tudor chirila

Happy End

2012-01-23T18:43:00.000+02:00

Si-atunci el ii spuse: Iubito cred ca e un apartament prea mic asta si nu mai avem loc de orgoliile noastre. Viata e complicata in patru. Ar trebui sa ne mutam in alta casa. Singuri. Asa am mai putea sa cumparam niste lucruri pentru suflet.

Atunci ea lasa bagajul din mana, incet, foarte incet si incepu sa planga eliberator. El vru sa o sarute dar se gandi ca e un cliseu mult prea superficial pentru importanta faptului ca amandoi realizau ceva profund. Asa ca tacu, o lasa sa tresalte de plans, se excita privindu-i gatul de lebada contorsionat si sculptat de spasmele sufletului si pleca in bucatarie sa faca un ceai. Nu stiau daca asta era un happy end dar, cel putin pentru moment, aveau liniste.

Cine schimba Romania?

2012-01-21T18:06:00.002+02:00

Toata lumea vorbeste despre schimbare. Despre inlocuirea intregii clase politice actuale. Cu asta suntem toti de acord. E un inceput. Idealistii si naivii cred ca lucrurile se pot rezolva in strada. Pragmaticii spun ca solutia ramane in continuare votarea raului celui mai mic. Reprezentantii mediului privat, antreprenorii, corporatistii sau independentii viseaza la o alternativa viabila construita din oameni nepatati si realizati care sa intelaga sa se dedice cauzei comune pentru o altfel de Romanie. Exista insa o schimbare despre care nu vorbeste nimeni. Aceea a mediei.

Am vazut in aceste saptamani la televizor o media complet aservita celor doua tabere: opozitia si puterea. In Piata Universitatii am vazut evocari extreme ale fenomenului. Pentru unii era un nou decembrie 89 acolo iar pentru ceilalti o mana de ultrasi care arunca cu sticle incendiare. In general nu poti sa-ti faci o parere obiectiva despre ceea ce se intampla in Romania urmarind televiziunile sau ziarele noastre. Pentru ca una din principalele batalii castigate de clasa politica in ansamblu si de clientela care o sustine pentru a-si recupera ulterior investitia din afacerile cu statul a fost batalia pentru impartirea teritoriilor media. Cele cateva televiziuni neinregimentate politic sunt preocupate de continut tabloid mult mai profitabil in aceste vremuri incerte.

Cine a pierdut in urma acestui razboi? Cetateanul roman deposedat de dreptul la o informare echidistanta, impartiala, lipsita de patima. Profesiunea de jurnalism nu mai este asociata cu ideea de independenta. In mentalul colectiv ea nu inseamna altceva decat supunere, inregimentare si actiune la comanda. Cele cateva ininitative independente din peisajul on line mi se par lipsite de importanta in comparatie cu trusturile.
Toata lumea vorbeste despre faptul ca e imposibil sa schimbi legea partidelor sau sa reusesti sa dizolvi parlamentul si sa blochezi accesul actualilor politiceni in parlament. Sa blochezi practic elaborarea legilor de catre o clasa compromisa. Si mi se pare corect. Insa una din armele cele mai importante impotriva politicului a fost intotdeauna presa. Sigur ca aflandu-se intotdeauna in tabere diferite ei se vor anihila unii pe altii prin diverse dezvaluiri mai mult sau mai putin adevarate. Insa tocmai am hotarat mai devreme ca intreaga clasa politica este iremediabil compromisa.

Ma gandesc ca un prim pas ar fi existenta unei alternative media independente si obiective care sa furnizeze informatiile reale ale lumii politice. O presa cu reporteri adevarati constituiti intr-o miscare fie ea si doar on line pentru inceput. Clasa politica trebuie demascata constant, zi de zi, dintr-o altta perspectiva decat cea a unei prese acuzata din start de subiectivism pentru ca se afla in tabara adversa. O presa obiectiva ar putea sa faciliteze accesul in fata publicului a oamenilor care pot si vor sa schimbe Romania. S-ar auzi altfel de voci. Doar ca aceasta alternativa are si ea nevoie de finantare. Sau de nebunia unor oameni a caror cauza unica este adevarul. O presa care sa duca zilnic coruptia la Bruxlles. Zilnic. Ora de ora.

Are Romnaia asemenea jurnalisti? Asemenea nebuni? Are Romania o Anna Politkovskaya? Pentru ca numai un astfel de om si un astfel de jurnalism ii va putea face pe toti romanii sa creada in schimbare si sa iasa cu adevarat in strada treziti dintr-un somn de douazeci de ani. Pana la urma ca sa se trezeasca de-a binelea constiinta are nevoie de o fereastra. Iar media romaneasca, aservita politic cum e, ne tine inchisi intr-o camera fara geamuri de unde nu putem vedea Romania adevarata, Romania sufocata.

Zambetul turbo

2012-01-19T10:03:00.000+02:00

Stateam la Starbucks si imi beam cafeaua absorbit de o carte cu o piesa de teatru. La un moment dat ma intorc spre dreapta mea, una din acele intoarceri in care iti dezmortesti putin trupul si te reconectezi la lumea din jur. Si vad la o masa un tanar intr-un tricou alb si in dreptul lui, pe vine, o fata care priveste catre el in sus sprijinindu-se cu o mana de genunchiul lui. Era o privire atat de plina de dragoste, o privire care vorbea despre un abandon perfect al acelei fete. Mica si ghemuita era toata a lui, doar a lui. Era destul sa o privesti in ochi pentru a intelege asta. Nu exista nimeni altcineva in acel moment pentru ea si ochii mari si daruiti m-au facut sa zambesc fara sa vreau. Nu exista nimic precum zambetul unei femei care ti se ofera in intregime.Nimic.

Ce faceati cand aveati cinsprezece ani?

2012-01-18T22:13:00.001+02:00

Ce faceati fiecare dintre voi cand aveati cinsprezece ani? Amintiti-va bine. Eu mergeam la scoala, ascultam muzica, incercam s-o sarut pe Laura dintr-a noua, ma mai certam cu profesorii, ma apucam de fumat pe sub gradenele patinoarului din Timisoara de pe aleea sportivilor, citeam, speram, visam, intr-un cuvant traiam.

Ce face un copil de cinsprezece ani astazi? In linii mari cam aceleasi lucruri. Se indragosteste, iubeste, se cearta, isi contesta parintii, vrea sa rastoarne lumea sau nu-l intereseaza nimic, e blazat sau implicat, se bate, injura, e olimpic sau premiant, se apuca de baut sau face sport de performanta. Traieste! Da, toate cele de mai sus, bune sau rele, se pot aduna sub propozitia: eu traiesc!

Nu realizam niciodata cat de importanta e propozitia asta: Eu traiesc! Ne comportam de parca viata ni se cuvine orice ar fi si uitam cat de fragil este Eu traiesc!

Este o mare diferenta, imensa, ca o distanta intre doua galaxii sa spui in loc de EU traiesc, EU SPER sa TRAIESC! Legea vietii ne face sa uitam ce AVEM, daca nu cumva uitarea insasi este legea vietii.

Astazi va propun sa nu uitam cat suntem de fericiti si sa multumim pentru ce avem fara sa stim. Sa-i multumim lui Dumnezeu si vietii.

Am sa reproduc textul care m-a facut sa ma gandesc la cele de mai sus exact asa cum l-am primit si eu:

Dorinta de a trai!

La numai 15 ani, prietena noastra Oana Neacsu a fost diagnosticata cu leucemie acuta mieloblastica si are nevoie urgent de transplant medular, operatie extrem de costisitoare care depaseste cu mult prea mult puterile celor dragi…

Deoarece in familie nu este nici un membru compatibil cu ea, operatia trebuie realizata la o clinica din strainatate. Costurile sunt însă enorme… Din păcate, timpul nu are răbdare… Suma este extrem de mare pentru a putea fi strânsă într-un timp scurt (maxim 1 luna) de catre cei apropiati. De aceea, familia si prietenii fac un apel catre semeni sa ni se alature pentru a putea fi stransa suma de 110.000 euro.

Să-i întindem o mână de ajutor! Cu cât suntem mai multi, cu atât sansele ei de viată cresc!…

FIECARE ZI DIN VIAȚA EI DEPINDE DE NOI!…

SI NOI O PUTEM AJUTA…

Conturile umanitare sunt deschise la CEC Bank SA, Agentia Craiovita Noua din Craiova, titular cont este NEACSU ILEANA (mama Oanei):

- cont lei IBAN:         RO30 CECEDJ 0608 RON 1029627
- cont USD IBAN:     RO86 CECEDJ 06D6 USD 1080122
- cont EURO IBAN:  RO53 CECEDJ 06B2 EUR 1080121

De asemenea, pentru cei care pot sa sponsorizeze prin societati, pentru a o putea ajuta pe Oana, o pot face in baza unui contract semnat cu ASOCIATIA VASILIADA - organizatie patronata de Mitropolia Oltenia, Cod fiscal: 14190045, luand legatura cu Tudor Nelu, tel.0722.22.99.03

Raportul medical il puteti gasi pe www.oananeacsu.blogspot.com

Apelam si de aceasta data la Dumneavoastra, oameni cu inima mare, ca impreuna sa putem salva viata Oanei!

Va multumim pentru ajutorul acordat.

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Acum revin si va mai intreb inca o data: ce faceati cand aveati cinsprezece ani? Nu trebuie sa-mi raspundeti mie ci Oanei.

Noi cu cine votam?

2012-01-16T00:52:00.000+02:00

Este mai limpede decat oricand ca avem o clasa politica compromisa definitiv si iremediabil. Cred ca a venit momentul unei forte curate in Romania. Pe cat e insa de simplu de spus pe atat e de complicat de facut. Cunosc multi intelectuali in jurul carora s-ar putea cristaliza un program care sa propuna o altfel de Romanie: fara coruptie, fara afaceri cu statul, fara baroni locali, fara intelegeri economice subterane intre membrii diferitelor partide, fara mascarada ieftina, fara analfabeti in functii publice.

Insa niciunul din acesti intelectuali nu e dispus sa-si asume schimbarea. Pentru mine este foarte clar ca Basescu, Antonescu sau Ponta si toate fortele pe care ei le reprezinta nu mai sunt o solutie pentru tara in care traiesc. Intr-un an de alegeri, in plina criza mondiala, intr-o Romanie deposedata de valori si repere, suntem mai treji ca niciodata insa tot nu stim cu cine votam. Rotatia cadrelor mi se pare un cosmar pe care tara asta nu il mai merita.

Ma gandesc ca a sosit momentul cu adevarat disperat al unei miscari a oamenilor curati, neimplicati politic, care sa-si asume un program si sa incerce sa se impuna in alegeri. E un soi de idealism sa crezi ca poti castiga, asa din senin, in fata masinilor de vot ale partidelor consacrate. E momentul unor idei noi si al unor executii e timpul pentru oameni carora le pasa de Romania. Refuz sa cred ca accesul la putere le este destinat doar hotilor, incultilor, ignorantilor si iresponsabililor.

Fiecare dintre noi cunoaste oameni care au luptat cu sistemul si au construit ceva in domeniile lor de activitate intr-o confruntare acerba cu mecanismul greoi si birocratic al unui stat condus politicieni de ultima speta. Raed Arafat nu este un caz singular. Exista avocati, medici, inventatori, matematicieni, ingineri, arhitecti, artisti care au confirmat in repetate randuri si care privesc scarbiti de pe margine spectacolul scufundarii Romaniei. Exista o Romanie paralela care cu greu se incapataneaza sa reziste.

E momentul ca acesti oameni sa iasa la rampa si sa se uneasca sub forma unui miscari cu un program simplu si eficient din randurile careia sa se desprinda un lider care sa lupte cu Romania intunecata. Romania intunecata este Romania PDL, USL, UNPR sau mai stiu eu ce partide care se afla sau vor sa intre in parlament sa-si cumpere un loc la masa jafului. As sustine cu toate fortele mele un lider si o miscare ce ar putea sa insemne o reactie puternica si adevarata la clasa polititica a momentului.

In Romania oamenii nu mai au pe cine vota. Prezenta la vot va fi extrem de mica in 2012 pentru ca oamenii s-au saturat sa voteze "un rau mai mic". Daca nu se ridica o voce noua, o miscare mai presus de japca, vom sfarsi iremediabil in aceeasi paradigma. Ultimele zile au demonstrat ca nici macar cu indemnul FMI-ului nu putem sa avem maturitatea unei dezbateri publice pe o lege de o importanta cruciala. Cel mai grav lucru mi se pare ca legea a ajuns sa fie scoasa din dezbatere in urma unui conflict absolut infantil. Capitole importante din lege nici macar nu au ajuns sa fie dezbatute, ba mai mult, spectatorul de rand n-a putut sa inteleaga limpede despre ce e vorba.

Felul in care s-au purtat discutiile pe legea sanatatii nu difera cu nimic de violentele gratuite si condamnabile din Piata Universitatii. Clasa politica romaneasca isi adauga atributul infantilitatii peste cele care au facut-o indezirabila.

Unde sunt insa cei care ar putea aduce schimbarea? Poate ca este de datoria fiecaruia dintre noi sa-i numim, sa-i impingem in fata. Poate ca e musai sa ne adresam fiecare dintre noi celor care credem ca ar putea schimba ceva si sa-i obligam sa se intalneasca intre ei. De undeva trebuie sa rasara o raza de speranta. Chiar nu exista oameni care au construit cinstit in aceasta tara. Chiar toata lumea este patata intr-un fel sau altul? Suntem condamnati pe veci la clica PSD si PDL sau la media comandata politic? Daca e asa inseamna ca nu mai traim in Romania. Pentru ca asta nu e Romania noastra.

Making of copilul sau doua saptamani de fericire (7)

2012-01-13T16:50:00.002+02:00

- Nu la camera Matei, nu te uita in camera! Fugi, nu te ooooprrrrii!

Plaja s-a umplut usor, usor. S-a ras putin la cafea, s-a montat camera, s-a mai ras putin, lumea era gata. Am inceput sa tragem. La mare n-am avut decupaj si asta s-a simtit. Am tras cateva incadraturi de rezerva ca sa fim siguri. Matei a fost exceptional. Te astepti ca dupa opt ore un copil sa cedeze. Un copil de cinci ani. Si n-ar mira pe nimeni. Erau 14 grade dar vantul sufla puternic si toti eram infofoliti. Matei, aproape despuiat, in costumasul lui de marinar, cu coroana de hartie si sabia de lemn executa alergari la comanda. Mare pisicher, tragea mereu cu ochiul la camera. Urlam din toti rarunchii: - Nu la camera Matei, nu te uita in camera! Fugi, nu te ooooprrrrii!

De-abia acum cand scriu aceste randuri ma gandesc ca alergarea ii era ingreunata de nisipul ud. N-am simtit niciun moment pe camera ca nisipul era ud. Nu cred ca se simte nici in clip. Vantul il zavntase bine iar lumina era binecuvantata. Singurele lucruri care mi-au lipsit la mare au fost cafeaua buna si o portavoce. Am ragusit urland dupa echipa in diverse randuri. Matei a fost destinatarul celor mai multe apostrofari. Pentru ca n-am avut o ordine de filmare prestabilita, am intrat in criza catre sfarsitul zilei, astfel ca sincroanele cu formatia s-au facut in graba ca sa nu pierdem lumina. Dupa sase ore de filmare exigenta mea vis-a-vis de porpria-mi tinuta scazuse considerabil asa ca am ales fara sa stau pe ganduri haina pe care o port in clip. S-a dovedit ca geamantanul il luasem degeaba insa cred ca am facut alegerea potrivita. Am tras bilingv sincroanele neglijand putin varianta in engleza insa a fost destul material intr-un final. La sfarsitul zilei eram obosit si fericit.

Am urcat sus la cherhanaua de pe deal sa mancam si sa ne incalzim. Nu avusesem pauza de pranz. La masa Matei s-a dovedit a fi perfect "virusat". S-a postat in fata noastra cu un aparat de fotografiat si ainceput sa urle: - Atentiieeeee! Motorrr! Actiuneeeee!!. N-am avut ce sa facem si ne-am conformat printre inghitituri de supa. Am fost fericit sa constat ca starea mea de nesiguranta s-a diminuat simititor. Prima zi era gata. Paradoxal, nu eram nerabdator sa vad materialul. Cred ca ma protejam intr-un fel. Am mancat, am mai fortat o cafea si am fugit spre Bucuresti.

Imi place sa conduc dupa o zi lunga. Creierul mi-e imbibat de ganduri pe care le las sa zburde libere in timp ce ma concentrez la drum, astfel ca niciunul dintre ele nu poate sa ajunga sa ma deranjeze. E, intr-un fel, odihnitor. Cateva ore mai tarziu, a doua zi de filmare avea sa-si faca loc in mintea mea. Duminica la ora cinci langa m-am intalnit cu Max si Adriana Racasan in cafeneaua de langa Parcul din Sinaia.

Making of copilul sau doua saptamani de fericire (6)

2012-01-11T23:09:00.000+02:00

Ma intreb cateodata ce am fi fost fara Lumina.

Adriana era pozitiva si sceptica. Max era ingandurat. Bogdan facea bugete. Doina Levintza este un creator cu C mare. Apelasem la ea ca intotdeauna cand vrei sa fii sigur ca lucrurile o sa mearga bine. Doar ca Doina are un defect: nu poate refuza pe nimeni. Si asta o aduce mereu in situatii limita. Pe ea si pe noi. N-ai cum s-o gasesti pe Doina libera. Doina munceste. Permanent. N-a fost altfel nici de data asta. Ne-am vazut printre picaturi vreo douazeci de minute miercuri seara inainte ca eu sa plec la Cluj. Inainte de filmarea de sambata cand aveam nevoie de costume. Casa Doinei este un muzeu. Mi-as fi dorit sa fi intrat in ea cand eram copil. As fi privit cu ochi mari rochiile uriase, incremenite, asteptand parca o rasuflare magica sa le readuca la viata, sutele de papusi incremenite pe scari in pozitii nefiresti alcatuind un tablou vivant, mirosul de piele buna impregnat pana si in pereti, zeci de scule de pielarie si cizmarie adunate de cateva generatii, bucataria provensala plina de viata, sute de fotografii din sutele de momente in care Doina a facut istorie...da, un copil ar visa luni in sir la casa Doinei ca la Castelul Palarierului.

Viata fierbe in tot muzeul asta dezordonat si luxurios, nu e ora din zi la care sa nu gasesti pe cineva la Doina. Prieteni, clienti, actori, colaboratori. I-am fortat atentia pentru cateva minute. O poti pierde foarte usor pentru ca nu pare sa impartaseasca acelasi prezent cu tine, e undeva mai sus, are aerul ca nu te asculta si priveste undeva dincolo de capul tau, in departare, in timp ce tu incerci sa spui ce vrei asa cum incercam eu in clipele astea putine pe care le aveam la dispozitie. De fapt te asculta exact atat cat are nevoie sa se agate de o imagine. Asa incercam si eu sa-i vorbesc Doinei, in imagini, si in acelasi timp sa ma conving pe mine ca asta vreau cu adevarat. I-am vorbit despre un rege fara timp si fara un costum explicit, nimic care sa-l dateze. I-am spus ca ma gandesc la un fel de Romanov scapatat si atunci i-au sclipit ochii. A fost de acord ca nu trebuie sa vina de nicaieri costumul regelui. S-a entuziasmat si a adus o bucata mare si lunga de tifon. Ador tifonul, mi-a spus. E un material superb. Ma chinuiam ingrozitor. Nu puteam sa vad ce vedea ea. Eram in intuneric. Stiam, doar ca am incredere.

M-a pus sa ma infasor cu bucata de tifon: - Uite ce bine, iti vine. Am aprobat, incert. Am cazut de acord ca numai coroana trebuia sa fie un element concret. Un rege scapatat al niciunei epoci. Am plecat de la Doina dupa ce am baut un pahar de porto intrebandu-ma ce naiba o fi cu tifonul ala. Dar stiam ca o sa fie bine. La Cluj, starea mea de agitatie a crescut. Mai erau doua zile si una din ele eu mi-o petreceam pe drum. Am inceput sa-l bombardez pe Bogdan, voiam sa vad toate obiectele de recuzita, scenografia, scenografia. Scenografa parca traia in alt timp decat mine. Trimiteam mesaje peste mesaje, raspunsurile veneau greu si in doi peri, primeam poze incomplete. Eram disperat sa-mi creez o imagine cat mai aporape de final si mi se parea ca nimeni nu ma ajuta. Mi se parea ca pierd controlul pe masura ce imi doream din ce in ce mai mult sa-l pastrez. Sunam de cate trei ori p fiecare pentru nu stiu ce detaliu. Incercam sa inchid ochii si deodata ma fulgera cate-un gand. Cum ar fi sabia regelui. Am inceput sa-i explic ca sabia trebuie sa aduca neaparat cu sabia lui Carol, sa se uite pe net, sa vada, sa se documenteze. Sabia se vede mult in clip si trebuie sa fie autentica. Apoi asteptam ca un indragostit irascibil si zvapaiat care asteapta o veste de la iubita lui. Si iarasi liniste pe frontul de la Bucuresti.

Nu-mi aduc aminte daca la Cluj sau la Bucuresti am primit storyboardul. Stiu doar ca afost un sentiment de usurare. Incepeam sa vad...Si imi placea ce vedeam. Erau toate cadrele discutate la decupaj. In noaptea dinaintea filmarii de la mare am ajuns acasa tarziu. Lucrurile erau amestecate. Rebengiuc era incantat de costum, Matei la fel. Dealtfel Matei si-a afirmat plenar intentia de a se muta acasa la Doina Levintza. Vremea insa se anunta rea. Erau sanse de ploaie si de burnita noaptea iar dimineata ne astepta un cer cu nori. Apoi spre dupa amiaza incepea ploaia serios. M-am gandit sa amanam. Era greu. O echipa intreaga astepta sa plece la 4 catre mare. Ramane sa filmam, am zis. Plus ca aveam si sabia regelui. Un motiv in plus. O vazusem si pe cea de lemn. Era 12 noaptea cand am deschis usa casei mele.

Colegii mei probasera hainele pentru clip. Erau cool. Eu eram singurul nehotarat. Mi-am inghesuit o gramada de haine intr-un geamantan, m-am invartit inutil prin casa am dormit trei ore si m-am trezit pe autostrada conducand spre mare. In masina cu mine Carina(Agentia de Vise), Gelu( claparul Vama) sotia lui, Elena si Matei care dormea dus. Nu parea sa ploua. Cat inca era intuneric era bine. Marea ne-a purtat noroc de la un capat la altul. Cand am ajuns dimineata norii se fugareau cu soarele. Singura data cand soarele si-a facut loc printre ei a coincis cu momentul cel mai important: Victor Rebengiuc alergand catre mare intr-un cadru larg. Cand Rebengiuc a aparut imbracat pe plaja in costumul regelui i-am multumit Doinei in gand. Era impecabil. Din tifon. Culorile se pierdeau perfect intre nuantele alb sau bej murdar ale nisipului si marea cand vanata, cand verde. Ma intreb cateodata ce am fi fost fara Lumina.

Craciunul nu e...

2011-12-21T20:38:00.000+02:00

Aici puteti asculta o interpretare deosebita a unui text pe care l-am scris in urma cu un an. Le multumesc lui Morar si Buzdugan de la Radio ZU pentru ca "dezgroapa" articole de pe acest blog. Mai jos textul integral:

Craciunul nu inseamna cadouri, daca asta inseamna nervi. Craciunul nu inseamna imbulzeala, ci mai degraba retragere. Craciunul nu e goana irezistibila de a fi in rand cu lumea care pune bucatele pe masa "ca asa-i traditia". Craciunul nu e traditie. Craciunul nu e ghiftuiala oarba, nu e napustire hulpava dupa ce ai postit. Craciunul nu e razboi in trafic pentru familie. Craciunul nu e familie daca familia zbarnaie de tensiuni nerostite. Craciunul nu e Mos Craciun in alb si rosu. Craciunul nu e colind cu orice pret, supracantat, la ore nepotrivite. Craciunul nu e o perioada in care "ne deschidem inima ca sa intre lumina sfanta". De ce ar fi inchis in restul anului? Craciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari. Craciunul nu e reamintirea valorilor morale lipsa. Craciunul nu e un program special la televizor. Si nici zambet fals nu e Craciunul. Craciunul nu e prilej de regret ca nu ai cu cine petrece sarbatorile. Craciunul nu e bilant. Craciunul nu e lumina electrica in exces sau bradul pe care te-ai luptat sa-l aduci acasa ca un erou modern. Craciunul nu e lupta. Craciunul nu e promotie. Nu-l gasesti pe rafturile care urla ca e Craciunul. Nu e cozonac, caltabos, toba, sorici sau vin rosu. Craciunul nu e ilustrata si nici fericire tampa impachetata in spoturi publicitare cu reni si Mos Craciuni pentru diferite nise. Craciunul nu e nimic din toate astea. Nu e drum'n base, nici popcorn sau clubbing. Craciunul nu e discoteca si nici fantezie sexuala de iarna. Craciunul nu e bere. Craciunul nu e nimic din tot zgomotul asta surd si disonant ca o orchestra mondiala care se acordeaza la nesfarsit fara sa mai inceapa sa cante. N-are niciun rost asa. Nu e despre asta. Nu pentru mine. Mi-o spun in fiecare an, incercand cu disperare sa inot spre marginile vartejului care ma trage la fund unde in malul vascos zac resturi de sarmale, conserve, reprosuri, un fel de mazga sufleteasca, o inertie vesteda.

Craciunul e altceva. Craciunul este momentul in care s-a schimbat TOTUL. Craciunul e momentul in care Oamenii au descoperit Speranta prin Iubire. Vorbe mari, nu? Da de unde, vorbe prea mici plutind pe Marea Moarta. Dar, pentru ca vorbele astea mici care plutesc in deriva sa ajunga la destinatie si sa umfle panzele celor care mai au curajul sa navigheze, e nevoie sa sarbatorim Craciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne da in fiecare zi. Pentru tot ce uitam sa-i inapoiem.

As fi vrut sa inchei altfel. De fapt, Craciunul nu e nici macar ce am scris eu aici. Nu poti scrie despre Craciun in mijlocul Marii Moarte.

Merry Zombie Christmas!

2011-12-19T14:02:00.000+02:00

Rautate

2011-12-16T12:25:00.001+02:00

Rautatea e un rau de munte spumegand, rostogolindu-se etern catre campie, iar noi inotam prea rar contra curentului...

Imi pare rau

2011-12-15T09:49:00.000+02:00

Aici aflam ca Andrei Plesu a hotarat sa ia o pauza de la a publica in Adevarul. Mi se pare o pierdere pentru cititorii constanti sau ocazionali ai ziarului. Marturisesc ca nu ma asteptam ca domnul Plesu sa "oboseasca" sau sa fie atins de mitocania, lipsa de discernamant sau frustrarile evacuate ale unei parti a "comentatorilor" de pe forumuri. L-am privit intotdeauna pe Plesu ca pe un factor de echilibru excentric presei noastre oportuniste si conjucturale. Alta traiectorie. Mi se parea ca el se ridica deasupra mizeriilor cotidiene si ca reuseste sa priveasca societatea noastra bolnava cu detasare, umor bland, datatoare de speranta.

Andrei Plesu spune ca a obosit si decide sa isi acorde si sa ne acorde si noua o pauza. Ma dezamageste ca suma unor anonimi care se ascund in spatele unor nick name-uri ajunge sa conteze in ecuatia unui om ca el. Ce se intampla cu cei care il admira? Unde ar putea ei sa se retraga? Sa-l citesti pe Plesu e una din putinele bucurii reale si pline de substanta pe care oamenii normali (cati or mai fi ei la numar, desi normalitatea isi schimba coordonatele pe zi ce trece) si-o mai puteau permite. Era un reper de care multa lume avea nevoie. Cand un asemenea om oboseste, de public, de atmosfera, de conjuncturile sociale merita sa ne punem intrebari serioase. Din pacate fara speranta ca am mai putea gasi raspunsuri sau solutii. Imi pare rau. Eu unul aveam nevoie de lectiile de echilibru, cultura si logica din jurnalismul domnului Plesu.

Making of copilul sau doua saptamanni de fericire (5)

2011-12-13T17:06:00.000+02:00

"A fost o pendulare schizofrenica intre ce voiam si ce ne permiteam"

Am plecat la Sinaia a doua zi dis de dimineata. Noul secund, Adriana Racasan. Adriana vorbeste mereu de parca ar rade de tine. Chestia asta vine mai degraba dintr-un soi de sinusoida a timbrului vocii decat din ceea ce spune. M-am convins repede ca era un om extrem de serios. M-am intrebat in toate perioada filmarilor cand isi nota tot ce hotaram. Rar o vedeam scriind dupa care ma trezeam cu mailuri lungi si organizate. "Eu am sa te trag de maneca, fiindca trebuie sa filmam tot ce ne propunem". Am vorbit cu Max tot drumul de la Bucuresti la Sinaia. A fost o discutie tehnica despre lumini, lentile, camere de filmat, avantaje si dezavantaje la capatul careia am inteles ca bugetul o sa creasca. Aproape ca mi-era frica de reactia lui Bogdan. Dimineata ii ceream sa fim zgarciti iar seara adaugam costuri la buget. A fost o pendulare schizofrenica intre ce voiam si ce ne permiteam. Stiu ca la final am vrut mai mult decat ne-am permis si ne-am permis mai mult decat am avut. Insa ca toate controversele astea sa dispara e destul sa dau un play pe youtube.

Am vazut din nou cazinoul din Sinaia. Max a facut poze. Adriana si-a notat. Cred ca Adriana rontaie mereu ceva. Nu stiu daca Max avea incredere ca stiu ce vreau, la inceput. Nu l-am intrebat.Oricum nu l-as condamna. Nici eu nu prea aveam incredere in mine. Dar asta era un detaliu nesemnificativ. Plecasem deja la drum. Cred ca un soi de suspiciune vis-a-vis de capacitatile partenerului tau e inerenta in orice inceput de echipa. Adriana, imperturbabila, infofolita intr-o geaca trei sferturi, cu ochelarii pe nas si ronatind nu parea sa-si puna probleme de genul asta. Hai sa terminam treaba asta fratilor, ok? Cam asta era nuanta din vocea ei indiferent ce ar fi rostit. La fel si Bogdan care arbora o mutra chinuita de fiecare data cand venea vorba despre ceva nou: masina de vant, masina de fum, cateva lumini in plus, ca sa fim siguri ca avem tot ce ne trebuie. Ne-am intors acasa increzatori. Max era incantat de locatie. Urma sa ne intalnim peste doua zile sa facem decupajul.

Am deschis laptopul in seara dinaintea sedintei cu el si cu Adriana. Ecranul alb astepta sa astern povestea clipului secunda cu secunda. Am scris primele cadre. Apoi m-am ridicat de la masa. De fiecare data cand am o idee buna sau cand descopar un vers care-mi place ma ridic de la masa, speriat parca de propria-mi descoperire. Am luat un mar si l-am devorat. M-am asezat din nou la masa. Am pus cantecul pe repeat. Am ascultat. Era greu. Nu stiam cat ar trebui sa dureze cadrele, care sunt actiunile, cand trebuie sa apara Rebengiuc. Incaperile cazinoului mi se invarteau in cap ca roata ruletei. Teatrul, sala mare, gradina din spate, terasa, balconul, o pasarela, oglinzile, masa cea lunga, biroul lui Ceausescu, coridoarele din subsol.

Am deschis pozele. Am inceput sa aleg locurile de care eram sigur. A ajutat. Ma miscam greu, ca un urias cu picioarele de lut. Inchideam ochii si incercam sa mai adaug o secunda de imagine la filmul deja stabilit doar ca totul se pierdea intr-o clipita si trebuia s-o iau mereu de la inceput. S-a facut doua noaptea si eram abia pe la minutul trei. Atunci am inteles ca nu e putin lucru sa poti sa faci un decupaj. Sa gasesti puterea sa-ti vezi filmul inainte de a-l filma. Si pariul cel mare, mai presus de toate, sa filmezi aproape de ceea ce ai vazut cu ochii mintii. A doua zi, dupa sase ore de sedinta, aveam un decupaj. Ne-am contrat, ne-am explicat lucruri, am incercat sa-mi impun viziunea, am ascultat, am renuntat, am propus.

La sfarsit s-a nascut un decupaj care ne multumea exigentele. Cu toate astea se ridica o intrebare care ma ingrijora: o sa reusim sa filmam tot ce ne-am propus?

Making of Copilul sau doua saptamani de fericire (4)

2011-12-08T20:58:00.001+02:00

"Control freak" devenise starea mea naturala.

Au urmat zile agitate. Ne-am vazut cu mai multi directori de imagine. Ma gandeam ca am nevoie de cineva cu experienta pentru care lumina sa n-aiba secrete. Am vazut multe filmulete de prezentare, am stat la discutii, am vorbit mult despre clip. A ajutat pentru ca incet, incet, am inceput sa-mi dau seama ce imi doresc cu adevarat. Bogdan era capul limpede. Cu fiecare discutie isi dadea seama ca videoclipul asta numai simplu n-o sa fie. Bogdane, hai sa facem ceva frumos. Bogdan incuviinta cu o privire ingandurata si imi spunea ca tot ce e frumos costa. Si asta ma aducea brusc cu picioarele pe pamant. Solutiile trebuia sa fie ieftine pentru ca nu eram absolut deloc convinsi ca vom gasi bani. Nici echipa tehnica nu era usor de adunat. Era o luna in care, ca un facut, toata Romania parea sa filmeze. Nu erau oameni si nici echipamente. Si preturile tineau cont de asta.

Refuzam cu indarjire sa ma gandesc prea mult la piedici in schimb il bombardam seara pe Bogdan si pe secund cu telefoane ca sa ma asigur ca ne miscam. Apoi am gasit o scenografa tanara. Tanara si zapacita, insa muncitoare. I-am vorbit despre proiect si despre implicare. De fapt ma interesa mai mult gradul ei de implicare. Sunt dispus sa apreciez cateodata entuziasmul mai mult decat profesionalismul. Am pariat pe o scenografa tanara. Am pariat pe entuziasm. Era cumva impotriva convingerii ca la debut trebuie sa ma inconjor de profesionisti. Mi-aduc aminte ca stateam la o masa undeva la un restaurant si ea venise insotita de partenera ei de lucru. Le-am pus piesa. Mereu asteptam reactii de la cei care ascultau piesa. Reactii care sa ma convinga pe mine ca e bine. Au ascultat piesa si au schitat un zambet, au spus cateva cuvinte. Mi s-au parut politicoase. Am vorbit mult apoi, repetand aceleasi lucruri cu obstinatie ca sa ma asigur ca vor intelege. A fost o perioada in care am repetat lucruri, tuturor. Bogdan mi-a spus exasperat intr-o zi ca desi nu pare oamenii isi fac treaba. Am inghitit galusca insa am continuat sa presez.

Zilele treceau cu o viteza uluitoare. Mai aveam o saptamana si mie inca nu-mi era clar ce se intampla in tot clipul asta. In afara de cele cateva imagini de care eram sigur nu stiam mare lucru. Hotarasem datele filmarilor. Sambata 22 la mare si luni 24 octombrie la Sinaia. Apoi au inceput vestile proaste. In lunea din saptamana filmarii hotarasem o noua prospectie la Sinaia. Pentru mine era vitala. O prospectie cu operatorul, secundul si Bogdan. Era indispensabila inaintea decupajului. Imi era limpede ca nu pot filma clipul asta fara sa stiu ce se intampla cadru cu cadru. Trebuia sa stim tot. Ma teroriza gandul ca as putea sta in fata echipei sau a lui Rebengiuc debusolat, neajutorat, fara sa stiu ce sa cer. "Control freak" devenise starea mea naturala. Bogdan a vrut sa amane prospectia pe marti. Am refuzat categoric. Vorbeam la telefon, ne schimbam mailuri eu alergam prin tara cu Vama. Apoi vineri aflam ca secundul a iesit din proiect. Avea o oportunitate la Deva. Fara explicatii. Pur si simplu.

Am incercat sa nu ma enervez. Nu e vremea promisiunilor respectate. E vremea vanatoarei de oportunitati. Imi placuse secundul. Mi se parea o pierdere importanta. Bogdan mi-a promis ca se repliaza. Imi dau seama ca tot ce scriu acum ar fi trebuit sa aiba un alt aer sau stil, insa nu stiu de ce a luat aceasta forma de jurnal. Am scris atat de putin despre ce am SIMTIT in toata perioada asta. Dar poate ca asa trebuie sa iasa textul asta. O goana. S-a facut duminica. A doua veste proasta. Ne-a parasit si operatorul care ramasese blocat intr-un proiect in Cipru. Asta am primit-o destul de rau. Simteam nevoia sa urlu, sa ma revolt, constient de faptul ca nu ajuta nimanui si cu atat mai putin mie. Parea o ironie. Ca si cum cineva isi radea in barba: vrei control? Na, control. Am inceput sa sun in drapta si in stanga. L-am sunat pe Tudor Lucaciu in cautare de recomandari. Apoi pe Alex Sterian. Oameni seriosi cu cv uri grele. S-au vehiculat cateva nume. Am ales intr-un final sa-l cautam pe Max Lemnij un director de imagine foarte bun. Spre surprinderea mea a fost liber. Cerul se insenina putin.

Un citat fermecat...

2011-12-07T09:30:00.001+02:00

"...Inca de la primele intalniri, amandoi isi uitasera varsta si se comportau unul fata de celalalt cu familiaritate, ca doi soti care si-au ascuns atatea in viata ca nu mai au ce sa-si spuna." Gabriel Garcia Marquez

Making of Copilul sau doua saptamani de fericire (3)

2011-12-05T13:00:00.000+02:00

"Raspunsul a venit ca o ghilotina: De ce nu?"

La inceput am fost eu si cu Bogdan(producatorul executiv). Ne-am apucat sa ne construim echipa. Regele trebuia sa fie Victor Rebengiuc. Trebuia sa fie. De cand am scris primele cuvinte despre cantecul asta imaginea lui si-a facut loc in mintea mea fara posibilitatea de a putea fi inlaturata. Mi-aduc aminte ca am cautat pe gooogle images intr-o seara fotografii recente cu el. Fara indoiala, era el. M-am trezit intr-o dimineata insorita indreptandu-ma spre Bulandra. Avea sa ma primeasca la ora 11. E un amestec de ironie, curiozitate si blandete in zambetul lui Victor Rebengiuc. Acelasi zambet cu care ne raspundea pe holurile facultatii m-a intampinat si la intrarea actorilor de la Bulandra. Doar ca acum miza era mare. Pentru mine. Asta a fost si motivul pentru care n-am vrut sa-i spun nimic la telefon. Am mizat pe o putere de convingere despre care aveam senzatia ca tocmai ma parasise. Am intrat in cabina. M-am asezat. Am inceput sa schimbam amabilitati sa ne aducem unul pe altul la zi cu ce mai facusem. Incercam sa prelungesc starea asta de impersonala cordialitate in speranta ca va deveni mai consistenta. Ca brusc vom fi mai prieteni si nu ma va refuza. Aveam sentimentul unei probe de film. Nu-mi mai aduc aminte ce am spus. Cate ceva despre poveste, ce vreau eu sa insemne. Cred ca pe masura ce vorbeam imi dadeam seama ca scenariul era - la ora aia - incomplet, ca nu exista un scenariu in afara ideii ca un rege se plimba printr-un palat pustiu si la un moment dat descopera o usa care da catre mare si se va transforma in copil. Raspunsul a venit ca o ghilotina: De ce nu? Bucuria a durat cam cat dureaza sa vezi chipul unei femei frumoase care se urca in metrou in timp ce tu cobori. Pentru ca imediat am realizat ca Victor Rebengiuc acceptase sa apara intr-un videoclip in care eu debutam ca regizor. Nu stiu daca sunteti la curent dar unul din lucrurile pe care un mare actor le uraste cel mai mult este sa lucreze cu un regizor care sa nu stie ce sa-i ceara. Actorii mari sunt instrumente mari, scumpe, pretioase. Trebuie sa stii sa canti la ele, trebuie sa obtii sunetul ala care face diferenta. Poate ca asta a fost momentul in care entuziasmul si inconstienta au disparut si am devenit perfect responsabil. Si inspaimantat. A fost si inceputul calvarului lui Bogdan pe care l-am asaltat cu telefoane pentru confirmari, reconfirmari si re-reconfirmari ale celor mai mici detalii. Devenisem speriat si control freak. Bogdan mi-a recomandat un regizor secund. Am plecat la Sinaia in prima prospectie. Am vazut cazinoul. ( big thanks to Vlad Oprea - primarul Sinaiei). Spatiul era superb. Am bantuit peste tot, salile mari, podul, subsolul, sala de teatru. Mi s-a parut prea bine intretinut pentru povestea mea. Ma gandeam la un loc degradat, decrepit, uzat de timp. Secundul are darul de a ma linisti. Pare foarte organizat, stie ce are de facut si inteleg ca o sa-mi ia de pe cap multe lucruri. Ma simt mai bine. Facem poze peste tot, bem o cafea si plecam. Nu sunt sigur inca de locul asta dar are multe aventaje. Ne oprim la Floresti sa mai vedem un palat in paragina al familiei Cantacuzino. Aici totul e de-a dreptul pustiu. Parca si istoria refuza sa se mai nasca. Tiganii au furat traversele de fier care sustin cladirea. Ma gandesc ca ar fi interesant sa filmam si aici daca mai prindem cladirea in picioare. Am ajuns la Bucuresti si am sunat-o pe Carina ( Carina Sava Agentia de vise) si am rugat-o sa inceapa sa stranga frunze. Probabil ca multi dintre voluntarii care au adunat zeci de mii de frunze pentru clipul Vama zambesc amuzati. Ajutorul lor a fost indispensabil. Si chiar daca am inceput cu zece zile in avans frunzele ne-au ajuns la mustata

O firimitura de gand...

2011-12-04T16:10:00.001+02:00

Astazi zburam si avionul s-a inclinat pentru unul din virajele care cauta drumul spre casa iar prin hublou pentru cateva secunde a trecut luna suprapusa pe un cer albastru, de un albastru artificial, ca un fundal de teatru. A fost ca o bucata scurta de vis si m-am gandit ca o sa-mi fie tare dor de lumea asta cand am sa mor.
Sent via BlackBerry from Vodafone Romania

Making of Copilul sau doua saptamani de fericire (2)

2011-12-03T13:18:00.001+02:00

Cantecul ne placea. Ne placea mult, dar inca mai avea probleme de mixaj. Gelu l-a descoperit pe Luc Tellier, un canadian care a mixat cantecul pentru noi. A facut-o repede si bine. Apoi ne-a cerut sa-l poata trece in portofoliul lui on line. Era primul semn de apreciere. In lumea asta multimedia in care traim nu mai poti lansa un cantec fara videoclip. Eram constienti de asta. Investisem deja destul intr-o singura piesa, dar drumul parea fara intoarcere. Nu se poate lansa cantecul asta fara clip. Poate o sa gasim sponsori, am spus eu fara prea mare speranta. De ce sa sponsorizezi un cantec despre nevoia de a mai fi copil? Ce le iese lor din asta? Nu se bea mai mult, nu se mananca mai mult, nu se consuma mai mult. Cantecele care ridica probleme nu vand. Chiar daca sunt ascultate de mii de oameni.

Nu stiu de ce amanam momentul la care trebuia sa ma asez la masa si sa scriu. Ma gandeam sa scriu o poveste simpla, fara buget. Cautam o idee, ceva care sa fie atat de ingenios si atat de ieftin. Nu puteam insa sa nu urmez versurile. Imaginea unui spatiu mare, pustiu in care un om cauta ceva fara speranta nu reusea sa ma paraseasca. M-am asezat intr-un final la masa de scris. Dupa ce m-am ridicat erau cateva zeci de secunde si mai degraba o idee si cateva imagini decat un scenariu. Insa erau mai multe imagini care incepusera sa-mi aprinda imaginatia. E nevoie de entuziasm ca sa progresezi. Si de un pic de inconstienta. Momentul ala in care iti spui, fac asta, fara sa te gandesti la nicio piedica, la nimic din ce te-ar putea opri. Nu stiu cand a fost exact momentul asta, stiu doar ca m-am trezit spunand : eu am sa regizez videoclipul asta. Acum, uitandu-ma inapoi, imi dau seama ca am riscat enorm.

Am riscat banii, increderea colegilor si mai mult decat orice, reusita videoclipului de care depinde succesul unui single. Acum o luna si jumatate nu m-am gandit la toate astea. Singurul lucru la care m-am gandit a fost ca daca n-am sa fac eu acest videoclip n-am sa vad niciodata pe vreun ecran imaginile alea care se fixasera cu incapatanare pe retina inchipuirii mele. Cand l-am sunat pe Bogdan, producatorul executiv al clipului si i-am spus ca vreau sa ne apucam de un clip pe care sa-l regizez am simtit surprindere in vocea lui, dar asta n-a avut darul sa ma clatine. Hotararea si entuziasmul meu erau mai puternice. Colegii mei aveau sa afle ultimii. Nu stiu de ce, dar de ei mi-a fost cel mai frica. Poate si pentru faptul ca acest cantec este al lor in aceeasi masura in care imi apartine mie. Ar fi insemnat sa ma uit in oglinda. Nu e bine sa te uiti in oglinda cand risti. Si uite asa, au inceput cele mai frumoase trei saptamani din acest an.

va urma. luni.

Making of Copilul sau doua saptamani de fericire (1)

2011-12-02T13:06:00.001+02:00

Poate ca ar fi trebuit sa scriu mai repede despre asta. Nu stiu de ce am amanat. Am simtit nevoia sa scriu imediat ce s-au terminat filmarile, dar de fiecare data m-am oprit. Asa se face ca acum toate trairile mele s-au mai pierdut in ceata pasagera pe care o lasa trecerea timpului. Poate ca n-am scris pentru ca m-am gandit ca n-as putea sa ma ridic la inaltimea acelor doua zile. Sau doua saptamani. Da, pentru mine au fost doua saptamani extraordinare. Iar aceasta poveste nu are cum sa nu fie extrem de subiectiva asa ca va rog s-o cititi ca pe o poveste de autor. Sau ca pe o fictiune. Nu are rost sa incep de la Budapesta. In general publicul nostru stie cum facem noi o piesa, care sunt etapele pana la momentul in care ea se desparte de noi si devine a tuturor.

N-a fost foarte diferit nici acum. La inceput a fost refrenul si toti eram incantati. Apoi au aparut si strofele si am simtit ca incepe sa prinda un contur bun. De cand ne-a iesit prima data refrenul am zis ca poate fi un hit desi notiunea noastra de hit s-ar putea sa nu se mai potriveasca industriei. Sa zicem atunci ca hit e ceva ce dainuie dincolo de sala de repetitie, ceva ce te obsedeaza in masina dupa ce ai plecat sau te urmareste pana deschizi usa casei si dincolo de ea. Cand toata lumea canta zambind e un hit. Si cand a aparut refrenul asta m-am uitat pe furis la colegii mei si i-am vazut zambind. Apoi Eugen a spus ca e un hit. Si am inceput sa credem. Ma gandeam ca trebuie sa fie niste versuri care sa sugereze viteza pentru ca mi se parea genul de piesa de pus pe autostrada atunci cand nu-ti mai ajunge viteza existenta ca sa scurtezi drumul spre mare. Toata lumea are cantece de drum si mie mi se parea ca asa ceva ar trebui sa fie. Un cantec de drum. O poveste superficiala si vesela cu final fericit care sa nu ridice prea multe intrebari sau, daca o face, raspunsurile sa fie continute. Asa gandea producatorul din mine. Doar ca eu nu mai sunt cel de acum zece ani si cantecul asta m-a surprins in mijlocul altui drum. Nu neaparat un drum catre mare. Mai degraba un drum catre mine. Care mine? Da, asta e o intrebare buna.

Nu stiu sa imi comand versuri. As putea sa scriu diverse prostioare pentru altii si poate n-ar fi deloc prostioare, dar mie nu stiu sa-mi comand versuri. Nu pot sa scriu impotriva starii mele de fapt. Versurile mele nu mi se pot opune. Ele se nasc firesc din sufletul meu prezent. M-am asezat langa tobe intr-una din zilele in care aproape finalizasem orchestratia piesei si urma sa fiu privit cu ochi intrebatori de colegii mei. M-am asezat langa tobe si in jumatate de ora am scris versurile piesei. Ce intrebare tampita: te reprezinta cantecul asta? Nu, nu ma reprezinta, scriu asa intr-o doara. Da, sunt intrebarile mele in cantecul asta. Regatul de intrebari este si al meu, oboseala regelui m-a cuprins si pe mine, adevarul umbla deghizat si pentru mine. Slava Domnului ca nu sunt trairi atat de speciale incat sa ma regasesc doar eu in ele. Suntem mii. Mii de regi cu intrebari. Mii de regi peste intrebari.

Apoi am mers la Budapesta. Acolo am inregistrat tobele si vocea. Am tras piesa si in engleza. Vom lansa intreg albumul si in engleza. E provocarea noastra. Lui Jamie i-au placut versurile si asta mi-a dat speranta. Jamie m-a ajutat la traducere. Jamie este un irlandez care s-a indragostit de Budapesta si canta blues si folk. A fost de acord sa ma ajute la pronuntie. I-am spus ca nu reusesc sa ma descurc aici: Nebunului lasa-i coroana, Regele-i liber acum. Jamie s-a gandit, eu m-am gandit, am schimbat cuvinte intre noi, apoi el a zis: So pass om your crown to those waiting/ The fool rules you go and be free! I think this should work. It did. Apoi ne-am intors acasa.

va urma. maine.

Bye, bye, Toca.

2011-11-30T18:08:00.001+02:00

Alexandru Tocilescu este primul regizor care mi-a incredintat un rol principal. Cu ajutorul lui am debutat la Teatrul de Comedie in Mireasa Muta de Ben Johnson. Interpretam rolul lui Spirt, un tanar rebel care ii joaca feste unchiului sau posac si surd in speranta ca il va determina sa renunte la avere in favoarea lui. - Hai, ma la Comedie ca am nevoie de un pletos asa ca tine! Si rocker! E misto ma si vreau sa fie un soi de musical, hai! Asa l-am cunocut pe Alexandru Tocilescu.

Tocilescu era un cinic inteligent plin de umor. Umor negru, adesea. Pana la urma numai prin cinism si-ar fi putut domina constanta suferinta.

Cei care l-au cunoscut indeaproape sunt convins ca au descoperit adesea un om bun. Bunatatea lui razbatea dincolo de zidul de zeflemea inteligenta de care te loveai la o privire mai superficiala. Daca insa te apropiai cu atentie puteai sa vezi bunatatea cum strabate cu raze de lumina prafuite prin cele cateva gauri imprastiate in zid. Cativa cred ca au avut privilegiul asta.

Eu ii datorez acel spectacol si amintirea unui om de la care am invatat muzica si am auzit prima data de Vladimir Nabokov si Lolita. Iubea enorm muzica si asta l-a facut un regizor atat de special. Toca. Nu sunt foarte multe de spus. Imi pare atat de rau ca s-a intamplat asa abrupt. Imi pare ca si Toca e o victima a unei lumi atat de radicale in nepasarea ei. Voi ramane cu rasul lui molipsitor care il facea sa se zgduie pana la tuse, medalionul de argint fara de care nu poti sa-l concepi pe Toca si replicile lui ascutite ca o raza de laser. Si voi mai ramane cu privirea blanda si profunda. Acum stiu. Privirea lui Toca ii imblanzea cinismul astfel ca te intorceai de fiecare data la el cu drag, uitand ca ai fost taxat. Tind sa cred mai mult in privire decat in cuvinte.

In Mireasa Muta cantam cu totii intr-un fel de grand finale: Gata ai scapat du-te linistit in pat / Leagana-te-n somn preatristule domn / Bye, bye, domnule Posac / Bye bye sa ne vedem in Rai!

Sper ca Toca a privit moartea in ochi cu acelasi tip de sfidare vesela cu care i se adresa in timpul vietii. Bye, bye Toca, bye bye!

Bungee jumping

2011-11-25T19:18:00.001+02:00

Cateodata Dumnezeu ma ridica deasupra orasului... ma apuca usor cu mainile Lui mari, ca pe o firimitura de paine care strica perfectiunea unei mese de bucatarie proaspat curatate...
Atunci pot sa vad orasul de sus, de foarte sus, acolo unde e liniste. Ma asaza apoi Dumnezeu cu grija pe vreo strada pierduta in ceata, iar eu fug, scap ca un gandac surprins intre rosturile placilor de gresie, ma ascund speriat de maretia care s-a pogorat asupra mea...

Ma furisez prin holuri insalubre si decrepite, ma imbat spre uitare in carciumi sordide unde suferinta amorteste si spera, ma uit chioras la posesorii de fericire si imi vine sa-i lovesc si sa-i jefuiesc insa mi-aduc aminte in ultimul moment ca nu pot sa-i deposedez de haine care mie nu-mi vin. Ma trantesc prin balti si ranjesc privind la gleznele grabite ale domnisoarelor care traverseaza marele bulevard...

Din cand in cand starnesc dezgust, oamenii ma scuipa, eu ma inraiesc si caut alte strazi mai ascunse, mai periculoase, la limita vietii, strazi unde se intalnesc toate duhorile abandonului si degradarii, unde ragaiala e zambet si grohaiturile sunt respiratie, strazi cu femei uitate de viata si betivi abrutizati, strazi unde mizeria creste din pavaj ca o iarba de neoprit si copiii invata lectia urii, acolo nimeni nu intreaba si nimeni nu viseaza... oamenii se tarasc si ma tarasc si eu alaturi de ei. Nu e lupta, e inclestare si uitare... am nevoie sa uit ca sa renasc, ma prabusesc, decad, trupul meu devine din ce in ce mai vulgar, insa in buzunarul de la piept pastrez o fotografie care sa ma ajute sa ma intorc la suprafata cand ranile mi se vor fi vindecat...

E un joc mortal insa, de fiecare data cand cred ca sunt aproape sa pierd, Dumnezeu ma ridica din nou deasupra orasului, sus, foarte sus, acolo de unde viata oamenilor devine amuzanta si inutila, fara miza si fara castigatori, astfel incat pare ca merita sa fie traita. De acolo de sus nimeni nu se vede bine, e doar o tesatura abstracta de suflete fara sens. De acolo din inaltimi, cu degetele lui Dumnezeu stranse in jurul gulerului meu, inteleg ca nici moartea si nici viata n-au vreo mare semnificatie astfel incat n-are rost sa te framanti...

Cand Dumnezeu simte ca m-am linistit ma pune jos din nou, cu delicatete, iar eu caut sa scap ca un gandac de bucatarie...

In memoriam Ioan Chirila

2011-11-21T18:05:00.001+02:00

Astazi se implinesc doisprezece ani de cand a plecat dintre noi Ioan Chirila, cel mai important gazetar de sport pe care l-a avut Romania. Colegii lui l-au supranumit "patriarhul presei sportive din Romania". Eu sunt fiul lui si sunt mandru de asta. Dar astazi nu din calitatea de fiu scriu aceste randuri. In societatea noastra mediatica prea adesea oamenii aleg sa-si exteriorizeze sentimentele pana la exhibitie. Sau sa disimuleze sentimente. Daca as impartasi starea mea in aceste momente s-ar gasi cateva fituici care sa-mi puna in gura cuvinte scoase din context numai bune de hranit un public avid si indiferent in acelasi timp. Avid de senzational, indiferent la orice e menit sa sensibilizeze sau sa dea de gandit. Asa ca voi vorbi despre gazetarul Ioan Chirila care si-a inceput cariera ca traducator din limba rusa fiind absolvent al Facultatii de Drept. Apoi a inceput sa colaboreze cu Sportul Popular care mai tarziu a devenit ziarul Sportul unde Ioan Chirila avea sa ajunga in scurt timp cel mai iubit editorialist. Dupa revolutie ziarul s-a transformat in Gazeta Sporturilor si "Nea Vanea" a mai activat acolo -inclusiv ca director al Gazetei pana in 1997 - cand a fost invitat si s-a alaturat echipei Pro Sport ca senior Editor. A scris 29 de carti de sport, veritabile romane pe care multi dintre noi le-au citit cu sufletul la gura, fie ca e vorba de "Nadia", "Viata la Puls 200", "Si noi am fost pe Conte Verde, Espana 82 sau "Rasucind fusele orare". Nadia a fost un best seller al acelor ani fiind editata in 345000 de exemplare, un tiraj mare chiar si pentru acele vremuri in care cartea nu era concurata de alte mijloace media. Mai multe generatii de jurnalisti sportivi au crescut cu cartile lui. Imi aduc aminte editia ziarului care comemora moartea lui Ioan Chirila. In ultima etapa a vietii sale profesionale, la Pro Sport, a fost inconjurat cu dragoste, admiratie si respect de o echipa care se bucura sa-l asculte si sa fure de la el. E recunoscut faptul ca Ioan Chirila avea o memorie infailibila care dublata de un talent extraordinar de povestitor ii strangea adesea in jurul lui pe toti tinerii gazetari de la Pro Sport infometati de trecut fotbalistic povestit in maniera lui Nea Vanea. Tolontan, Cartianu, Vochin, Mitran, Geambasu si multi altii sunt tot atatia gazetari care au crescut si in preajma lui Ioan Chirila. Au trecut ani si viata s-a schimbat. Nu stiu cati isi mai amintesc ca astazi a incetat din viata cel care le-a fost model si pe care l-au admirat cu vocatie de studenti indragostiti de profesorul lor. Nu stiu cine isi mai aminteste cat de mult insemnau textele si cartile lui Ioan Chirila. Memoria oricarui om trebuie intretinuta. Asa am ajuns sa organizam Premiile Ioan Chirila care reprezinta un reper al profesionalismului in jurnalismul sportiv romanesc. Chiar daca de multe ori am ramas dezamagiti de orgoliul eliberat adesea de catre participanti si nu de putine ori am fost acuzati de partinire si subiectivism am ales sa mergem inainte tocmai din dragoste si respect pentru ce a fost Ioan Chirila. Astazi se implinesc 12 ani de la moartea lui. As fi vrut sa scriu mai frumos. As fi vrut sa fiu mai profund. Dar nu as fi putut s-o fac decat in absoluta sinceritate. Nu-mi permit. Fituicile ar fi speculat momentul si n-am vrut sa dau curs unor atare situatii. Era pe 21 noiembrie dimineata devreme cand Ioan Chirila a plecat dintre noi. Acea editie a Pro Sportului dedicata plecarii lui a fost cea mai frumoasa din istoria ziarului( e desigur o opinie subiectiva). Toti "copiii" lui au simtit nevoia sa scrie si toti au scris emotionant, cu talent, cu atentie si din nou cu mult talent. Era ca si cum o rafala de inspiratie magica bantuise intreaga redactie rascolind totul in jur si lasand pe mese cateva texte fantastice. Poate ca e cel mai potrivit sa inchei cu articolul lui Catalin Tolontan la o zi dupa disparitia lui Ioan Chirila(22 noiembrie 1999), un articol care ma scuteste de incercarea probabil ratata de a ma ridica la inaltimea unui text demn de ceea ce a insemnat tatal meu pentru mine. Asa ca va invit sa cititi mai jos articolul lui Catalin:

Aviz amatorilor

2011-11-13T02:02:00.001+02:00

Era inca prea tanar ca sa stie ca memoria inimii evita amintirile dezageabile, exaltandu-le numai pe cele placute, artificiu gratie caruia reusim sa ne suportama trecutul.

G.G. Marquez - Dragostea in vremea holerei

Noul videoclip VAMA - Copilul care alearga catre mare

2011-11-04T08:49:00.003+02:00

Daca va place, dati-l mai departe pe Facebook:

De la Stockholm la pensionari

2011-10-30T22:57:00.001+02:00

Cand am coborat din avion am cautat repede o toaleta. Devenise presant. Era una chiar la iesirea din burduf, pe culoarul lung care ducea catre tranzit si recuperarea bagajelor. A trebuit sa renunt pentru ca multi dintre cei din avion aveau aceeasi problema si ocupasera din timp toaleta. Gasesc eu una la capatul culoarului asta imens, mi-am zis. N-am apucat sa parcurg douazeci de metri ca pe dreapta aparu salvator semnul binecunoscut: inca o toaleta. Intru, insa acelasi rezultat: ocupat. Imi reiau drumul cu gandul ca voi gasi una dincolo de tranzit. De parca o forta superioara tinea cu tot dinadinsul sa-mi demonstreze ca viata poate fi mai usora, la exact cincisprezece metri distanta apar din nou semnul si usa magica. Intru si de data asta ma usurez in liniste, netulburat de nimeni. Zambesc fara sa vreau si ies din toaleta, mai linistit si parca mai demn. Pana sa trec de bagaje, pe culoarul cel lung, am mai intalnit vreo zece cabine de toaleta. Mai mult decat atat, intr-o risipa de spatiu menita sa ne faca in ciuda noastra, celor care venim din lumea claie peste gramada, toaletele pentru domni se insirau pe stanga, iar cele ale doamnelor pe dreapta. Sosisem la Stockholm. Sentimentul de siguranta si liniste pe care l-am incercat la iesirea din toaleta nu m-a mai parasit pe tot parcursul scurtei mele vizite in acest oras care m-a invaluit cu emotia lui aparte.

Nu sunt obisnuit sa scriu impresii de calatorie. Nu tin sa descriu pas cu pas orasul, intr-un soi de compunere turistica cu valente de ghid. Nu vreau sa conving pe nimeni de frumusetea aparte a acestui oras. Traim intr-o lume multimedia si un simplu search pe google images ar transforma misiunea mea intr-o incercare desueta. Ceea ce vreau eu este sa impartasesc o stare de bine, de liniste, de admiratie muta fata de un stil de viata atat de strain noua.

In trei zile am inteles ca Stockholm nu este o metropola, ci este un oras inconjurat cu enorma dragoste de locuitorii lui. In timp ce metropola este un pretext, orasul este un mijloc. Suedezii se confunda cu orasul asta pe care il respecta pana la ultimul cos de gunoi. Simti asta in linistea lipsita de densitate care pluteste ca o ceata deasupra orasului. Te uimeste pana la zambet designul simplu si natural al tuturor lucrurilor. Dragostea lor pentru lemn respira pana si in trenul de mare viteza despre care ti se aminteste ca e un mijloc ecologic de transport. Piatra este la fel de importanta pentru ca traieste si e armonizata perfect cu materialele viitorului. M-am plimbat mult in scurta mea sedere in orasul napadit de frig si soare. Am fost in orasul vechi, am cutreierat stradutele inguste marginite de casele si palatele negustorilor de la sfarsitul evului mediu, am privit povestea arhitectonica a monarhiei suedeze, am vazut oameni eleganti pe covorul rosu al Operei, am ascultat scartaitul chilelor si al odgoanelor pe marginea cheiurilor la apus. Am traversat podurile simple dintre insulele care formeaza orasul asta binecuvantat de natura si de liniste. Am ajuns seara acasa traversand holul urias al unui bloc cu apartamente mici. Suficient de mari cat sa te simti la largul tau, indeajuns de mici ca sa nu transforme viata in risipa.

Am inteles pentru prima data ca natura este un alt fel de a te apropia de Dumnezeu. Am vazut mii de biciclisti traversand orasul asta in care adesea trotuarele pietonilor cedeaza spatiul in favoarea pistelor de biciclete. Am vazut mii de oameni alergand si erau atat de multi incat m-am convins ca era un dat si nu o nevoie. Ca si cand oamenii aia nu o fac pentru ca au nevoie de un corp sanatos, ci pentru ca pur si simplu nu pot concepe viata fara alergare. Este poate primul oras in care brandurile globale de food&beverage trec aproape neobservate. Nimanui nu pare sa-i pese foarte mult de McDonald's, Coca-Cola sau Burger King.

De cateva ori i-am intrebat pe oamenii astia diverse lucruri. De fiecare data mi-au raspuns linistit, fara patima, fara vreo stare interioara exacerbata. Am locuit o luna jumatate la Paris si stiu ce inseamna politetea de complezenta, acel politically corect al politetii. Nu, la Stockholm oamenii nu sunt politicosi. Sunt linistiti. Poate asta vine de undeva din gena lor de navigatori care au vazut multe si stiu sa pretuiasca linistea marii atunci cand corabia se asterne frumos pe curs. Bunavointa celor catorva oameni cu care am intrat in contact avea ceva dintr-o pace launtrica mostenita in secole de asezare si reasezare. Constienti parca de frumusetea locului in care traiesc, suedezii te intampina calm, aproape seren, lipsiti de superioriate declarativa. E molipsitoare atitudinea asta pe care o regaseti pana si in aglomeratiile orasului si m-am trezit de multe ori cutreierand pe strazi cu zambetul pe buze.

Un ultim gand. Nu sunt un om de stanga. Cred ca sistemul capitalist care pare sa se prabuseasca de ceva vreme este singurul conform cu natura umana. Dar n-am putut sa nu observ batranii la Stockholm. Bantuiam printr-un muzeu al orasului cand mi-a fost dat sa vad cateva grupuri varstnice. Unii dintre ei in carucioare, altii pe picioarele lor, unii sprijinind cate o carja, altii in toata puterea. Toti erau zambitori, plini de viata si insetati sa afle cat mai multe de parca acum porneau in cea mai lunga calatorie a vietii lor. Mi-am dat seama cata bucurie si pofta de viata se afla in fiecare dintre oamenii aia. In oricare alt context m-ar fi incercat un sentiment de mila pentru o batrana in carucior, cu parul extrem de rar si riduri adanci in jurul unor ochi umezi. Forta cu care aceasta femeie trecea de la un tablou la altul ascultand cu urechile ciulite povestea ghidului m-a facut sa uit ca ma aflu in fata unei batrane cu handicap.

Da, in Stockholom, batranetea este inceputul vietii. Este momentul in care omul este cu adevarat rasplatit pentru munca depusa o viata intreaga. Nu s-ar putea intampla asta fara respectul celor din jur. Fara pretuirea societatii tinere. N-am putut sa nu ma gandesc ca in Romania batranetea e sinonima cu finalul vietii si cu umilinta. Batranii nostri sunt vagoane scoase pe linie moarta. Nu exista multumiri, nu mai e nevoie de intelepciunea lor, nu sunt decat o statistica sau o masa electorala. Perspectiva batranetii in Romania este sumbra pentru cei mai multi dintre pensionari. Iar asta spune multe despre noi. Si cumva, despre o lipsa de viziune. Noi traim clipa prezenta fara a fi in stare sa facem planuri pe termen lung. Vom imbatrani aici si ne va astepta aceeasi umilinta cu care sunt tratati pensionarii de azi. Viata este facuta sa fie traita pana la capat. Lumea moderna vorbeste despre libertate si demnitate. Stockholm este un oras in care simti asta cu adevarat. Fara diferente intre generatii. O legatura puternica strabate ca un curent electric intreaga populatie. Sentimentul ca impart cu totii un oras frumos. Sentimentul ca sunt strans legati unii de altii. Prin lemn, prin apa, prin piatra si prin istorie. Poate sunt cuvinte mari. Poate. Insa eu asta am simtit acolo.

Noi spunem despre Bucuresti ca e un oras urat si dam vina pe Ceausescu. De douazeci de ani, Ceausescu este mort. Iar Bucurestiul este al nostru. Cat timp ne mai putem prevala de trecut ca sa justificam un prezent pentru care nu facem nimic?

Insomnia

2011-10-23T04:14:00.003+03:00

strange dream

Insomnia