tudor chirilă

Intre cer si trecut

2012-05-27T19:50:00.001+03:00

Cateodata nimeresti intr-un spatiu in care ai mai fost. Cu multi ani in urma. Cu foarte multi ani in urma. Stii ca in spatiul asta, care poate fi orice, o casa, o hala, un crang sau o strada, in spatiul asta s-au fabricat amintirile tale de acum. Asta stii dar nu iti este de ajuns.
Ai nevoie sa te agati de ceva mai concret insa spatiul nu mai e deloc la fel. Totul s-a schimbat. Intr-o directie sau alta e de nerecunoscut. Ma plimb printr-o hala mare in care stiu ca tata m-a tinut de mana.
Mi-aduc aminte anii aia, noptile tarzii cand ieseam cu el din cladirea imensa si porneam catre casa. Insa nimic din prezentul distrus si decrepit al halei nimic nu ma lasa sa fac o legatura mai puternica inspre noptile acelea. Spatiul nu ma ajuta. Doar memoria.
Incerc sa gasesc o poarta catre trecut. Totul e inchis.

Sent via BlackBerry from Vodafone Romania

O reparatie absolut necesara

2012-05-18T10:40:00.001+03:00

As vrea sa fac o reparatie absolut necesara. In emisiunea Sinteza Zilei am facut o afirmatie incorecta. Am spus ca Europa Fm este singurul post de radio care a difuzat Copilul care alearga catre mare. Nu este adevarat. Ma gandeam la cu totul altceva si mi-a scapat aceasta afirmatie.

Vreau acum sa cer scuze radiourilor nedreptatite de cele rostite atunci si care au difuzat acest cantec. Ma refer la Radio Romania Actualitati, National Fm, Click Fm,City Fm si toate celelalte radiouri din tara sau din Bucuresti pe care omit sa le mentionez nu cu intentie ci pentru ca n-as putea sa le cuprind pe toate intr-o lista intocmita din memorie.

Fiecare dintre aceste radiouri a adus o contributie foarte importanta la raspandirea muzicii Vama si este de datoria mea sa le multumesc si sa regret o greseala pe care sper ca aceste cateva randuri oneste o vor repara.

Scurt mesaj catre fani si prieteni

2012-05-16T20:02:00.000+03:00

Batranul care vinde carti

2012-05-06T14:42:00.001+03:00

Pe terasa la Starbucks un batran vinde carti. Carti vechi, uzate, citite sau pur si simplu imbatranite de prea mult stat in biblioteca. Se plimba agale printre mese cu un brat de volume intr-o mana si o geanta ponosita intr-alta. E o imagine pe care n-am mai vazut-o de mult. E un spectacol induiosator intarit de contextul social. E atat de important contextul, fundalul pe care se desfasoara orice crampei de poveste.
Acum traim intr-o Romanie saraca, acaparata si franata de hoti, pe strazi nu se rostogoleste lapte si miere, multi romani traiesc la limita subzistentei, pentru inca si mai multi speranta a devenit un lux. Asa stand lucrurile, mersul tarsait al mosneagului nostru capata alte dimensiuni in sufletul unui privitor.
Il vad cum se aseaza la masa unor tineri. Am sentimentul ca nu va fi bagat in seama si ca popasul lui e doar pentru a-si trage sufletul, sa-si regleze putin respiratia asta care o ia razna din ce in ce mai des. Ma insel insa, tinerii il retin pe batran la masa lor. Circumspect, la inceput cred ca e vorba de un prilej de amuzament pentru ei, iata o ciudatenie care ar putea sa ne faca sa radem. Ma insel si de data asta. Tinerii se uita la carti, rasfoiesc cateva, nu stiu daca vor cumpara. Batranul vorbeste cu ei zambind si ma uit la pielea lui zbarcita la chipul obosit, apoi ma uit la fetele netede si intinse ale copiilor din fata lui si mai ales la sclipirile din rasetele lor. Ma uit si imi dau seama ca mi se pare extraordinar ca trei tineri poarta o converstie de peste douazeci de minute cu un batran decrepit care vinde carti.
E trist ca e o imagine iesita din comun pentru mine. Pentru ca viata se compune din varste, iar varstele trebuie sa se intalneasca tocmai pentru a compune spectacolul complet al vietii. Batranul sigur are o poveste fabuloasa de spus pentru ca cei trei s-au oprit si il asculta de o buna bucata de vreme fara sa-l mai intrerupa.
Societatea noastra atat de bolnava cateodata, ii exclude prea devreme pe batrani din vietile noastre. Traim cu impresia ca se poate invata doar din experientele proprii, ca suntem atotputernici si ca nu mai e nimic de invatat de la cei care si-au construit asa cum au putut vietile si destinele. Suntem convinsi ca ne suntem noua suficienti, o generatia care acopera douazeci de ani, avem resurse sa ne descurcam fara batranii astia despre care credem adesea ca sunt niste vestigii vii pe care trebuie sa le toleram, trecem pe langa ele fara sa ne punem problema ca vom ajunge ireversibil sa se treaca si pe langa noi, fara sa facem un exercitiu de substitutie care sa ne arate viitorul asa cum va fi el: vom rasufla mai greu, o sa ne doara oasele dimineata si o sa ne miscam mai incet dintr-o parte intr-alta a unui oras pe ale carui strazi alergam candva.
Nu, nu ne gandim la asta acum ba mai mult nu ne face placere sa-i privim pe batranii care au dreptul la viata la fel ca si noi, daca nu cumva mai mult, mult mai mult. Imi dau seama ca e un tablou normal acela al batranului inconjurat de tineri. El cu viata lui, ei cu vietile lor dar undeva ele se intersecteaza, batranul se bucura ca nu e exclus din lumea asta in care a venit fara voia lui, tinerii asculta o poveste care ii face sa rada sau le largeste orizonturile sau ii invata ceva nou.
E vremea trupurilor tinere pentru ca suntem inca tineri dar intelepciunea insusita de mic te face mai puternic si intelept ar fi sa realizam ca lumea asta in care ne e dat sa traim nu e doar a noastra a celor care pare ca avem TOTUL numai pentru faptul ca sangele inca fierbe ne vene. Imi zboara ganudl la refrenul unuia din cantecele de pe 2012, Faust si Mefisto:
- Mefisto da-mi inca o viata, undeva e un drum nestiut; la capatul lui voi gasi un sens si un raspuns...
- Faust, viata ta dureaza cat Dumnezeu clipeste; nu exista sens decat in ce vede el...

Women on Web LIVE

2012-04-27T12:06:00.000+03:00

De la 13:30 vorbesc la Women on Web. Puteti urmari transmisiunea live aici.

SEAT caută formație de deschidere pentru concertul VAMA de la Sala Palatului

2012-04-18T11:59:00.000+03:00

Pe 28 mai VAMA lansează noul album, “2012”, la Sala Palatului. Cu această ocazie SEAT a lansat un concurs pentru formațiile rock care își doresc să cânte în deschiderea VAMA la concertul de lansare. VAMA și SEAT doresc să ofere șansa unei formații rock tinere, care are un repertoriu de cel puțin 3 cântece originale, să susțină un mini concert în fața a 4.000 de oameni.

Concursul se desfășoară pe pagina VAMA de Facebook, într-o platformă specială, creată de SEAT. Între 18 aprilie și 3 mai formațiile rock se pot înscrie în concurs completând un formular, urmând ca între 3 și 10 mai fanii să voteze formația pe care doresc să o vadă la Sala Palatului în deschiderea VAMA. Cele patru formații care au acumulat cele mai multe voturi vor susține un concert-audiție în Garajul Europa FM, in urma căruia VAMA va alege câștigătorul concursului "SEAT te conduce la Sala Palatului".

"Parteneriatul cu Vama a venit ca ceva natural pentru SEAT. Suntem tineri, plini de energie și puțin nonconformiști. Și împreună căutăm o formație care să ne semene. Și căreia să îi oferim șansa unui start bun în concertul Vama." a declarat Elena Apostol, Marketing and Communication Manager SEAT.

"Când am început să facem muzică am avut norocul să cântam în deschiderea unor trupe care cu generozitate ne-au oferit scena lor. A fost un ajutor extrem de important. În general, pe tot parcursul drumului nostru profesional, am fost ajutați de oameni cărora trebuie să le fim recunoscători. Lor și întâmplărilor care au venit în urma acestor întâlniri. În viață întâlnirile sunt vitale. A venit momentul să putem face și noi ceva pentru niște artiști tineri și talentați. Le oferim scena pe care Vama va lansa noul său album, "2012". Și le oferim și un public bun care îi va asculta. Nu rămâne decât să alegem această trupă din cele care se vor înscrie. Ne bucurăm că SEAT a ales să sprijine alături de noi acest demers pentru că este nevoie mereu de suflu proaspăt în muzică. Așa că așteptăm înregistrările "demo". Baftă tuturor!" Tudor Chirilă.

Adevar de lemn

2012-04-08T13:15:00.001+03:00

Aseara un prieten m-a invitat entuziast la atelierul lui de tamplarie. Vino sa vezi cum arata bancul tau de lucru. Ce imbinari frumoase i-am facut.
Am ajuns la atelier si am ridicat cu greu o bucata lunga de frasin dupa care am pus-o pe doua capre. De fapt erau patru bucati lungi de frasin masiv imbinate aproape perfect incat iti trebuia ceva timp sa intuiesti linia subtire unde lemnele se imbratisau strans.
Am comandat bancul asta lung ca sa pot sa ma desfasor in liniste. Mult spatiu pentru "biroul" meu de acasa. Acum insa el devine mai mult decat o masa lunga. E o bucata de mestesug, Un mestesug care imi pare ca se pierde intr-o lume a prefabricatelor usor de asamblat in familie. Lumea furnirelor, a palului tubular, rumegus presat sau mai stiu eu ce.

Mobila din lemn masiv e scumpa. E scumpa pentru ca e inca nevoie de om ca s-o slefuiasca, s-o imbine in "dinti", sa o indrepte atunci cand se curbeaza incapatanat, s-o sculpteze.
Am vazut lucrari minunate in atelierul prietenului meu care face productie de toate felurile, fie ca e vorba de teatru, mobila de interior, productie publicitare sau diverse evenimente.
Am vazut un tamplar batran care manuia strungul cu dexteritate si relaxare, uimindu-ma cu forme perfecte. L-am intrebat daca mai exista scoli de tamplarie. Mi-a zambit amar. "E o meserie pe cale de disparitie. La mine n-a venit nimeni sa-l invat. E prea multa munca".

In ultima vreme, mai precis de cand am fost la Stockholm si am vazut cat de legati sunt oamenii aceia de natura, am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai des la lemn. Ma intreb de ce facem atatea eforturi sa-l alungam din viata noastra.

In ce ma priveste, mi-am dat seama tarziu, lemnul mi-a fost cel mai apropiat sprijin. Scandura scenei mi-a suportat rolurile, lemnul chitarei de Reghin a vibrat la primele mele incercari, lemnul clarinetului meu, masa de stejar a bunicilor mei careia de prea multe ori i-am aplicat un tratament nu tocmai corect ca si lavitei uitate pe balcon peste care au trecut prea multe ierni.

Cand plecam din lumea asta si florile zac proaspat aruncate peste mormantul de-abia inchis, numai o cruce de lemn ramane marturie a trecerii noastre prin lume. Iisus a fost rastignit pe lemn. Oare cat o fi plans lemnul crucii Lui?

Am mangaiat indelung lemnul mesei mele de lucru. Parea umed. Prietenul meu mi-a spus ca e doar rece. Ca nu e umed. Si nu e mort, am zis. "Nu, nici vorba. Lemnul nu moare. Dupa zeci de ani, cand reconditionam mobila veche de pe care dam jos toata vopseaua, incepe sa curga si rasina".

Intr-adevar lemnul traieste, ia formele lucrurilor care il preseaza, se imbiba cu timp si aer, miroase a ceea ce se intampla pe langa el. Absoarbe orice, e ca un copil curios care baga te miri ce in gura, de aia lemnul trebuie tratat cu grija pentru ca el creste impreuna cu noi.

Am ciocanit de cateva ori cu falangele stranse lemnul viitoarei mele mese. A raspuns usor, dar raspicat. Sunt aici domnule si am ceva de spus de cate ori ma atingi. Apoi l-am mangaiat pe toata lungimea si din frecarea moleculelor lui cu pielea nehidratata a palmei mele s-a nascut un fosnet ca de vant.
In curand ai sa scartai in casa mea, mi-am zis.

Spectacolul sonor al unei viori Stradivarius este unic si devine magnific prin comparatie cu o vioara normala. Pentru ca lemnul traieste si raspunde omului. Si asa cum exista har si excelenta la Om, asa exista si in lumea lemnului.

Inchei cu o imagine in gand: o padure de mesteceni scartaind usor in bataia vantului. In felul lui, lemnul raspunde pana si presiunii invizibile a vantului care sufla peste coaja aspra. Insa acelea sunt sunete pe care nu le auzim usor. Oamenii tind sa respecte mai mult ceea ce misca. Cu atat mai fragila mi se pare viata lemnului.

Si poate mai intensa, in nemiscare.
Sent via BlackBerry from Vodafone Romania

Mare smecherie sa faci un cantec

2012-04-06T22:52:00.000+03:00

Ma intreb daca oamenii isi imagineaza cat efort se depune pentru un cantec. Ies din discutie fast food-urile muzicale. Prin cate stagii trece o piesa. Au fost cantece pe discul asta la care am lucrat si cate doua luni. Am schimbat structuri, am modificat linii vocale, am tras zeci de riff-uri de chitara si, cand credeam ca este totul gata, am luat-o de la capat. Alte linii de voce, alte ritmuri la tobe, alte chitari sau o structura complet diferita. Intotdeauna iese mai usor la suprafata, precum uleiul in candela, partea ideala a lucrurilor. Cinci baieti relaxati intr-un studio vin cand vor, pleaca oricand, au concerte, sex, drugs and rock'n roll. Ce e de muncit intr-o gasca rock? Faci un cantec, il inregistrezi si gata.

Ar fi frumos sa fie asa. Poate ca ar fi trebuit sa scriu mai des despre momentele grele: cand vii cate o saptamana la repetitii si nu iese nimic, cand ai sentimentul ca orice inspiratie iti mai ramasese a secat, cand lansezi un cantec in care crezi orbeste si lumea il arunca la gunoi, copilul tau este lovit, nimeni nu-l place, toti il arata cu degetul, iar tu trebuie sa mergi inainte, sa te intorci in studio si sa faci alt copil, pardon, alt cantec, de care ajungi sa te indragostesti si in a carui sansa crezi orbeste. Te lupti sa nu fii comercial, caci pana si comercialul pe care il stiai a ajuns un soi de nisa, o elita, esti artist si vrei ca lumea sa auda mesajul tau si sa-l duca mai departe, iti pierzi increderea, esti aproape la pamant, dar apare o vorba buna ca o mana intinsa si te scoate un timp din prapastie. Ar fi trebuit sa vorbesc mai mult despre toate momentele astea.

Ar fi trebuit sa afle lumea ca un cantec este o poveste, iar o poveste se scrie foarte greu. Un cantec bun creaza imagini, creaza stari, e o chestiune de viata si de moarte cand intra toba si cand va canta pianul, cand tace vocea si cat de tare se aude cantarea. Poate sa fie o diferenta de la cer la pamant daca basul canta optimi sau patrimi. O diferenta de la cer la pamant si totusi insesizabila pentru publicul larg care aude o piesa, stie ca are versuri si o linie melodica si aia e, dar habar n-are ca el da din cap la refren tocmai pentru ca basul canta optimi, nu patrimi asa ca se afla mai aproape de cer, mai departe de pamant. Cand am inceput sa fac muzica mi-am pus intrebarea daca ar trebui sa tin cont de public, fie el si imaginar, cand compun: mi-am spus, instinctiv, nu.

Acum stiu ca nu trebuie sa tii cont decat de tine. Tu scrii povestea, tu o spui, e copilul tau, esti tu intreg acolo, e pariul tau, e viata ta, pasiunea ta. Publicul o va taxa fara sa stea pe ganduri intr-un sens sau altul. Asa ca nici macar nu trebuie sa stie cat de greu e sa faci un cantec sau sa spui o poveste. Retrag tot ce am spus si revin: e foarte usor sa faci un cantec si e de cinci ori mai usor sa faci un hit. Va pup.

Fata visurilor

2012-04-02T13:00:00.001+03:00

Ma aflu pe Calea Victoriei chiar peste drum de Muzeul de istorie. E o zi in care vantul zboara peste Bucuresti si se strecoara printre blocuri, parsiv. Cand razbeste cu putere, cand se insinueaza molcom ca si cum ar vrea sa treaca neobservat. Dincolo de cheiul Dambovitei si intersectia cu Splaiul Independentei se afla un bloc turn. Pe bloc atarna o fata imbracata intr-o rochie de vara. Vantul se inghesuie navalnic in spatiul dintre bannerul pe care e imprimata fata asta intr-o rochie de vara si peretii gri ai blocului. Cearsaful prinde viata, fata incepe sa tremure, zambind. Pare atat de real incat raman suspendat cu privirea de zambetul ei. Insa repetitia zambetului ma trezeste curand din visare.

Fata continua sa se zbata vesel, prizoniera ghidusiilor vantului. Corpul ei executa un dans dictat.
Ma gandesc la lupta asta acerba asupra controlului fanteziilor. In cateva secunde, un tremur de cearsaf, declanseaza un mecanism care porneste un film in care fara sa-ti dai seama esti personajul principal alaturi de o fata care ti-e aservita, nu? E ea fata fricilor tale, e fata care vindeca spasmele, e fata adevarului? Greu de spus. When you get what you want but not what you need...spune Coldplay. Ma gandesc ca merita sa te lupti ca sa afli cine esti. Ca sa nu cazi prada unui cearsaf care zambeste pentru ca foarte curand sa n-o mai faca..aici in viata reala ( parca a scris un pusti un cantec pe tema asta prin '99, despre cearsafurile care nu mai zambesc)...

asta-i tineretea noastra

2012-03-23T11:38:00.001+02:00

Imi face placere sa va recomand o noua premiera care va aveal loc pe 25 martie la Godot Cafe, orele 21 30. Prietenii mei, Radu Iacoban si Paul Ipate( alaturi de care impart aceeasi scena in spectacolul Biloxi Blues) au demarat acest proiect impreuna cu Ioana Blaj si Conrad Mericoffer. Este vorba de un text nou(o premiera nationala) a carui prezentare o aveti mai jos. Radu se afla de data aceasta intr-o ipostaza noua, aceea de regizor, iar de la Paul Ipate stiu ca are mare pofta de joc.
Eu zic ca talentul si entuziasmul acestor baieti ar trebui sa va poarte pasii catre Godot, duminica seara. Eu ma duc sa-i vad.

"Asta-i tineretea noastra"

Spectacolul care urmeaza sa fie realizat la Godot-Cafe Teatru porneste de la textul "This is our Youth" scris de Kenneth Lonergan. Piesa acestui autor a stat la baza nenumaratelor productii de teatru realizate in mai multe tari, incluzand aici mega productiile finantate pe West End si Broadway, avandu-i in distributie pe deja celebrii Matt Damon si Jake Gylenhall.

Trei tineri se maturizeaza intr-o noapte. Pe scurt, aceasta este povestea acestui spectacol. Dennis, Warren si Jessica se intalnesc accidental intr-o noapte de martie si printr-o suita de intamplari hazlii intampina zorii diminetii cu verticalitatea unor oameni maturi. Poti sa o numesti lectie de viata, poti sa-i spui intamplare, oricum ai formula-o, ceea ce ramane e vacarmul, pasiunea, nervul cu care trei pusti intra pe drumul anevoios si plin de capcane pe care ni-l ofera viata. Dennis e fiul unui pictor faimos, Warren e fiul unui afacerist, Jessica provine dintr-o familie instarita si , cu toate astea, nici unul nu e sigur de viitorul lui..Fiecare din ei are problemele specifice varstei: se cearta cu parintii - unul ajunge la performanta sa fie dat afara - se lupta pentru castigarea unui statut, dar autorul are grija sa ne releve aceste aspecte de fiecare data cu umor, parcimonie si multa, multa duiosie. Spectatorul va rade de fanfaronadele lui Dennis, de gafele interminabile ale lui Warren, de paranoia inexpilcabila a Jessicai. Va rade si se va sensibiliza deoarece situatiile propuse in acest spectacol contin elemente ale tineretii fiecaruia dintre noi.

Distributia spectacolului " Asta-i Tineretea Noastra" este in mare pas cu moda :)...Paul Ipate - Hartia va fi Albastra, regia Radu Muntean, California Dreaming, regia Catalin Nemescu - si Ioana Blaj se numara printre figurile urbane des intalnite pe micul si marele ecran, indeosebi in campania publicitara promovata de o firma importanta de telefonie mobila, iar Conrad Mericoffer este bine cunoscut publicului din spectacolele "Livada de Visini" montata la Teatrul National de Felix Alexa si "Visul Unei Nopti de Vara", Teatrul Mic, regia Gelu Colceag. Regia este realizata de Radu Iacoban, aflat la prima experienta de acest gen, iar scenografia este realizata de .surpriza ..Ana Ularu, proaspat "Shooting Star" si nominalizata la premiile Gopo de anul acesta pentru rolul principal feminin din "Periferic"

2012

2012-03-21T10:01:00.000+02:00

Pentru noi, acest album inseamna foarte mult. Mai mult decat un disc, este o optiune. Aceea de a face muzica in care credem. Nu e usor in vremurile noastre, dar este extrem de important sa fii multumit si impacat cu ceea ce creezi. Asa ca, putem spune cu mana pe inima ca asta este muzica pe care stim si vrem s-o facem. Fara compromisuri. Si cu multa speranta.

A fost o munca de trei ani de zile. Sunt cantece la care am lucrat si cate doua luni. Trei ani in care Vama s-a sudat, s-a consolidat, relatiile muzicale s-au intarit si noi am evoluat. Roadele ar trebui sa le culegem acum, la lansarea acestui material catre public. Este un moment de schimbare muzicala, este un nou inceput. Iubirea, speranta, increderea, visele, fricile sunt tot acolo, dar ne uitam altfel catre ele. Din locul in care am ajuns impreuna. Cand unii cred ca lumea se apropie de sfarsit, noi credem ca ea trebuie sa inceapa. Pentru toate astea, pentru momentul de acum, albumul nostru se va numi simplu: "2012".

Au fost multe titluri in discutie. Niciodata nu mi-a placut sa dau titlul unui album, mai ales daca el nu este un album de conceptie cu o poveste unitara. De obicei, albumele iau titlul cate unui cantec.

Si discul nostru ar fi putut sa se numeasca “Regatul meu pe-un vis”, insa nu este un disc doar despre un suflet care trebuie sa viseze ca sa mearga mai departe. Ar fi putut sa se numeasca “Departe”, insa nu este un disc doar despre intoarcerea la natura ca sa te descoperi pe tine. Ar fi putut sa se numeasca “Condamnat la iubire”, dar nu e un disc doar despre iubire. Si nu este nici un disc numai despre libertate si nostalgia copilariei ca sa-i fi spus “Copilul care alearga catre mare”. Ar fi putut sa se numeasca in multe feluri, insa am ales asa pentru toate motivele expuse deja mai sus.

Cineva, pe pagina noastra de Facebook, spunea ca nu conteaza numele, important e ca discul sa aiba greutate. Ii raspund eu acum: are greutate. Are greutatea a trei ani de munca si de acumulari. Suntem mandri de el si il iubim mult.

Sper sa va placa "2012" si sa gasiti fiecare dintre voi un cantec care sa va reprezinte. Eu am deja unul. Inca nu are titlu. Dar va veni, va veni…

Increderea, capitala succesului

2012-03-15T01:06:00.000+02:00

Increderea e capitala succesului. Atat de simplu de spus, atat de greu de aplicat. Daca stam sa ne gandim cata incredere avem in parintii nostri intre o luna si 14 ani, sa zicem, pare de neinteles de ce nu mai functionam dupa aceeasi paradigma in continuare. Explicatiile sunt multe. Nu prea stiu sa explic de ce ar trebui sa ai incredere in cei din jurul tau daca vrei sa duci un lucru la capat. Stiu insa unde te poate duce neincrederea.

E cel mai scurt drum catre izolare. De obicei alegem sa fim neincrezatori din frica de viata. Pentru ca nu suntem pregatiti sa infruntam frustrarile si neimplinirile pe care ni le servestte viata. Or daca oamenii sunt susceptibili de a dezamagi atunci s-ar putea sa fie mai bine fara ei, nu? Insa consecintele acestei atitudini suunt devastatoare. Izolarea de oameni inseamna izolarea de intalniri, izolarea de creativitate, izolarea de echipa, supraincarcarea egoului, supraresponsabilizarea sinelui, insingurare, culpabilizare si de multe ori depresie. Nimeni nu poate sa reuseasca singur mai ales intr-o societate unde interdependenta sta la baza relatiilor umane si a cresterii economice. Trendul este echipa. Integrarea. Insa echipa functioneaza cand fiecare dintre membrii ei este capabil sa investeasca si in acelasi timp sa inspire incredere.

Radacinile lipsei de incredere manifestate de catre adulti sunt adesea localizate in copilarie si e nevoie de multa analiza personala si introspectie pentru a le depista. E un subiect delicat pentru care marturisesc ca nu am competenta. Ce vreau sa spun insa, e ca mi se pare extrem de superficiala si contraproductiva atitudinea celor care invoca "rautatea lumii" si " degradarea umana" pentru a forta o izolare care intr-un final nu le va aduce nimic bun.

Increderea in toate formele si cu toate consecintele ei este o felie de viata. A renunta s-o exprimi inseamna da fapt a renunta sa traiesti putin. Marturisesc ca de multe ori am practicat acest joc al izolarii si nu mi-a adus nimic bun. Nu sugerez ca lipsa de conditionare si absenta totala a suspiciunii sunt cai de urmat. Moderatia e vitala. Astfel ca increderea trebuie sa faca parte din arsenalul nostru de lupta cu viata si cu noi insine. A-ti pierde increderea in oameni vorbeste despre un soi de fuga din calea dezamagirilor. E o atitudine infantila justificata perfect in cazul copiilor, demna de corectie in ceea ce-i priveste pe adulti.

Observatiile de mai sus se bazeaza pe experienta personala, adesea dureroasa si frustranta. Stiu ca nu invatam din indemnuri sau pilde, dar m-am gandit totusi sa exprim aceasta pozitie fata de incredere.

Am ajuns la o concluzie cu o prietena: oamenii nu vor urma prea des sfaturi adanci sau indemnuri moralizatoare insa mereu vor pleca urechea la o poveste bine spusa si poate vor invata ceva care sa le foloseasca pe parcurs.

Azi n-am avut o poveste la mine.

Cantec de gasit / English version

2012-03-09T20:07:00.000+02:00

I run like fast

My heart is bursting with love, I gasp

I sing a meaningless song, I search

On every street of this life

The place where you are hiding

Maybe you’re on

The border linking the day to dawn

A whole world stands between me and you

I got this song I’m gonna sing it

Till I break through

I’m gonna bring

Together my mates and make them sing

So loud till the sound will sneak into

Your soul now you gonna realize

That you are not

Alone in this

I sing and i’ll never stop

I am

Half of the man I could be

I run

To pour myself into you and become a whole

Conditia fericirii. Variatiuni pe tema data

2012-03-05T08:49:00.000+02:00

Stau si ma gandesc ca uitam sa fim recunoscatori trecutului. Si, cumva, recunostinta este un prim pas spre constientizarea fericirii. Parca traim cu senzatia ca lumea moderna, cu toate beneficiile ei, ni se cuvine. Putina recunostinta ne-ar aduce cu picioarele pe pamant. Catre cine ar trebui sa se indrepte ea? Catre milioanele de oameni care si-au adus contributia la viata noastra de azi. Daca ar fi sa comparam omul modern cu semenii lui de acum cateva sute de ani ce am observa? Ca viata era extrem de grea. In sine, calitatea vietii nici macar nu devenise un subiect de luat in discutie.

Oamenii se imbolnaveau usor, cel mai adesea fara sa stie cauzele bolii. In jurul varstei de treizeci de ani isi pierdeau deja dintii. Stomatologia se limita la extractia maselelor. Nu existau medicamente, nu erau antibiotice, afectiunile atat de usor de diagnosticat azi erau necunoscute. Varfurile avangardiste ale cunoasterii erau privite cu suspiciune intr-o lume in care biserica exercita prin prisma legilor morale un puternic control social. Beneficiile curente de tip urban nu erau raspandite mai deloc. Nu existau canalizari, curent electric, apa potabila la indemana, ca sa nu mai vorbim de servicii publice.

Iarna oamenii petreceau (in cel mai fericit caz) nopti lungi la lumina lumanarilor. Accesul la educatie, dar mai ales la informatie era restrans. In ce procent erau oamenii alfabetizati acum cateva secole? Mai este cazul sa vorbim despre opinie publica, societate civila sau rostul individului in organizarea politica?

Privind catre lumea moderna aproape ca nu-ti vine sa crezi ca au existat alte etape pe scara evolutiei umanitatii. In ceea ce ne priveste pe noi, romanii, pare de necrezut pana si faptul ca acum treizeci de ani in Romania era dictatura, o dictatura care reusise sa ingradeasca complet majoritatea beneficiilor si libertatilor obtinute pana atunci pe calea civilizatiei.

Acum, cand ne suim in masinile noastre ca sa alergam in weekend la munte sau la mare, cand trimitem mailuri in cateva secunde sau cumparam diverse bunuri on line, cand suntem atat de sensibili la incalcarea unor drepturi minore cum ar fi ora de liniste intr-o comunitate sau serviciile frustrante ale unei companii aeriene, cand avem acces la sute de metode care sa ne prezerve sanatatea fizica si mentala si sa ne prelungeasca durata de viata, cand avem mijloace de comunicare vecine cu telepatia, cand zilnic cheltuim mai mult decat putem sa consumam, cand un singur om poate calatori mai mult decat intreaga populatie a unui mic burg din secolul 17, cand suntem asigurati pentru te miri ce, cand revolutia sexuala a spulberat prejudecati si a generat o noua industrie, cand medicina a ajuns la progrese uluitoare, interventii minim invazive de care poate beneficia majoritatea populatiei, cand notiunile de timp liber si distractie genereaza procente bune din produsul intern brut al statelor dezvoltate, cand mii de oameni ar putea sa-si desfiinteze bucatariile pentru ca alte mii de oameni gatesc pentru ei, cand poti sa-ti potolesti setea cu un card sau cu o fisa, cand natura reprezinta din ce in ce mai mult o curiozitate si nu locul nostru de origine, cand avem acces ieftin la arta lumii adunata in muzeele marilor metropole, cand traim pentru a ne lua vacanta, un concept inexistent pentru omul de rand din Anglia lui Cromwell, sa zicem, acum, cand pare ca avem totul de la salata spalata si preambalata la telefonul care face poze si plati, acum cand avem accesul la cel mai complex si sanatos stil de viata din istoria umanitatii, acum cautam mai mult decat oricand fericirea. Si asta pentru ca nu suntem recunoscatori. Pentru ca uitam de unde venim si ne intereseaza doar unde ne ducem.

Progresul omenirii cu binele si intunericul lui este un miracol. Omul in sine este un miracol. Iar infaptuirile lui sunt sublime. Zeci de mii de probleme au fost rezolvate. Si alte zeci de mii au aparut pentru a fi rezolvate. E un ciclu caruia nu ne putem opune. Nu stim unde se indreapta lumea. Cine ar fi putut spune acum treizeci de ani ca vom ajunge sa traim virtual? Poate cativa vizionari ignorati de mediocritatea conservatoare. Nu conteaza ceea ce va veni. Este insa extrem de important sa fim recunoscatori pentru ce exista.

Sa fim recunoscatori Omului. Pentru o radiografie, pentru apa calda, pentru sampanie, pentru schiuri, pentru bicicleta, pentru microfon si pentru pelicula de film, pentru tipografie si pentru chitara, pentru tricouri si blugi, pentru dinam sau pentru motorul in patru timpi si pentru laptele pasteurizat sau pentru penicilina sau pentru rochia neagra de seara.

Azi recunostinta este o conditie a fericirii. A-ti dori mai mult fara a pretui ce deja ai e o atitudine ingrata. Ca si cum totul ti se cuvine. Nimic nu ni se cuvine. Poate nici macar paradisul matern. Cand totul ti se cuvine aspiratiile sunt amputate, apetitul pentru mai mult e doar o stare bolnavicioasa de consum. Cand insa pretuiesti ceea ce s-a realizat pana la tine inseamna ca respecti ideea de OM in cele mai frumoase forme ale ei. Si doar asa incepi sa fii atent la cum iti doresti mai mult.
Mereu ne vom dori mai mult. Insa fundatia pentru un "mai mult" sanatos este recunostinta si intelegerea fenomenului prezent ca o consecinta a istoriei.
Trecerea individului prin univers e prea scurta pentru a nu merita efortul de a se scoate pe sine din contextul propriului ego ca sa incerce sa se plaseze in contextul grandios al istoriei umanitatii. E un exercitiu dificil. Cred ca merita.

P.S.
Acest articol mi-a fost inspirat de interviul de aici si de cartea lui Bertrand Russel "In cautarea fericirii". Nu e nimic original. E doar declansarea unor franturi de imagini latente in subconstientul colectiv.

Un barbat pasionat

2012-03-03T21:05:00.001+02:00

Astazi nu s-a schiat in Sinaia. Vantul era prea puternic. Am cunoscut insa un individ cu adevarat pasionat care mi-a adus aminte de vremurile (doar din povesti stiute) in care oamenii urcau pe jos partiile pentru a cobori pe schiuri. Placerea se obtinea greu si anevoios. Probabil ca si bucuria era pe masura. Azi cautam placere fara efort. O gasim si ne plictisim repede de ea ratacind bezmetici catre urmatoarea sursa de satisfactie.

Barbatul pe care l-am cunoscut mi-a spus ca se duce la cota 2000. Avea in spate o pereche de schiuri de "free ride", un rucsac si claparii in picioare. Pana la 2000 avea sa faca vreo trei ore. Iar de acolo urma sa coboare pe vantul ala fabulos, de cod galben, totul pentru o zapada care nu trebuia ratata sau pentru un stil de viata. Daca nu cumva cod.

Mi-am amintit ce frumos poate sa slefuiasca pasiunea un om. L-am privit urcand partia incepatorilor de la telegondola pana cand s-a pierdut dupa prima curba. Am ramas mult cu privirea in locul in care a disparut catre inaltimi si catre vant.

Zambetul neterminat al copiilor fricii

2012-03-02T20:31:00.000+02:00

Nu ii mai stergeti lentila cu servetelul ca o sa ramaneti fara obiectiv. Femeia ma priveste zambind. In sinea mea mi se pare un sacrilegiu. Sprijin tejgheaua cabanutei de pe partie la un vin fiert. Doua dintre cele cateva mese lungi de lemn sunt pline de copii pestriti. Pare o tabara de schi. Ma uimeste sa vad si cativa pui de tigani a caror rosata din obraji nu poate fi intuita pe tenul lor inchis. Insa zambesc fericiti. Cu toate astea este un zambet nedus pana la capat, un zambet neterminat, de parca in orice moment ar putea sa se intample ceva care sa stearga tot: zambetul, momentul, fericirea. Nu sunt copiii vreunor familii incredintati unei scoli de schi.

Un prieten bun pe care l-am intalnit pe partie dupa vreo cativa ani imi spune ca s-a alaturat unor cunoscuti care au adus acesti copii in prima lor tabara de schi. Copii de la un adapost. Copii abandonati. Doamna care stergea obiectivul aparatului cu servetelul este femeia care a pus cap la cap acest adapost. Mia's Children. Imi povesteste cateva lucruri in timp ce prichindeii ma privesc curios. Intuiesc ca s-a dus vorba ca as fi "de la televizor". Unul mai rasarit il intreaba pe Razvan daca e adevarat ca am castigat X Factor. Copiii nu trebuie dezamagiti si nici obositi cu istorii biografice dupa o zi plina. Raspund ca am castigat X Factorul de doua ori.

Sotul meu, imi spune doamna senina, a murit anul trecut. N-a luat cu el decat un costum de haine. Important e ce lasi in urma ta. Nu plecam cu nimic de aici. Am mai auzit vorba asta de multe ori si in mintea mea a capatat lipsa de importanta a unui proverb uzat, insa ochii sticlind si zambetul cald al femeii ma conving din nou de adevarul din spatele cuvintelor.

Si-a vandut casa pentru a face un adapost mai mare pentru acesti copii. Pe unii dintre ei i-a luat efectiv de pe strada. Sau de sub pamant. Sindromul lup. Copii pentru care parintii si societatea nu au facut nimic. Doar legea supravietuirii. Cand i-a luat nu vorbeau, nu articulau decat sunete de neinteles. Gemeau. Acum unii dintre acesti copii sunt masteranzi sau profeseaza in diverse domenii. De cincisprezece ani femeia cu zambetul senin si ochii luminosi, care sterge obiectivul aparatului de fotografiat cu un servetel, care si-a inmormantat sotul cu certitudinea ca a plecat fericit, nu traieste decat pentru bucuria enorma de a-i vedea pe acesti copii cu un rost si un sens.

Ma uit inca o data la ei. De dimineata cand i-am privit de la distanta, niste mogaldete rosii purtand costume de schi identice, mi-am spus ca e o tabara de schi la fel ca oricare alta. Acum ma uit de aproape la ei si inteleg cata munca depune femeia asta pentru ca zambetul lor sa fie dus pana la capat, sa se nasca liber, fara amenintarea unor monstri de neinchipuit pentru noi, cei care am crescut cu mama si cu tata si ierarhizam probleme dupa niste clasamente care i-ar face pe acesti copii sa rada in hohote si sa ne priveasca condescendent, ca pe niste nebuni de tolerat. Imi termin vinul. Imi inchid geaca.

O rog pe femeie sa ma primesca intr-una din zilele urmatoare pentru un reportaj foto. Imi spune ca unii copii nu pot fi fotografiati. Au fost victimele unor retele de trafic de droguri (cine stie cum au fost folositi) si vrea sa le protejeze identitatea. Ramane sa ma primeasca totusi. O intreb cum a gasit finantare. Imi spune ca nu a gasit si are nevoie mereu. Imi mai spune ca in situatii limita Dumnezeu ii scoate in cale oameni. Imi vin in minte cuvintele lui Tenessee Williams: Dumnezeu nu vine cand il chemi, dar intotdeauna vine la timp.

Povesti de iarna si gerunziul nedeclarat

2012-03-01T00:52:00.001+02:00

Printul mostenitor al tronului Japoniei priveste placid cum o oaie isi face nevoile pe pantoful lui imperial. Exclama: autentic! Apoi mananca fericit niste branza romaneasca achizitionata din vreun hypermarket.

In biroul unui primar o batrana cere ca autorizatia de inmormantare sa-i fie eliberata direct de la biroul edilului. Ca ea si-a aranjat inmormantarea in cele mai mici amanunte. Are un nepot care se poate deplasa doar patru ore de la Bucuresti si de aia si-a pus cosciugul fix langa pat. Daca o ajuta Dumnezeu, o sa moara pe-o parte si tot ce trebuie facut e s-o traga usor in cosciug. Cum timpul e limitat, nepotu' n-o sa alerge ca nebunu' dupa autorizatie prin vreo comuna adiacenta, da? Ea asta solicita la cei 94 de ani... Inca n-a murit asa ca nu stim ce-o sa se aleaga de ea.

Presedintele Turkmenistanului a interzis fumatul in tara lui. Sau o fi vreo legenda. Daca-i asa, legenda spune ca presedintele, dupa ce a scapat de un cancer pulmonar, a interzis cu marinimie fumatul concetatenilor sai . Poti fi oricand supus unei radiografii si, daca te-au prins ca tragi la falci, te asteapta doi ani de puscarie. Altminteri, presedintele se emotioneaza cand vede un covor turkmen asupra caruia se napusteste numarandu-i nodurile si identificand dupa tipul si vechimea tesaturii originea exacta. Daca se pisa, protocolul e ca toti ministrii il asteapta in picioare. Femeile sunt rau vazute in gasca asta.

Cei mai multi masoni sunt in America. In Romania sunt vreo zece mii. Desi scopul declarat se invarte in jurul binelui, tara noastra nu reuseste sa beneficieze in vreun fel.

Pragul celui de-al doilea razboi mondial. Povestea unui smoking vienez comandat cu o zi inainte de o deportare si care dupa zece ani a fost livrat sotiei proprietarului mort intr-un lagar de concentrare ne face sa tacem pret de cateva zeci de secunde. Pare ca lucrurile din jurul nostru isi pierd culorile, alunecand in sepia. Vinul dezleaga limbi si leaga povesti. Povestile ii fac pe oameni mai buni.

Vorbeam cu o buna prietena si am tras concluzia ca niciun fel de indemn moralizator nu poate sa schimbe un om. Doar o poveste bine spusa are sansa asta. Marquez are cele mai frumoase titluri de carti: "Un veac de singuratate". "Dragostea in vremea holerei". "A trai pentru a-ti povesti viata". Tolstoi vine tare din urma: "Razboi si Pace".

Titlurile lui Marquez contin un gerunziu nedeclarat. Un perpetuum mobile al substantivelor. Totul se intampla la nesfarsit. "Dragostea in vremea holerei".

Cand omul nu va mai sti sa povesteasca va muri. E mult mai periculos decat incalzirea globala.

In Coreea de Sud am auzit ca exista un muzeu al unui fel de mancare pe baza de varza si tot felul de alte legume si frunze. Kimchi.

Arta pentru blog

2012-02-28T19:22:00.001+02:00

Mi-ar placea ca acest fundal al blogului sa devina un spatiu expozitional. Mi-ar placea sa se construiasca o comunitate grafica care sa atraga atentia asupra tinerilor care au ceva de spus. Care vor sa se exprime vizual. Poate sa fie o acuarela, o fotografie, un colaj, un desen in carbune, benzi desenate, orice forma de expresie care va caracterizeaza. Prin urmare, dati mai departe acest anunt prietenilor vostri artisti sau, daca voi insiva cochetati in vreun fel cu grafica, trimiteti lucrarile la bedforlove at gmail dot com cu subiectul "Pentru blog".
Astept cu nerabdare! :)

Bine ati (re)venit

2012-02-27T03:30:00.000+02:00

Imi plac lucrurile simple. De aceea am ales sa schimb design-ul blogului intr-un mod radical. Dupa cum vedeti, nu mai exista decat o coloana centrala de text suprapusa peste o fotografie cu mine, proprietarul acestui blog. Nu mai exista bannere, widgeturi, playere sau mai stiu eu ce alte artificii care sa distraga atentia de la elementul cel mai important al acestui blog: continutul.

In dreapta sus aveti optiunea sa ascundeti postarile si sa vedeti fotografiile intregi. La fiecare refresh de pagina fotografia se va schimba. Deocamdata se deruleaza vreo noua sau zece poze de fundal. Numarul lor va scadea sau va creste in functie de necesitati.

Am de gand sa lansez un concurs pentru tineri artisti fotografi sau graphic designeri care vor avea ocazia sa-si prezinte lucrarile ca fundal al acestui blog.

Sper sa revin la postari zilnice incet, incet. In acest format blogul arata mai bine pe ecranele de 17 si 19 cu rezolutii mai mari. Rezolutia ideala pentru conceptul actual este 1920x1200, insa, in conditiile in care poza de fundal poate fi vazuta in intregime, nu sunt vaduvite nici alte rezolutii.

Sper sa va placa. Va astept oricand si astept fotografiile sau lucrarile voastre ca propuneri de fundal ale blogului. Promit ca incep sa scriu din nou.

Design-ul a fost realizat in colaborare cu WEBit.ro.

Making of copilul sau doua saptamani de fericire (8)

2012-02-22T10:19:00.001+02:00

Eu eram inca obosit dupa sambata. Scenografa si echipa ei erau deja in Casino. Mi-era foarte frica de momentul in care aveam sa vad decorul discutat. Hotarasem sa nu ma enervez orice s-ar fi intamplat. Un soi de suspiciune in relatia cu oamenii e principalul meu defect. Probabil ca vine din nevoia asta de a controla lucrurile. Sau poate ca am avut de-a face cu destui oameni... ce fel de oameni? Aici m-am oprit din scris acum o saptamana si nu mai stiu despre ce oameni aveam de gand sa vorbesc. In sfarsit, cand am intrat in Casino, in sala care devenise dormitorul regelui, pometii n-au mai rezistat si mi-au alunecat intr-un zambet larg. Era bine. Era foarte bine. Era peste asteptarile mele. Insa in directia pe care mi-o dorisem. N-am avut nimic de spus acolo. Am mutat masa un pic catre stanga si am ales rochia reginei. Eram fericit si imi venea sa le strang in brate pe Andreea si Bianca (fetele de la scenografie). Cuferele aruncate unele peste altele, cartile, patul, cearsafurile, degradarea unei lumi de obiecte care insemna ultimul refugiu al regelui, toate se regaseau in fata mea, dar cumva mai mari si mai multe, la scara spatiului in care ne aflam. Un spatiu aranjat frumos si mai ales cu dragoste. Apoi am vazut ospatul abandonat al regelui. Un baiat farbrica migalos panze de paianjen. Si mi-a dat asa un sentiment de liniste, sentimentul acela ca oamenii isi fac treaba si cu pasiune, fara sa fie nevoie sa-i impingi de la spate. Pivnita cu jucarii nu era gata, dar cele doua incaperi erau garantia palpabila ca urma sa fie bine. Ma simteam usor. Simteam cumva ca de-acum totul depinde mai mult de mine. Urma sa ne vedem cu Rebengiuc la masa sus in Sinaia. Ma pregatisem sa incerc un fel de repetitie, insa exuberanta care m-a cuprins dupa ce am inteles ca aveam un castel asa cum mi-l dorisem m-a facut sa renunt. Cateodata antrenorii renunta sa mai scoata jucatorii pe teren cu o seara inainte de meci daca psihicul e bun. Ne-am dus veseli catre Taverna Sarbului, eu, Max si Racasan, lasand in urma fetele sa raspandeasca frunze prin tot palatul. A urmat o seara agreabila, ne-am permis o sticla de vin si l-am urmarit pe Victor Rebengiuc navigand intre Facebook si casuta de mail. Secretul este ca el stie sa tagg-uiasca poze pe Facebook, iar eu nu. Despre clip? Nimic. Replici vesele, gargara.

De ce apar CREDIDAM

2012-02-03T18:22:00.004+02:00

Am aflat cu stupoare zilele trecute despre suspendarea activitatii CREDIDAM (societate de gestiune colectiva a drepturilor artistilor interpreti). Mai pe intelesul tuturor, activitatea CREDIDAM este aceea de a colecta si repartiza artistilor drepturile ce li se cuvin in urma difuzarilor si redifuzarilor operelor la care au participat ca artisti interpreti pe radiouri sau televiziuni.
Se mai colecteaza si din alte forme de comunciare a " ]artistilor interpreti”.

CREDIDAM este o initiativa privata la care au aderat de buna voie si nesiliti de nimeni 11.000 de membri printre care ma numar si eu. In ultima vreme s-a tot pus in discutie corectitudinea acestor repartitii de drepturi. Diversi artisti sau institutii guvernamentale si aici ma refer la ORDA (Oficiul Roman al Drepturilor de Autor) incearca sa demonstreze "hotia" pe care o practica CREDIDAM.

Eu cand cineva este acuzat de furt astept ca acest lucru sa se probeze cumva. Acum cateva zile am avut la randul meu, impreuna cu colegii mei de la Vama, o serie de nelamuriri legate de repartitiile drepturilor noastre de interpreti. Am stat la CREDIDAM patru ore intr-o discutie si am inteles multe lucruri pe care multi artisti refuza sa le inteleaga. Nu vreau sa intru in detalii, dar vreau sa subliniez faptul ca legea 8/1996 care reglementeaza colectarea acestor drepturi ne aduce intr-o situatie simpla si in acelasi timp complexa: trebuie sa existe o potrivire perfecta intre modul in care un artist isi declara o piesa (ex: Vama - Copilul care alearga catre mare) si felul in care utilizatorii (radio, televiziuni etc) raporteaza playlistul in care se regaseste sau nu acea piesa. Daca titlul piesei si artistul interpret nu coincid, sistemul nu poate face repartitia drepturilor.
Este doar una din cele cateva zeci de probleme care se regasesc in colectarea de drepturi. Am stat patru ore la CREDIDAM si am purtat o discutie in care am verificat declaratiile noastre de repertoriu, am verificat “playlistele” depuse de utlilizatori ca sa vedem daca ne regasim pe ele.

Am aflat, intre altele, ca Antena 3 a uitat sa raporteze un sir de emisiuni in care eu am participat in calitate de actor. E doar un exemplu si poate n-au facut-o cu rea credinta, insa eu nu am incasat acele drepturi pentru ca ele nu au fost raportate de catre utilizator.

Ce vreau sa spun? Am desemnat in 1996 o societate de gestiune sa ma reprezinte si sa-mi colecteze aceste drepturi. Mi-aduc aminte ca in 1996 nu era nici o critica la adresa activitatii CREDIDAM. Niciuna. Va spun si de ce. Pentru ca nu erau bani. Si nici in 2000 nu erau destui bani ca sa existe nemultumiri. Poate ca e in firea naturii umane. De ce nu erau bani atunci? Pentru ca utilizatorii (televiziunile, radiourile) nu plateau. Pro TV, Antenele, TVR - nu plateau. Au inceput procesele. Credidam cred ca a avut cateva zeci de procese castigate. Usor, usor, televiziunile, radiourile, companiile de cablu au inceput sa plateasca. Si au inceput sa apara si banii. Si problemele.

Stiu de faptul ca in ultimul an activitatea Credidam a fost controlata la sange. Curtea de Conturi, ORDA, ANAF. Nu s-a gasit nicio neregula. Cunosc exemple ale foarte multor artisti care au incasat zeci de milioane de lei de la Credidam. Cunosc si modul superficial si trivial in care alti artisti isi revendica "drepturile". Cunosc in general si inapetenta romanului pentru informare. Cineva spunea ca romanilor nu le lipseste un Vaclav Havel, ci votantii lui. Situatia in care a ajuns Romania se datoreaza votantilor ignoranti si dezinteresati.

Multi artisti nu isi cunosc drepturile. Semneaza contracte in care isi cesioneaza toate drepturile fara macar sa-si puna problema. E adevarat ca lucrurile se mai schimba. Dar sa revenim.

Aflu ca ORDA a suspendat activitatea CREDIDAM, desi ORDA este un organism desemnat sa supravegheze aplicarea legilor privind drepturile intelectuale si sa coordoneze activitatea organizatiilor care colecteaza aceste drepturi. Prin urmare, se presupune ca ORDA trebuie sa ma apere pe mine, artistul interpret. In schimb, ORDA suspenda activitatea societatii de gestiune pe care eu am mandatat-o sa-mi colecteze drepturile. Deci ORDA imi suspenda drepturile.

Ma duc sa ma uit in legea 8/1996 (legea drepturilor de autor) si ce vad? Legea nr.8/1996, art.138, alin.1, punctele f), g) și h) stabilește atribuțiile ORDA în raporturile cu organismele de gestiune colectivă, respectiv: f) avizarea constituirii; g) avizează înscrierea în registrul de grefă.. h) controlează funcționarea și stabilește măsurile de intrare în legalitate sau aplică sancțiuni, după caz.

Faptul că organismele de gestiune colectivă dobândesc, ca asociații, personalitate juridică proprie și își desfășoară activitatea în baza deciziilor propriilor adunări generale, semnifică independența lor, nefiind create de ORDA, ci doar avizate sau controlate. Deci ORDA nu poate decat sa sanctioneze nu si sa suspende activitatea unui organism de gestiune colectiva. Prin urmarea, ORDA comite un abuz!

Oare de ce comite ORDA acest abuz de-abia in 2012 si cat sprijin a acordat celor de la CREDIDAM in lupta legala de a colecta aceste drepturi incepand cu 1996? Si din nou e vorba de bani.

Aflu ca s-a mai deschis o Societate de Gestiune Colectiva a Drepturilor Artistilor Interpreti pe nume ARAIEX. O societate care la ora actuala are 200 de membri, majoritatea intrepreti de muzica populara, in legatura cu televiziunile Etno TV si Taraf TV. Este o societate infiintata de Adriana Bahmutean Prigoana. Mai aflu ca la OSIM marca ARAIEX este inscrisa de domnul Silviu Prigoana. Si mai aflu ca aceasta societate prin decizie ORDA a primit colectarea drepturilor ce revin din ambiental (spatii comerciale, discoteci, cluburi in care se pune muzica si care platesc o taxa in acest sens catre un organism de gestiune colectiva). Prin urmare, aceasta decizie priveaza miile de membri CREDIDAM de incasarea drepturilor ce le revin. Sau este o decizie care ar trebui sa ne faca sa ne gandim de doua ori cu privire la organismul de gestiune caruia ii incredintam colectarea drepturilor noastre? Instanta de judecata a suspendat aceasta decizie ORDA.

Mai aflu ca a existat o decizie prin care ORDA obliga CREDIDAM sa-si modifice statutul in sensul in care pana acum un membru CREDIDAM daca solicita revocarea mandatului aceasta se putea intampla doar dupa sase luni de la solicitare. Am intrebat si eu de ce e nevoie de sase luni ca sa ma despart de CREDIDAM. Si mi s-a raspuns ca este vorba despre inertia provocata de colectarea acestor drepturi. Practic oricand iti anunti intentia de a pleca, CREDIDAM trebuie sa rezolve si sa colecteze drepturile din difuzarile cele mai recente, drepturi care se incaseaza la o anumita distanta. Este, daca vreti, un preaviz care sa faciliteze o buna incheiere a conturilor cu artistul.

Insa ORDA vrea ca aristul sa se poata desparti pe loc de CREDIDAM. Oare nu pentru ca ARAIEX nu are destui membri la ora actuala?

Toate aceste decizii au fost atacate in instanta de catre CREDIDAM si probabil ca ele vor fi solutionate tot acolo.

Nu pot insa sa nu sesizez ca ORDA isi depaseste atributiile si comite un abuz. Pentru ca, repet, este un abuz sa suspenzi activitatea unui organism de gestiune colectiva de pe urma caruia incaseaza drepturi mii de artisti. Este ca si cum ai suspenda mii de artisti.

ORDA motiveaza suspendarea CREDIDAM prin nerespectarea unor decizii anterioare, decizii atacate deja in instanta de CREDIDAM.

La inceputul acestui articol am vrut sa punctez cateva chestiuni generale si sa nu intru in detalii care ar putea incurca perceptia cititorului. Mi-a fost greu pentru ca proprietatea intelectuala este un hatis care nu se poate aborda superficial.

Au fost momente cand am pus la indoiala activitatea CREDIDAM. Si nu neaparat buna credinta a oamenilor de acolo, ci pur si simpu viciile unui sistem si o lege a drepturilor de autor prost redactata. Legea 8/1996 este o lege prost redactata si adesea ambigua.

Aveam de ales intre a incerca sa inteleg ce se intampla cu drepturile care imi revin de pe urma activitatii mele de interpret sau sa ma inscriu in corul celor care urla: Mie sa-mi dai banii mei, ma!!!

Uitam adesea ca in spatele brandurilor si al institutiilor stau oamenii.
Intamplator am asistat la munca depusa de cei de la CREDIDAM in toti anii astia. Stiu cat de greu au fost obligate radiourile si televiziunile sa plateasca drepturile artistilor intepreti si stiu cata munca s-a depus in acele procese. In nenumarate randuri am cerut asistenta juridica la CREDIDAM si am beneficiat de ea in diverse contracte care mi-erau neclare.

Cred ca activitatea ORDA ar trebui sa se limiteze in a veghea la repartizarea corecta a drepturilor artistilor. ORDA trebuie sa tina cu artistii. Prin urmare sa controleze CREDIDAM la sange si sa probeze cazuri concrete de deturnari de fonduri sau repartitii arbitrare. Are dreptul sa controleze. Insa nu are dreptul sa mute o gestiune de la un organism la altul pentru ca asta insemna ca pune organismul caruia tocmai i-a incredintat gestiunea unor drepturi mai presus de orice banuiala. Si de-abia asta inseamna partinire. ORDA ar trebui sa vegheze respectarea legii, nu sa creeze una noua, nescrisa, intemeiata pe decizii abuzive care deposedeaza mii de artisti de drepturile lor.

Suspendarea CREDIDAM loveste mai putin in cei care conduc CREDIDAM si mult mai mult in artistii interpeti. Si cred ca un meci intre o echipa de 11000 si una de 200 nu se poate castiga decat cu arbitrajul incorect al ORDA. Iar ORDA este un organism platit din banii nostri, ai contribuabililor. Nu-i asa ca va suna familiar?

Don't you know?

2012-01-31T00:50:00.002+02:00

Mi se pare extraordinar versul asta de la Janis Joplin:

Don't you know,Honey, nobody ever gonna love you
The way I try to do.

E toata sinteza iubirii si a neputintei si a caderii in versul asta. Oare nu e la fel de important faptul ca ai incercat sa iubesti pe cineva cu tot sufletul, ca ai facut tot ce ti-a stat in putere chiar daca n-ai reusit? Iubirea e doar pentru premianti? Pentru cei care triumfa? Dar cei care au vrut sa se ridice la inaltimea iubirii si n-au reusit? Cu ei cum ramane? Pe ei Dumnezeu nu-i mangaie pe cap? Ei sunt proscrisii? Fiecare dimtre noi a incercat mai mult decat a reusit. Si atunci de ce naiba ne condamnam unii pe altii?

Miracolul iubirii

2012-01-30T18:10:00.002+02:00

Miracolul iubirii cred ca sta in faptul ca atunci cand esti iubit ai parte de un spectacol uluitor, unic si poate chiar irepetabil. Femeia care ti se ofera o face complet, fara ascunzisuri, fara subterfugii, intr-un abandon total. Ai parte de un om transparent pe de-a-ntregul, translucid. Este un imens cadou sa poti sa fii martorul unui suflet fara colturi, ca o camera perfect luminata, fara umbre.

O singura conditie se impune pentru ca accesul la o asemenea priveliste neingradita sa se poata intampla: trebuie sa iubesti la fel de mult pe cat esti iubit. Pentru ca altminteri esti orb. Sufletele pereche ajung sa cunoasca ce e mai frumos in OM. E o stare de gratie care din pacate nu-i atinge pe toti oamenii.

Ce poate fi mai sublim si mai maret decat o femeie pentru care esti totul?

Probabil ca nevoia subconstienta de regasire a paradisului matern are ecouri in iubirea matura. Cu mentiunea si adaugirea ca la maturitate bucuria ajunge sa conteze si in a oferi nu doar in omnipotenta pe care nou nacutul o incearca in iluzia conceperii sanului.

Paradoxul iubirii implinite sta in aceea ca pentru a fi martorul ei obiectiv trebuie sa fii implicat pe de-a-ntregul, in cel mai subiectiv mod cu putinta.

Happy End

2012-01-23T18:43:00.000+02:00

Si-atunci el ii spuse: Iubito cred ca e un apartament prea mic asta si nu mai avem loc de orgoliile noastre. Viata e complicata in patru. Ar trebui sa ne mutam in alta casa. Singuri. Asa am mai putea sa cumparam niste lucruri pentru suflet.

Atunci ea lasa bagajul din mana, incet, foarte incet si incepu sa planga eliberator. El vru sa o sarute dar se gandi ca e un cliseu mult prea superficial pentru importanta faptului ca amandoi realizau ceva profund. Asa ca tacu, o lasa sa tresalte de plans, se excita privindu-i gatul de lebada contorsionat si sculptat de spasmele sufletului si pleca in bucatarie sa faca un ceai. Nu stiau daca asta era un happy end dar, cel putin pentru moment, aveau liniste.

Cine schimba Romania?

2012-01-21T18:06:00.002+02:00

Toata lumea vorbeste despre schimbare. Despre inlocuirea intregii clase politice actuale. Cu asta suntem toti de acord. E un inceput. Idealistii si naivii cred ca lucrurile se pot rezolva in strada. Pragmaticii spun ca solutia ramane in continuare votarea raului celui mai mic. Reprezentantii mediului privat, antreprenorii, corporatistii sau independentii viseaza la o alternativa viabila construita din oameni nepatati si realizati care sa intelaga sa se dedice cauzei comune pentru o altfel de Romanie. Exista insa o schimbare despre care nu vorbeste nimeni. Aceea a mediei.

Am vazut in aceste saptamani la televizor o media complet aservita celor doua tabere: opozitia si puterea. In Piata Universitatii am vazut evocari extreme ale fenomenului. Pentru unii era un nou decembrie 89 acolo iar pentru ceilalti o mana de ultrasi care arunca cu sticle incendiare. In general nu poti sa-ti faci o parere obiectiva despre ceea ce se intampla in Romania urmarind televiziunile sau ziarele noastre. Pentru ca una din principalele batalii castigate de clasa politica in ansamblu si de clientela care o sustine pentru a-si recupera ulterior investitia din afacerile cu statul a fost batalia pentru impartirea teritoriilor media. Cele cateva televiziuni neinregimentate politic sunt preocupate de continut tabloid mult mai profitabil in aceste vremuri incerte.

Cine a pierdut in urma acestui razboi? Cetateanul roman deposedat de dreptul la o informare echidistanta, impartiala, lipsita de patima. Profesiunea de jurnalism nu mai este asociata cu ideea de independenta. In mentalul colectiv ea nu inseamna altceva decat supunere, inregimentare si actiune la comanda. Cele cateva ininitative independente din peisajul on line mi se par lipsite de importanta in comparatie cu trusturile.
Toata lumea vorbeste despre faptul ca e imposibil sa schimbi legea partidelor sau sa reusesti sa dizolvi parlamentul si sa blochezi accesul actualilor politiceni in parlament. Sa blochezi practic elaborarea legilor de catre o clasa compromisa. Si mi se pare corect. Insa una din armele cele mai importante impotriva politicului a fost intotdeauna presa. Sigur ca aflandu-se intotdeauna in tabere diferite ei se vor anihila unii pe altii prin diverse dezvaluiri mai mult sau mai putin adevarate. Insa tocmai am hotarat mai devreme ca intreaga clasa politica este iremediabil compromisa.

Ma gandesc ca un prim pas ar fi existenta unei alternative media independente si obiective care sa furnizeze informatiile reale ale lumii politice. O presa cu reporteri adevarati constituiti intr-o miscare fie ea si doar on line pentru inceput. Clasa politica trebuie demascata constant, zi de zi, dintr-o altta perspectiva decat cea a unei prese acuzata din start de subiectivism pentru ca se afla in tabara adversa. O presa obiectiva ar putea sa faciliteze accesul in fata publicului a oamenilor care pot si vor sa schimbe Romania. S-ar auzi altfel de voci. Doar ca aceasta alternativa are si ea nevoie de finantare. Sau de nebunia unor oameni a caror cauza unica este adevarul. O presa care sa duca zilnic coruptia la Bruxlles. Zilnic. Ora de ora.

Are Romnaia asemenea jurnalisti? Asemenea nebuni? Are Romania o Anna Politkovskaya? Pentru ca numai un astfel de om si un astfel de jurnalism ii va putea face pe toti romanii sa creada in schimbare si sa iasa cu adevarat in strada treziti dintr-un somn de douazeci de ani. Pana la urma ca sa se trezeasca de-a binelea constiinta are nevoie de o fereastra. Iar media romaneasca, aservita politic cum e, ne tine inchisi intr-o camera fara geamuri de unde nu putem vedea Romania adevarata, Romania sufocata.