BED FOR LOVE

Casa din lapte luminat de luna.

2009-11-26T18:45:00.002+02:00

Intr-o camera cu pereti de lapte cald,
Fara tavan.
Intins pe spate privesc cerul senin.

Stelele nu sunt stele, ci gauri intr-o catifea neagra care ne desparte de o alta lume, luminoasa.

Stau cu tine in pat, iubita mea, ti-e trupul umbre si alb din reflexiile laptelui luminat de luna.

Daca te ating, atingerea e atat de cumva, incat pare ca ma ating pe mine.
Pe mine ma mangai daca te mangai pe tine, iubita mea.

As putea sa-ti fac un ceai negru cu lapte. N-am nevoie decat sa scobesc cu ceasca in peretii casei noastre fara tavan...

Ce fac eu pentru tara asta?

2009-11-25T16:20:00.003+02:00

Diferenta dintre oamenii care vor sa faca ceva si tabloidele care vor sa distruga si sa faca bani din asta prevalandu-se de "gustul si cerintele publicului" este simpla si poate fi ilustrata astfel: Juriul Premiilor Ioan Chirila i-a acordat lui Marian Dragulescu distinctia "Sportivul anului" in timp ce tabloidele au insistat constant sa ne convinga ca este sotul rau al anului sau tatal denaturat al anului, fara niciun fel de beneficiu in afara exemplarelor vandute.

Premiile Ioan Chirila sunt o institutie care incearca sa incurajeze jurnalismul sportiv de calitate si ii premiaza pe adevaratii eroi din sport.

Tabloidele ii dezbraca pe eroi si pun pe ei reflectoare cu lumini diforme "ca asa vrea lumea".
Problema, in definitiv, nu este existenta lor, a tabloidelor, ci calea deschisa spre disparitia celor care mai pot sa reflecte valorile si modelele noastre.

Iar acum, asta este o lupta inegala. De aia, daca cineva ma intreaba ce am facut eu in tara asta ca sa schimb ceva pot raspunde ca sunt multe lucruri printre care si Premiile Ioan Chirila care anul acesta, mai greu decat oricand, si-au desemnat invingatorii. Poate ca e putin, dar nu e NIMIC.
Si intr-o zi, cand lucrurile se vor schimba, voi fi mandru ca impreuna cu o echipa inimoasa, am traversat o mare de orgolii si suspiciuni si AM INCERCAT sa imbracam valoarea in cuvinte frumoase si nu sa o dezbracam de ele.
Da, Premiile Ioan Chirila sunt accesul nostru de moralitate. Si sunt mandru de asta.

P.S. Anul acesta e al treilea in care le finantez si din buzunarul propriu (asta pentru cei care cred ca sunt profitabile)

Pretuieste viata

2009-11-24T22:07:00.006+02:00

Andreea Marin Banica a scris o carte care se numeste "Pretuieste viata". Poate va intrebati de ce postez aici anuntul despre cartea ei. Din doua motive: unu - este o incercare, cred, sincera de a-i ajuta pe cei din jur in a se recupera din momente grele. Doi - e o carte ale carei incasari se duc catre oameni bolnavi.

La prima vedere, adica aici, cartea pare un mall. Interviuri, experiente, personalitati care scriu, un dvd etc. Andreea spune ca a gasit echilibrul si doreste sa impartaseasca asta cu prietenii si publicul ei. Nu stiu cata lume pe blogul asta se constituie si in publicul ei, dar m-am gandit ca poate fi o experienta. Cartea se lanseaza pe 28 noiembrie la Targul Gaudeamus.

Campionii gazetariei sportive la Premiile Ioan Chirila

2009-11-24T10:14:00.003+02:00

Pentru al cincilea an consecutiv cei mai buni jurnalisti sportivi s-au reunit in cadrul celei mai prestigioase competitii din gazetaria sportiva romaneasca. Luni, 23 noiembrie, la Phoenicia Grand Hotel a avut loc festivitatea de decernare a Premiilor Ioan Chirila, distinctiile celor care au inteles ca in sport trebuie investite, in primul rand, cuvinte.

In competitie au intrat jurnalisti nominalizati de catre cele mai importante institutii media din Romania. Materialele inscrise in concurs au fost notate de juriul format din Iarina Demian, Cristian Tudor Popescu, Florin Iaru, Nichita Danilov, Ioan Grosan, Alex Stefanescu si Mircea Ghitulescu.

Laureatii editiei 2009 a Premiilor Ioan Chirila sunt:
Marele Premiu: CATALIN TOLONTAN si MIRELA NEAG
Editorialistul Anului: ADRIAN GEORGESCU
Reporterul Anului: ANDREI NOURESCU
Fotoreporterul Anului: ALEX NICODIM
Comentatorul Radio al Anului: nu s-a acordat
Comentatorul TV al Anului: BOGDAN COSMESCU
Sportivul Anului: MARIAN DRAGULESCU
Cartea Anului: CATALIN OPRISAN – “STEAUA – LEGENDA UNEI ECHIPE DE FOTBAL”
Talentul Anului: MIHAI CALIN

Castigatorul Talenul anului va avea oportunitatea de a semna un contract pe 3 luni cu Departamentul Sport al unui mare cotidian central, colaborare ce ar putea fi punctul de plecare pentru o cariera in presa sportiva.

Detalii despre Premiile Ioan Chirila, dar si fotografii de la Gala de premiere se gasesc pe site-ul evenimentului – http://www.ioanchirila.ro/. Astfel, a ajuns la final cea de-a cincea editie a Premiilor Ioan Chirila, cu bucuria ca a reusit si in acest an sa ii premieze pe cei care ne lasa in urma o frumoasa istorie a sportului.

Povesti de spus si prezervativul x

2009-11-23T15:23:00.002+02:00

Syd Field spunea ca o data cu explozia tehnologica lumea filmului va fi revolutionata complet. Ieri mi-am dat seama de adevarul continut in aceasta afirmatie. Odata cu aparitia internetului mijloacele de expresie vizuala s-au inmultit. Avem Photoshop, Final Cut, Avid sau mai stiu eu ce programe de editare si efecte. Pelicula nu mai dicteaza in industria filmului. Si nici marii producatori. Filme pe beta, hi8 sau digital au facut deja istorie. Mai mult, orice utilizator are acces la toate mijloacele media. O productie fixata pe suport magnetic sau digital este accesibila acum oricui are o poveste de spus. You Tube te face vedeta peste noapte cu viralul tau care a costat mai nimic.

Mi-am dat seama de asta mai mult decat oricand dupa ce mi-am cumparat un 5 D Mark II de la Canon care filmeaza full HD. Nu e un aparat foarte ieftin, dar comparat cu camerele profi din zona e o afacere. Sunt foarte incantat de el si am senzatia ca ma aflu mult mai aproape de povestile pe care as vrea sa le spun. Ieri am filmat la teatru cateva cadre cu colegii mei care aveau o disputa legata de alegeri. Parea o scena desprinsa dintr-un film suprarealist. Ei, imbracati in costume de epoca, fortandu-si parerile despre vot. Mi se pare extraordinar ca tehnologia ridica barierele de acces catre productiile de film, lasand doar creativitatea si talentul sa faca diferenta. In curand nimeni nu va mai putea spune ca n-are destui bani sa faca un film pentru ca toata lumea isi va putea reduce povestea la dimensiunea unui film independent cu buget minimal.Poti povesti si cu un telefon mobil la urma urmei. Cu un hei-rup din partea tuturor celor implicati (actori, tehnicieni, producatori) orice poveste va putea fi spusa. Nu la dimensiuni hollywoodiene, desigur, dar viata noastra nu e doar o insiruire de cascadorii.

Asa ca, scrieti-va povestile, scenariile, puneti ideile pe hartie, caci sunt sanse din ce in ce mai mari sa devina filme.
Si daca nici Romania n-are povesti atunci nu stiu ce sa mai zic.
Romania chiar are de toate pentru filme bune. De facturi si din zone diferite.

Ma gandesc acum cand scriu la o reclama pentru prezervative si clasa politica. Sloganul ar putea suna asa:

Daca parintii lor ar fi folosit prezervativul, Romania ar fi fost un loc mai frumos. Prezervativul x. Te fereste de neprevazut.

Poate ca tara asta se poate schimba de la povestile noastre. Multi cunosc profunzimile mizeriilor politice si ale jocurilor de neinchipuit cateodata, dar nimeni nu s-a gandit sa spuna o poveste despre asta. Poate ca daca cineastii le-ar arata oamenilor adevarata fata a culiselor politice fiecare ar fi mai responsabil. Poate ca povestile ne pot salva... poate ca nu... dar daca e un singur lucru pe care nu trebuie sa-l facem acela ar fi sa NU ACTIONAM. Stand pe loc, lumea ne va depasi, iar daca nu vom fi in alt loc prin ACTIUNE sigur vom ramane in acelasi loc doar ca mai batrani, cu o zi, cu un an, cu zece... in acelasi loc...

Mergeti la vot

2009-11-22T18:14:00.002+02:00

Bai, mergeti la vot. Mergeti la vot. Sentimentul ca ai incercat si ca nu ai capitulat nu trebuie inlocuit cu resemnarea si scarba. Astea sunt optiunile, pentru moment, mergeti la vot.

Reper moral sau instrument electoral?

2009-11-21T00:22:00.006+02:00

Stiu ca afirmatia domnului Antonescu m-a facut subiect de dezbatere.

Pentru inceput, trebuie sa spun ca in cadrul intalnirilor din licee pe care le fac in aceasta perioada, una dintre primele propozitii adresate elevilor suna asa:

- Nu ma aflu in fata voastra in calitate de reper moral. Nici nu as putea.

Sunt martori ai aceastei afirmatii sutele de elevi care participa la aceste sesiuni.

Poate ca pasiunea domului Antonescu pentru Scrisoarea catre liceeni si pentru modul in care gandesc, despre care sustine ca i se pare corect, sa fie adevarata, insa poate fi, in acelasi timp, un instrument de marketing electoral.

Nu sunt incantat ca numele meu a fost pomenit intr-o dezbatere electorala la momentul in care Romania pare sa nu mai aiba iesire si in care nu se mai intrevede nici macar SPERANTA.

Am incercat mereu sa raman in afara asocierilor politice atat cu grupurile Vama Veche si Vama, cat si in nume propriu, iar in seara asta, unul dintre candidati mi-a folosit numele incercand sa-si defineasca o reprezentare.

As fi preferat sa nu se intample acest lucru pentru ca nu doresc sa devin un instrument electoral. Or, afirmatia domnului Antonescu exact asta propune .

Prin urmare, trebuie sa rostesc inca o data ceea ce am mai spus aici pe blog:
Nu ma alatur nici unui mesaj politic si nu sustin oficial pe niciunul dintre candidatii la presedintie.

Mai cred ca daca domnul Antonescu este incantat, sincer probabil, de indemnul pe care il propune Scrisoarea catre liceeni ar trebui sa-si asume sa faca mai mult decat o mentiune. Din pacate, ultimii ani ne invata ca acordarea creditului nostru a atras dupa sine nerespectarea promisiunilor lor.

Fundamental gresita mi se pare insa ideea de a-i intreba pe candidati, in contextul nostru socio-politic, care este reperul lor moral. Cum sa intrebi asa ceva? Este ca si cum l-ai intreba pe Michael Schumacher care este modelul lui preferat de bicicleta.

Vama @ Coyote Cafe

2009-11-20T09:44:00.008+02:00

Credite foto Andreea Sararu si Alin Pandaru

Mergeti la vot !?!

2009-11-19T15:08:00.002+02:00

Pe cititorii acestui blog ii indemn sa mearga la vot. In pofida scarbei care ne guverneaza pe toti zilele astea cred ca este important sa ne exercitam acest drept. Paradoxul ar fi ca in momentul de fata acest drept reprezinta de fapt o obligatie. Mergeti, asadar, la vot.

Am tinut sa public acest mesaj pentru ca adesea am fost perceput ca un instigator la neparticipare, desi niciodata nu am facut vreun indemn in sensul acesta.

Cancerul politic, comandantul de nava si bunul simt

2009-11-18T12:27:00.003+02:00

Mircea Geoana ar trebui sa stie multe despre cancer. Sotia lui lupta sa previna cancerul. Ar trebui sa stie ca o data depistat, cancerul are nevoie de un tratament intensiv, ca de multe ori e nevoie de extirparea tumorii si impreuna cu ea, poate, a unui organ intreg. Urmeaza chimioterapie sau radioterapie care inseamna ca se bombardeaza locul cu radiatii care omoara celulele canceroase, dar o data cu ele si altele cu diverse functii. Psihic bolnavul traverzeaza o perioada foarte grea in timpul acestor tratamente. Dupa asemenea bombardamente unii scapa, altii nu. Metastazele sunt de multe ori fatale.

Domnul Geoana nu poate sa trateze cancerul Romaniei. Cancerul Romaniei este clasa politica si Geoana nu va renunta la celulele care se inmultesc ametitor. Metastaza socio-economica nu se poate vindeca decat cu extirparea acestei clase de "celule canceroase". Mai au sens numele? Hai sa fim seriosi.

Domnul Basescu spune ca stie sa conduca o nava. Si poate s-o aduca in port. Nu stiu multe despre navigatie. De fapt, nu stiu mai nimic. Ceea ce stiu e ca ar fi nevoie sa cunosti unde sunt punctele cardinale si care e destinatia. Doar ca Romania e debusolata. Habar n-are ea de puncte cardinale ca sa nu mai vorbim despre destinatie. Oricum nava pare sa se indrepte intr-o directie care nu pare sa convina calatorilor. Domnul Basescu are nevoie de echipaj si mai are nevoie sa stie unde e destinatia ca sa poata sa duca nava aia in port. Din pacate, matelotii dansului fac si ei parte din cancerul pe care nu poate sa-l opereze domnul Geoana. Si nordul? Unde e nordul?

Mai nou, ne vorbeste domnul Crin Antonescu despre Romania bunului simt. Orice american cu scaun la cap i-ar spune "Cut the crap, will you? We're talking about a country here!! What has common sense got to do with being a president? To be a president is about balls, big balls! And friends, good friends! Either you have them or not! With balls and no friends you end up like Kennedy!"

Ii amintesc domnului Antonescu urmatoarele. E presedintele unui partid din care nu s-a chinuit sa elimine vreun nesimtit. Si vrea sa conduca o tara in care pajistile dupa weekend-uri au mai multe pet-uri decat flori. O tara in care s-au lansat site-uri care sa condamne felul in care parcheaza mitocanii. O tara in care asistentele iti cer de la obraz banii pe injectia pe care se presupune ca ti-o garanteaza statul. O tara in care ziaristii comit santaj dupa care vin la televizor sa vorbeasca despre asta. O tara ai carei locuitori fac gratare si nunti in fata blocurilor. O tara in care toate cazurile enumerate mai sus creeaza o majoritate confortabila. Ar fi exagerat sa spunem ca Romania e o tara de nesimtiti, dar putem spune cu mana pe inima ca nesimtirea prevaleaza.

Ce avem, intr-un final: un Geoana care nu poate si nu vrea sa opereze cancerul unei tari, un Basescu fara echipaj, care nici macar nu stie unde e nordul si care vrea sa ajunga la alta destinatie decat calatorii navei sale. Si un Antonescu care incearca sa construiasca o Romanie prospera dintr-o utopie.

Aoleo, am uitat sa fiu pozitiv. Va rog sa ma scuzati.

Scrisoare din trafic

2009-11-17T10:11:00.002+02:00

Neata, va scriu din trafic. E o zi inaltatoare. Oamenii de la trenul de sub pamant sunt in greva. E un prilej de bucurie pentru noi ceilalti sa ne intalnim cu totii deasupra, pe strazile orasului. Lumea e vesela, fericita cu prilejul acestei intalniri colective. Claxoanele se inalta in vazduh ca un strigat de bucurie al revederii. Zeul traficului, pun pariu ca nu stiati ca exista asa ceva, e bucuros sa ne vada impreuna. Peste tot vezi masini. E o explozie de culoare. Masinile abunda, bucuroase ca stapanii lor le-au scos la plimbare cu ocazia acestei sarbatori intempestive. Pe strazi, pe trotuare, pe aleile parcurilor, pe iarba, in fata frumoasei noastre Case a Poporului. Multi soferi sunt atat de entuziasti incat parcheaza pe mijlocul strazii, blocand circulatia vesela. Nimeni nu se supara, caci astazi este prilej de bucurie pentru ca celebram bunastarea si buna ordine, ziua atat de mult asteptata in care am aflat ca sunt mai multe masini decat oameni. Tocmai am trecut pe langa o femeie minunata care inalta strigate de multumire providentei in timp ce parca pe un trotuar complet nefolositor pietonilor. Blestemati pietonii astia care umbresc aceasta zi de nemarginita bucurie in care masinile si stapanii lor isi exprima nestavilit fericirea ca s-au adunat pe strazile orasului. Se gramadesc pe trotuare si in calea masinilor cu trupurile lor firave si obraznice gata sa strice soferilor bucuria traficului. Nu-i inteleg, chiar nu-i inteleg. Unde vor sa ajunga, asa grabiti? De ce nu inteleg ca nu e cazul sa stirbeasca prin prezenta lor vulgara aceasta mare festivitate a traficului? E oare atat de complicat sa accepti ca nu trebuie sa ajungi neaparat undeva? Bine fac cei din masini ca ii invata minte asurzindu-i cu claxoanele lor puternice. Asa le trebuie daca se amesteca intre soferi. Refuza cu obstinatie binefacerile progresului si ale tehnologiei, iar asta franeaza orasul. Pentru ca noi asteptam cu infrigurare ziua cand nu vom mai vedea pietonii astia nefolositori pe strazile orasului nostru. Ah, dar de ce sa ma enervez cu gandul la ei. Treaba lor. Cateodata se mai lovesc de masini producand pagube semnificative, dar, slava Domnului, s-au inventat asigurarile si putem sa stam linistiti. De ei se ocupa medicii din spitalele noastre. Ah, as avea atat de multe sa va spun, dar iata ca am ajuns la destinatie si trebuie sa-mi abandonez masina intr-o parcare plina de alte cateva sute de minunatii ale transportului. M-am bucurat insa pe indelete de aceasta zi mareata, de privelistea minunata si de ceilalti participanti la sarbatoarea traficului pentru ca am facut un kilometru cam intr-o ora si jumatate. Mi-as fi dorit sa dureze mai mult, dar sigur vor mai fi asemenea ocazii. Va salut pe toti cu drag!!!

Se reia Biloxi Blues.

2009-11-15T16:04:00.002+02:00

In seara asta Biloxi Blues. Sala plina. Avem emotii. N-am jucat din primavara. E greu sa reiei un spectacol cu numai o singura repetitie. Sa stabilesti relatiile de joc cu colegii, sa iti redescoperi mecanismele, sa-ti scoti rolul de la naftalina. Desi sunt de multe ori insesizabile pentru public, micile greseli sau inadvertente reverbereaza hiperbolic in capetele noastre de actori emotionati. Oricum, povestea are darul de a-l purta pe spectator asa cum poarta valurile o placa de surf. Cred ca multi dintre cei care vor veni in seara asta la teatru, intra pe blogul meu. Asa ca va astept sa va spuneti parerea.

Prima mea fotografie de concept

2009-11-14T16:46:00.002+02:00

Astazi am facut prima mea fotografie de concept. Le multumesc celor care au participat si ii rog pe cei care au confirmat prezenta si nu au venit, sa nu ne mai incurce alta data. Fotografiile obtinute vor fi publicate curand, aici. Ele vor face parte dintr-o campanie legata de "moartea educatiei" campanie initiata de mine.

Spaga la medic, o forma de sanatate.

2009-11-12T18:12:00.002+02:00

Medicii castiga putin. Jignitor de putin. E un fapt stiut. 1200 de lei noi (12 milioane de lei vechi) are un chirurg generalist care tocmai si-a terminat rezidentiatul. La varsta de treizeci de ani. Este o anomalie? Da, sigur ca este.

Faptul ca pacientii dau spaga si majoritatea medicilor primesc nu este altceva decat o forma de reglementare a unui sistem anormal. Pacientul simte nevoia sa plateasca mai mult cumparandu-si confirmarea profesionalismului medicului. Pacientul stie ca numai respectarea juramantului lui Hypocrate nu ii foloseste. Medicii trebuie sa-si intretina familia si sa-si creasca la randul lor copiii. Asa ca, din spagile pacientilor ajung doctorii sa rotunjeasca un venit kafkian pana la o suma care sa-i integreze in normalitate.

2000 de euro mi se pare o suma rezonabila pentru media salariilor din medicina. Acesti 2000 de euro (poate nu e o medie realista) se fac din spagile pacientilor care practic platesc servicii medicale in lipsa unor asigurari de sanatate pe modelul occidental.

In absenta unui sistem bine pus la punct valoarea salariilor si serviciilor se regleaza printr-o piata neagra. Aceea a spagii. Cine pierde? Statul care nu incaseaza taxele care ar putea decurge din salarii mai mari sau dintr-un sistem de asigurari decent.

Cum se rezolva? Nu in criza si nu cu lupte politice eterne. Plus ca mai e de furat in sanatate.

Asa ca sa nu mai condamne nimeni pe cei care iau sau dau spaga. Nu fac decat sa reglementeze o piata care nu exista.

Amateur Hypnosis

2009-11-11T15:30:00.002+02:00

Si acum inchide ochii. Urmareste drumul unei frunze catre pamant. Esti insasi frunza. Simti durerea rupturii. Nu poti sa te impotrivesti. Te rupi de toata seva si suflarea care ti-a strabatut striatiile. Esti o frunza. Nimic mai mult. Nu lupti. Nu poti sa lupti cu desprinderea. Chemarea pamantului. E o zi frumoasa de toamna. Tine ochii inchisi si priveste in jur. Sunt dealuri galbui care se pierd la orizont. Esti o frunza. Copacul de care te vei desprinde in cateva secunde se afla in varful unui deal. Se vad casele, undeva, jos, in vale. Sunt cateva case albe, aruncate in dezordine ca niste zaruri ale unor zei pagani. Nu deschide ochii. Nu te gandi la el. Nu te gandi la hainele tale, nici la masa de pranz, n-ai masina si nu stii ce e aia sa conduci. Nu stii sa scrii si nici sarutul nu-ti mai freamata-n minte. Nu simti. Toate cuvintele pe care ti le voi sopti nu exista: el, mirosul lui, umilinta, program, ambitie, ticalos, a insela. Copacul iti trimite ultimele fire de seva inainte de desprindere. In tine vibreaza totul. Simti un tremur usor, constant. Voi insirui alte cuvinte care nu exista: secunda, piele, graba, nevoie, trist, mecanism, fior, gand. Vreau sa treaca pe langa tine cuvintele astea. Le auzi, dar n-au sens. Urmareste-ma, iti voi vorbi din ce in ce mai incet si mai rar. Cuvintele trec pe langa tine. Le auzi, dar nu mai inseamna nimic. Sunt doar litere puse cap la cap. Descompune-le: iubire nu e iubire, e buirei, biruie, iuribe, uberii... si tot asa. Cuvintele nu mai conteaza, nu mai au sens, nu le mai simti, nu te mai pot atinge. Tine ochii inchisi. Respira adanc. O sa simti o durere acum. Ca si cum esti intr-un carusel care-si schimba dintr-odata, brusc, directia. Apoi o eliberare. Toate astea le vei simti la trei. Unu, doi, trei. Respira, respira adanc. Te-ai desprins de copac. Vantul te poarta usor, in drum spre pamant. Priveste dealurile, pentru ultima data. Soarele arde albul caselor catre care te indrepti, in zbor. Vreau sa deschizi ochii, acum. Usor, usor. Tine minte ca nu vezi nimic altceva decat pamantul spre care te indrepti si casele din zare. Albe, imaculate, cu acoperisuri rosietice. Nu simti nimic, nici cadere nu mai simti. Ai atins pamantul, dar continui sa cazi. Toata vibratia din tine se scurge in pamant. Simti cum te infiltrezi. Esti una cu pamantul acum. Nu exista cuvinte, nu exista nimic. Auzi iarba, cum creste in jurul tau. Da, se poate. Nu e o metafora. E iarba care creste. Firele de iarba te inconjoara. Soarele se strecoara printre ele. Esti o frunza pe pamant si te scurgi, in pamant. Un gandac se cocoata pe tine. Auzi antenele cum vibreaza si fosnetul pe care-l fac cautand prin aer. Pamantul se cutremura in apropierea ta. Sunt pasii unui om. Te striveste un bocanc, te face una cu iarba, dar nu mai esti acolo ca sa simti durerea. Continui sa te scurgi in pamant. Asa. Iarba isi revine la normal. Se indreapta, dupa ce bocancul isi vede de drum. In jurul tau vuieste aerul strabatut de mii de gaze. E un zgomot colosal. Sunt sunete pe care nu le-ai auzit niciodata. Te departezi de ele, te departezi de tine, o frunza pe pamant. Te scurgi in pamant. Bucati din tine raman ancorate printre argile nisipoase si roca. Te descompui. Esti in diverse straturi de pamant. Nu mai esti intreaga. Doar vibratia te mai leaga pe tine de tine. Tu nu mai esti. Natura a ramas in urma. Esti in mijlocul tuturor lucrurilor si nu mai exista sens. Nu mai exista nimic. Acum, inchide ochii. Respira adanc. Numara pana la cinci. Deschide ochii. Ne vedem miercurea viitoare.

La plecarea lui Gheorghe Dinica

2009-11-10T17:29:00.002+02:00

Repetam cand am aflat de plecarea lui Gheorghe Dinica. M-am gandit mult daca are rost sa scriu randurile astea. Stim cu totii ce va urma. Specularea mediatica a momentului. Cele trei zile de pioasa evocare, transmisiile in direct care vor numara florile de pe mormantul marelui actor. Trei zile de transmisiuni ale “tragediei”, “durerii”, “pierderii incomensurabile”. Dupa care se va reveni la imortalizarea stropilor din mocirla politica.

Cand Gheorghe Dinica facea cat toata media din tara asta la un loc, televiziunile care transforma acum moartea unui Actor in circ mediatic nu existau. Prin urmare Gheorghe Dinica nu are nevoie de ele. Nici de randurile astea nu are nevoie memoria lui.

Nu plecarea lui Gheorghe Dinica trebuie sa ne intristeze. Alta etapa, alta dimensiune urmeaza pentru el. Din pacate, intrebarea care se ridica de cativa ani creste din ce in ce mai mare, ca o iedera care umbreste prezentul si viitorul generatiei noastre: Noi cu cine ramanem? Cine vine din spate? Unde este generatia de actori care sa-i inlocuiasca in mod firesc pe gigantii teatrului si filmului romanesc?

Nu este. Pur si simplu nu este. Scoala romaneasca de teatru pierde fara sa inlocuiasca. In facultate profesorii se rotesc vertiginos la grupele de elevi. Asa e mai nou sistemul. Profesorii titulari nu mai vin la cursuri pentru ca sunt prea ocupati sa se imparta intre goana dupa bani si goana dupa bani. Grupele de studenti nu se mai bucura de profesorii titulari ca de niste pedagogi si psihologi. Nu se mai duce nimeni la profesor ca la un al doilea tata. Nu mai exista asta in scoala. Exista asistenti care nici macar n-au urcat vreodata pe scena. Sau daca au facut-o, n-au confirmat.

Generatia de aur a teatrului romanesc a avut TIMP. Un spectacol puteai sa-l repeti un an si nu aveai altceva de facut. Banii nu erau o problema. TIMPUL si-a dat concursul la maretia unui actor de talia lui Gheorghe Dinica. Cand dupa revolutie a venit vremea vitezei marii actori au ramas la fel de mari pentru ca trupul firav al talentului lor de inceput fusese hranit cu TIMP, iar acum nimeni nu le putea lua asta.

Dar noi ne nastem in viteza si ne e din ce in ce mai greu sa ne hranim talentul. Pe al nostru sau al generatiilor care vor veni. Si atunci, pentru ca nu e timp, un student primeste lectii de la cinci profesori in loc de unul, doar-doar va ramane ceva.

Pe Gheorghe Dinca prea putina lume l-a intrebat cum se face teatru. Acum el a plecat. Ne-a ramas vocea inconfundabila, filmele si anecdotele fantastice care au facut din el un personaj si in afara scenei. Actorul total. Dar nu ne-a ramas un lucru vital pentru viitor: Cum se face teatru, domnule Dinica? Ce bine ne-ar fi prins acum vreo zece dvd-uri in care sa ne spuneti cum.

Nu tristetea ma cuprinde acum la moartea domnului Dinica. Ci frica. O frica paralizanta. Aceea ca vom ramane singuri orbecaind si nu vom mai avea pe cine intreba. Cum sa fac aici? Cum sa fac sa-mi iasa? Cercul e vicios. TIMPUL naste TALENT. TALENTUL naste GENEROZITATE. Noi nu mai avem TIMP. Mai avem insa actori de mare TALENT. Dar ei pleaca. Si cu ei pleaca Generozitatea si Secretele meseriei.

Dupa ce ne reculegem in fata amintirii lui Gheorge Dinica ar trebui sa ne gandim la cei care mai sunt impreuna cu noi. Va las pe voi sa-i numiti. Slava Domnului, inca mai sunt. Pe cei plecati nu-i mai intoarcem si numai amintirea lor nu ne va salva. Insa putem sa pastram secretele de la cei care mai sunt cu noi. Cu conditia sa ne aducem aminte si sa-i venram ACUM.

La revedere, domnule Gheorge Dinica si va multumim.

Nu pot sa nu inchei cu cea mai adevarata afirmatie pe care am auzit-o de la el, cu vocea aceea etern sugubeata:

- Daca Michael Jackson se nastea in Romania canta la Gogosarul!!!

VAMA @ Ploiesti

2009-11-10T07:53:00.005+02:00

Credite foto: Andreea Sararu

O lume pe dos. Work in progress.

2009-11-09T11:40:00.002+02:00

Astazi sunt criticat. - Mai cabotin, Tudor, e loc, poti fi mai cabotin. Prea fragmentat monologul, leaga-le mai mult. Nu te mai intoarce la public, n-are rost, rupi starea daca te intorci acolo. Ramai concentrat pe ea. Inceputul poti sa-l faci mai sus. - Mai sus de atat? -Da, mai sus. Surprinde-ne. Nu trebuie sa schimbi, dar vreau sa faci mai mult. Se poate mai sus. Gesturile largi sunt pe jumatate, du-le pana la capat, da? Ai descoperit doua locuri in care razi. E bine pentru ca nu m-astept s-o faci acolo. Patreaza asta.
Si tot asa. Cinci minute pauza si reluam. Mai e o luna pana la premiera...

Duminica marunta

2009-11-08T22:49:00.002+02:00

Sunt dator cu mai multe postari. Astazi a fost o zi de repaos. De la tot. Inainte de o saptamana fierbinte cu "O lume pe dos" in centrul atentiei mele. Am citit putina istorie: Tom Holland, Istoria Romei republicane. Mi-am cumparat Purcell in incercarea de a completa coloana sonora de la "O lume pe dos". Am mai cumparat o parte din cadourile de Craciun. Fac asta dintr-un soi de agorafobie care ma cuprinde in decembrie. Fervoarea dusa la paroxism a cumparaturilor de Craciun, in care lumea pare sa uite insasi ratiunea sarbatorii, ma blocheaza. Asa ca aleg sa cumpar cadourile la inceput de noiembrie. Recomand cu caldura. Lucrez la o mica scriere: Studiu ingeresc al mainilor. Sper sa pot publica maine ceva. As vrea sa termin mai intai. Poate in seara asta.

Rezisti inca o lovitura? Vise invinetite.

2009-11-06T00:47:00.002+02:00

E 00:09. Stau in masina si privesc in gol. Mi-e greu sa cobor si sa scutur de pe mine ziua care a trecut. I-am vazut din nou pe sacali la televizor. Acum privesc in gol si-l ascult pe Domingo cantand Nessun Dorma. Si-mi dau seama, asa, cu ochii atintiti in gol, ca muzica este cel mai frumos cadou pe care Dumnezeu l-a facut omului. Pentru ca nu exista pasaport mai frumos pentru un taram al visarii decat muzica. Pentru ca e libertate, speranta, veselie si tristete, toate intr-una.

Si cum stau asa, cu ochii atintiti in gol, imi dau seama ca am nevoie de o poveste frumoasa, plina de speranta, cu final fericit. O poveste a unui erou care sa-mi duca mai departe visele asurzite de claxoane, terfelite de hoti si demagogi, calcate in picioare de blazare, vinete de loviturile primite de la nihilisti.

Am nevoie disperata de un erou modern, fie si pe o foaie de hartie. Un erou la care ei sa nu ajunga si care sa-si ridice sufletul din multime si sa pluteasca deasupra capetelor noastre ca un fulg care nu se topeste nici in soarele cel mai arzator. Am nevoie de un erou in care sa cred orbeste, sa fie gata sa moara pentru mine sa mi se impaienjeneasca ochii si sa jur ca voi muri si eu pentru el si ca n-o sa-l abandonez si impreuna cu mii de oameni care mai au nevoie sa-si salveze visele sa-l aparam si sa stam de veghe cand se odihneste, dormind un somn iepuresc de frica mortii venite de la hotii de vise.

Hotii de vise sunt puternici acum si si-au furat pana si propriile vise, daca le-au avut vreodata. Impanzesc ecranele televizoarelor, sunt amestecati in cerneala otravita a tipografiilor, zbarnaie in difuzoarele miilor de masini care isi tarasc incet destinele prin orasele acoperite de tristete.

Eroul meu are nevoie de mine, stiu, la fel cum disperata nevoie am eu de el. Am nevoie de povestea asta, cu rasturnari de situatie, tradari, o iubire ca un combustibil de avion care arde si-l impinge sa faca toate faptele mari, imense, uriase ca vocea lui Domingo sau notele lui Puccini asternute acolo pe hartie intr-un moment in care Dumnezeu, pentru a cata oara, vizita Italia.

Eroul meu nu exista acum, dar stiu ca daca am sa incremenesc aici cu privirea in gol si am sa ma concentrez am sa pot sa nasc prima celula din trupul salvator, acolo pe peretele din fata mea, se va naste sigur cand vor veni alte cateva sute de oameni langa mine, dornici sa-si scuture visele sau sa le dea la spalat.

O sa ne adunam pe un camp si din toate privirile noastre atintite intr-un punct fix se va naste eroul nostru, daca nu cumva e chiar unul dintre noi, care va insira cuvintele asa cum n-am putea s-o facem noi vreodata incat vom sti ca e el, dupa lucirea din privire, lucirea aia din privire care arde, privirea aia care lipseste de saptezeci de ani din tara asta.

Nu se poate sa nu existe privirea care arde si sfinteste, privirea de otel, de neindoit, fara indoiala de adevarata. Am nevoie de povestea asta si sunt prea obosit s-o scriu, deocamdata ati castigat, hienelor, dar va promit ca am sa ascult muzica asta pana cand am sa-l aduc in fata ochilor mei, in carne si oase, pe eroul care ma va scapa de voi, fie ca e el un profet, un taran sau un copil al carui embrion se hotaraste acum la o aruncare de zaruri intre ingeri.

Un fior mare ne va strabate pe toti in ziua aia si vor lasa capul in pamant de rusine cei care zilele astea ne calca visele plapande in picioare. Acum sunt obosit si trebuie sa ma odihnesc. Eroul meu n-a venit inca. Maine dimineata visele mele ponosite trebuie sa mearga la munca. Va trebui sa caut prin gunoaie, sa le hranesc ca sa nu slabeasca de tot si sa nu fie ucise de virusul distrugator pe care il raspandesc rasuflarile voastre lacome. Peste cateva saptamani visele mele si ale miilor de oameni care le mai au vor fi invinetite de atingerea miilor de stampile, oricare ar fi hartia pe care o vor pangari. Va fi o lovitura grea asa ca trebuie sa-mi intretin visele cu slabele-mi puteri ramase.

Dar stiu ca povestea ta exista si tu vei veni, nu se poate sa nu vii... de vreme ce Calaf a ghicit si inca exista Iubire.

Saliva mintii. Ce facem cu ea?

2009-11-04T12:47:00.002+02:00

Oare ce s-ar fi intamplat cu toate frustrarile care n-ar fi fost dejectate sub forma de comentarii pe internet?

Unde ar fi defecat oamenii daca n-ar fi existat toate paginile astea albe care de-abia asteapta sa fie umplute de mizerii, care de care mai puturoase, mai viermanoase, arzatoare precum acidul?

Ce s-ar fi intamplat cu oamenii care-si pierd timp serios ca sa dea frau liber etichetelor murdare pe care le lipesc cu saliva mintii?
Unde s-ar fi slobozit ei?
Este internetul salvarea celor care mustesc de venin si nu pot privi in sinele lor tulbure?

Este internetul o mana cereasca pentru posedatii anonimi care se hranesc (paradoxal) cu propria micime?
Sau poate ca proliferarea urii este de fapt hranirea unei tenii nesatule care intr-un final ajunge sa faca spiritul sa sucombe?

Cobori la metrou, in marea de oameni, ii vezi rasfoind cu sete tabloide si te intrebi cati dintre ei se vor napusti la birou sa-si spulbere sudalmele care le astupa glota? O fi doamna asta grizonata cu aer de profesoara rezonabila? Sau cocalarul asta cu geaca argintie "american college" si acnee din belsug care butoneaza telefonul in cautarea ultimei manele, s-o puna tuturor? Sau poate o fi duduia asta in haina lunga de piele si fardata strident de dimineata, ca si cum durata prospetimii fardului tine de cantitate? Sau poate ochelarista asta cu aer nevinovat de tocilara? Sau agentul asta imobiliar in costum cu un numar mai mare si pantofi cu tocul ros mai mult de sase milimetri? Sau poate ca e tanarul asta, aparent cool, tradat de gelul abundent? Pustoaicele alea de liceu care se uita cu dispret la singura fata imbracata elegant din vagon? O haina neagra trei sferturi, de lana, ciorapi gri si bocanci argintii-murdariti "vintage" si o esarfa de matase mov cu alb? Sau poate o fi chiar ea? Fata eleganta?

Nu poti raspunde la intrebarile astea si ei stiu si-si vad de viata linistiti ca intr-un anumit moment al zilei se pot conecta si isi pot regla tractul intestinului creierului. Caci creierul acestor oameni sigur are parte de un intestin gros, acolo unde se aduna gandurile puturoase si nedigerate, gata sa fie evacuate...

Nu, nu cu ura scriu aceste randuri si nici cu compasiune. Intrebarea pe care o ridic e pura curiozitate.
Oare omului cu cat i se ofera prilej de defecare, fosa aseptica virtuala, infinita, i se stimuleaza apetitul pentru productia de dejectii?
Ce s-ar face oamenii astia pentru care conectarea echivaleaza cu functiile vitale ale rinichilor daca prin absurd internetul s-ar reduce la o unica pagina alba cu o limita prestabilita de comentarii?
Sau, mai simplu, daca n-ar mai fi deloc? Ca un dezvat. Omenirea pare doar sa castige. Sa acumuleze. La nesfarsit.

Am uitat cand am pierdut linistea. Am uitat cand am pierdut linistea. Am uitat cand am pierdut linistea.
Am linistea cand am uitat, pierdut. Am linistea cand am uitat, pierdut. Am linistea cand am uitat, pierdut.
Uitat, am pierdut linistea. Cand?
Uitat, am pierdut linistea. Cand?
Uitat, am pierdut linistea. Cand?
Cand am pierdut, am uitat linistea... Cand am pierdut, am uitat linistea... Cand am pierdut, am uitat linistea...

Aer pentru Cerasela

2009-11-03T23:25:00.006+02:00

Tudor Chirila - apel umanitar
Vezi mai multe video Diverse

Cititi povestea Ceraselei aici.

Dirijez intr-o lume pe dos

2009-11-02T20:20:00.001+02:00

Se strange latul. Tensiunea intra in scena. "O lume pe dos" - ultima suta de metri. Momentul in care rolul nu te mai paraseste. Nu te mai lasa in pace. Il astepti sa te gaseasca. Asteptarea infrigurata a unui tren in care e cineva drag. Greu de pus in cuvinte felul in care mananca din tine.

Iti privesti interlocutorul la o cafea si te gandesti ca au avut dreptate la replica aia, ai putea sa o rostesti mai moale, mai bland. Vorbesti despre vreme, gandesti despre teatru.

Azi am repetat "Preludiu si liebestod". Rolul dirijorului. Il studiez pe Jansons de vreo doua saptamani si e foarte ciudat.

Personalitatea lui m-a acaparat complet. Cum expira si inspira Wagner. Ii studiez gesturile. Largi, cu bratele deschise impreunandu-se de parca ar inchide un colier de perle la gatul unei femei frumoase. Si ma pierd in personalitatea lui. Dar n-am voie. Pentru ca dirijorul meu are discursul lui, altul decat al lui Jansons.

Doua personaje se ciocnesc in mine. Sar scantei. Trebuie sa ramana unul. Unul care o sa apara curand in fata voastra.

Constanta. Candidatii huiduiti la Vama

2009-11-01T18:36:00.002+02:00

Constanta. Candidatii huiduiti la Vama
Vezi mai multe video din Divertisment

VAMA @ Phoenix, Constanta

2009-11-01T09:58:00.005+02:00

Credite foto: Andreea Sararu