BED FOR LOVE

Stuttgart sau cum sa redevii Artist...

2009-07-19T20:43:00.002+03:00

Si a fost Stuttgart. Cateva sute de oameni intr-un port industrial. O scena amplasata pe marginea raului. Sunet foarte bun. Atmosfera mishto. Am vorbit in engleza intre cantece explicand cateva din temele noastre. Am observat ca germanii s-au entuziasmat mai mult la piesele noi. Nu am o explicatie in sensul asta. Nu am sa trec cu vederea un incident care a stirbit din bucuria cantarii. Pentru ca autorizatia duratei evenimentului expirase ni s-a taiat sunetul in mijlocul ultimei piese de bis. Reiau faptul ca scena se afla intr-un port inconjurat de hale industriale. Nu sunt lovit de paranoia scenariilor subversive, dar cred ca se putea trece cu vederea fara sa fim confruntati cu aplicarea grosolana a unei legi intr-un spatiu in care nimeni practic nu beneficia de ea. A fost ca un orgasm ratat pentru ca a deschis brusc usa cineva chiar in momentul in care erai in extaz. Una peste alta, a fost o cantare buna cu cateva momente intense rau.

Ce a urmat a fost de senzatie. Spectacolul pe care Raul l-a dat in barul hotelului a meritat toti banii din lume. Si mai mult decat atat, a determinat sensul "artistului" pe acest pamant. Piano barul hotelului nostru avea un angajat. Tipul de om care vine la program. Aceleasi cantece seara de seara, aceeasi intensitate a interpretarii, ca o electrocardiograma plata sau mai degraba ca linia rosie dreapta cand inima inceteaza sa mai bata. Omul nostru canta. Totul e aplatizat: vocea, interpretarea, stralucirea ochilor care se rotesc placizi peste publicul din bar, prea obisnuit la randu-i cu aceasta monotonie sonora. Clapton suna la fel ca Frank Sinatra, Abba sunt frati cu Beatles. Mic de statura, cu o freza futurista, semn al unor preocupari extraprofesionale mai punk si cu un costum negru in contradictie cu toata fiinta lui, pianistul nostru isi vede de program netulburat de nimic. Muzica de lift, de cocktail, de vrajeala tarzie, de preludiu, de curve sau de bativani, de stress, de indoieli sau intrebari in fata unui pahar de scotch cu urme de ruj.

Peste toate astea ne facem aparitia si noi. Veseli, galagiosi, timpurii. Se comanda repede. Bere, mojito, eternul Jack care merge cu orice. Un fel de joker al betiilor de bar. Raul vede pianul. N-apucam sa spunem nimic. Urmatorul cadrul il infatiseaza langa pian. Pardon, pe scaunul de la pian, cot la cot cu omu' nostru blazat. Se canta Clapton. Raul ia partea dreapta a pianului si incepe sa improvizeze. Curentul electric strabate aerul. Capetele de la bar se intorc. Omu' nostru priveste uimit. Brusc face parte din alt spectacol. Nu mai are rolul principal, dar rolu' asta mai mic, in care el tine isonul, e de o mie de ori mai bun decat regina balului intr-o piesa scrisa de un dramaturg amator la un concurs cu juriu din Laponia. Raul se dezlantuie. Rade, chiuie si o da pe bucati de engleza care n-au niciun sens, dar cumva au rost. Din cand in cand, il inghionteste pe omu' nostru care aproape ca se prelinge de pe scaun. Pentru ca iesirea din scena sa nu sune a infrangere, ia in brate o chitara. In sfarsit, Raul e stapanul pianului.

Ii ducem bourbon-ul, ii aprindem tigara. Ochii mijesc aparandu-se de fumul care incepe sa-l invaluie. Se aud aplauze de la bar. Oamenii simt schimbarea. MUZICA isi reintra in drepturi si se baga in suflet. Raul e spectacol. Se leaga de doua propozitii: "I've got a woman" si " A woman got me". Le repeta obsedant. Le rage, mai bine spus, obsedant. Sesizez pericolul si ii strig: - Ba, mai usor cu vocea! El nu remarca nicio primejdie, ba mai mult parca e prima data cand realizeaza ca are spectatori: - Welcome, ladies and gentlemen, this is my band!!! I have a band now, yeeeaaahh! We gonna play some songs! Yeah! What songs? Well I don't know that! Take me easy!! Mouhahahahhaha! Si arde-i niste carnaciori pe pian si da-i cu bluesu' si cu jazzu'.

Sosesc alte pahare de bourbon. De la clienti. Lumea e in picioare. Raul e in picioare si el. Canta aplecat peste claviatura cu o mana, paharul in cealalta si tigara in clestele buzelor. Intre timp, pianistul rezident, incearca fara succes sa-si faca loc cu chitara. Dupa un rastimp, Raul oboseste si il priveste intrebator. Micutul sugereaza sa cante cu vocea. Raul aproba. Alt Clapton. Si deodata, minune. Vocea micutului, e mai limpede, e mai puternica, mai percutanta. Versurile ajung in noi. Raul il acompaniaza delicat, presarand note sub forma de raspuns la vocea pianistului de bar care CANTA. Canta cu ochii inchisi. E pentru prima data cand inchide ochii, se lasa pe spate. Incepe sa sune. Cei doi in nebunia lor, incep sa formeze o echipa. Publicul simte si aplauda din nou. Este MUZICA din nou. Este un artist care a suflat peste un om care a uitat sa mai fie ARTIST. Este bucuria molipsitoare a MUZICII si a jocului in sine.

Prin ochii inchisi ai pianistului de hotel se vede acum bucuria de a darui din nou. Prin muzica. Prin interpetarea lui care are din nou suflu si inima si har. Pentru ca un ARTIST chefliu a venit si a VRUT sa cante. Pentru el, pentru noi, pentru bucuria acestei faceri care se numeste muzica. Pentru cateva momente pianistul de bar se exprima din nou, ca acum mult timp cand visele intretineau arderea MUZICII. Pentru cateva momente nimic nu mai e egal, constant, blazat si automat. Iar asta se intampla atunci cand un ARTIST atinge ceva. Este focul care se intretine din bucuria de a canta. Focul stins demult pentru pianistul venit seara de seara la program. Intr-un loc inchis, o autogara a destinelor tarzii, printre bauturi si scrum, hohote si urlete, un ARTIST sufla aburul fierbinte al Bucuriei de a (se) Juca, peste fruntea rece si impersonala a unui om ale carui vise sunt moarte de mult.

Si-asa, trezindu-i amintirile si mai cu seama dorinta, il ia cu el intr-un carusel care se invarteste pret de o ora, pana cand ARTISTUL se va duce la culcare si pianistul de bar isi va strange transpirat partiturile, sufocat de emotia acelei seri pe care nu va avea puterea s-o starneasca din nou de unul singur... Caci forta asta, combustia infernala a ARTISTULUI care se autopropulseaza prin Arta lor, le e data doar celor care traiesc pentru ea si nu o parasesc... niciodata...

Uite ce am patit in Grecia...

2009-07-18T19:49:00.007+03:00

Pescarusi de pe vremea dinozaurilor

2009-07-16T08:42:00.002+03:00

Am baut vreo douazeci de litri de apa sarata din Egee. M-am infipt cu capu-n mare ca-n branza sau, mai degraba, ca o sageata de darts in cercul de pasla. Am busit apa din te miri ce pozitii. Am tarat zmeul pe plaja gafaind de vreo cincizeci de ori. I-am incurcat sforile in apa asa de rau ca a trebuit sa vina barca sa ma scoata de acolo. Mi-am scobit talpile cu acu' ca sa-mi scot cate sapte tepi o data. Sea Urchin.

Trei zile n-am avut in cap decat urletele lui Paul: - Don't pull the bar! Hips forward! Fly the kite! Uuup and dooown! Swim backwards!! Keep the kite at 12 o'clock! Relaunch! Put the board downwind!! Apoi, in ultima zi, ca prin minune, cand abandonasem orice speranta si credeam ca cei douazeci de metri pe care ii reusisem fusesera doar o intamplare, m-am trezit ca ies din mare ca dintr-un garaj cu pereti de gelatina si plutesc vreo trei sute de metri ca si cum toate chinurile si apa inghitita si urletele se impachetasera intr-un cadou frumos poleit pe care eram invitat sa-l desfac, salivand. Timpul se dilata, zmeul zboara deasupra si te trage usor peste intinderea pe care parca de-abia acum o privesti pentru prima oara in toata splendoarea ei. Soarele se revarsa peste ape si parca marea iti face cu ochiul, nu cu ochiul, ci cu mii de ochi sclipitori care se bucura odata cu tine.

Apoi, trosc! Esti din nou cu capu-n Egee pentru ca, deh, ce e mult nu e bun si mai e mult pana sa visezi plutind sau sa plutesti visand. Asa ca pune mana si "relaunch", "fly that kite again", "sharper", "down to the window edge"!! Si uite asa, nesatul de somn si cu un capucino cat jumate de bila de bowling in fata-mi, visez inapoi la intinderea de ape deasupra careia pescarusi enormi, de pe vremea dinozaurilor, pluteau tragand dupa ei niste marionete legate cu patru ate aproape imperceptibile.
Stuttgart venim!

Paul. Un englez in Grecia sau cum sa traiesti frumos

2009-07-15T09:27:00.002+03:00

Pe instructorul meu de kite il cheama Paul. E un englez sadea care are ceva din alura lui Gascoigne sau Rooney. E mai inalt, bine legat, ochi albastri, ras pe teasta bronzata, gambe solide, frumos modelate. Undeva la patruzeci de ani. Zambeste automat dupa fiecare propozitie, dar e ceva familiar in zambetul asta mecanic. Felul in care vorbeste si explica ma duce cu gandul la documentarele de pe Animal Planet. Dupa fiecare tirada face o pauza ca si cum eu as fi un telespectator care priveste exemplificarea vizuala. Pe toata durata pauzei zambeste amintindu-si parca momente frumoase din trecut. Are un aer strengaresc si-mi da senzatia ca ar sari la bataie senin, fara sa stea prea mult pe ganduri si fara vreun motiv bine intemeiat.

Prezumtia asta risca sa se adevereasca putin mai tarziu cand imi spune ca face kite de vreo sase ani, dar mai inainte a fost managerul unui club de vreo doua mii de oameni in Londra. Imi vine imediat in minte un film senzational pe care nu-l gasesc pe nicaieri si pe care l-am vazut la Viena prin 99. Se numeste Rave Macbeth si este povestea shakespeariana a lui Macbeth adaptata modern pe fondul unui club de rave din Londra unde eroul principal e dealer de cocaina si aspirant la statutul de manager al clubului. Parca niciodata rave-ul nu mi s-a parut speculat mai bine intr-o pelicula. Transa, droguri, blesteme si halucinatii, sete de putere prin sange, cocaina, beat neintrerupt, constiinte pierdute, sex plutind in aer sau prelins pe peretii toaletelor traficate infernal. Femeia ca motor al tuturor lucrurilor.

Paul imi spune ca a renuntat la managementul localului pentru ca nu avea timp de kite. Simplu. Atat de simplu. O viata de om schimbata radical. De la stocuri si supravegheri, droguri si bauturi la negru, scandaluri aplanate, dimineti pierdute cu urechile tiuind infernal si priviri atintite in gol, tulburate de miscarile ritmice ale maturatorilor de bar, la plaja intinsa pe care ne aflam acum cu capetele intinse urmarind un zmeu care zboara profilandu-se pe cerul albastru. Grecia, Mexic, Insulele Canare invatandu-i pe oameni sa pluteasca cu placa trasa de un zmeu. Atat de simplu. Cat de usor sa-ti schimbi viata, cat de greu sa ridici decizia din noroiul in care te zbati.

Am zburat pe apa!!

2009-07-13T22:07:00.005+03:00

Senzatia este inexplicabila si irepetabila. Momentul in care - dupa eforturi si chin care te-au adus in pragul exasperarii - reusesti sa te ridici cu placa din apa si sa plutesti pentru cateva zeci de metri este poate cea mai puternica senazatie de libertate si independenta pe care am trait-o pana acum.

Poate mai puternica decat mersul pe motocicleta. Am simtit ca zbor si parca sufletul mi s-a dilatat lipindu-mi plamanii de coaste. A fost incredibil tocmai pentru ca nu a durat mult si a fost mai degraba intamplator decat rodul aplicarii lectiilor invatate. Pe de alta parte cele cateva zeci de metri au urlat la mine: poti!!!! poti bai tampitule!!! poti sa plutesti in vant!!

Zmeul devine prieten intr-o secunda si realizezi ca depinde doar de tine ca prietenia asta sa tina si sa te duca la extaz!!!

Mai e mult pana atunci dar vom lupta:)

Offf...

2009-07-12T09:08:00.000+03:00

In capul fiecaruia dintre voi as vrea sa posed un sertar pe care sa-l pot trage la ceas de seara. In sertarul asta ar trebui sa fie ingramadite toate starile si senzatiile pe care mi le produc locurile in care ma aflu. Toate, exprimate in cuvinte. Cuvinte frumoase, nemaiauzite si etern cunoscute, bulucite in sertarele mintilor voastre. Imbatat de tot ce traiesc, simt si tanjesc sa rostesc numere. Un numar pentru fiecare dintre voi. Un numar care sa alinieze cuvintele din sertarele pe care le am pe dealurile mintilor voastre. E prea frumos acum si numai acest soi de matematica, indusa aleatoriu, ma poate salva. Vreau sa rostesc numerele care sa alinieze cuvinte. Prin fata ochilor vostri insetati de frumos si de liniste se vor perinda picuri de opium cu reflexiile locurilor in care ma aflu... Un numar pentru fiecare dintre voi... 35, 86996, 2, 56, 118, 333355, 658, 6665, 6654!, 558, 12, 58345, 1156811155, 6, 239..........

Despre greci si tutun

2009-07-11T21:19:00.001+03:00

Tudor: -If I want to buy a house here, it's expensive?
Costas: -Yes, my friend, very expensive!
Tudor: -But we have a global crisis, shouldn't the prices go down a little?
Costas: -Not here. We don't need money, here...
Tudor: -How come?
Costas: -We have the money. We don't want more.
Tudor:-...
Costas: -The crisis didn't hit us... a lot of greek money is in the black market... so...
Tudor: -But tourism...
Costas: -Last thing a man will cut is a holiday in Greece...
Tudor: -So if I want to buy a little house here...
Costas: -It's very hard. They might triple the price for you...
Tudor: -Why?!???
Costas: -For greeks here, the most important thing is the neighbourhood... the one who live next door to them... if you come and want to buy and they know nothing about you they give you a sky high price... but if a nephew comes they give the lowest price possible... they don't want money, they want peace...
Tudor: -Costas, tell me how come that Greece is in EU for such a long time and you still have outdoor advertising for cigarettes? In Romania we don't have that anymore! Shouldn't be the same law for everyone?
Costas: -Yes but remember, the greeks are the biggest tobbaco producer in Europe... and we smoke a lot... but slowly we started to forbid it...
Tudor: -You do in ten years what we did in two???
Costas: -Well, you have to go slow with the greeks, we like to smoke...
Costas: -You don't do things fast here... any government that does that falls the next day...

Detalii de vacanta....

2009-07-10T12:28:00.006+03:00

Nu plecati in vacanta cu grupul. Va rog!

2009-07-09T14:47:00.002+03:00

Cea mai mare tampenie mi se pare ideea de a pleca in vacanta cu "grupul". Nimic nu poate fi mai obositor si mai deprimant. Te intorci acasa alga. Totul e pe fuga, o ora aici, patruzeci si cinci de minute dincolo, acum avem doua ore program de voie sau shopping. Ideea de a "beneficia" de "program de voie" in vacanta - care se traduce, de altfel, prin posibilitatea desprinderii de grup pentru scurt timp - mi se pare uluitoare. Ca si cum e unanim acceptat ca vacanta e o datorie si o responsabilitate, iar cele doua ore "de voie" sunt libertatea pe care o pot gusta turistii.

Dincolo de asta, operatorii si toate rotitele sistemului - ghizi, soferi, receptioneri - trateaza grupurile ca pe niste baloturi pe care le incarca dintr-o parte in alta. Grupul este injectat cu ingrasaminte culturale, uite colo o biserica, colo un monument, dar haideti repede ca o sa cada soarele si pierdem partea cea mai interesanta, hai faceti poze, hei, hei, lasa suvenirurile acum; avem maine 2-3 ore si pentru suveniruri. De multe ori turistii sunt transpirati si debusolati la sfarsitul zilei, incurcand vreun ctitor de manastire cu un guvernator roman care a inecat o provincie intr-o baie de sange.

Nimic nu se sedimenteaza, nu e timp de reflectie, se apropie seara si grupul e obosit, nici vorba de prea multa distractie pentru ca maine la opt se da adunarea si trebuie sa fim cu totii pregatiti in fata receptiei cu burtile burdusite de micul dejun continental, gata sa mai exploram vreo pestera, un munte sau vreun sit arheologic din care n-o sa intelegem nimic.

Grupul tanjeste dupa cateva ore de plaja, dar programul e program, trebuie sa vizitam pentru ca pe traseu asteapta infrigurati colaboratorii de turism sa-si primeasca partea de contributie la marele festin din saptamana asta. Intotdeauna ghizii cunosc un loc special, ceva ce nu stie toata lumea si prin care s-au perindat miile de oameni care au semnat un contract cu asta sau ailalta agentie.

Aseara stateam intr-o taverna cu o sticla de vin in fata si priveam luminile portului din insula de pe malul opus. Cateva mese de indragostiti populau micutul restaurant din piatra si var. Soapte dulci, muzica in surdina. Sufletul mi-era uns cu alifia tamaduitoare a nepasarii. In stanga mea, o masa de vreo douazeci de oameni. La inceput am crezut ca era o reuniune de afaceri pentru ca mai apoi sa constat ca erau vreo zece cupluri. Mesenii pareau ca incearca din rasputeri sa lege o conversatie comuna, care sa-i priveasca pe toti cei douazeci. Tacerea, insa, isi facea loc cu coatele printre oamenii si-asa derutati. Cuplurile se priveau reciproc, dar nu indrazneau sa-si adanceasca intimitatea. Stinghereala plutea in aer ca un parfum greu. Ghidul simte si preia conducerea: - Pot sa imit orice limba, vreti sa vedeti? Nimeni nu pare curios, dar el incepe spectacolul catorva limbi de circulatie universala. Japonezi cu urlete prelungi, indieni care stalcesc consoanele in engleza, francezi afectati si, bineinteles, nemti autoritari si isterici. Grupul zambeste condescendent si aplauda timid dupa fiecare numar aproape complet lipsit de umor. Ghidul, insa, e de nestavilit si se agata de orice zambet, smulgand in final un hohot de ras de la unul din barbatii mai chercheliti si loviti in moalele capului de caldura de peste zi.

Asta e atmosfera pret de inca vreo douazeci de minute. Dupa care, surpriza! Ghidul dispare pentru ca sa apara dupa cateva zeci de secunde care au trecut ca anii pentru grupul neomogen, purtand pe brate un tort cu o lumanare. Aveam sa aflam astfel ca e ziua uneia dintre fetele din grup. Se canta la multi ani si oamenii, prea obositi ca sa mai poata disimula, schiteaza ranjete schizofrene semn ca prietenia legata in vreo trei zile de haituala prin caldurile Greciei ar fi una solida. Fata pare inteligenta, prin urmare cu atat mai stinghera, cerandu-si cumva scuze ca trebuie sa supuna lumea la o efuziune nedorita.

Apoi, mai trec zece minute si ghidul sare brusc in picioare si, asemeni unui dirijor inaintea alegro-ului de la uvertura Cotofanei Hoate, face de trei ori un semn scurt cu ambele maini in sus. Hai, ridicarea. Pentru o secunda mesenii privesc buimaciti gestul nepotrivit de autoritar, dupa care se ridica resemnati indreptandu-se spre iesire. Ghidul trece pe langa mine si sopteste ceva sefului de sala. E mic de statura are vreo cincizeci de ani si fata brazdata de soare. Are o fata ca din cauciuc, impersonala, dar extrem de mobila gata sa scoata la iveala cele mai ciudate atitudini si sa le imprime pe bucata de piele arsa de vanturile croazierelor. Acum este insa serios, schimba cuvinte abrupte cu seful de sala, verifica mobilul si se indreapta spre iesire, nu inainte de a-si trage peste fata cel mai hlizit ranjet cu putinta. Turistii il intampina cascand. Maine e o noua zi de vacanta.

Seful de sala se apropie de mine zambind: - You want some more wine? - No, it's ok. - Come on have the bottle, it's on me! - I can't drink that much! - Yes, you can my friend, you can... come have it all… it's a beautiful night… and maybe we have wind tomorrow...

Henry Miller despre America

2009-07-09T11:03:00.000+03:00

Ce frumos si adevarat spune Henry Miller despre America:

"In Europa, chiar cand orasele se modernizeaza, raman inca vestigii ale vechiului. In America, desi exista si aici vestigii, acestea sunt sterse, eradicate din constiinta, calcate in picioare, obliterate, anihilate din nou. Noul devine, de la o zi la alta, molia care roade tesatura vietii, nelasand nimic in loc, decat o gaura imensa. Nici macar un razboi nu poate aduce felul asta de pustiire si distrugere."

As adauga ca numai o cultura tanara poate da dovada de astfel de apetenta, incercand mereu "din goluri a se naste".

Tropicul Capricornului

2009-07-08T17:13:00.000+03:00

Am reusit sa termin Tropicul Capricornului al lui Henry Miller. Recomand aceasta carte, cu o traducere excelenta a Antoanetei Ralian. Sunt pasaje de o betie de idei si cuvinte care iti dau de gandit vizavi de limitele scrisului. Miller se scufunda intr-un mal de asocieri, filozofeaza prevalandu-se de sex ca inceput si sfarsit al tuturor lucrurilor, centru al universului cuprins intr-o gamalie de ac. Un pasaj legat de copilarie absolut sfasietor. Cartea e un bisturiu care taie si vindeca in acelasi timp. Sinceritate debordanta. Cinism care curata. Se joaca cu timpii si cu firul epic scotand in evidenta un singur lucru: NEVOIA DE A SCRIE. Cu orice pret. Cititi, va veti bucura.

Ah, Grecia...

2009-07-07T22:13:00.003+03:00

Mananc la o taverna cu musamale si galagie. Ma serveste un pusti grec de vreo saptespe ani. Are un chip de efigie. Alb, bleumarin, bordeaux, indigo sunt culorile care ma inconjoara. Ma aflu pe o intrare ingusta care deriva dintr-o strada plina cu taverne, pravalii de suveniruri, balcoane de localnici in care babe ancestrale fumeaza de zor si privesc lumea cu ochii mijiti, ingaduitoare cu toti turistii astia care habar n-au pe ce lume se afla. E ceva greu, ca de plumb in nemiscarea cu care vegeteaza prin tavernele lor aceste mame de patroni sau patroane ele insele. E ca un legamant pe care-l vegheaza sa nu se desfaca, vraja prosperitatii si a linistii.

Fumeaza intr-una, serpoaice cu picioarele desfacute si macinate de varice, cu tenul crapat de vreme si rochii albe apretate sau inflorate. Este formidabila nesupunerea grecilor fata de Europa. Formidabila si fascinanta. Sunt singura tara europeana care cred ca mai permite reclame "outdoor" la tutun. De parca fumatul face parte din traditia lor de nedezradacinat. Peste tot in Atena si aiurea vezi billboard-uri care te invita sa gusti un tutun bun. E ca o incursiune in trecut.

Apoi, babele, talismanele vii ale tavernelor care amintesc ca afacerile bune se fac in familie si la ceas de noapte se urzesc planurile pentru cutare si cutare nunta sau fecior care trebuie insurat si aparat, sa nu se lepede de familie, sa mearga treaba ca pe roate si iar un fum de tigare si nemiscarea, mai ales nemiscarea pe caldurile astea care topesc pana si varul de pe casutele din piatra si lemn masiv, lemn negru, lemn orthodox, sincer si curat si scuterele rezemate de casutele din piatra si var pe ulite inguste unde barfa se raspandeste ca o ciuma.

Biletel din Paradis

2009-07-06T12:27:00.002+03:00

Am ajuns in paradis. Nu, n-am murit, dar, dupa cum bine stiti, oamenii idealizeaza paradisul aici, pe pamant. Dupa cum v-am obisnuit deja (Valea Binecuvantata), n-o sa va spun locatia exacta. Ma aflu in Grecia, asta pot sa divulg :) In rest, am sa va arat poze, clisee fotografice dulcege, o sa scriu si mai vedem.

Deocamdata va las... Ma striga linistea si trebuie sa raspund. Linistea nu asteapta nimic de la mine, dar totusi ma simt dator sa ii dau un sarut pe obraz, in bataia soarelui fierbinte, mustrati usor de fosnetul ascutit al palmierilor.

4 iulie. Ingroparea libertatii

2009-07-04T19:54:00.002+03:00

America sarbatoreste 4 iulie in stare de razboi. Bastionul democratiei si trambita libertatii are ambasadele inconjurate de garduri inalte, sarma ghimpata sau intarituri de beton, vajnic pazite de echipe antiteroriste. Trebuie sa recunoasteti ca este un paradox.

America si-a asumat rolul unic de gardian al legilor si principiilor libertatii elaborate in doua sute de ani de existenta, fara sa-si dea seama ca incercarea de a-i inlatura pe ceilalti de la masa la care libertatea se imparte in diverse forme este, de fapt, prima incalcare a principiilor de baza ale acesteia.

America nu crede in Dumnezeu. Crede in existenta Lui, dar I se substituie intr-un mod categoric. Pentru americani, Dumnezeu e un simbol care trebuie sa existe doar pentru a te prevala de el, un fel de veteran de razboi in numele caruia poti purcede la cutare si cutare acte. Dumnezeu e balast si America crede cu tarie ca se poate descurca mai bine fara.

Felul in care America sfideaza lumea are ceva din destinul tragic al lui Michael Jackson. America si Michael Jackson au un lucru in comun. Un fundament subred. Michael Jackson vine dintr-o familie saraca, dezorganizata, cu un tata betiv si bataus in care lectiile de morala au fost minime, daca nu de-a dreptul inexistente. Socul pe care l-a resimtit in urma formidabilului puseu de celebritate nu a putut fi absorbit de fiinta firava, fara copilarie si repere. In acelasi fel, America, o tara nascuta din ambitia feroce a tuturor viselor ratate si alungate din batrana Europa, nu a fost pregatita sa conduca lumea. Americii ii lipsesc lectiile si invataturile desprinse din toata macinarea Europei.

Cruciadele, razboaiele de independenta, marirea si decaderea imperiilor, Napoleon, bascii, Revolutia Franceza, Renasterea, sangeroasele dinastii britanice, Carol I al Frantei, Isabela a Spaniei, ciumele si Inchizitia, toate nu sunt decat lectiile pe care parintii batausi si saraci ai Americii nu au avut cum sa le predea copilului rebel gata sa parvina cu orice pret. Idolii Americii ard pentru ca nu au trecut, nu au Dumnezeu, nu au nimic din ceea ce le-ar putea asigura oxigenul sus in varf. James Dean, Elvis, Morisson, Kurt Kobain, Hendrix, Janis Joplin, toti sunt copiii unei Americi care nu a stiut sa-i creasca. America e prea tanara ca sa-si invete copiii. Visul american e bolnav, e amagirea unui copil abandonat pe strazi si care priveste cu pofta si ura la vitrinele celorlalte civilizatii. John Lennon nu s-ar fi sinucis niciodata. Keith Richards, Mick Jagger au coborat pana in iad si au tras pe nas cenusa alba a pustiului sufletesc, dar s-au salvat. S-au salvat pentru ca trecutul i-a tinut de mana strans. O mana elastica, atat de elastica incat a coborat cu ei pana in iad si acolo, ajunsa la capatul elongatiei, asemeni corzii de bungee jumping, i-a smucit inapoi cu o viteza fabuloasa.

America nu are trecut. Michael Jackson a avut un trecut trist, bantuit de spaime, batai si presarat cu prea putine vorbe bune. Toata viata a incercat sa si-l nege, sa-l stearga de pe fata pamantului, sa uite, fara sa realizeze ca odata cu inceputul caderii libere nu va mai exista un punct de sprijin. America, la fel ca Michael Jackson, vrea sa devina alba, vrea sa ne arate noua, restului lumii, ca Libertatea poate fi reinventata cu Dumnezeu lasat de-o parte. E un exercitiu oribil, grotesc si de o trufie fara margini. Pentru moment, Europa, cu aerul unei femei trecute de patruzeci de ani si care se entuziasmeaza la atentiile unui adolescent in calduri, nu face nimic mai mult decat sa contemple acest joc erotic. Piramidele, insa, zambesc. E un zambet glacial, fara niciun dram de condescendenta sau amuzament, este zambetul ingaduitor al trimisilor lui Dumnezeu pe pamant.

La multi ani, America!

P.S. Poate ca nu e intamplator ca, in preajma zilei de 4 iulie, America nu sarbatoreste, ci isi ingroapa unul dintre copiii caruia i-a predat o lectie gresita de Libertate.

Valentina, ultima speranta

2009-07-03T10:35:00.000+03:00

Intodeauna m-a fascinat finalul cartii “Pe aripile vantului” de Margaret Mitchell: “si maine mai e o zi”. Pentru mine a existat si va exista intotdeauna “o zi de maine” pe care o astept cu bucurie si incredere, o zi de maine in care pot sa muncesc, sa rad, dar, mai ales, sa alin durerea cuiva. O propozitie care include in ea totul: legea compensatiei, indemnul de a merge mai departe, speranta si bucuria de a trai.

Chiar daca a plecat din Romania umilita, fara bani, doar cu lucrurile de pe ea, impinsa cu forta intr-o masina, tinuta de maini, de cap, de picioare, cu gura astupata de mainile murdare ale unui politist mandru ca isi face datoria, pentru Valentina “si maine mai e o zi”...

Asa cum am promis, am redeschis procesul ei si lupta continua. Am cunoscut pe cineva care s-a oferit sa o apere pe Valentina in lipsa. Nimic nu este intamplator. De data asta, insa, este vorba de un profesionist adevarat, care isi onoreaza profesia si care se lupta pentru fiecare cauza, cu devotament si cu mult suflet. Av.Luiza Popescu, intr-o saptamana, a reusit sa adune mai multe probe decat altii in 3 luni.

Am sunat-o pe Valentina ca sa-i dau putin curaj. Locuieste cu parintii ei, la 300 de km de Chisinau, intr-un sat unde nu exista nici macar un oficiu postal. Nu are niciun mijloc de subzistenta, lucreaza la camp si isi ajuta parintii. Nu se poate bucura nici macar de copiii ei, imprastiati pe la rude. Experienta ultimelor zile petrecute in Romania i-a mutilat sufletul.

Chiar daca, dupa disparitia unui idol, viata pare sa se fi oprit in loc, noi, cei care supravietuim, trebuie sa facem un efort de vointa si sa o luam de la inceput.

Din ce in ce mai rar, un om nevinovat si sarac are castig de cauza in tribunalele din Romania sau din ce in ce mai rar invinge dreptatea. Procesul Valentinei a fost o farsa de la inceput si pana la sfarsit, o farsa al carei titlu ar putea fi “Tradarea colectiva”,o farsa jucata prost, care pe noi spectatorii nu ne-au convins. Judecatori, politisti si o avocata si-au dat mana ca sa ingroape un dosar. Dar un dosar = un om!

Care a fost MIZA acestui “spectacol”, de vreme ce Valentina nu este o persoana importanta, in jurul careia sa se vehiculeze sume de bani sau alte avantaje... sau poate tocmai de aceea. Mai degraba, acoperirea unui politist agresiv si impertinent care nu si-a inchipuit ca cineva o sa aiba curajul sa-l conteste.

Cand intram intr-o sala de judecata ca sa depunem marturie, ni se cere sa juram in numele Domnului ca vom spune adevarul si numai adevarul. Oare tot in numele Domnului si al credintei Crestine judecatorii nu isi motiveaza deciziile cu lunile, inchid dosarele irevocabil fara sa le judece, iar avocatii apararii lipsesc de la procese invocand o “cadere de calciu”, de exemplu, in timp ce ei sau ele, se afla in provincie la procese mult mai rentabile...?

Avocata L.M. Platon a lipsit de la procesul din 28 aprile a.c. in care urma sa se decida soarta clientei sale, Valentina Secrieru, de la care primise o suma de bani si careia ii promisese tot sprijinul.

Aceasta atitudine este fara comentarii, dar explica tot ceea ce a urmat!

Iarina Demian

Ragetul uterului si mailurile umanitare

2009-07-02T18:46:00.004+03:00

- Mami, imi dai putina apa?
- Da, iubita mea, uite aici paharul, bea usor (femeia ii intinde paharul cu ochii in lacrimi)
- Mami, cine tipa?
- E un domn batran alaturi...
- Il doare?
- Il doare...
- Mingea, mami, mingea... (copilul rasufla greu)
- Sa-l chem pe doctor?? Ana?? (femeia este terifiata)
- Mingea-mi vine in gat... cheama...
Femeia iese in goana pe usa salonului. Fetita ramane singura si isi da duhul cu ochii ingroziti de teama si spasme. Singura cu aparatele care-si urmeaza miscarile verticale sau orizontale si dupa moartea ei.

Cand femeia se intoarce impreuna cu doctorul nu mai este nimic in afara unui urlet inuman. Nu corzile vocale emit acest zgomot. Este un raget care infioara tot ce intalneste in cale, amestecul tuturor animalelor din univers ranite de moarte, transformat intr-un fluid electric de milioane de watti si apoi un sunet nascut din amintirea uterului care a dat nastere copilului ce tocmai s-a stins. La ceasul de taina al plecarii, uterul a urlat ranit de moarte.

Ultimele propozitii ale unui copil care paraseste aceasta lume: 1.Mami, imi dai putina apa? 2.Mami, cine tipa? 3.Mingea, mami, mingea-mi vine in gat... cheama...

Femeii pravalite pe podea ii curg balele odata cu ultimele valuri de aer care parasesc toracele. Urmeaza o inhalatie si din nou ragetul de pe alta lume. Medicul, stingher, lasa timpul sa-si faca treaba. O asistenta inchide aparatele si se pregateste sa acopere trupul cald al fetei plecate.

--------------------------------------------------------------------------------

E un scenariu care se intampla zilnic in mii de locuri. De multe ori banii munciti de noi pot rescrie finalul. Banii munciti de noi, cei sanatosi.

E foarte greu sa fii prezent in suferinta altora. Viata fuge de moarte. E foarte greu sa-ti amintesti tot timpul de cei mai in nevoie decat tine. Mirosul mortii alunga oamenii. E foarte greu.

Sa-ti dedici viata celor in suferinta, e probabil unul din primii pasi spre mantuire.

Nu sunt atat de puternic, nu sunt atat de pur. Incerc din cand in cand sa scriu despre asta sau sa cant. E umila mea contributie. Exercitiul amintirii poate fi salvarea celor care sufera. De aceea mailurile umanitare trebuie deschise, trebuie sa circule.

Nu mereu reusim...

Vama la Stuttgart. In atentia romanilor din Germania.

2009-07-02T18:25:00.002+03:00

Proiectul Orient Express este un proiect teatral international,
a carui itinerare prin mai multe tari europene se face prin intermediul unui tren transformat intr-o scena pe roti.
Incepand din luna mai 2009 acest tren-teatru va calatori prin Europa pe urmele Orient Express-ului de odinioara.
Punctul de plecare al trenului este Ankara (Turcia). Dupa escale la Istanbul, Bucuresti, Craiova si Timisoara,
mai apoi in Novi-Sad (Serbia), Zagreb (Croatia), Ljubljana si Nova Gorica (Slovenia), Spoleto si Vicenza (Italia),
precum si Freiburg (Germania), trenul va ajunge in statia finala, Stuttgart, in luna iulie 2009.

Teatrul National din Craiova va reprezenta Romania cu piesa „Occident express” a dramaturgului
roman Matei Visniec, scrisa special pentru proiectul „Orient Express”.

In seara de 16 iulie 2009, dupa reprezentatia piesei romanesti, va avea loc si un concert pe o scena din
portul din Stuttgart (locatia proiectului). Vama va concerta astfel, la invitatia ICR BERLIN.

Lasand la o parte tonul comunicatului de mai sus sper sa ne vedem acolo cu cat mai multi romani din Stuttgart si din Germania. E prima noastra iesire si avem nevoie de incurajari:)

Controversa, Fuziune, Perfect day. London feelings.

2009-07-01T01:25:00.005+03:00

Oxford Street

2009-06-30T18:11:00.004+03:00

Multimea curge spre mine. Curge spre mine, efectiv. Ma intreb daca mai are rost sa inaintez. Pare ca ma opun lumii. E o senzatie continua de fluid uman. O magma de trupuri care se scurge intr-un singur sens. Din fata, de pe strazile laterale, din catacombele metroului. Raul este marginit de o parte si de alta de impasibilele cladiri victoriene. Elefanti gri care vegheza traficul londonez. Capetele urca si coboara ca in ritmul razboiului de tesut sau al ciocanelelor unui pian care interpreteaza o melodie cu patrimi. Sus jos, sus jos. Nu lipseste nimic din apele acestui rau de oameni. Europenii sunt cel mai putin vizibili. Femeile musulmane cu chipul acoperit imi atrag mereu atentia. E o ca o chemare nerostita care ma face sa privesc insistent ochii din spatele voalurilor albe. Rareori, unele dintre ele poarta un soi de masti de fier ce te trimit infiorat cu gandul la dresorii de soimi din inima desertului. Oameni pentru care soimii sunt mai scumpi decat proprii lor copii. Imaginile sunt imblanzite aproape hilar de accesoriile moderne. Genti Vuitton sau telefoane Vertu reduc din seriozitatea fundametalismului religios auto impus. De parca Allah si-a dat tacit acordul asupra telefoniei mobile si a produselor domnului Vuitton, dar a ramas neinduplecat in privinta dezvaluirii.

Pakistanezi in pantaloni de culoare inchisa si camasi albe sau bej din manecile carora se scurg oase negre. Galagiosi, cu ochii vesnic scrutatori, impinsi in fundul capului, mereu in grupuri de cate doi, trei se deplaseaza cu un aer impasibil, nepasatori la atingeri, lenesi in miscarile jilave. Indieni in costume ieftine, indieni studenti inhaitati cu japonezi supraponderali cu rucsacele in spate si tricouri cu mesaje hipervizibile. Indience impingand carucioare cu frumoase corcituri sugace. Indieni batrani cu turbane albe in contrast cu barbile gri inchis, carliontate, rasarite din fete negre. Indieni bogati la bratul sotiilor imbracate de la Paris. Indieni de tot felul stalcesc engleza si arunca in aer consoanele bolnave care persista acolo ca un balon de sapun in asteptarea altui balon, de data asta vietnamez sau coreean, engleza nu mai apartine nimanui in mod special, se scurge bolnava si distorsionata odata cu raul de oameni.

Rochii scurte mulate pe funduri bombate de negrese cu priviri impertinente si albul ochilor sangeriu ca o poveste de apus undeva in preerii. Picioare lungi de ciocolata, picioare de animale haituite si sandale de toate culorile si nuantele si gusturile si formele. Sandale albe cu ornamente rosii in forma de nasturi sau medalii, sandale argintii cu barete si tocuri scurte, sandale inalte cu platforma de pluta, sandale galben electric sau oranj, maro si mov si roz si verde si iar maro cu galben de data asta si verde-bej, albastru-argintiu, permutari de gri luate cate roz, combinari de mov luate cate alb sau negru sau cramiziu, Londra este un manej al pantofilor, iar Oxford Street este canalul colector, locul de intalnire al incaltarilor lumii. Lasi capul in jos si privesti la defileul infinit in care bunul simt si bogatia, pubertatea, dorinta, acneea si durerile de sani, depresia si disperarea, eleganta, luxul, spleen-ul, boema, batranetea, saracia, extazul si emfaza, excentricitatea si nebunia, geniul, obraznicia, toate se aduna in pantofii care nu lasa praful sa se aseze pe una din cele mai pestrite strazi ale Londrei.

Raul curge continuu, suntem impreuna cu totii si atat de singuri, ne intrepatrundem ca niste molecule al caror unic rost e acela de a asigura curgerea. Arabii isi ascut cutitele si feliaza carnea de kebab, chinezoaice minione aleg carpe din magazinele pline ochi, doamne in varsta cu alura de Maragret Thatcher incearca sa-si faca drum pe strada care parca nu le mai apartine. Indieni si pakistanezi impart pliante alaturi de studenti europeni. De fapt, oricine poate face orice, rasele se amesteca intre ele si intre profesiile lor lumea e a tuturor pe Oxford Street. Totul este redus, totul este scris, nimic nu este in afara legii, camerele supravegheaza raul , negru pe galben, negru pe rosu, negru pe verde, cifre si produse, muzica si sex, masaje si servicii, masini care te duc oriunde nu te gandesti, autobuzele rosii supraetajate promovate cu pliante roz, vrei sa te tunzi, vrei sa mananci, vrei sa iesi intr-un club, vrei sa inmormantezi pe cineva, sa exersezi, sa te antrenezi, sa-ti cheltui banii, sa pleci in vacanta, sa joci teatru in parcuri, in studiouri, in teatre, in biserici sau sali de sport, reverendul nu stiu care preda cursuri de marketing, succesul musteste din guri de canale, poti sa inveti orice, totul e scris cu litere negre, vizibile, nimic nu mai poate fi nou, literele negre sunt imprimate in sangele si creierii nostri 9 si 00 sunt cele mai vehiculate, biblia produselor se termina cu un "discount".

Rasuflu greu, din ce in ce mai greu parca, nu ma opresc, nu vreau sa dau senzatia ca nu sunt de pe aici, ce tampenie, normal ca sunt de pe aici, aici e lumea intreaga si eu sunt lumea intreaga pentru ca sunt aici, ascund harta si ma minunez si-mi iau un aer de om preocupat care stie unde merge. Ma oboseste oarecum atitudinea asta, dar am senzatia ca daca ma opresc oamenii or sa ma loveasca si-or sa ma doboare si copiii galagiosi or sa topaie pe trupul meu urland in toate limbile pamantului, nu, mai bine ma deplasez, sunt mai in siguranta asa. Printre negri, hip-hopperi de ocazie cu lanturi aurii care se misca incet si molfaie guma sau poate nu molfaie nimic, e doar o miscare automata a maxilarelor menita sa ne spuna noua, celorlalti, ca nu le pasa de noi si de lume.

Negrii incolacindu-si bratele sculptate superb pe dupa gaturi de pustoaice albe, inocente, acneice care se contamineaza si ele de atitudinea gretoasa. Negri cu ochelari parasind librarii cu cartile sub brat, homelesi negri care predica eternele subiecte ale metropolelor lumii cu horcaituri ragusite. Redingote ponosite, cutii de bere ranceda, cizme si funde, homosexuali cu genti largi si haine mulate, singuri sau tinandu-se de mana, efeminati pana la limita de jos, homosexuali de ocazie si travestiti, orice tinuta e posibila, pantaloni scurti cu steagul Braziliei imprimat pe fund, sandale roz si un tricou cu Messi, o peruca galbena si urechi lungi de iepuras roz, da, toate astea pe un singur om, Superman, Batman sau Napoleon, toti sunt acum homosexuali si se plimba linistiti pe Oxford Street.

Nimeni nu-i baga in seama, sunt la fel de normali, la polul indiferentei nu e nici frig, nici cald, este doar indiferenta. Indiferenta face raul sa curga si nu creeaza blocaje. Indiferenta ne impinge inainte pe toti, ea este absolut necesara pentru ca daca am fi indiferenti ar trebui sa ne oprim si ar fi o tragedie, pentru ca s-ar crea blocaje si am ajunge sa tinem cont unii de altii. Evreii sunt indiferenti aici, isi plimba grabiti carliontii urmariti indeaproape de familiile lor care incearca sa tina pasul asudand. Redingote negre din cele mai bune stofe si tichii sofisticate. Se simt in largul lor pe Oxfod Street care e strada nimanui acum, nerevendicata, a fost candva a Reginei, dar ea doarme acum sau se gandeste cum sa reduca din costurile prilejuite de diversele comemorari ale regalitatii.

Dintre toate neamurile de pe aici, evreii au aerul ca trebuie sa ajunga musai undeva si ca stiu exact ce au de facut cand vor ajunge acolo. Ignora strada de parca ei au inventat toata harababura colorata si controlata de mii de papusari uriasi, nevazuti, concentrati asupra propriului spectacol si care din cand in cand rad cu lacrimi care se transforma in ploaie. Ploua pe Oxford Street, se zguduie de ras papusarii divini, dar asta nu mai surprinde pe nimeni, nici macar pe imigrantii nou veniti care se adapteaza din mers, n-au timp nici sa deschida gura pentru ca isi vad conationalii comportandu-se normal si asta ii linisteste, or sa capete si ei cetatenie sau un permis de munca in curand si totul va fi bine asa ca, pana atunci, sa ne napustim la retailerii cu carpe ieftine asezate pe umerase agatate in cerc.

Mii de carduri platesc pe Oxford Street, banii circula intr-un sistem nevazut, cardurile elibereaza carpe si cafele si sandwichuri si apa plata, esarfe, fructe, ipoduri, carti despre tot si despre toti, jucarii, sacose, uite-o pe aia sau pe ailalta, descrierile nu mai au niciun sens pentru ca orice ai spune sau ai insirui nu este de ajuns ca sa surprinzi miscarea asta fabuloasa care nu se termina niciodata. Ar trebui sa fii sus, foarte sus si in acelasi timp foarte aproape, ochiul tau sa fie departe, dar sa bata incredibil de aproape si sa te joci cu un zoom nevazut ca sa surprinzi dintr-una toata babilonia de pe Oxford Street.

Nu e cu putinta si omului care i-ar fi dat sa priveasca spectacolul in intregime ar muri pe loc, nimeni nu poate ingloba toata informatia, fie si a unei secunde din viata strazii nebune, fara sa plesneasca cu creier cu tot. E mai bine asa, oricum esti vlaguit de miile de sani negri, albi sau galbeni, buzele de toate marimile si fundurile femeilor intregii planete, dorinte necontrolate reprimate de imaginea imediat urmatoare, o negresa superba imbracata strident cu coapsele unse de uleiuri misterioase si bucile stranse in pantalonasi scurti elastici anulata de o menajera englezoaica iesita sa cumpere legume si fructe si doua seturi de pampers pentru familia de diplomati francezi care tocmai a angajat-o.

Da, Oxford Street e locul in care entuziasmul nu-si mai are locul, o limonada cu prea mult zahar si terifiant de acidulata, extrem de rece, nu-ti poti muia limba in ea fara sa incerci o stranie senzatie de racoare si durere in acelasi timp. Sigur nu poti sa bei, dar dai tarcoale paharului, incerci sa-ti umezesti buzele cu orice pret, ti-e sete, vrei sa bei, vrei sa traiesti, ti-e greata de strada asta si ai atata nevoie de ea, esti singur in mijlocul lumii si pare ca fericirea e doar la un pas, nu trebuie decat sa spui o vorba, oricui, nu trebuie decat sa indraznesti, mai e timp, nu acum, poate la coltul urmator sa mai astept o tura de oameni, de rase, de senzatii, o tura de lume sa-mi manjeasca plamanii, inhalez, expir, inspir, aerul murdar al Londrei imbacsit cu toate pacatele si sperantele lumii. Este Oxford Street si nu se termina nicodata. Apocalipsa, aici, nu este sfarsitul, ci eternitatea.

O trupa foarte tare. Check it here.

2009-06-30T17:07:00.003+03:00

Mai nou ascult Mars Volta. Imi place foarte mult mai ales la nivelul de sound design. Supervocalist.Versuri foarte tari. Ultimul lor disc Octahedron este foarte frumos si cu un concept vizual reusit. Merita!

Revolutie pe twitter

2009-06-29T17:42:00.001+03:00

Terminati cu prostiile. Pana si revolutiile si-au pierdut coaiele. Revolutiile pe Twitter nu vor face decat sa-i instiinteze pe oameni ca "se face revolutie". Fiorul momentului in care afli de la cineva cunoscut, care si el isi are sursa lui, te framanti, te intrebi daca a sosit ceasul sa fii si tu acolo, pe baricade, totul sau nimic, unde este adevarul, cata lume o fi, tu cum sa faci sa-i anunti si pe ceilati, subterfugii, strategii de-o noapte, frica, planuri, nesomn, incertitudine, toate astea s-au dus dracului impreuna cu Twitter et comp.

Mii de oameni se agita pe un metru patrat in jurul display-ului, curiozitatea e satisfacuta acasa, la pachet cu cola si cu un burger sleit de asteptare. Ai vrea sa iesi din casa, dar daca se intampla ceva cat te desparti de calculator?, ca inca nu-ti merge netul asa bine pe telefon. Mai bine stai acasa, esti alaturi de ei, de cei din piata, e mai important ca tu, de acasa, de aici, sa-i anunti pe toti prietenii tai care cu ochii scosi de nesomn de-abia asteapta sa consume ceva de la tine, dar stai ca ai si tu nevoi, pana una alta chestia asta cu revolutia plina de sange te-a excitat atat de tare incat perpetuarea stirii poate sa astepte, dai pe redtube si vezi ce filme noi au mai pus, sa te masturbezi in liniste, teen, analfuck, fistfuck, goldenshower, bondage, preferatele tale si dupa aia cu forte noi si creierii limpezi si oboseala asta prilejuita de sperma care tocmai te-a parasit, dupa toate astea dai un mass cu revolutia care se intampla si da, noi trebuie sa iesim in strada, dar nu inainte de a-i anunta pe toti ca sa fim multi si sa schimbam cu adevarat ceva.

Acum avem bloguri si suntem lideri de internet si fiecare credem ca ai nostri sunt cei mai tari si ne dam peste cap sa-i pastram, sa-i inmultim in speranta c-o sa folosim masa asta de manevra si ne vor urma ca pe Bonaparte la Austerlitz. Habar n-avem cine sta in spatele display-urilor, nu le-am vazut fetele, nu i-am privit de la nicio tribuna, nu ne-am dres glasul emotionati in fata catorva zeci de mii gata sa moara impreuna cu noi pentru ceva mai mult decat un logo pe un tricou de la H&M, avem coaiele umflate, da e doar o amagire, coaiele nu se umfla decat daca simti miros de sange, fumigena, gustul fierului zdrobindu-ti fata, bocancii care lovesc sanii nevinovati ai fetitei de la un metru de tine si nedreptatea te sufoca ti se urca la cap si explodezi ca o chitara la 20.000 de wati si iti infigi dintii in beregata scutierului din fata ta si sunt si altii alaturi de tine care scuipa sange sau se pisa pe ei de frica, da' e atat de repede si de intens incat simti ca esti de o mie de ori mai smecher in viata reala, pentru ca niciodata Twitter n-o sa se descarce cu viteza bastonului repezit in ficatii tai amortiti de bautura care ti-a dat curaj sa fii aici printre cioburi si bucati de steag imbibate cu diferite grupe de sange, sangele care-ti hraneste coaiele pentru ca stii acum pe propria-ti piele neagra de vanatai, stii cum a fost si lucrurile nu se schimba de-acolo de-acasa si linkurile si spamu' si comments-urile si democratia basit inteleasa nu-ti folosesc la nimic, trebuie sa mai arunci un molotov in capul unui scutier sa-i vezi fata arzand si sa te bucuri ca un cretin, cata ura au insamantat in tine si da roade acum, ii ard si ochii scutierului si nu simti mila, e doar o sete potolita, iti vine flegma in gura amestecata cu gaz si fugi mancand pamantul ca daca mori o sa fie multe commenturi, dar atat, tu nu esti Michael Jackson ca sa vorbeasca vreo trei zile despre tine la stiri, da e mai bine asa, n-o sa se pishe nimeni pe viata ta, fugi, fugi, lupta pentru dreptate, la ce pula mea iti foloseste blogu acum, da-le mesaj pe Twitter sa vezi cati o sa vina sa te scape din calea bastoanelor??!!!

Ei o sa-ti zica: stai, frate, cine te-a pus, n-am zis ca intai facem spam sa afle toata lumea si de-abia dupa aia iesim in strada sa schimbam ceva? si-ti vine sa-nnebunesti si din goana disperata catre un loc ferit iti vine sa strigi pana ti se faramita pleura in mii de bucatele uscate de fluture tinut in insectar: Da' noi cand pula mea mai traaaaiiiimmmm? Si urletul se loveste de blocuri, sparge geamuri si se zbate intre bucatile de beton ca un cutit ascutit care se intoarce spre tine, o fuziune de bumerang si topor care iti ia gatul si glasul si mori ca un caine prost fugarit de hingheri.
Dar sigur ca asa ceva nu e posibil azi, te trezesti si fugi repede la net sa postezi visul asta ciudat pe Twitter. Si astepti comentariile si a mai ramas ceva hamburger sleit de ieri si nu esti sigur ca Michael Jackson a avut atac de cord. Ia sa descarci si tu Heal The World.

Sange, nu bani!

2009-06-29T15:38:00.003+03:00

Salut,

O colega de facultate a fost implicata intr-un accident rutier. Starea in care se afla este grava si, deoarece spitalele duc lipsa de sange, avem nevoie de cat mai multi donatori, indiferent de grupa.

Te rog frumos sa postezi pe blog un link catre http://saveana.wordpress.com, avem nevoie de sange, nu de bani.

Multumesc!

Filosofie de piano bar

2009-06-28T09:12:00.001+03:00

Ce frumoasa e viata! Intotdeauna va exista o cantareata mediocra intr-un bar de hotel care-i va parea o zana unui betiv conjunctural. Adevarul e o chestie de perspectiva. Declinati diverse aspecte ale vietii voastre dupa modelul de mai sus si veti obtine o filosofie vecina cu linistea zen.

Michael Jackson dies...

2009-06-27T08:06:00.000+03:00

Am vazut stirea la Londra, printre primii. Mi s-a parut firesc sa nu postez nimic despre moartea lui Michael Jackson. Acest ARTIST chinuit a fugit mereu de lume si de haituielile ei. Deschid acest post pentru voi, cei care doriti sa aduceti un omagiu. Eu nu stiu ce sa spun. Sau poate nu vreau...

Pe London Bridge

2009-06-26T17:35:00.002+03:00

Pentru ca nu folosesc Twitter va spun ca sunt pe London Bridge. Adie un vant caldicel si vremea este la fel de capricioasa ca o femeie frumoasa care sta in dressing room si nu stie ce sa aleaga. Sa port asta sau asta? Da, vremea la Londra nu stie niciodata cum sa se poarte cu noi. Uimitor cum englezii sunt un popor atat de hotarat. Diseara Dave Matthews Band si, daca am timp, revin cu poze si cuvinte. Sunt multe de spus...

P.S.
Privind Tamisa ma gandesc la fascinatia pe care a exercitat-o apa in arta universala. Si, in general, chestiile eterne, neperisabile. Pentru ca apa, prin natura ei curgatoare, e neperisabila. Astazi fugim ca dracu' de tamaie de tot ce ar putea fi etern, solid, de neatins si dainuitor. Astazi, sa fii perisabil e totul. Tamisa curge pe sub mine, imbufnata, involburata duce cu sine crengi si bete si carpe si mizerii si nu stiu de ce imi pare ca luciul ei e acela al unui ochi de fecioara scuipat de toti barbatii care nu pot ajunge la ea. Si, cu toate astea, nu Tamisa sfideaza... nu, nu ea, ci tot noi, oamenii...