Bun. Poze mai bune ca aici. Mult mai bune. Vorbe mai încolo, că mi-s obosit de la condus.

Update: să vină și vorbele…

Honda Civic Type-R o să fie scos din producție (în Europa) la sfîrșitul anului. După ce s-a dus și S2000, se pune întrebarea cu ce rămînen? E bun și Accord-ul, și vîrful de gamă Legend, pentru unii chiar și CR-V-ul, dar o Honda adevărată trebuie să fie un Type-R. Să urle ca un apucat și să meargă ca un trăznet. Lucruri pe care modelele enumerate nu o fac.

Nici timing-ul nu e prea fericit, pentru că “unda verde” a atins tot și, mai nou, orice are patru roți trebuie să fie prietenos cu mediul. Adică exact de ce fiecărui pasionat adevărat îi e frică. Că ajunge să conducă un aspirator, fără priză la femei. Unul care doar sună și merge ca ustensila casnică.

Dacă mă uit pe oferta producătorului japonez, e clar că CR-Z trebuie să fie mașina fun din gamă. Un hibrid! Chiar dacă nu un full hibrid, dar e totuși unul. Și nici măcar nu e foarte puternic, ca un Serie 7 ActiveHybrid, de exemplu.
Motorul pe benzină are doar 114 CP și 145 Nm, valori dezvoltate sus pe plaja de turație (6.100, respectiv 4.800 rpm), după stilul tipic Honda.
La “arsenalul” acesta se mai adaugă un agregat elecric. Cînd CR-Z nu era mai mult decît un zvon mai credibil, susținut de cîteva randări, speram că motorul electric va avea cel puțin 20 de cai-putere. Ei bine, n-are nici măcar atît. Dezvoltă doar 14 cabaline, nu prea turbate. În schimb, valoarea momentului maxim e decentă, aidoma tuturor soluțiilor similare. 78 Nm reprezintă mai mult de jumătate din cît e capabil să livreze propulsorul termic și sînt disponibili la doar 1.000 de rotații.

Există speranțe, deci, pentru că puterea cumulată e de 124 CP și 174 Nm. Dacă cei zece cai în plus n-o să rupă asfaltul, să notăm, totuși, cuplul constant între 1.000-1.500 rpm. Practic, CR-Z poate să tragă ca un diesel mai mic de la relanti, unde acesta din urmă e încă buimac. În consecință, cele 1.222 kg sînt mișcate relativ ușor: 0-100 km/h durează doar 9,9 secunde, iar viteza maximă e de 200 km/h.
Un hatch clasic cu o putere similară are nevoie de cel puțin cîteva secunde în plus că să afișeze viteze cu trei cifre și se plafonează în jurul a 175-180 km/h.

Nu-i rău, dar Type-R Champioship White edition devorează “suta” în doar 6,6 secunde, iar senzațiile pe care ți le oferă sînt total altele.

Designul său e fresh, chiar și după atîta vreme, iar tratamentul alb pe care l-a primit îl scoate și mai mult în evidență. E mare păcat că Europa nu vrea destul exemplare pe an (din Type-R la modul general), astfel că japonezii vor să sisteze producția.
Primul Type-R pe care l-am condus mi-a plăcut. Dar nu era cel mai rapid din clasă în mod clar. Top Gear UK l-a dat cîștigător într-un mega-test mai mult din considerente subiective (cu care sînt de acord, pentru că nu poți fi 100% obiectiv) și, cred eu, dintr-un ușor patriotism (se asamblează în Regat).

Dar de atunci au trecut ceva ani și CW a primit și un diferențial cu alunecare limitată, care-l face considerabil mai sprințar (-1,5 secunde pe un circuit de 3 km parcă, spune Honda, ceea ce e foarte OK). Apoi, a devenit un produs matur, multe probleme mai puțin evidente fiind cu siguranță rezolvate.

Una a rămas. Stai în continuare cocoțat, scaunele sport fiind ciudat de înalte, dar te obișnuiești relativ repede. Oricum, direcția precisă, pedalierul perfect și timoneria de vis a cutiei cu șase trepte sînt remedii destule pentru micul inconvenient.
Iar cînd auzi motorul uiți de tot.

N-are vehemența unui turbo reușit (de pe Megane RS, de exemplu), dar trage constant, în ciuda cuplului nu foarte mare (193 Nm). Nu sînt sigur, dar cred că inginerii Honda au mai lucrat la distribuția variabilă și au “scurtat” și cutia, așa că sînt șanse mai mici să rămîi fără cuplu cînd ți-e lumea mai dragă.

Suspensiile par și ele mai tari (cel puțin pe Championship White), piatra cubică de lîngă Arcul de Triumf fiind un chin, dar stabilitatea mașinii a avut de cîștigat. Limitele au fost împinse la maximum, acele de păr putînd fi negociate cu viteze care sfidează bunul simț. Sigur, există alți bolizi, mult mai capabili, dar, dacă ne raportăm la concurenții săi, Type-R e departe de a fi ultimul.
Mai e și diferențialul de care aminteam, care pe un drum ud și-a arătat potențialul din plin, eliminînd mare parte din subvirarea ce apare negreșit în asemenea situații.

Frîna trebuie apăsată tare ca să oprească mașina vehement, lucru care unora nu le va fi pe plac. Pe de altă parte, așa și trebuie să fie, pentru că răspunsul mai slab în prima parte a cursei te ajută să frînezi mai ușor cu stîngul. Iar dacă tot sîntem la subiectul ăsta, să notăm că heel&toe-ul e ajutat de dispunerea perfectă a pedalelor și de faptul că accelerația e fixată în podea. Nu trebuie să ai picioare de meltean ca să pilotezi.

Cireașa de pe tort e prețul: exemplarul din poze (nr. 950 din 2010) a costat 19.200 euro (fără TVA, după o reducere), semnificativ mai puțin decît prețul de listă al lui CR-Z (20.980 euro, fără TVA)! Bine, probabil că Honda îți dă o reducere dacă negociezi tare, dar, oricum, noul coupe e cam scump.

S-ar părea, deci, că CR-Z nu prea are șanse să-l înlocuiască pe Type-R. Însă, are și el cîțiva ași în mînecă.

Unul ar fi designul. Credeam că nu se poate mai bine decît un Civic, dar, uite, tocmai am fost contrazis. Arată foarte bine. Botul de rechin și silueta alungită îi fac cinste, iar forma îl reînvie frumos pe CRX, păstrînd, în tot acest timp, legătura și cu Civic/Civic Type-R (mă refer la anumite tușeuri ale spatelui, evident).

Interiorul continuă în aceeași notă. E ultra-modern, fără să fie deranjant. Are o tonă de butoane, dispuse al naibii de ergonomic. Te întrebi dacă japonezii ăștia nu-s cumva extratereștii prăbușiți la Roswell?

Materialele sînt decente, scaunele oferă mai puțin sprijin lateral, dar sînt și mult mai joase. Poziția la volan e muuult mai bună decît în Type-R; stai la fel de “prăvălit” ca într-un BMW, ceea ce e bine.
Locurile din spate sînt o glumă proastă – asta dacă n-ai rude cu membre amputate -, portbagajul la fel, doar că, dragi prieteni, asta nu e o mașină de familie.

Motorul pornește instantaneu și cu o finețe rară. Nici măcar un boxer sau un șase-în-linie nu se trezește la viață așa. E siderant.
Pe modul Normal sau Economic e silențios și nu prea trage, dar pe Sport situația se schimbă radical. Răspunde prompt și sună frumos. Aici se simte și aportul agregatului electric, accelerațiile fiind mai rapide ca feeling decît pe hîrtie.

Bun, merge el cît de cît, dar ce se întîmplă în primul viraj? Păi, lucruri faine. Suspensiile sînt mult mai moi ca pe Type-R, dar nu-s din plastilină. Sînt acel compromis rar, în care capra și varza au fost împăcate cu adevărat. Ba, m-aș risca să spun că setarea e chiar mai mult spre partea sportivă a scalei.

Direcția e precisă sau, mai bine zis, mult mai precisă decît m-aș fi așteptat. Nu te lasă cu gura căscată (nici pe Type-R), dar își face treaba exact cum trebuie.
Timoneria cutiei, în schimb, e sublimă. Super-exactă, treptele fiind milimetric delimitate. Tre’ să fii mare prost ca să ratezi o treaptă aici. E mai bună decît cutia de pe Type-R!
Tolba belșugului e completată de pedalierul bun și el, cu mențiunea că heel&toe-ul necesită mai multă atenție, pentru că accelerația nu mai “crește” din podea și e mult mai mică. Nu e rău, dar îți trebuie un timp de acomodare.

Cel mai mult mi-a plăcut cum comunică mașina. Probabil pentru că stai mai jos simți mai bine ce se întîmplă în fiecare moment, simbioza fiind perfectă. Am văzut mașini mult mai puternice care împărtășeau infinit mai puține lucruri cu tine, deci sînt convins că poți să le bați. Trebuie doar să-ți asculți instinctele și să speculezi momentele în care șoferii lor vor primi informații proaste, care o să le taie avîntul.

Pe partea economică, chit că Oancea se uită sau nu, nu sînt minuni. Dacă îți place să conduci și ai unde să te desfășori, în veci n-o să-ți iasă un consum mediu de 5 litri, cum pretinde Honda. Cel adevărat e de cel puțin 8 litri dacă vrei să scoți totul din ea. Chiar și așa nu e rău, pentru că ăsta e primul hibrid cu un preț rezonabil care chiar e fun. Mult fun.

Atunci, merită să cumperi un CR-Z? Sincer, cît mai e Type-R prin zonă, nu. Au același preț, în timp ce diferența de performanțe e notabilă. Dar – și e un dar destul de mare -, dacă primul tău target a fost un hatch cu putere similară, să zicem un Golf 1.4 TSI, la fel echipat (climatizare, senzori de parcare, computer de bord, tempomat, jante de 17 inci, faruri cu xenon cu sistem de spălare, volan îmbrăcat în piele, hands free, radio CD cu subwoofer), atunci prețul va fi apropiat, deci merită fiecare bănuț pentru senzațiile oferite. Arată mai bine, “stă” mai bine și are aceleași performanțe dinamice (accelerații, reprize). Fără doar și poate.

[View with PicLens]

Îi așteptam pe “asistenții” mei să înceapă trecerile cu Type-R și CR-Z. În același timp, încercam să gîndesc cadrul și mai ales lumina. Eram într-un ușor contre-jour, care nu deranja în mod deosebit, dar era îndeajuns ca să-mi încurce planurile.

La țanc trece un Evo X alb și, în cele 15 secunde cît a fost în spațiul în care am vrut să mă desfășor, i-am tras trei cadre.

Cum des se întîmplă în situații nepremeditate, pozele au ieșit neașteptat de bine.

[View with PicLens]

Sibiul e un oraș frumos. În centru. Cum te duci spre periferie arată ca, come se dici… pula. Iar acum, că s-a închis și singura sursă de sushi, nu mă mai atrage nimic într-acolo. Încep chiar să pun la îndoială vrednicia lu’ Johannis. Ba chiar sex appeal-ul întregului județ.

Că doar acu’ trei zile se făcea că mergeam pe DJ 107 B, spre Aiud, și ajung în Alămor, unde stau, cel mai probabil, singurii neanderthalieni care au mai rămas în viață pe continent.
Genele lor nu-s mai complicate decît un joc de X și 0, așa că creaturile astea au o frică ancestrală față de tot, inclusiv mașini. E doar normal, deci, că dau cu pietre-n ele. Cred că Sibiul a fost ales Capitală Europeană doar pentru diversitatea antropologică rară…

Normal că nu m-am bucurat de așa o “primire”, dar în puține locuri ești binevenit cu adevărat în Rumânia. Plus că mi-a luat mult să le curaț creierii de pe roți. Sibiul începea să arate ca o cocină pe care un soldat neamț din al doilea răzbel, beat muci, a scris în germană “Maricica m-ia dat belno blenoragie. Sieg Heil!”.

Nici drumurile nu te ajută să-ți schimbi părerea. Arată ca după bombardament și orice pare noroi e, de fapt, balegă. Chiar că avem o țară de căcat.
Și cum mergeam prin sălbăticia asta mioritică, ajung în Păuca. Încă un sat de rahat, în mijlocul lu’ nicăieri. Pînă vezi chestia asta, răsărind de după un “dreapta doi, deschide și varsă”.

[View with PicLens]

Inițial am crezut că am murit în Alămor și că sînt protagonistul unui Silent Hill a la Sibiu. Dar nu, chestia e reală. Playboy mansion e pistol cu apă față de clădirea primăriei și a consiliului local Păuca.

Iarba e tunsă ca-n Austria, aranjamentele florale și toți copăceii par a fi opera celor mai iscusiți horticultori japonezi, în timp ce fîntîna arteziană dă un aer profund renașcentist.

Scorul? O nimica toată de aproximativ 30 jdemiliarde de lei vechi. Pentru o comună de nici 2.300 de locuitori (satul are, cică, doar 700). Sala de sport a lu’ Boc pălește în fața acestui edificiu măreț. Dar nu-i motiv de supărare pentru piticu-politic că și Păuca e un fief portocaliu.

Faptul că cineva a aprobat așa ceva voit, drept ceva necesar, sfidează orice logică și dram de bun simț ce mai aburește ca o bășină expirată în țara asta. 30 de miliarde?! Un meleon de dolari?! Wtf, voi chiar n-aveți un pic de obraz? Că se vor face întotdeauna combinații în detrimentul statului, primesc. Dar mă aștept să se facă măcar fin, mai pe ascuns. Nu tragi ceva atît de opulent într-un loc care arată atît de jalnic.

Dar mahărilor noștrii le place să dea din bling. Să vază toți ce șmecheri sînt ei. Cred că de asta are clădirea și un turnuleț cu un ceas pe el. Ca să ne arate că timpul combinațiilor de acest fel e nelimitat.

516 cuvinte și nici n-am ajuns la punctul culminant. După ce lași în urmă măreția asta, la vreo un kilometru jumate, DJ 107 B devine brusc o potecă de munte, care chiar și pe vremea romanilor ar fi fost un motiv de jenă.

Evident, metamorfozarea se face fără nici un avertisment, gen un semn de circulație-ceva. Adică “vezi bă, prostule, că urmează etapă WRC pe macadam”. Dacă noaptea vii mai tare un pic îți vei face mașina praf de praf. Da’ e bine, că te poți duce ca să-i zbori creierii primarului într-un ambient plăcut. Nu uita, doar, să te ștergi pe picioare, că bagi tot căcatul înauntru.

Nu prea mă pricep la fotbal. Am fost o vară la FC Brașov, dar începea clasa a cincea și ai mei au zis că trebuie să fiu, înainte de toate, un entelectual. Plus că nu le aveam nici cu dublele și nici bară nu dădeam ca Ronaldinho. Cu toate acestea, îmi permit să remarc că echipa națională pare că-i condusă după niște teorii cel puțin empirice. Ca atare, avem succesuri ca cu Albania. Iar acum vine încercarea numită Belarus. Dar nu vă fie frică, pentru că am soluția finală supremă.

Dar pînă vi-o dau, să vedem cum stăm. Ziceam că tactica noastră e ușor empirică. Seamănă, dacă-mi permiteți, cu cea a pîrjolului. Adică nu sîntem în stare ca să le spargem mufarina, așa că dăm foc la tot ce avem, poate pleacă așa.

Doar că nu funcționează. Nu suferă nici cîmpiile, nici fîntînile, nici dujmanu’. Ci jucătorii și ăia trei fani care se mai duc la stadion. Cu alte cuvinte: tricolorii își dau foc singuri și nesiliți de nimeni, sub atenta oblăduire a selecționerului Lucescu, mimîmd ceva care, cică, ar fi fotbal.

Bine că-s io pîn zonă că se ducea dracului tot. Așa că să trecem la subiect. Noua tactică e simplă. Umplem stadionul cu al patrulea jucător! Cum care? Păi vacile, evident. Am, în exclusivitate, două imagini de la antrenamentele secrete ale echipei naționale, pe un teren la fel de secret, aflat undeva în județul Sibiu, după Alămor și Păuca, spre Aiud.

Cred că succesul e garantat. Mai ales dacă Belarusul o să poarte roșu și schimbăm vacile cu tauri. Dar astea e deja finețuri. Hai Rumânia!

[View with PicLens]

Cînd nu ești Toboșaru, Dăscălescu sau Keleti, e vremea rea și ești oarecum pe fugă, sînt șanse mari să faci poze de căcat. Păcat de mașină, despre care, la fel, n-am prea multe să vă spun, tot din motive de vreme și timp. Însă trebuie să-ți asumi și greșelile, ca să demonstrezi că ești măcar dansator.

Și, așa, ca un proaspăt dansator, cu niscaiva pretenții dă pozar, remarc că designul lui Serie 5 cel nou nu-mi place. Îmi plăcea din poze și făceam pe filozofu’, dar în realitate e cam fad. Verdictul final – și nici n-am sunat un preten – e că predecesorul îmi place mai mult. N-a fost cel mai frumos nici din gamă și nici din clasă, dar era interesant. Era altceva. Ăsta nou e o mixtură mai clasică și clasic de anonimă în viu.

Pe modul “Confort” e cel puțin la fel de… confortabil ca un S-Klasse. E, de asemenea, la fel de luxos, spațios și mare (are aproape 5 metri lungime!). E firesc să întrebăm, deci, care dintre cele două modele mari ale bavarezilor a devenit, brusc, inutil. Seria 5 sau Seria 7? Dilemă de dilemă.

Nu știu cît de sportiv devine pe “Sport” sau “Sport +”, dar am impresia că senzația e un pic artificială. Alt test poate o să confirme sau infirme ipoteza mea. Vom vedea. Pînă atunci pot să spun că pe “Confort” direcția e departe de ce era pe E60. Și e normal că-i “Confort”, dar se simte clar că-i o unitate electrică.

E de vis, în schimb, cutia automată cu 8 trepte. Schimbă extraordinar de lin și de prompt – dacă faci un kick-down -, chiar și pe cel mai molcom program. Războiul treptelor pare o vrăjeală de marketing, încă o chestie care trebuie bifată, doar că în cazul ăsta chiar funcționează. Și asta în condițiile în care cea veche, cu “doar” șase rapoarte, era, la rîndul ei, mai mult decît bună.

Interiorul, după cum spuneam, atinge noi culmi ale calității și trebuie să felicit importatorul pentru că a ales nuanțe deschise. Arată bestial.

În rest, beliți ochii la pozele astea de căcat… Ce să zic, sper să nu se mai repete, dar sigur se va mai întîmpla. Că doar nu credeați că atunci, cînd erați bitongi mucoși și vă rugați ca să nu fie dracu’ sub pat, chiar nu era?

[View with PicLens]

Și pă suport. Ori de cîte ori am sunat la ei s-a rezolvat problema. Iar moldovencele peste care dau constant sînt chiar fete de comitet. Știu să te ia ca lumea, cu un ton care nu reverberează a sictir, să te calmeze în ciuda faptului că Romtelecon tocma’ ți-a facturat în plus 380 RON, fără justificare, și știu să ia o glumă ca atare, să păstreze conversația mai puțin formală, ceea ce ajută.

Mai mult, stornarea s-a făcut pe loc și nu după ce m-au obligat să și achit suma în plus. Încercați asta la RDS (studiu de caz 1, studiu de caz 2). Pfft, dă-vă în pula mia, ce glume proaste fac cu voi.

Referitor la țavă: compania și-a reorganizat oferta de net. În cele mai multe cazuri primești mai mult pentru mai puțin. Concret, de la 10 euro (fără TVA) mi-au redus prețul abonamentului la 4,4 și mi-au dat 2 Mbps în plus (de la 4). Doar că am aflat că pot să am 16 Mbps pentru doar 5,9 euro. Așa că am cerut.

Creșterea de viteză nu înseamnă, din păcate, și trecerea la VDSL și, la ce mă doare pe mine cu adevărat, la televiziunea hajde. Am rămas tot pe ADSL, deocamdată, dar un 4x la stats-uri nu strică.

Culmea (sau mai bine zis, previzibil), promisiunile se adeveresc și în realitate. OK, nu prind io taman 16 Mbps, dar cu 14 vine constant pornachele de pă torrente informația dorită, atîta vreme cîte cel de la care iei poa’ să deie.

Pe upload nu s-au îmbunătățit așa de drastic lucrurile. De la 512 kbps am sărit la 1 Mbps, dar descrierea abonamentului Power zice că ai 6. Și nu “pînă la șase”, atenție.

M-am gîndit să sun, dar am apelat la un mail, trimis din secțiunea “Suport” a romtelecom.ro. Mi-a venit o confirmare și promisiunea că voi fi contactat cît se poate de repede.

Și am fost, acu 40 jdeminute. Cică să nu închid modemu’ fro două ore. Că “lucrează băeții de la Tehnic”. Sînt curios ce se va întîmpla, dar ideea de bază e că Romtelefonu’ se mișcă al naibii de bine.

Update: după ce mi-au cerut să nu închid modemu’ două ore, azi (01.09) cei de la Romtelecon au revenit cu un telefon prin care m-au anunțat că trebuie să fac o scădere de bandă dacă vreau să am 6 Mbps. Ar trebui să revin la 6 Mbps ca să am aceeași valoare la up. Hmmm, păi parcă pe ADSL viteza de upload e întotdeauna mai mică, nu? În fine, n-am scăzut pentru că, în ultimă instanță, îmi convine mai mult să am în jos. Și, oricum, cînd vine VDSL-ul poate că situația se va remedia.

Una peste alta, treaba asta nu discreditează Romtelefon în ochii mei. Viteza de download mi-a crescut de 4 ori și cea de download tot de 4. De cînd s-au uitat ei, așa, remote, la țava mea, văd că prind destul de constant 2 Mbps în sus, spre cerurile populate de minunatele servăre, ceea ce înseamnă că de la 512 kbps am un boost de 4x. Toate pentru bani mai puțini. E o afacere destul de fair, mai ales că, după cum spuneam, aștept mai mult VDSL și teveu’ HD decît o minune de la ADSL. Și sînt prompți.

[View with PicLens]

M-am dus la TransilvAero șou din cel puțin două motive. În primul rînd, vroiam să-l asasinez pe Berceanu. Nimeni, da’ nimeni nu-i mai antipatic decît olteanul ăsta fudul, căcatul ăsta cu ochi și cioc din floci de pulă, care nu face decît să devalizeze statul via cei doi avortoni pe care-i numește fii. Și nu asta e cea mai mare problemă, că toți politicienii fură, dar îl întrece în aroganță și pe maestrul Năstazi.

Al doilea motiv era că celebra Sandra Romain e din Ghimbav (update: nu e, e din Timișoara), locul unde s-a desfășurat evenimentul. Și cum parașuta și avionul merg împreună ca românul și prostia, am zis că poate dau peste starletă și-mi face o muie promoțională.

Dar nu tu Berceanu, nu tu Sandra, nu tu șou. Am ajuns prea tîrziu, deși, conform programului, mai trebuiau să fie niște zboruri și alte acrobații aviatice.

N-am apucat decît să-i fac cu mîna Răduleascăi, care a plecat cu un elicopter. Cred că muia pe care vroiam să o dau am luat-o eu. Și nici n-a fost scumpă – doar 10 RON.

[View with PicLens]

Brașovul are un “tour bus” de ceva vreme, dar n-am fost niciodată cu el. Pînă acum. După experiențe similare de la Los Angeles și pînă la New York, eram mai mult decît curios cît de bun sau prost e serviciul autohton. Mai ales că EVZ tocmai a declarat orașul de sub Tîmpa drept cel mai bun loc din țară unde să trăiești.

Faptul că Pitești și Craiova au ocupat locul doi și trei în clasament mă face pufnesc ironic dîn nas. Poate că organizatorii ar fi trebuit să se gîndească un pic cum să elimine mai bine factorul mircar, feisbucar, haicinciar. Că n-au ce să caute Pitești și Craiova în top trei. Să fim serioși. Iar dacă tot ne aflăm de partea asta a baricadei, mă miră că bucureștenii nu s-au mobilizat mai bine. La cîtă pulime de doi bani stă mîndră pe căcat acolo mă siderează de-a dreptul că n-au intrat cu duiumu’ să voteze. Miejilor, cum pula vă mai scoateți moacele de bideu și lanțurile de aur la plimbare în “provincie”, să ziceeeem… în Mamaia, dupe ce abea ați prins locu’ doișpe?

În fine, iexistă tour bus și pornește de sub Tîmpa. De pe o alee frumos umbrită mare parte din zi, flancată de pădure și de un tronson de ziduri ale cetății vechi, frumos restaurate. Deci, prima impresie e mai mult decît bună. E mai bine să aștepți la umbră îmbarcarea, decît în soarele arzător. Apoi, există și locuri de parcare, ceea ce e un alt plus. Poți să vii cu mașina. Mai nasol e că o parte dintre cele cîteva zeci de spații (cam 30-35, după ochiometru) au fost desființate de curînd, probabil ca să fie mai mult loc pentru autocare.
O decizie proastă, pentru că aleea aia nu e mega-circulată și mastodonții ar fi putut să coexiste cu mașinile turiștilor.

Autobuzul e frumușel, branduit și curat. Nu știu ce marcă e, dar nu pare o ieftineală. Biletul costă 5 lei. Muuult mai ieftin decît p-afară.
Ghidul vorbește frumos, melodios, ce mai: e un excelent orator. Chiar am vrut să-l felicit, doar ca să descopăr că nu e. Adică era, dar pă bandă sau mp3 sau gen. Mișto că o fi făcut ei teste și șoferul se sincroniza frumos cu ce ni se relata.

Textul e destul de elevat, așa că nu-l recomand cocalarilor. N-o să înțeleagă nimic. Nici tribunul – cu t mic, da?! – n-o să fie mulțumit, pentru că se vorbește frumos și despre contribuția maghiarimii de-a lungul secolelor.

Deși înveți multe despre istoria orașului, comentariul duce lipsă de informații mai actuale, mai uzuale, pe care americanii ți le servesc mult mai prompt. Gen “aici e și un muzeu, merită văzut din cauza asta, atîta costă biletul”. Sau “aici e un mega-restaurant, hotel, magazin”. Ori “aici e doar frumos să belești ochii în stînga și-n dreapta”.
Un minus măricel pe care l-aș remedia prompt. Trebuie să le arătam orașul turiștilor, corect, dar trebuie să-i și împingem ca să mai cheltuiască niște bani, peste ce și-au propus ei.

O altă problemă e că nu toți turiștii parlește rumănește. Da, ați ghicit, nu e comentariu și-n engleză. Mare, mare, mare scăpare. Străinii ar trebui să fie targetul numărul unu. Și pentru că nu e ghid fizic, ar trebui să le dea mp3 player-e cu înregistrări. Așa ar putea să deservească multe nații. Ca pe submarinul ăsta. Era genial, genial zic.

În final, vreau să spun că orașul chiar arată bine de la înălțime. Brașovul a făcut progrese mari, dar de acolo, de sus, pare și mai frumos. Mai ales într-o zi superbă, cum am prins io. Vă las cu o serie de filmări HD, făcute cu Samsung Galaxy S. Scuzați tendința de labagiu de a roti telefonul. Toboșare, unele obiceiuri mor greu…

Am trecut pe Samsung Galaxy S. Nu telefonul m-a interesat, ci sistemul de operare – Android. Dar cum filmează HD şi face poze bunicele, inaugurez o nouă rubrică… come se dici… mobilă. Despre chestii pe care le întîlnesc zi de zi.

Mi-a zis Dănuţ odată că-s cocalar. Pentru că nu dau şpagă. Şi dacă a zis unu’, care sintetizează atît de bine spiritul românesc, am ajuns să cred că, mă scuzaţi, chiar sînt.

Şi dacă tot îs la mare, împreună cu restul de opşpe milioane de cocări, am zis să mă accesorizez un pic.

Aşa că mi-am făcut tatuaj. Da’ nu din ăla pă bune, ci temporar, mai scump ca marfa originală. Şi am început să dau tricou’ jos dă pă mine doar cînd a început să se şteargă. Ca să fiu şi mai penibil.

Apoi, am asortat la el şi un lanţ pă măsură, din platină de Soceram.

Şi, totuşi, nu ştiu cum se face, dar tot nu reuşesc să mă ridic la valoarea adevăraţilor…

PS: Dănuţ, tu sugi pula.

El e omul de la care am învăţat meserie. Bine, p-alocuri am furat-o. Dar nu asta e important, ci faptul că Edwin Keleti demonstrează, cu cele opt victorii consecutive în CNR, că merita să fie la cîrma unei reviste mari.

Aşa că ăia de-l contestau să sugă pula. Pe partea economică.

E la fel de adevărat că Edwin are momente cînd îl apucă răul de înălţime, dar un cot în coaste rezolvă problema repede.

Şi, oricum, strict ca profesionist îi pişă pe toţi: scrie bine, face poze de vis şi mere tare. Combinaţia perfectă.

Da’ lasă că viu şi io tare din spate.