiența, îi spuneai pur și simplu: ”Am văzut cutare film”. De aici se dezvoltau următoarele situații:

a). Dacă vă cunoșteați oarecum, nu știați foarte multe unul despre celălalt iar discuția despre filmul văzut era simplă conversație, atunci următoarea întrebare a interlocutorului era: ”Ai video ?”. Dacă tu răspundeai ”da” și el nu avea video, atunci te privea cu oarecare ură și invidie. Dacă răspundeai ”da” și și el avea ”video”, atunci automat începea o poveste de dragoste între voi, iar întâlnirea s-ar fi terminat cel puțin cu numere de telefon schimbate. Dacă tu răspundeai ”nu” și nici el nu avea video, atunci se subînțelegea că l-ai văzut la cineva care avea și te-ar fi privit doar ca pe un trist patetic care, de fapt, nu vroiai decât să te lauzi că știi pe cineva care are video. Dacă tu răspundeai ”nu” și el avea video, atunci se subînțelegea același lucru, doar că în această situație ori el era cel care începea să se laude cu câte filme a văzut, ori te asculta ca un sentiment de milă, ca pe un sărac.

a treia misiune în Afghanistan

b). Dacă erați prieteni și tu aveai video și el nu, atunci interlocutorul ar fi perceput afirmația ta ca pe o invitație pe care i-o lansai de a vedea filmul împreună, ceea ce și era. Dacă și tu și el aveați video, atunci deja amândoi erați cunoscători și numai în această situație interlocutorul ar fi fost dispus real să asculte ceea ce aveai de spus despre ce tocmai văzusei, el îți povestea ce a mai vizionat și el, discutați despre filmele despre care auziserăți lucruri, schimbați impresii și casete. Dacă nici tu și nici el nu aveați video, atunci era clar că ceea ce tu vrei să-i spui, de fapt, este că găsisei o combinație cu cineva care avea și video și filme tari, iar tu nu făceai altceva decât să-i vinzi și lui un pont, o anume persoană. Ceea ce și făceai.

Și REW și de la început

Iarna anului 1986 a fost una ca oricare alta la numărul 206. Vila 3 a fost construită undeva în jurul anului 1950, și prima generație de locatari a fost formată din 24 de familii, în două scări și în fiecare scară locuiau, desigur 12 dintre ele. În `86, prima generație de locatari era încă intactă și toți se cunoșteau între ei încă de când fusese construită vila, ei fiind primii tineri beneficiari ai noului regim de după Cel De-al Doilea Război Mondial: Focșa, Dumitrescu, unul dintre cei mai recunoscuți crescători de canari din România, la momentul respectiv, Ion șoferu`, Manea nebună, doamna Suciu femeia de serviciu și cu fi-su` bețivu`, Gulimănescu, Mitică Nebunu`, Suliman fotografu` etc. Unii dintre ei aveau și nepoți și iarna se construiau cazemate din zăpadă, pe locul în care vara era pietriș și unde erau parcate câteva Dacii, Skode, o Lada și un Oltcit.

interior autentic, nemodificat, dar bine îngrijit

O cazemată însemna că te întindeai pe spate în fața unui morman de zăpadă și începeai să lovești cu apreschiurile via picioare zăpada din față. În scurt timp, depinde câți copii se uneau în efortul comun, se forma ca un fel de iglu, unde ne băgam câți încăpeam și începea bătaie cu bulgări cu alții de la altă cazemată. Destul de tare.

Înainte de cazemate și bătăi cu bulgări, până să mai cresc doi-trei ani, a fost ziua aceea din iarna lui 1986, una obișnuită, cu mici amendamente, pe care mi-o aduc aminte perfect, deși eram foarte mic. Se întâmpla undeva în jur de 15 decembrie și era zăpadă și frig așa și așa, ca în acele zile de iarnă în care totul este alb, vântul nu bate și nici nu e foarte ger, dar se anunță și e liniște, zăpadă și mirosul de iarnă se simte înâlțător la fiecare inspirație. Era seară și cei doi stâlpi de iluminat funcționau. M-am uitat în stânga către alee, apoi am deschis repede ușa de la intrare și la fugă pe scări.

John și fiul

Pentru restul familiei, a fost unul dintre puținele momente când au simțit nevoia să se ascundă de ceilalți vecini de la 206, gălăgioși și curioși din fire, așa cum era modul de viață în urmă cu 25 de ani și apucături care se păstrează și în prezent. Din această cauză pachetul a trebuit să fie livrat seara și în mare secret. Îmi amintesc cum s-a aprins lumina în hol și doi bărbați au intrat în casă iar unul dintre ei avea în brațe o cutie mare din carton, sigilată cu o bandă adezivă argintie, asemănătoare cu cea care se folosește în filme pentru a-i lega la gură pe protagoniștii (s)exploitaition-urilor, torture porn-urilor și action flick-urilor din toate timpurile. Pe cutie scria mare ”AKAI”, ”MADE IN JAPAN”, ”FRAGILE” și paharele cu x aferente termenului, iar înauntru se afla principalul meu drive prin copilărie, adolescență și începutul vieții de adult, pe lângă familie și școală: video-recorder-ul ”AKAI VS-220EV”.

Încă puțin REW

Pentru ca cineva să ajungă în posesia unui video în anii ’80 trebuia să: fie era securist, fie avea legături cu afară – de cele mai multe ori primele două caracteristici erau legate una de cealaltă, fie era infiltrat în brigăzile pe care le formau cei care aveau video, adică cei care făceau ca underground-ul VHS din Bucureștiul celei mai ordinare perioade a comunismului românesc, să existe, cei care trăgeau casete de la unii la alții nopțile prin locații felxibile și cu circuit foarte închis și care le răspândeau mai departe. O altă variantă pentru a avea un video era ca tu să ai o legătură directă cu cineva care îndeplinea una sau mai multe dintre condițiile de mai sus și cu care să fi fost destul de apropiat încât să aibă suficientă încredere în tine, astfel încât să faciliteze o tranzacție pe nașpa la un preț foarte ridicat, de unde și celebra vorbă-clișeu ”un video era cât o mașină”. Noi cunoșteam din toate cele trei categorii de mai sus, însă oamenii care aveau legături cu afară pe care noi îi știam, nu prea le aveau cu video, ei doar aveau video, însă erau suficient de cretini încât să nu-l valorizeze foarte tare. Cu toate astea, relațiile din această categorie le-am folosit pentru a mă aproviziona masiv cu casete VHS. Însă omul care a făcut posibil ca AKAI să ajungă la noi, a fost un personaj cu legături în underground-ul VHS, un vecin care avea un frate proaspăt întors din State. Problema era că fratele vecinului se întorsese pentru o perioadă scurtă de timp și adusese cu ele două recordere pe care trebuia să le vândă ca să facă nu știu ce cu banii și să se reîntoarcă în State. Unul îl vânduse și mai rămăsese AKAI. Pe care l-am cumpărat noi contra unei sume de 55000 lei. Suma era sigur mare, însă dacă era chiar cât o Dacie, așa cum spune mitul, habar nu am.

Murphy si Clarence

Vecinul cunoscător ne-a explicat cât de tare este acest AKAI și că aveam o super-șansă să-l luăm. În primul rând era direct ”MADE IN JAPAN”. În al doilea rând era recorder. La momentul respectiv era un adevărat duel între posesorii de video, care avea player și care avea recorder. Playerele erau mult mai mici ca volum decât recorderele, erau mult mai ieftine (spre jumătate din preț) și nu puteau înregistra, deci nu aveau funcția REC, ceea ce în comunismul românesc se spunea că erai semi-terminat dacă aveai un video fără REC, deoarece se presupunea că nu aveai cum să te îmbogățești cu casete. Dar AKAI era recorder și mare. Acestea au fost atuurile pe care vecinul ni le-a prezentat atunci cândam cumpărat video-ul. Însă cel mai mare avantaj pe care el îl deținea, aveam să-l descopăr singur peste ani și anume faptul că AKAI funcționa în sistem dual: PAL și SECAM. De fapt, AKAI era hoț, el nu știa de la el de acasă SECAM, însă avea MESECAM. MESECAM nu era un sistem în sine, ci doar un fel de codec, îmbunătățire sau țigănie, oricum vreți să-i spuneți, care adăugată unui sistem PAL putea decoda un semnal SECAM și redat în sistem PAL. Pe mine m-a ajutat foarte mult faptul că AKAI avea MESECAM pentru că astfel am putut să văd multe Shaw Brothers, Pai Mei-uri, Godfrey Ho-uri și varii bătăi asiatice, mișcând doar un mic buton din spate care activa sau nu MESECAM-ul, filme pe care le-am văzut aduse direct de către niște cunoștiințe cu multe ore de zbor și aterizări. După 1990, poate începând cu 1991, au început să fie din ce în ce mai puține casete pe SECAM și până și obscuritățile (deși în cazul de față ”obscuritate” și ”casetă VHS” sunt sinonime) începuseră să apară în versiune PAL. Tot poporul care după revoluție a dat buzna să-și ia playere (îmi amintesc de niște vecini care în anul 1990 au vândut pământul de la țară recâștigat de la CAP și cu toți banii și-au cumpărat player și TV Goldstar) s-a ales cu câte un PAL. Evident că acest lucru era știut și de patronii de la centrele de închiriat casete care au început să apară tot atunci. Însă, până în 1990, în `86, în `87, pe vremea când totul era underground, pe neve și pe sub mână direct de la aeroport, te mai întâlneai și cu secamuri.

FFWD la loc

Cam un an și jumătate mi-a trebuit ca să învăț să butonez la AKAI. De fapt, eu știam mai dinainte, însă nu eram lăsat să-mi fac de cap cu el, din motive de mult prea mic ce eram. Prostii, am spus atunci și zic și acum și până să împlinesc 10 ani îl desfăcusem deja pentru prima dată. Filmele de care îmi aduc aminte dintotdeauna sunt ”Missing in Action”, ”Revenge of the Ninja”, ”Lone Wolf McQuade”, ”Police Story” și ”The Protector”. Le-am avut pe casetă VHS dintotdeauna, probabil că încă de atunci din `86.

Japan Import Deluxe

Nu pot să fiu absolut convins de faptul că filmele menționate le-am avut chiar din 1986, însă cu siguranță până de Crăciun în 1987 le văzusem deja de câteva ori. Asta pentru că, cadoul de Moș Crăciun din 1987 a fost RoboCop, casetă pe care o am și în prezent și care încă funcționează fără nici un fel de problemă, iar banda nu a fost afectată deloc. În 2011, anul Domnului și al Hipsterului Greșit se vehiculează idei negreșite care vin direct din inima VHS-ului, adică din State, cum că filmele arătau mai bine pe VHS, decât arată acum (aceleași filme) pe DVD sau Blu-Ray. Parțial da, însă nu neapărat. Spre exemplu noir-urile au arătat dintotdeauna mai bine pe VHS, indiferent dacă ne gândim la ceva elegant și de domni gen ”The Third Man” sau ceva obscur și TV de 60 de minute din `50 și ceva a cărui acțiune se petrece în Los Angeles. A nu se înțelege că toate filmele b/w sunt avantajate de VHS, expresionismul, de exemplu, nu arată mai bine pe VHS decât pe DVD sau Blu-Ray, poate doar Dreyer, filmele din ”nouvelle vague” dau mai bine pe VHS, iar neo-realismul italian, Bergman și Pasolini cel mai bine se vad la cinemateca, la coadă cu ăia în apreschiuri. Kurosawa, Hitchcock și Ford sunt prea sus pe orice, în timp ce Visconti, Fassbinder sau Fellini post-”Otto e Mezzo” sunt mult mai bine pe DVD, de fapt VHS-ul a fost un dezastru pentru aceste filme. Majoritatea crime-urilor sunt avantajate de VHS precum și cele mai multe dintre filmele care au făcut cinste cinematografiei americane în anii `70. Cu câteva excepții, filme ca ”Paris, Texas”, ”Pelle Cuceritorul”, ”Balada din Narayama” sau altele care au rulat prin festivalurile decadei, majoritatea filmelor din anii `80 de oriunde arată mai bine pe VHS.

Shorned Sean, cred că e din seria 4 (`86) ”Garbage Pail Kids”, desi s-ar putea ca ăsta din imagine să fie o re editare dintr-o serie ulterioară

E și normal, pentru așa ceva fuseseră făcute, iar deja după 1995 lucrurile se particularizează și mai mult de la caz la caz. Toate seriile B, toate grindhouse-urile și exploitation-urile (de la nunsploitation la pinky violence și roman porno), majoritatea filmelor experimentale și a giallo-urilor, toate filmele de la Shaw Brothers și kung-fu-rile hongkongheze, în general, tot soul cinema și toate blaxploitaition-urile, erotica și toate filmele din The Golden Age of Porn de la ”Johhny Wadd” și ”Deep Throat” la ”Insatiable”, toate camp-urile, toți zombie, monștrii, toate slasher-ele și toți ninja aparțin VHS-ului, la fel cum unii vampiri și warewolves, cele mai multe dintre krimi-urile Edgar Wallace, multe filme hammer și unele cinematografii pretențioase ale unor artiști izolați ca Mario Bava se regăsesc mai bine într-un mediu mai curat, mai riguros și mai bine definit cum e DVD-ul și de la un timp Blu-Ray-ul.

Still

Atunci când nu ești deja setat, când te afli în fața unui film pentru prima dată, în momentul în care ești complet curat și pe cale de a face cunoștiință cu filmul, tot ceea ce va conta va fi mediul de contact. Cei mai mulți iubesc sala de cinema și urăsc televizorul, dar unii dintre ei și playerele (video, DVD, Blu-Ray, Media Player), iar celor care sunt cu ochii lipiți de televizor în cea mai mare parte a timpului le place să meargă la cinema, dar detestă playerele. Preferatul meu este video-ul, însă în timp mi-am transferat cu ușurință simpatia către celelalte mijloace home-based, până la actualul media player, pe care îl accept cu foarte mare deschidere, însă nu l-aș dori ca viitor, deoarece priveză de obiectul muncii (casetă, dvd, blu-ray) și de superbele carcase aferente și tot ce faci este să mufezi un HDD. Îmi place și sala de cinema, însă e prea multă socializare acolo și niciodată nu mi-am dorit să văd un film în compania nimănui, în schimb rareori pot viziona un film la TV.

pal/mesecam, sistem de barosan

De la AKAI am învâțat faptul că există o comunicare între privitor, mediu și film, comunicare pe care așa cum am învățat-o atunci, așa o păstrez și astăzi. Un film îl ai nu numai dacă el se vinde pe o casetă VHS sau pe un disc și ambele vin într-un ambalaj mai artsy sau mai puțin, un film devine al tău prin felul în care îl vizionezi, iar video-ul a virusat sute de mii sau milioane de oameni nu pentru că era facil, nici pentru că era accesibil și cu atât mai puțin pentru că lumea ar fi tâmpită, așa cum în continuare cred copiii în salopete de la cinematecă, ci pentru că a fost cel mai manipulator mediu, primul care le-a dat senzația privitorilor că ceea ce vedeau pe ecran se întâmpla numai atunci, numai în felul ăla și numai pentru ei. Cu cât mediile de private use s-au curățat și au devenit mai imparțiale, corecte și fidele față de original, cu atât forța lor manipulatorie a scăzut comparativ cu vremea când vedeai un film așa cum îl vedeai, cu un strat de vernis greșit, grosolan dozat și blurant, dar tocmai aceste caracterisitici îți ofereau acele impulsuri de grandomanie din perioada de aur a video-ului. Atunci când stingeam lumina în cameră și televizorul făcea purici iar eu apăsam butonul de ”power” al lui AKAI, deja lumea de afară nu mai exista. Apoi introduceam caseta și AKAI scotea niște sunete specifice și într-o anumită ordine, pe care nu le-am uitat și nu am să le uit niciodată, sunt ca niște zgomote de fond îngropate undeva în adâncul minții. După aceea apăsam ”play” și în acel moment uitam că lumea ar fi fost vreodată. Nu a existat alt mediu, pasiune, iubire sau drog care să-mi ofere vreodată această senzație și cu atât mai puțin acea trăire de atunci, de la sfârșitul anilor `80 și întotdeauna ceea ce a urmat să se întâmple pe ecranul televizorului a fost pe planul al doilea, după această deconectare supremă pe care numai video-ul o poate da și datorită căreia ajungi să vezi 6-7 filme pe zi, singur și fără perturbatori în jurul tău.

Stop

Realitățile video din Bucureștiul comunist din perioada la care facem referire, 1987-1988-1989 nu aveau absolut niciun fel de legătură cu ceea ce se întâmpla în afară pe toate planurile comune și aferente domeniului. Chestia asta este valabilă dacă pornim pur și simplu de la prețul unui video în underground-ul momentului. AKAI a costat 55000 de lei. Era mult, era puțin ? Cât ar fi costat în mod normal AKAI în altă parte sau cât o fi dat ăla pe el atunci când l-a cumpărat în State. Habar n-aveam răspunsul la niciuna dintre întrebările astea și nu atât că nu aveam nici cea mai vagă idee, cât că nici nu ne-am pus vreodată problema. AKAI a costat 55000 lei pentru că atât a cerut fratele vecinului pe el și asta a fost tot, era o realitate fatală pe care trebuia să o acceptăm și să plătim suma solicitată sau o refuzam și nu ne-ar fi rămas decât să ne uităm în continuare la Telejurnal și la mira de la ora 22 când se cânta imnul României.

Ray Tango, mai spălat

După asta, unii se mai uitau la nu știu ce program bulgăresc să vadă tâmpenii din care nu înțelegeau decât cuvintele slavone care erau flagrant de asemănătoare sau identice cu cele din limba română. Și nu doar familia mea a cumpărat video-ul fără nicio ezitare, oricine vroia atunci un video trebuia să scoată banii pe care îi cerea cel care îl vindea. De ce era atât de scump un video ? Încă nu știu, îmi pot imagina o sută de mii de răspunsuri, toate adevărate sau toate false. Primul care îmi vine în minte e că atât vroia vânzătorul să ceară. Apoi mă gândesc la riscul la care se expunea și îmi imaginez că poate exista o cifra de șpagă care circula neoficial, pe care dacă o achitai, reușeai să mai scapi de belele. Sau poate pentru că cererea era atât de mare și oferta atât de redusă. În fond, ce puteai să faci cu banii în perioada în care făceai frigu`în casă și citeai la lumânare. Poate pentru că cine ajungea să vândă un video era în combinație cu mulți alții și trebuia să împartă bani către mai multe persoane. Se poate orice, cert este că video-ul era expresia eliberării de toate adevărurile abjecte, inumane și nenorocite pe care oamenii le trăiau în fiecare zi: faptul că te plimbai pe străzi ca idiotul știind că nu ai unde să te duci și ce să găsești și chiar dacă intrai într-o cârciumă trebuia să te îmbeți până la o anumită oră, altfel trebuia să ai blatu` făcut cu personalul să te țină să bei la after ilegal; faptul că nu aveai ce să mănânci și că trebuia să înfrunți umilințe și cozi inimaginabile pentru ca să ajungi să consumi lucrurile cu care un om se hrănește în mod normal; faptul că aveai haine de căcat; faptul că îți era frig; faptul că era întuneric; faptul că nu aveai unde să te duci și faptul că nu aveai niciun viitor. De toate lucrurile astea scăpai apăsând ”play”, o spun ca un om care și-a petrecut și o să-și petreacă cel mai mult timp între ”For Screening Purposes Only”, ”For Your Consideration Only”, ”Not for Rental or Resale”, ”Award Consideration Only” și ”Rental or Sale are Strictly Prohibited”. Pentru a scăpa de așa ceva, oamenii ar fi plătit oricât și dacă Ceaușescu ar fi promis pe 20 decembrie 22 de milioane de video-uri în loc de o sută de lei, în loc de revoluție ticăloșii ar fi aruncat în oameni cu casete VHS, la fel cum aruncă acum pui congelați în campaniile electorale.

Rec

Unele filme pe VHS sunt mai de VHS decât altele. Desigur, nu are sens ce spun dacă e doar așa. Să începem de la primele mele filme enumerate mai sus. Dintre acelea, cel mai de VHS dintre ele este ”The Protector”: include țâțe, droguri, multe relanti-uri, bătăi, se urmărește instinctiv atât vizual cât și ca story, este montat alert, e filmat în multe locații, oferă imagini spectaculoase despre Hong-Kong și când s-a terminat ai chef să mai vezi un film și asta e regula numărul 1 a unui film pe casetă VHS, ca odată ce filmul s-a terminat să mai vrei să vezi încă unul, altfel filmul pleacă de la nota 8 în jos pe scara VHS.

Brigitte Nielsen, bună întotdeauna ca o nevastă a lui Ivan

Apoi urmează ”Revenge of the Ninja” pentru că era atât de tare, apoi ”Police Story”, în care este filmată cea mai spectaculoasă cascadorie pe care eu am văzut-o vreodată, ”Lone Wolf McQuade” și ”Missing in Action”. Deși cult de cult, ”Missing in Action” este cel mai puțin de VHS deoarece dintre cele enumerate conține cele mai puține elemente care fac ca un film să se potrivească cel mai bine pe VHS. Filmele care implică o explorare vizuală deosebită a cadrului, acele filme slow-going filmate în câteva locații și montate la fel de lent, acestea au ajuns în mod foarte nefericit pe VHS și au fost un dezastru pentru privitori, iar regizorii și-au văzut filmele făcute praf în acest mediu nenorocit și vulgar. Evident că nu vreau să spun aici că ”Missing in Action” cu Chuck Norris ar fi vreun astfel de film, însă ideea de mai sus vine ca un argument la faptul că ”Missing in Action”, oricât de multe explozii s-ar întâmpla și oricât de mult ar alerga Chuck Norris prin cadru, acțiunea tot numai în jungla vietnameză se petrece, chestie care plictisește oarecum. Din același motiv primul ”Rambo”, a cărui poveste se petrece și în micul oraș american, și în pădure și mai trece și câte un camion și mai e și o secție de poliție, e incomparabil mai potrivit de văzut pe VHS decât ”Rambo II”, care e tot în Vietnam cap-coadă sau ”Rambo III” care e în Afganistan cap-coadă. Oricum nu mai țin minte când am ajuns să am Rambo-urile pe casete, în orice caz se întâmpla după ”RoboCop”, deci după Crăciunul din 1987. ”RoboCop” este filmul pe care l-am văzut de cele mai multe ori la AKAI, după ”Goodfellas”, însă ”Goodfellas” este după 1990 și nu vreau să intru în anul 1990 în acest articol, pentru că în mod clar nu s-ar mai termina niciodată. Tot în acea perioadă am adunat foarte multe kung-fu și desene animate. Kung-fu-urile erau Shaw Brothers clasice, însă nu reușesc să-mi aduc aminte niciun titlu pe care îl vedeam atunci, erau casete SECAM aduse la grămadă de domnii aviatori care aveau curse pe orinde. Desene animate am avut compilații de ”Tom & Jerry”, ”The Pink Panther”, ”Chip & Dale”, clasice ”Disney” și îmi plăcea să mă uit la ”The Flight of the Dragons”, pe care mă tot țin să-l iau pe DVD și de care tot uit. Aveam, ca mulți copii, ”The Last Unicorn”, însă nu mi-a plăcut niciodată, mai degrabă m-aș fi uitat la ”The Thorn Bird” care era pe 6 casete VHS. Mai aveam ceva filme cu zombi dintre care, la fel ca și la Kung-Fu, nu mai țin minte niciun titlu și mai multe filme cu ninja obscure. Filmele cu ninja le aveam împărțite în două categorii, fime tari și filme așa și așa. Filmele cu Sho Kosugi, așa cum era ”Revenge of the Ninja”, erau filme cu ninja de calitate, la fel ca și ”American Ninja” în timp ce filmele lui Godfrey Ho, erau penale. Observația mea era corectă, într-adevăr filmele cu Sho Kosugi și cele regizate de Sam Firstenberg, câteva la număr, erau mult mai spălate decât haosul până la sublim creat de Godfrey Ho, în care personajele se luau la bătaie absolut degeaba și la un moment dat unul dintre ninja dispărea din cadru. De Godfrey Ho am avut sigur ”Ninja Terminator” și ”Ninja Dragon”, e posibil să mai fi fost, însă nu îmi mai amintesc. Și evident, ca mulți alții am avut ”Fist of Fury” și ”Game of Death”, singurele două filme cu Bruce Lee care erau direct în posesie și pe care nu le-am văzut împrumutate sau pe la alții. Prima dată când i-am făcut proba de înregistrare lui AKAI, am fost la vecinul al cărui frate ni-l vânduse, unde am tras pe o casetă VHS TDK filmul ”Texas Across the River”, care deși probabil că nu pare genul meu de atunci, totuși mă distram de fiecare dată când îl vedeam.

să nu-l deschideți deloc!

și play

Până în 1990, AKAI se salutase deja cu câteva sute de casete, asta ca să fiu sigur că nu mint sau exagerez, deși în condiții normale aș fi scris că, probabil, peste o mie, împrumutate, schimbate cu altcineva sau înregistrate de cine știe de pe unde. Posesorii de video de atunci  speculau tot felul de mituri care mai de care mai inexplicabile și aberante despre cum anumite video erau mai rezistente și altele mai sensibile. Video-urile mai rezistente erau denumite ”rășnițe” și de cele mai multe ori erau considerate responsabile pentru deteriorarea casetelor video, care odată stricate, umbla mitul că ar strica și alte video, doar pentru că aveau banda, pe alocuri, șifonată. Adevărul simplu era acela că, din când în când se mai aduna praful și trebuiau curățate ghidajele și capul de redare. Teoretic ar fi trebuit curățată și partea electronică, însă acolo nu m-am băgat niciodată și, din câte se pare, nici nu a fost nevoie pentru că AKAI funcționează perfect și în prezent. Însă până în anul 1990, deja fusese deschis și curățat de câteva ori și în scurt timp am învățat și eu care era mișcarea pe care trebuia s-o fac atunci când nu mai citea bine casetele. Se deschidea capacul și cu un tricou înmuiat în spirt, curățai întîi de toate capul de redare. Degetul pe care era înfășurat tricoul rămânea fix, iar cu mâna cealaltă se învârtea capul de redare. După ce terminai de curățat și observai cum un strat de negreală destul de consistent și înfricoșător se aduna, treceai la ghidaje. Ghidajele erau acei cilindri de diverse mărimi care conduceau banda VHS prin video și o poziționau corespunzător în funcție de comenzile pe care i le dădeai: play, stop, ffwd, rew. După ce terminai de curățat și ghidajele, nu îți rămânea decât să-i montezi la loc capacul, să bagi caseta și din nou ”play”, iar câteva luni din acel moment nu trebuia să repeți operațiunea.

curățenie de primăvară și bumbac

În timp, am aflat, că AKAI era un video sensibil și tocmai din această cauză trebuia să-l curăț atât de des, spre deosebire de alte video care nu erau curățate cu anii sau chiar niciodată. Nu știu cât de sensibil era din moment ce încă funcționează, dar recunosc că am avut grijă de el atât cât a fost omenește și nu exagerat posibil.

power

Anul 1990 a încheiat o perioadă, dar nu a pus capăt erei video din București și din alte orașe. De fapt, din 1990 începea o nouă perioadă video și până prin 1995, în numai 5 ani video-ul și casetele VHS au cunoscut acensiunea pe care o meritau în anii `80. După 1990, mai tot românul a început să aibă video, toate frustrările comuniste se ștergeau cu piciorul așa cum Van Damme aka Frank Dux îi ștergea fața lui Bolo Yeung atunci când era orb și se bătea cu el în ”Bloodsport”. Toate suferințele comuniste erau uitate la coadă la ”Gepa” sau la ”București-Berlin” de unde românii își cumpărau ceea ce își doriseră dintotdeauna, dar nu avuseseră niciodată: un video. Casetele se găseau deja în prostie, nu mai aveai nevoie de absolut nicio combinație pentru ca să ajungi să vezi un film, tot ce trebuia să faci era să intri într-o consignație și să-ți alegi din casetele video care se găseau la vânzare. Și dacă nu găseai nimic care să-ți placă, nu aveai decât să te duci la următoare consignație.

banda îndoită, efect clasic puricos

Lumea era buimacă de primele alegeri, de Italia `90, de Piața Universității și greva foamei, de Turbo, Final și semințe, de Coleus și Caritas, de mineriadă, de alba-neagra, de primele discoteci, de gropița, de mers la mare și de litoral și de filme la video. Anul 1990 a fost cel mai nebun și mai frumos an, când lucrurile păreau că într-un timp scurt vor arăta așa cum nu arată nici astăzi și video era cu totul și cu totul diferit față de ce se întâmplase în anii `80. În vara anului 1990, înainte sau după ”Copa del Mondo” cred că după, totuși, s-a deschis primul centru de închiriat casete de care eu am știut, în zona Unirii, jos la dealul de la Mitropolie. Dar de aici începe o altă poveste, cu același AKAI dar într-o altă viață, în care filmele au rămas la fel de pasionante, dar din ce în ce mai puțin fascinante.

Simt nevoia să subliniez că nu am vrut nicio secundă să ridic video-ul anilor `80 în detrimentul celui din anii `90, care este, cel puțin la fel de particular și întârziat ca și cel din anii `80, însă într-un cu totul alt sens. Cât despre AKAI, el este bine sănătos, ultima dată l-am pornit în urmă cu două zile ca să fac pozele pentru articol. La fel și cele să zic 30 de casete VHS cu care am rămas din perioada aia și pe care le-am testat direct pe AKAI. Desigur, relația cu AKAI a trebuit s-o reiau de acolo de unde rămăsesem și unde am fost dintotdeauna, adică în punctul în care el făcea figuri inexplicabile și eu trebuia să-l conving că e ok să lase băsinile și să funcționeze așa cum trebuie. Acest procedeu implică desfacerea șuruburilor, scoaterea carcasei, curățarea capului de redare și a ghidajelor, precum și mișcarea lor cu mâna în sensul corect pentru a-i arăta lui AKAI drumul cel bun, în sfârșit. În cele din urmă, evident că s-a lăsat convins și a făcut ceea ce trebuia să facă. După aceea l-am împachetat mai atent ca să nu mai intre praf și data viitoare când voi mai avea chef să-l pun în funcțiune, să meargă din prima. La un moment dat i-am pierdut telecomanda, nu știu când, unde și de ce. Oricum nu am niciun dubiu asupra faptului că atât timp cât vor mai exista prize și loc de antenă clasică la televizoare, AKAI va playa.

afișul, cel mai bun lucru legat de ”Domino”

Orice televiziune din lume poate să de ceva orfan sau orice luat complet la japcă și șansele ca să nimerească ceva mai bun decât Domino sunt foarte mari. Problema filmului e că oricât ai căuta și de oricât de multă bunăvoință ai da dovadă, pur și simplu nu are absolut nimic, nicio fentă, nicio șmecherie și e nonsens vaginal de la început până la sfârșit. Nu știu, poate sunt multe femei sau poate multe femei trec prin drame și dileme ca cea a domnișoarei Domino (Brigitte Nielsen), dar la fel de bine cred că oricare dintre acele femei ar fi capabile să scoată ceva net superior lui Domino (filmul).

Singura chestie așa cât de cât mai ok e o scenă de masturbare, dar și asta e destul de penibilă pentru că Brigitte Nielsen e îmbrăcată într-o dantelă cam ridicolă și degeabă. E bine, totuși, că prin ea se freacă la bijboacă. În rest super-starurile sunt două și anume țâțele dânsei care sunt foarte mari și intră destul de bine și prin haine și dezvelite. Mă rog, din foarte mare nefericire apar foarte rar, spre deosebire de Brigitte Nielsen care apare non-stop.

Domino la peep

Complet intolerabil este că regizoarea pe nume Ivanna Massetti a avut grijă să-și filmeze toate imbecilismele ei vaginale, mai puțin să ia în considerație faptul că Brigitte Nielsen era bună și să o fi făcut să fie bună și în film, măcar filmul să vie vizionat pe post de porno în post. Dar nu e nici porno și e și post, deci e cum e mai rău, pentru că în anumite cadre Brigitte Nielsen arată rău iar în altele e complet ridicolă, ca atunci când e la piscină și are în loc de slip un fel de cârpă și nu vă deranjați că sunt spoilere, că oricum filmul e un căcat ratat. Cam cât de cretin trebuie să fii să faci un film cu o femeie bună, în care ea să apară non stop și totuși să nu fie prea bună ? Extrem de cretin și exact asta face Ivanna Massetti, ratează în a o face bună pe o femeie gata bună.

la început bagă o țâță, părea că filmul se îndreaptă către ce așteptam

În cazul Domino, Brigitte Nielsen e mai bună în realitate decât în film. Și, culmea e că În Domnio exact asta trebuia să se întâmple, fotomodela țâțoasă să fie fotomodelă țâțoasă și publicul onanist să savureze și să își savureze ultima și ultimele picături. Dar nici vorbă despre așa ceva, din foarte mare nefericire. Așadar, foarte, important, nu vă lăsați păcăliți de advertising pentru că e țeapă majoră, e ca și cum ai stoarce cele mai străine portocale într-o reclamă la ”Frutti Fresh”, deci penal.

Ca să fiu foarte sincer, nu prea știu ce ar fi trebuit să se întâmple în film, ca să pot să-mi dau seama unde anume o ia pe lângă și în ce moment devine ratat.

nu rezistă mult și pe la minutul 40, Domino se declanșează în labă isterică

De fapt, Domino este un rateu pentru că pur și simplu a ost filmat. Ceea ce vrea Ivanna Massetti e relativ descifrabil, însă ceea ce face în continuare e real de necalificat. În principiu este vorba despre trăirile unei femei tâmpite atunci când ajunge ca proasta la o anumită vârstă și își dă seama că iubirea e dusă pe pulă și începe să halucineze, să se fută inert și să și-o ia la labă compulsiv. De fapt, Domino, este un fel de jeg de femeie care atunci când își dă seama că pizda ei e degeaba și că a fost și este proastă și anii au prins-o ca pe fraieră, nici măcar nu are decența de a se duce să o ia mai mulți și să o fută ca lumea de tot ca să se liniștească și să o vedem și noi pe Brigitte Nielsen șmecheră și așa cum vroiam de la început și să fim scutiți de o tristețe fără sens de ceva gen 90 de minute

Domino și Don Juan

Mai bine intră un meci de divizia B, onest.

Filmul este lipsit de sens, probabil fiindcă lipsa de pulă a înnebunit-o pe regizoare care, probabil, a filmat aiurea pizderic, la fel ca și universul personajului Domino. Femeia, Brigitte Nielsen, adică, e într-un fel de trip continuu la modu` că ea e praf și nu o iubește nimeni și toate așteptările și realitățile pulă-related se duc în sânge. Ea lucrează într-o televiziune (cred) și o arde cu unu` mai roșscat așa, morții lui.

mai bagă o labă așa la mișto, de supărare

La un moment dat o fute și altu` căsătorit și ea și-o ia și la labă odată cu gândul la cum a futut-o ăla. La un moment dat se întâlnește cu o târfă cu care ea fusese în clasă și târfa o duce la un peep-show și Domino și-o ia la labă și acolo. A se observa că în film tema labei este foarte prezentă, semn că frecatul pe lindic cu propriul antebraț o urmărea pe regizoare. Îi plăcea fraierei.

mai pe la sfârșit, Domino o arde puțin cu unu`

Tristețea maximă e că Domino nici măcar nu devine amazoană, așa cum îi stă bine oricărei doamne care din lipsă de pulă devine feministă convinsă, ea doar este devastată și fraieră că nu poate fi satisfăcută pe niciun plan de către niciun domn. Pe cale de consecință, ea discută de la egal la egal cu o broască țestoasă și cu un manechin negru și din plastic pe nume Don Juan.

Domino începe să primească telefoane anonime și o voce de bărbat îi spune să fie liniștită că el va avea grijă de ea. Atunci fraiera intră în panică că vai, el trebuie să fie alesul inimii dar oare unde este el și cine e.

aici e nenorocită de labă, asta e, așa se întâmplă cu coaptele ca ea

Filmul se vrea foarte glamouros, dar până și la capitolul ăsta e un rebut și nu după standardele de atunci, ci după cele de atunci. Totul e rău, în special interioarele și continuând cu coafurile și perucile ei. Salvează câteva ținute care sunt cât de cât ok pentru 1988. Nu mai scriu, că nu are sens, Domino e un film prost.

Fântâna Gh. Gr. Cantacuzino, Parcul Carol

Niciodată nu am înțeles suferințele în cauză și oricum mi se pare foarte abjecte ca opțiune de exprimare, adică nu îmi dau seama de ce ar simți cineva nevoia să se plângă că ce nasol e afară. În sloboz, așa e afară, nu e ca și cum poți să faci ceva și nici nu trebuie să-i turui altuia despre chestia asta pe genul dement anti-climateric, pentru că nici ăla nu poate să facă nimic sau care nici ăla nu poate să facă mare lucru, că în ultimile zile numai despre și cu țigani am vorbit și cum vorbesc ei și de ce. Despre țigani și despre vreme. Foarte palpitant.

În sfârșit. Ideea e că dacă trăiești în România, vremea e un alt aspect, al cinșpemiilea de care poți să te plângi. Deci tu te duci în pula mea la școală cu ghiozdănel din carton și semnul exclamării reflectorizant pe margini, așa ca să nu te calce 2-B-2264 Wartburg galben sau 1-B-4711 Dacia 1300, și acolo îți zice muista aia de învățătoare că e foarte tare și bine și sexy și fashion favorabil și decapotabil când e cazul și rabatabil dacă dai o muie pe ninsoare, că în România e climă temperat-continentală.

Parcul Cișmigiu, lângă restaurantul Monte Carlo

E o minunăție că în România avem frumos iarnă să te piși galben în omăt, primăvară să miroși zambile cu bulanii, vară să fuți cocălărese în veceurile de la ștrand sau de pe ștrand, cum se zice corect în limbaj, toamnă ca să-ți faci fisting cu gutui și din nou iarnă ca să facă centuristele municipale țurțuri de spermă în bărbii. Chestia asta e din aceeași serie cu marea calitate a plaiului strămoșesc că avem toate formele de relief, munte, capre, grădinițe, cartofiori, pizde, deltă și pula mea podiș.

Grădina Ateneului, unde azi pula statui

Toată povestea cu care îți pierzi vremea în bancă, turns out să fie un adevărat calvar pentu tine adult, căci vei fi înconjurat în toată viața ta plină de inutilități de cretini gratuiți care te vor fute cu următoarele chestii: ba că e prea cald, ba că e prea frig, ba că de ce ninge, ba că de ce pula lor plouă, ba că e prea devreme să fie caniculă, ba că e prea tărziu să fie eclipsă, ba că te de nu se văd cometele ziua, ba că care e caru` mic și de la câte țâțe curge sloboz suficient pentru caleea lactee. De toate idioțeniile astea ai putea să scapi lejer dacă nu te-ai fi născut în România, ăsta fiind singurul avantaj real dacă nu ai fi român și nu închipuiri legate de cuvinte precum trai, decență și civilizație, așa cum mulți fabulează doar ca să se înțeleagă bine la berică cu alt prost.

Oglinda Lumii, 12 martie, 1931

Așadar în România trebuie să vină ceva gen dinozauri, să ne apropiem de soare sau să de depărtăm și să nu mai stăm pe mij, ca urechea de șobolan trasă pe pulă la penitenciar fix la 45 de grade grosime, să avem și noi deșert sau geruț continuu, ca să nu se mai întrebe în permanență piloții de autovehicule și cretinii de ce e prea cald sau prea frig. Atunci despre ce ați mai vorbi, căcaților ? Ah, ce rău ar fi, despre ce am mai vorbi atunci, n-am mai avea despre ce ? Ah ce bine, futu-vă-`n guri!

Evident că și în urmă cu 80 de ani, lucrurile tot așa stăteau în țara de la jumătate dintre capul pulii nord și cercul gimnastei curve de la tropikana, fără T mare că nu e Titan Ice. În martie era tot frumos, zăpadă.

Strada Ion Câmpineanu, complet de nerecunoscut

Ceea ce acum, în București nici nu mai e, deci idioții se plâng de iarnă în martie, practic, degeaba. Pulimea se mira și atunci de acest aspect, însă se pare că pe atunci se cam bucurau că e zăpadă în martie, era o știre pozitivă. Pe undeva și mie mi se pare mai ok să fie iarnă și zăpadă decât să înmugurească toate căcaturile și să te afunzi în depresia de primăvară în care îți cântă sticletele șlagăre stând pe frunzulițe mici, de își vine să te ștergi la cur și cu el și cu frunzulițele. De evitat mugurașii, căci ei provoacă leziuni la rect.

lacul Cișmigiu

Bun, avem în dotare săptămânalul ”Oglinda Lumii” numărul 11, anul X din 12 martie 1931, adică la fix 80 de ani fără o zi față de momentul de față. În pagina 291 (nu știu ce sistem de numerotarea paginilor se folosea atunci și nu am nici cea mai mică intenție să dau search referitor la chestia asta) avem un fotoreportaj ”Oglinda Lumii” intitulat ”Zăpadă în Martie în București!”. Marea calitate a materialului, privit din perspectiva bucureșteanului vomitiv din 2011, este că readuce în ton de refresh firescul neigeistic, fără taxiuri galbene printre noroi și nămeți, fără panică și bărzăuni care se dau cap în cap pe stradă, totul e normal, copii la joacă, lume puțină și se simte liniștea aceea de iarnă și parcă și mirosul specific e prezent. Lucrurile astea au existat și în copilăria mea, însă s-au diminuat treptat până la dispariție și isterie că de ce pula mea nu e vară. Pula reclamantului, vreau să zic. Tot ce am recunoscut din cele 5 fotografii a fost fântâna Cantacuzino din Parcul Carol. În rest, absolut nimic.

șmecherie adevărată, vine poliția

În cazul lui Gran Torino e clar că mă înșel, deoarece el este mai în vârstă decât mine cu câțiva ani. E de aceeași vîrstă cu abstinența de la cutremureală majoră în București, adică de 34 de ani. Un gând mi-a trecut prin cap de mai multe ori în ultima jumătate de an, dacă să-l recondiționez sau nu. În cele din urmă am decis să-l las așa original, deși vopseaua e sărită în multe locuri. Dar fără vopseaua sărită și fără ca să lipsească exact în locurile din care lipsește, ar fi deja altă mașină, ceea ce nu veau deloc. Am făcut și investigații în cazul ei și știu și de unde o am, însă nu e cazul să dezvolt acum, poate cu altă ocazie în care îi voi oferi lui Gran Torino un spațiu mai larg și îi voi dedica mai mult chef de scris.

aici e fentă, din profil

Ideea cu jucăria asta este că, după părerea mea, nu e în primele cinci din topul celor mai tari jucării collectibles all time, ci aș zice că în primele 3. Argumentul nu are legătură nici măcar cu felul în care arată și ce reprezintă, ci primează pur și simplu faptul că peste tot pe unde se vorbește despre Corgi Ford Gran Torino, toată lumea povestește cât de mult s-a jucat cu această jucărie și nu există plan mai important la o jucărie în afară de cât de mult s-a jucat cineva cu ea. O jucărie pe care nu o poți lăsa din mână, indiferent de motiv, este din prima foarte bună. Cel puțin foarte bună, apoi începi să iei în calcul mesajul ei, dependența pe care o creează, durabilitatea în timp și așa poți ajunge la genialități între jucării. Gran Torino-ul de față e aproape acolo și asta pentru că în general mă tem să afirm extremități, mulți poate ar fi spus că e o jucărie genială.

buletinu`+ justitficare, ce avea asupra lui a înghițit oricum

Dată fiind situația descrisă, spre deosebire de alte mașini Lesney-Matchbox, Matchbox sau Corgi, acest model e mai greu de găsit în mint condition, pentru că, așa cum spuneam, mai toată lumea care l-a avut, s-a jucat cu el la rupere. Desigur, pe ebay, altarul colecționariilor îl iei brand new pe la ceva 50 de dolari, adică foarte mult pentru o mașină de serie și foarte puțin printre modelele rare, Corgi Ford Gran Torino nefiind deloc o perlă manciuriană. De fapt, e una dintre jucăriile care la un moment dat au creeat o întregă isterie și un fenomen de masă. Bine, nu în România că noi eram cu Ceaușescu și cu reprezentații ego-ejaculante pe Stadionul Național, însă în Occident mașina lui Starsky & Hutch din serialul cu același nume a fost the IT toy de la sfârșitul anilor `70. La mine nici nu mai zic că a ajuns târziu, probabil ceva gen 1985, deci la 8 ani după ce apăruse. Oricum nu prea contează asta. Așadar, treaba asta era, băiețeii de la momentul respectiv se întreceau în Corgi Ford Gran Torino, era în toate buzunarele și pe toate băncile.

răsturnat de foarte multe ori și accidentat, dar tot mi se pare că arată tare rău

Chestia cu mașina e că au fost mai multe modele, deși aparent pare unul clasic. Evident că toate erau Ford Gran Torino și toate erau roșii, însă nu toate erau Starsky & Hutch. Unele modele reprezentau o mașină de pompieri, iar altele, ca cea a mea, nu reprezentau nimic sau nu știu eu ce vroiau să spună, pentru că aveau într-adevăr sirena deasupra locului șoferului, însă erau roșii complet, spre deosebire de mașina lui Starsky & Hutch care avea acea celebră bandă albă.

Corgi Ford Gran Torino e absolut lipsită de calitățile pe care le apreciam în copilărie la Lesney-uri sau Matchbox-uri, de exemplu. Nu a avut niciodată suspensii, iar parte de dedesubt și masca din față sunt din plastic, iar geamurile complet întunecate. Cu toate astea este mașina cu care m-am jucat cel mai mult și la care am ținut și țin mai mult decât toate celelalte la un loc, semn că acele criterii pe care le aveam atunci erau complet pe lângă cu realitatea. Văd că și în România pe okazii se vinde un Grand Torino cu 9 euro. Nu arată prea bine, dar e de luat, totuși. În orice caz, Corgi Ford Gran Torino e de cumpărat de către oricine, nu doar de către colecționari care, cel mai probabil, o au demult.

"Robovixens", 1988

Și dacă vorbim despre anii în care pornografia s-a filmat, avem și noi preferații noștri pe care o să îi împărtășim mărinimos oricând și de acum încolo. Și din State și din Europa. Noi, ca să fim foarte sinceri și să stabilim asta de la început, suntem mai fani povestea pornografică din State decât cea din Europa, cu tot cu francezii ei talentați care și-au atins gloria în perioada 1975 – 1985. Desigur, noi ne afirmăm doar ca niște consumatori cunoscători, și nu drept onaniști artiști cărora cică le pute la labă porno-ul american că it doesn`t pay tribute fetishurilor lor penale și că ar fi prea mainstream pentru puțulicile lor. Asta e, așa e viața de artist, ziua sărac, seara cu mâna pe cocar, dar vrem să subliniem că în State for the first time porn turned into pornography și nu în altă parte. Asta așa, ca să lămurim poziția de maximă decență de la care pornim în minunatele noastre povești cu trei de X.

"Sweat", 1986

Acum normal că suntem foarte îndrăgostiți de toată mișcarea șaptezecistă din pornografia obscură atunci, legendară acum, care s-a petrecut în case conspirative și între câteva blocuri, dar nu o s-o luăm cronologic, că nu suntem nici documentariști, nici fixiști. Roz zice să începem cu ce ne place. Și, la sfatul ei, am ales complet random câteva titluri dintr-o perioadă foarte dragă nouă din povestea pulei și a pizdei. De fapt, aici mint puțin și recunosc că am înșelat-o și pe Roz, deoarece unul dintre aceste filme, ”Sweat” este de drept unul dintre preferatele mele all time și pe care personal îl consider the ”definitive fuck film” din a doua jumătate a anilor `80. Și, așa din una într-alta am ajuns exact la subiectul nostru.

"Those Lynn Girls", 1989

Perioada pentru care am ridicat două degete din penultima bancă, rândul de la perete, adică acolo unde sălășuiam câteva ore pe zi în anii aceia, începe din 1985 și se termină în 1990. Desigur, putem extinde și dacă acordăm generozitate unor titluri putem să zicem că din 1984 și până prin 1991, lucrurile au arătat atât de bine. Era perioada în care Seka cam dispăruse și lăsase loc noului val de actrițe, însă nu înainte de a lansa the hot hot classic ”Careful, He May Be Watching” din 1989, Samantha Fox își consumase și ea anii de glorie, Vanessa del Rio era deja milfă, dar încă foarte activă, Ron Jeremy nu avea să mai atingă gloria de la începutul anilor `80, iar John Holmes își căuta sfârșitul inevitabil care avea să se producă în 1988.  Însă o nouă generație de staruri veneau să ia parte la ceea ce a fost cea mai colorată perioadă din istoria pornografiei: Sharon Mitchell, Nina Hartley, Peter North, Porsche Lynn, Ginger Lynn și desigur preferata Amber Lynn au reușit în nebunia de la sfârșitul anilor `80 să dea impresia că pentru prima dată video-ul și filmul clasic s-ar fi contopit într-un tourbillon rogvaiv în care pornoul, deși se filma pe bandă rulantă, urmând trendul video de la începutul anilor `80, era viu și colorat și părea că toată lumea implicată în fenomen se distra atât de tare, așa cum o făceau Bob Chinn, Gerard Damiano, Marilyn Chambers, John Holmes, Harry Reems și toată pleiada de la începutul anilor `70

"Maxine", 1988

O fi fost real sau nu, nu știm, dar cert este că la începutul anilor `90, pornografia mainstream a reintrat într-un con video tenebros, la fel ca la începutul anilor `80, doar că de data asta era mult mai glamouros, teatral și infinit mai puțin pasionat și pasionant decât ceea ce se întâmplase cu câțiva ani înainte, în perioada 1985-1990. Cu toate astea, tocmai această lipsă de pasiune și teatralismul indiscret de la începutul anilor `90 mă face acum să reconsider perioada, însă clar nu despre asta dicutăm acum.

Cu siguranță culorile de atunci vor mai reveni la un moment dat în pornografia actuală și deși este deja de ceva ani în aceleași nuanțe video, dar cu un imens adaos electric în pink-urile japoneze, vorbim totuși despre un revival izolat. Dar culorile se răspândesc rapid, mai ales că trăim perioada în care hipsterul țopăie global ca un cangur magnetizat fosforescent și poate nu va mai trece mult timp și acele culori vor fi din nou aureole ale organelor de contact. Sperăm.

"Club Ginger", 1986

Filmele pe care le-am ales, deși sunt, așa cum am spus, alese complet random dintre multe altele, sunt în același timp foarte reprezentative pentru pornografia din perioada 1985-1990. ”Robovixens” este un film mai puțin cunoscut, însă este un sci-fi porn foarte bogat în tendințele viitorului de atunci. ”Club Ginger”, așa cum îi spune și numele e un film al unui singur personaj, respectiv Ginger Lynn și ce știe ea să facă. ”Maxine”, la fel ca ”Robovixens”, e un adult sci-fi, doar că de data asta vorbim despre un cult al perioadei cu Porsche Lynn și Sharon Mitchell. ”Those Lynn Girls” este o colecție cu o grămadă de celebri de la, evident, Porsche Lynn, Ginger Lynn și Amber Lynn, la John Holmes și Peter North. Despre ”Sweat” am spus deja că e un preferat all time, așa că nu prea mai am ce să adaug decât că Amber Lynn se manifestă în maximul carierei ei, într-un film foarte hot, amuzant și plin de culori.

Țighi ninja de scandal, se uită la filme în care apar discipoli de-ai lui

În rest m-am uitat și eu la Oscaruri, mi-au plăcut foarte mult unele rochii, altele mai puțin, iar concluzia tristă a fost că actrițele momentului nu mai sunt bune așa cum erau pe vremuri, sunt așa niște pitulice fraiere rău, bune să le fută doar proprii frați. Aș fi vrut să căștige Fincher regia (complet meritat, dealtfel), nu s-a întâmplat, aia e, în afară de asta am mâncat nasol și m-am uitat ca la Premiile VIP, TV Mania și taloanele căștigătoare din Formula AS. Dar revenind la filmele care contează, așadar, ”Ninja Terminator”. Deja numai de la titlu ți-o iei la labă pe sub masă de nerăbdare și oricum merită să te ții cât poți pentru că intră bine de tot pe niște fente unice.

”Ninja Terminator” este produs de renume și eject direct din mintea complet greșită a legendarului Godfrey Ho. Mai exact este vorba despre acel regizor care făcea filme cu ninja foarte penale și pe care le închiriam pe repeat de la centrele de închiriat casete din anii `90. Pe buletin, frumos.

cover "Ninja Terminator"

Deși pentru mai oricine care ar vedea acest film, ar fi greu să-și imagineze că are în față un clasic în adevăratul sens al cuvântului, mai mult decât să-mi ofer cuvântul de onoare și să continui să scriu, nu prea pot să fac. Regizorul hong-konghez Godfrey Ho, a fost, însă, la rândul său un autor în adevăratul sens al cuvântului: teme reluate, stilistică copy/paste (la propriu), concepție personală, actori fetish etc. Dacă le luăm pe rând, ar reieși cam așa. Filmele lui Godfrey Ho sunt cu ninja, despre ninja, cu ceva adaos de kung-fu de serie super-Z în prima parte a carierei sale, mai exact până prin 1980. După `80 și până prin `90, nimic nu i-a stat în calea sa spre a face pe bandă rulantă lucrurile pe care și le dorea: ninja. După 1990 a mai filmat ceva bășinele și în cele din urmă a renunțat și devenit cadru unversitar. Era și cazul. În total, zice imdb, a regizat 115 filme. În multe situații, Godfrey Ho a filmat bătăi și cascadorii pur și simplu, asta deoarece toate scenariile sale aveau o structură minimă: filmele începeau direct cu o intrigă, urmată de bătăi interminabile până la sfârșitul filmului, sfârșit în care, evident, cunoșteam și o rezolvare a întregului caft.

cover1 a primului volum din colecția de Martial Arts pe care am luat-o de la un aeroport

Astfel, secvențele filmate de el la un moment dat, intrau pur și simplu în film sau, de multe ori, aceeași scenă se repeta în mai multe filme. Din acest motiv în filmele regizate de Godfrey Ho, uneori personaje se iau la bătaie fără absolut niciun motiv și fără legătură cu povestea, doar pentru că așa a considerat regizorul că acea scenă filmată de el la un moment dat, se potrivea în contextul unui film la care lucra ani mai târziu. Ca orice autor respectabil, Godfrey Ho a avut actori fetish, cum ar fi Richard Harrison și Bruce Stallion, sau ninja caucazieni fardați, ușor de recunoscut  după contururile groase de machiaj din jurul ochilor. Peste toate acestea, în majoritatea filmelor sale aveam un plus de erotica și kung-fu styling. Ca să le explic pe rând, erotica din filmele cu ninja e de inspirație roman-porno de la frații japonezi, minus bondage și tatuaje, mult mai îndrăzneț față de erotica mai softcore de la Shaw Brothers, de la începutul anilor `80. Personaje păroase și oribile se iubesc pasional, femei cu păr enorm la sub braț și la pizde se fut cu eroi ninja, niște romantici în viața privată. Prima dată am văzut limbi în pizdă într-un film regizat de Godfrey Ho, al cărui titlu l-am uitat sau nu l-am știut niciodată, deoarece se întâmpla în urmă cu peste 20 de ani. De cealaltă parte, filmele lui Godfrey Ho abundă în bătăi de tipul nouveau kung-fu, dar nu de calitate așa cum făceau reprezentanții noului val hong-konghez (John Woo, Tsui Hark etc), ci penal și ușor upgradat față de ce se făcea la Shaw Brothers în anii `70 sub atenta îndrumare a lui Cheh Chang. Aceleași sunete și mișcări, doar că nu se mai executau în costume tradiționale chinezești, ci în blugi și geci de piele.

cover4 a colecției

Filmele cu ninja ale lui Godfrey Ho includ la pachet foarte multe acarete tari și costumații pe măsură. Regizorul hong-konghez este cel care a inventat și brevetat ninja cu costum de camuflaj și în culori care mai de care mai fentă. În filmele sale, ninja știu mai multă vrajă decât în alte filme cu ninja, ca cele cu Sho Kosugi sau cele ale lui Sam Firstenberg, în sensul că de multe ori dispar din cadru direct, fără să mai arunce cu fumigenă din aia. Apoi reapar la un moment dat.

”Ninja Terminator” nu face excepție de la nimic din cele de mai sus, tocmai de aceea este considerat un clasic și un film de referință pentru Godfrey Ho. Povestea este semi-inexistentă. La Imperiul Ninja, întreaga măiestrie și cunoaștere ninja stă în statueta din aur a lui Ninja Warrior. Statueta este compusă din trei segmente și în urma unei smardoieli la templu, trei dintre cei mai deseamă discipoli ninja dispar fiecare cu câte un segment din statuetă, unul dintre aceștia fiind Harry (Richard Harrison), un ninja cu costum de camuflaj de super-lux. Cine oare va reuși să ia toate cele trei bucăți din Ninja Warrior și va deține puterea absolută ? Mai ales că pe urmele haosului este și un mafiot blond cu perucă super-șmecher care și-a mobilizat locotenenții să facă balamuc. În film, săbiile ninja scot fum prin mâner și apare și un mini-robot foarte pe felie pe post de mesager între ninja.

Si tu intri la combinatie, iese smecherie, nu fi prost, prostule, ai inteles ?

Feliile patrupede se aleargă la modul isteric în sensul în care vor să-și facă rău una celeilalte. Ca regulă, Roz vrea să scape de Zip deoarece îi este foarte vomă de el, și pentru că Zip se încăpățânează să îi dea teroare, fata îi dă bătaie ca lumea, puternic și direct în cap cu laba. Zip doar stă și o ia la încasare. Uneori, însă, și Roz are apetit pentru ciumideală, i se umflă coada pe genu` îi mai crește un animal în spate și începe să-l alerge pe micul agresor.

Cu toate astea, foarte rar, se întâmplă ca cei doi  să se comporte organizat. Infracțional organizat, în sensul că se apucă de fente interzise prin domiciliu. Fac brigadă ca să deschidă ușile de la dulap, se înghesuie să fugă din casă dacă se deschide ușa de la intrare, se uită amândoi pe geam după animale care zboară, copaci care se îndoaie, mașini care trec, oameni care respiră. Dar parcă am mai spus asta odată. Mă rog. Problema e că atunci când se apucă de scandal, nu iese bine, deoarece viermii fac stricăciuni majore, gen mănâncă pantofi și zgârîie chestii. Dar în ciuda acestor aspecte, Roz și Zip merită tot respectul pentru comportament.

da, si daca se ginesc fraierii, o dam la modu' "n-am stiut, domne`, cutare"!

Ca băieții descheiați la cămăși care dansează cu paharul de uischi învelit în șervețel și în palmă, la club și la forță, ca ninja care planifică atacul final, ca The Lone Wolf and Cub, ca Jimmy și Tommy în Goodfellas,  ca nașul și cu finul la nuntă, ca dedicația la botez și la urechea interpretului, Zip și Roz știu să comunice smardoiește.

Fracțiunea de secundă în care Zip îi bagă bancnota la zgarda roz de la gâtul lui Roz și pe care sunt gravate diverse animale omorâte de ea, nu poate fi observată, dar se simte încă de la primul cadru. Adevărul clar, non-combat și ilegal este că pisicile șușotesc. Pâșîie și șușăie pe la urechi, secrete feline care fac viața și casa un calvar. Ceea ce oamenii nu știu este că pisicile cunosc foarte bine străvechea artă a camuflajului smardoielii în afecțiune. Gen tu stai și te uiți la ei și zici la modu` ”ia uite ce frumos stau și se iubesc și dorm amândoi”. În realitate lucrurile stau cu totul altfel, drag posesor de pisici, manipulat și care ai postat botu` la cardeala felină. Tot ce se întâmplă, de fapt, este ca pisicile să plănuiască calvarul ce va să vie.

Foarte de apreciat la modul cât se poate de pe bune, este șmecheria cu care Roz și Zip și-au însușit fenta întoarcerii capului și a vorbitului extrem de pe tirate, direct în ureche, gen cu botul în timpan. Multe pisici fac răie în urechi, ăștia doi nu, pentru că mereu vorbesc la ureche și își precipită pavilioanele. Foarte frumos și discret, pisica apleacă capul înspre urechea pisicii și îi sugerează mafioțeala prin care să facă distrugeri. În același ton carditor și de foarte mare fentă, pisica întoarce capul peste capul pisicii și îi răspunde tot la ureche, distinct. După ce discuția s-a terminat, Roz și Zip o ard la modul nu s-a întâmplat nimic, se fac că nu se cunosc, câteva minute mai rămân pe pozițiile inițiale. După vreun sfert de oră, însă, începe alergarea prin casă și, invariabil, stricăciunile.

cum sa te paralizezi in familie

Ludes sunt cunoscute pentru denumirea de pe vremea când erau legale, respectiv ”Quaaludes” și se băgau la greu în varianta de 300 mg pentru făcut praf la modu` că nu mai știi ce s-a întâmplat neam, adică se ia uitarea de la alcool, se amplifică de câteva ori și cam cu asta rămâi când te trezești după ludes, adică fix cu nimic. De altfel, dacă combini ludes cu alcool iese adevărata bombă toxică, capabilă să dea rușine celui mai pur aliaj opiaceu imaginat vreodată. Ludes plus alcool rezultă miticul ”rape drug”, adică e de rău, rău de tot, cazi direct lemn. Substanța de bază se numește ”methaqualone”, așa e în engleză, așa e și în română și e intrată și ea pe lista substanțelor din cauza cărora îți iei pârnaie, din 2000.  La fel ca în cazul oricăror barbiturice, riscul de infarct în cazul consumului de ludes e ridicat la roșu, așa că rămâneți în siguranță, muriți brutal de la etnobotanice.

Dar revenind la perioada de glorie a ludes, macheta de față este destul de cunoscută și preluată habar nu am din ce revistă din perioada respectivă, însă eu am găsit-o într-un Hustler US Edition din 2009. În machetă, tatăl capul familiei este infractorul consumator de barbiturice și dimineața după ludes se trezește relaxat, coboară la micul dejun americănesc și de vis, pe nevastă o bate pe umăr, fiicei îi bagă pula-`n gură, ce să mai, o minunăție de familie, cu cățel, garaj, peluză și cereale. Culmea e că Quaalude-300 erau advertizate ca alternativă la mult mai nocivele barbiturice. Ți se explica cum Quaalude au fost testate în clinici din întreaga lume și că nu aveau niciun element chimic comun cu alte barbiturice cu rol sedativ și hipnotice. De altfel ți se explică că din punct de vedere al efectelor secundare, acestea erau unele minore și oricum într-un procent irelevant în raport cu lipsa de efecte secundare a celor mai mulți dintre consumatori. Ideea în machetă era că așa se trezește un om obișnuit care a consumat Quaalude pentru a combate insomnia. Dimineața omul era complet fresh, se sublinia faptul că cel care se află sub prescripție se va trezi fără niciun fel de hangover așa cum se întâmpla în cazul consumului de alte barbiturice și ți se garanta un somn odihnitor de 8 ore pe noapte. Chestia cea mai tare advertizată era faptul că dacă luai Quaalude-300 nici măcar nu trebuia să aștepți prea mult până să te ia. Somnul evident. Ți se explica cum că nu trebuie să aștepți prea mult efectul holbându-te pe pereți, ci între 10 și 30 de minute după ce luai pastilă, te băgai direct la somn. Lucru pe care am să-l fac și eu acum, fără ludes, desigur.

femeia la latex și cu pistoale șmechere, păcat că-i cam chioară

Asta pentru că dobitocii care fac jucării țin neapărat să fie corecți în a executa dinozauri pentru fiii și fiicele noastre și noi, n-ai copii, te doare-`n pulă, te joci tu, ai copii, atunci te joci tot tu, ei să treacă la lecții după ce ies de la creșă, sau oricum joaca lor să nu interfereze cu a ta. Dar revenind, producătorii de jucării au idei fixe și tâmpite, uneori. Dacă iei o erouță ca oricare dintre astea două pe care le-am invitat la ședința foto, atunci e obligatoriu să te ții de modelul original, pentru că arată bine. Întotdeauna un pasionat de jocuri și jucării o să fie atras de pizde pinup, bune și cu țâțe mari.

mai nasoală decât prima și suportul e mare și incomod

După ce termini de jucat cu campionul, întotdeauna ai nevoie de o scurtă relaxare în care să-ți faci de cap cu o zdreanță, mai puțin potentă, dar fertilă. După ce ai câștigat patru turnee cu Liu Kang, merge să dai un joc cu Sonia, nu contează dacă pierzi sau câștigi, dar e bună și e și la uniform. Oricine sănătos la cap și cu o gândire clară asupra lucrurilor așa procedează la joacă, simte ritmul și stăpânește străvechea artă a intervenției femeilor bune în punctele cheie pentru o joacă de calitate per total. Așadar, pentru ca acest lucru să se realizeze avem nevoie ca chinezii de la turnătorie să primească o matriță cât mai fidelă femeii pinup: țâțe mari, cur bombat și toate clasicele y compris.

amândouă bune, aici să zicem că se dau una la alta, să-și dea limbi sau ce să facă

Dar, pe de altă parte, aceeași creatori de jucării ar fi trebuit să-și fi dat seama la momentul potrivit de faptul că lumea nu se poate juca la nesfârșit cu dinozauri, sau cel puțin nu cu aceiași dinozauri. Păi da, dar dinozaurii nu s-au schimbat, ești prost, sunt aceeași dinozauri de acum hăt mii de ani și de pe vremea lu` Ceaușescu. Cretinilor, nu contează, inventați dinozauri ! Nu trebuie să fim riguroși în a construi dinozauri, Tyrannosaurus Rex, ăla ierbivor cu gâtu lung și pasărea nu mai știu care, nimeni nu mai vrea să se joace cu așa ceva. Se întâmplă de prea mult timp, probabil de când au dispărut dinozaurii. Deci ceea ce trebuie să facă ei la fabrică, este să-și imagineze. Crede cineva că pe copii îi doare în puțe dacă dinozaurii cu care se joacă ei au existat acum hăt sau nu ? Nu, copiii vor dinozauri fentă și și eu tot dinozauri fentă caut.

dinozaurul zdreanță roz și radieră, vine sanchi la modu` relaxat să vadă ce se întâmplă

Și da, știu că pe unii copii îi interesează ca dinozaurii cu care se joacă să fie inspirați din caz real, la fel cum actul creației lor a fost inspirat din porno piratat, dar ăia sunt tocilarii, iar tocilarii, practic, nu sunt copii. Tocilarii nu vor să se joace, o fac că nu au de ales, dar altfel raiul pentru un tocilar este să stea închis în aceeași cameră cu alți tocilari și să se uite cu toții la documentare și deloc unii la alții. Așadar putem să spunem că ne-am bucura nespus de o inovație la nivelul dinozaurilor și strigăm că vrem dinozauri ireali.

dinozauru`le combină pe freiere să nu-și dea limbi și că e mai bine să se mierlească

Totuși, masculii din pictorialul nostru, adică dinozaurii, nu sunt chiar atât de banali. Nu sunt nici capodopere, trebuie să rămân în onestitate, dar: au culori fentă. Culorile clasice de marker sunt și culorile ideale pentru orice jucărie. Dacă faci o jucărie verde fosforescent sau roz, turcoaz, portocaliu sau verde, ai rezolvat treaba pe jumătate. Deci dinozaurii aștia, oricât de nereușiți ar fi în detalii, se scot cu culorile care sunt foarte bine alese. Asta în primul rând, în al doilea rând fiecare dintre ei este o radieră, ceea ce e tare pentru că e oarecum flexibil, poți să-l pui în vârful creionului și să-l bați cu el în cap pe colegul din față sau dacă muncești poți să bagi creionul cu dinozaur în vârf în pizda colegei și prietenei de pe facebook, așa la caterincă, ca să vezi dacă rămâne dinozauru` captiv la fifi după extragerea norocoasă a creionului.

după ce a mierlit-o pe aialaltă, dinozauru`zdreanță începe să-i lingă tocu`lu` asta în latex; femeia se prinde că dinozauru' a ars-o ca să o omoare pe aia ca să se dea la ea și zice ”stai, domne, că nu vreau, cutare!”

Sau, dacă ești mai singuratic, oriunde ai fi, poți să te apuci să rozi la dinozaur. La un moment dat va rămâne fără cap sau fără coadă, dar n-are nimic. Deci una peste alta dinoazurii invitați la shooting sunt buni pentru că sunt colorați, sunt gume de șters și se montează în vârf de creion, în concluzie sunt multifuncționali, deci șmecheri.

Mai vreau să spun că pictorialul de față este transpunerea a cum îmi imaginez eu că mă joc.

pentru că fraiera nu s-a băgat pe mij, dinozauru`zdreanță roz și radieră și-a chemat brigada să-i dea o japcă sau s-o mănânce; morala poveștii e să nu vă temeți de dinozauru`roz, dacă știți șmecherie; altfel e belea

Orice joacă nu începe de la o jucărie, ci de la compatibilitatea dintre o jucărie și un context imaginat. Jucăria de calitate, este aceea care poate fi integrată ușor într-un cadru venit direct din imaginar sau din filme sau care inspiră la crearea unui cadru, iar jucăria-capodoperă e cea care se potrivește cu mai multe și cu alte jucării venite din structuri imaginative diferite. Uneori, joaca este epică, dar de cele mai multe ori, nu, pentru că atunci când te joci poți să rămâi într-un moment creat, oricât vrei tu. Și asta e fun, deci în shooting-ul de față sunt doar momente oarecare și fiecare poate să existe pe termen nelimitat. Totuși am zis să fac, în același timp, și o poveste din ele, așa degeaba.