Şi totuşi, poate că n-o să fie aşa de rău ! Trebuie să mă întorc. Profesorii sunt terminaţi fară mine; asta-i clar şi se vede de departe. Ăştia nu mai fac nimic făra mine. Luaţi-l drept exemplu pe Aristică de mate, care uite-l cum se frământă şi cum dovedeşte că şi-ar da, fără “doar” şi “poate” chiar şi viaţa ca să mă vadă la ore:

Aaa, şi da, apropo de Revelion, eu am fost ala cu mintea bolnavă care a făcut cu bricheta mici găurele într-un pahar de plastic, de unică folosinţă, după care l-a aşezat frumos la locul lui pe masă, acesta din urmă (paharul, deci; nu masa), abia aşteptând pe cineva care să încerce, chipurile, să-l umple. Şi s-a încercat. Cum nu se putea mai bine, chiar. Cu un ditai butoiul plin cu vin. Acum ştiţi şi domniile voastre (mamă, aşa ne zice aia de engleză şi de fiecare dată-i aş băga ceva pe gât) cum e de Revelion. Fum, aburi de alcool, ameţeală, lumină slaba, în concluzie - pulea stă să se uite de gaurele pe funduri de pahare. Şi uite aşa omul nostru turna, şi turna, şi turna şi se uita doar la nivelul lichidului, până a început să simtă ud la sosete. Cu “s”, nu cu “ş”. Sosete ! ( )

Şi tot eu eram ăla care crăpam de râs când restul tăceau în semn de compătimire pentru proprietarul căşii, dupa ce, în prealabil, Filip tocmai rostise:

Hai mă, că asta-i culmea ! Cum să nu umpli un păhărel cu o damigeană întreagă ?!

Acum mă ştiţi. ( )

©2007-2008 ucshiva`s blog. Toate drepturile rezervate.

şi da, sunt înhămaţi 2 cai frumoşi

În a doua parte a zilei am mers *în şanţuri, unde am format un mare 90 uman, cu ocazia împlinirii a 90 de ani de când, datorită faptului că nu existau jocuri gen Triburile, şmecheraşii momentului se jucau de-a formatul statelor pe viu. Ne-am văzut pe Antena 3 şi pe încă un post (geeee, să moare duşmanii de invidii), însă pare-se că n-a fost nimeni vrednic să facă o captură.

*În şanţuri = jos în Cetate, pana mea, nici eu nu ştiu să explic prea bine, că nu-s din Alba Iulia, dar imaginaţi-vă cum m-am simţit în momentul în care, în cadrul atelierului Salva Scout,  am auzit la unul din organizatori : “în câteva momente vom coborî în şanţuri pentru a face practică”

Avem doar o poză, în consecinţă:

[nu (va mai) urma…]

©2007-2008 ucshiva`s blog. Toate drepturile rezervate.

*ateliere - (cum le-am înţeles eu) - tot felul de activităţi mai mult sau mai puţin cercetăşeşti. explic, pentru că înainte de a mă înscrie la cercetaşi şi eu mă gândeam la truse de traforaj în momentul în care auzeam cuvântul ăsta pe la alţii.

Reluăm. Eu am extras Salva Scout, Cadre, Secretele Poiului & PAC-PAC. Habar n-aveam ce va trebui să fac la astea, dar îmi placea ideea că n-am nimerit la Dansuri, ori la Mari Români. Şi, deopotrivă, îmi plăcea să râd de aştia care-au avut parte de aşa ceva. Nu de alta, dar dansatul în bocanci e puţin mai complicat decât cel normal, la care nu mă pricep deloc. Şi la Mari Români… în condiţiile în care eu trebuie să dau search pe Google ca să văd în ce perioadă a trăit Ştefan cel Mare… deci nu.

Salva Scout.
Într-o dimineaţă ce ar fi putut fi comparată foarte uşor cu o dimineaţă la Polul N, ne-a dus într-o pustietate, să ne înveţe tehnici de alpinism. Cu carabine (nu arma ), cu urcătoare, cu blocatoare, cu coborâtoare, cu toate sculele din domeniu. Nu vă mai povestesc cum am rămas blocat la 6-7 metri înălţime şi cum nu m-am deblocat până n-a urcat stafful după mine, că-i de porc.

Cadre.
Ne-au învăţat cum să facem mici animaţii din poze, folosindu-ne de plastelină. Şiţi voi… faci forme de oameni, copaci, draci, laci, din plastelină, după care faci o poză, mişti puţin forma de plastelină (nu, nu copacul), mai faci o poză, mai mişti puţin (la fel, nu copacul ) şi tot aşa, iar când vei pune pozele să se deruleze la 0.5 secunde, va da senzaţia de mişcare. poză

Secretele Poiului.
Îi ştiţi pe aia de fac acrobaţii cu focul ? Nu aia de bagă gaz în gură; ceilalţi. Ăia de au nişte sfori/lanţuri şi fac scheme cu focul. Eh, ceva de genul ăsta au învăţat colegii mei de echipă la atelierul ăsta. Eu doar mi-am dat cu ele-n cap. :-|

Pac-Pac.
Am fost duşi într-o pădure la marginea oraşului, ni s-au dat câteva ţevi (sau tuburi, cum le ziceau ei ), câte un teanc de hârtii, ochelari de protecţie, la una dintre echipe veste din alea de miliţian, ca să ne deosebim între noi şi hai să ne jucam cu gornete. Fiecare rundă se împărţea în două bucaţi: dacă în prima jumătate tot mai dădeai cu gornete după adversari, în a doua trebuia să mergi cu mâinile în faţa, asta pentru a evita impactul cap-copac, după ce, în prealabil, ochelarii se abureau în aşa hal de aveai impresia că te uiţi prin geam mat. poză & poză.

[va (mai) urma…]

©2007-2008 ucshiva`s blog. Toate drepturile rezervate.

Poze majorat Ucshiva (prima parte).
Poze majorat Ucshiva (a doua parte).

Gata şi a doua parte.
În caz că-mi mai vin poze, o s-o fac şi pe-a treia, dar nu cred.

Am eliminat toate pozele supraexpuse, toate pozele subexpuse, toate pozele mişcate, toate pozele cu nivel de granulaţie ridicat, toate pozele făcute de la mai puţin de juma’ de metru distanţa (alo, Dandy, se aude acolo în spate?) şi mai ştiu eu ce alte bâzdâgănii.

A, da! Şi le-am redimensionat. Au, în total, vreo 200 de MB.

Deci, în princiupiu, cam asta e tot ce ar trebui să aveţi în materie de fotografie de la majoratul meu. Puteţi să ştergeţi ce aveaţi până acum şi să înlocuiţi cu ce am pus aici; or să mai stea o vreme pe server.

Gata şi cu asta. \:D/

©2007-2008 ucshiva`s blog. Toate drepturile rezervate.

Prima a fost cu drumul. Drum care a fost parcurs în totalitate cu trenul. Am schimbat în total 3 trenuri; 2 accelerate şi un personal, după cum urmează:

1. Găeşti - Bucureşti Nord. 07:55 - 08:57 (adică 1 oră şi 2 minute)
2. Bucureşti Nord - Vinţu de Jos. 09:42 - 17:35 (adică 8 ore şi 33 minute)
3. Vinţu de Jos - Alba Iulia. 19:14 - 19:22 (adică 8 minute)

Eh, acum folsindu-vă puterile paranormale, pe care sunt ferm convins că toţi le deţineţi (mai puţin Floyd, care nu e bun la nimic), ghiciţi la care dintre cele 3 rute nu am mai prins noi bilete cu locuri. Foarte bine ! Perfect corect ! Toţi în afară de Floyd, aţi ghicit ! Acum să-i arătăm şi lui :

Vedeţi voi zona aia marcată cu roşu (culoare ce coincide cu cea a sângelui, întâmplător), care zona marcată cu roşu este indicată de o săgeată verde (culoare ce coincide cu verdeaţa de pe mormânt, întâmplător) ? Eh, fix acolo trebuia să scrie numarul locului pe care voi sta, voi dormi, voi întreţine relaţii sexuale cu minore sau voi face orice vreau eu (deşi nu cred că se mai gândeşte cineva la altceva, după partea cu minorele), timp de 8 ore jumate !!! Dar nuuu, pe biletele noastre erau două bare. O linie întreruptă. O drăcovenie de simbol ce avea să prevestească ce va urma. Adică:

> 8 ore jumate de stat pe coridor (sau cum morţii lui îi zice). locul statului a fost acelaşi, poziţiile se mai schimbau din când în când: în cur, pe rucsac, rezemat de uşi, lipit cu tot corpul de geam în momentul în care trecea o persoană, urcat pe caloriferul trenului şi lipit cu capul de tavan în momentul în care trecea o persoană, de data asta cu bagaje etc

> 8 ore jumate de stat pe coridor cu ochii ca pe butelie pe compartimentele din care mai ieşea câte cineva. şi când se întâmpla, fuga, fuga, să stau şi eu jos. nu treceau 5 minute, că venea altul:
- ma scuzaţi, aveţi bilet pe locul ăsta ?
- nu…
- păi şi atunci ?
- bine mă, plec, baga-mi-aş pula-n familia mă-tii şi în soru-ta şi în tot neamul tău

Şi, mă rog, astea toate s-au repetat timp de 8 ore jumate. Până în momentul în care am ajuns în, deja vestitul, Vinţu de Jos, de unde am luat tren spre Alba Iulia. Tren pe care aveam bilet cu locuri, chiar. Şi am stat jos. Şi am stat. Şi am stat. Am stat de m-am plictisit timp de 8 minute, cât a făcut el pâna în Alba. ( )

Odata ajunsi aici…
(va urma…)

©2007-2008 ucshiva`s blog. Toate drepturile rezervate.

Dar nu de asta mi-e mie. Am net pe telefon, nu-i problemă. Cel mai frică mi-e de faptul că cineva din staff ar putea afla, cumva, de la altcineva, că mă cheamă Andrei. Şi nu-i deloc bine să se afle că-i ziua ta când te aflii într-un loc în care se anunţă prezenţa a peste 500 de persoane gata oricând să facă diabet pe banii altora ( ).

Oricum toată treaba se preconizează a fi groasă, în conditiile în care:

mwahahaha, o să-i pun pe nenorociţi să-mi steargă bocancii ! ( )

©2007-2008 ucshiva`s blog. Toate drepturile rezervate.

Aşa… unde rămăsesem ? Pai cred că la ziua de luni. Aia de acum o săptămână, deştepţilor ! V-o mai aduceţi aminte ? A fost ziua aia în care era un ger afară de am văzut cu ochii mei cum crăpau pietrele în patru, iar după aia, se mai încordau puţin şi mai crăpau în încă patru, iar cum gerul e pe mână cu ploaia ( ), care la randul ei e pe mână cu băltoacele ( ), care băltoace unde să se simtă şi ele mai bine decât într-un oraş în care pavelele sunt în formă de linie curbă deschisă (pe verticală ), s-a lăsat, cum era şi normal, cu şosete nu umede, ci FLEAŞCĂ.

Toate bune şi frumoase când citeşti astea de pe un scaun comod, eventual fotoliu, aflat într-o cameră caldă, nu ? Pai daaa, sigur că da, dar pe mine în ziua aia m-au târât la teatru. Profanii, cine altcineva ?! Imediat după ore. Imediat adică direct de la şcoală. Direct de la şcoală, adica după 5 ore de stat cu broaştele-n adidaşi. Ştiţi cât a durat “O scrisoare pierdută” ? 2 ore jumate. Drumul ştiţi cât a durat ? 1 oră. Şi dacă mai punem şi 5 de şcoală, vă mai descurcaţi cu socoteala ? ( )

Şi, cu toate astea, măcar de-as fi apucat să rumeg ceva. Dar fiind luat direct de la şcoală, normal că aveam burta lipită de şira spinării. Am avut eu o tentativă de a merge la o patiserie când am ajuns în faţa teatrului, dar mi s-a retezat brusc ideea cu “nu pleci nicăieri ! stai aici !“. Şi acum imaginaţi-vă cum ar fi spus Hitler cuvintele alea şi o să înţelegeţi mai bine de ce fug de şcoală ca de dracu`. ( )

Şi acum fară miştou; Bleonţ e tare. Şi nici Duban nu o duce rău ( ).

©2007-2008 ucshiva`s blog. Toate drepturile rezervate.

Constat cu uriasă uimire că ăla care-a spus că în absolut fiecare zi faci ceva nou, ceva diferit faţă de tot ceea ce ai făcut în tot restul zilelor tale, chiar dacă de cele mai multe ori nu realizezi asta, nu era deloc în stare de ebrietate când a formulat drăcovenia asta. Deloc, deloc.

Adică uite, eu, spre exemplu, până astăzi nu am mai predat niciodata  în viaţa mea nicio lucrare goală puşcă. În sensul în care tot mai scriam numărul colegului ( ), tot mai copiam ceva ( ), tot mai inventam ori aberam ceva ( ), însă astăzi a fost o zi al dracului de tristă ( ). Atât pentru pix, cât şi pentru conştiinţa mea, care se zbate în chinuri întrucât nu a putut face mândru copacul ce şi-a dat viaţa pentru a-mi oferi mie hârtia lui, care hârtie a stat peste 40 de minute pe bancă, tolănită pe spate, cu burta la tavan, parcă rugându-mă s-o gâdil puţin cu bila aia minusculă din vârful pixului. Şi-am gadilat-o puţintel, totuşi, vreo 8 rânduri, exact cam cat mi-a trebuit să scriu numele, clasa, numărul, titlul şi, bineînţeles, cum este perfect normal, am încheiat cu cerinţa.

Şi nu :
- chiar nu ai ce să aberezi când îţi dă într-un test la latină să conjugi nişte verbe la nişte moduri, la nişte timpuri, la nişte persoane, la nişte genuri.
- chiar nu ai de ce să te chinui să-ţi faci copiuţe, folosindu-te de cele mai ingenioase metode, când tu habar nu ai cum şi ce să copiezi la materia respectivă, decât dacă ţi se dă mură în gură, eventual să ţi se dicteze pe litere.

LE: Acum trebuie să-mi rup creierii gândindu-mă la ce Drumnezeu să-i spun săracii femei, când m-o întreba cum e posibil să … pfoai, nici nu vreau sa mă mai gândesc .

©2007-2008 ucshiva`s blog. Toate drepturile rezervate.

Totul a început dur. Adicătelea înainte de plecare m-am dus frumos la ghişeul de bilete pentru tren (nb: când eşti cu cercetaşii iei bilet,  nu te duci cu naşu’, că pici de porc), prezentându-mă cu un carnet de elev, cu care am mers de mai multe ori, despre care ştiam că este vizat şi care carnet era al altuia, bineînţeles. Numai că, peste câteva secunde aveam să aud : “carnetul trebuie reştampilat pe anul curent“, vorbe care s-au soldat cu negru în faţa ochilor (mei ). Asta nu putea să însemne decât un singur lucru: după ce că nu am mers cu naşul, acum trebuia să mai plătesc şi biletul întreg. Mă gândeam să renunţ şi să mă întorc acasă, dar până la urma, cu durere în suflet am mai scos 30 de mii şi am plătit biletul întreg.

Ajuns la destinaţie, după ceremonia de deschidere am participat la nişte jocuri care, deşi cereau zbenguială şi erau oarecum agresive, nu mi-au afectat în vreun fel mergătoarele (aka încălţămintea) şi nişte dansuri care, pe cât păreau de finuţe, pe atât de albuţi (din negruţi) mi-au făcut adidaşii.

Pe urmă au venit nişte şmecheraşi dintr-ăştia de la capitală care ne-au învăţat cum se face un stencil, de la care am reţinut doar că dacă mâzgăleşti Casa Poporului faci direct puşcărie şi că pentru un vagon de metrou, amenda e relativ mică. Au făcut şi nişte demonstraţii pe carton, dintre care am pozat două şi am întins-o la magazin, că se mânca maţ pe maţ ( ).

Între timp s-au afişat şi listele cu membri fiecărei patrule şi cu ora la care aveau să plece pe traseu ziua următoare. Dau din coate, îmi fac loc prin mulţimea din faţa panoului, ajung în prima linie şi … mă numescIVAŞCU (ANDREI) VIOREL. Adică primul, din prima patrulă, de pe prima foaie. Adică sunt cu ăia care pleacă primii. Adică ăia care dorm cel mai puţin. Adică încă o dovadă ca numai mie mi se întâmplă. A se vedea:

Situaţia mi-era clară: într-o sală de sport, unde stau în saci de dormit mai mult de 100 de persoane, una mai panaramă ca alta; chiar n-ai cum să te culci prea devreme. M-am conformat, deci. Am aşteptat să se dea stingerea, am scos pistolul cu apă pregătit de acasă şi am început. Tzuşti! Tzuşti ! Imaginaţi-vă doar cat am putut să râd când mi-am udat o colega de patrulă, Lili (care cică-mi citeşte blogul ), după care ea s-a uitat în sus şi, stergandu-şi cu mâinile stropii de pe faţă, a zis că pe locul ei plouă ( ). Uite, din nou mă oftic că nu pot sa fac mare lucru prin cuvinte, să vă fac şi pe voi să râdeţi cu lacrimi şi să simţiţi că vă plesneşte stomacul. ( ).

A doua zi, după ce m-am umflat de somn de la 5 la 7 (când s-a dat trezirea cu goarna, aşa, ca să ştiţi ), am plecat pe traseu primii, conform programului, la 8. Ca să povestesc ce-am făcut 10 ore, cât a durat traseul, ar trebui să mai stau 2-3 ore şi să scriu continuu. Dar mi-e silă. Vă zic în mare. A fost orientare după hartă, orientare după busolă, recunoaşterea diferitelor plante de la Gradina Botanică, recunoaşterea şi refacerea unor noduri, completarea unei poveşti în care noi eram nişte personaje din viitor şi multe alte ghiduşii dintr-astea. Ca punctaj, n-am obţinut decât locul 9, dar în condiţiile în care eu, rupt fiind, n-am făcut decât să dau din picioare şi să car rucsacul cu haine, mâncare + nişte foi, nu mă vait.

Când ne-am întors, alta-n curu’ babii. Urma proba de Karaoke, unde fiecare patrulă trebuia să cânte 3 melodii, la alegere. Prima dată am încercat să mă prefac că mi-e rău şi m-am băgat în sacul de dormit, dar canci. M-a târât Lala, o altă colegă de patrulă, de lângă poartă, până în centru sălii de sport, cu tot cu sacul de dormit. Am zbunghit-o eu până la urmă în curtea şcolii, şi stând pe o bancă la întuneric nu m-au mai gasit şi au cântat şi fară. ( )

A treia zi a fost aia cu întorsul acasă; n-o mai povestesc.
Vă spun decât că m-am întors cu naşul ! ( )

©2007-2008 ucshiva`s blog. Toate drepturile rezervate.

Motive precum “sunt de la ţară, pierd maşina” au fost puse de nenumarate ori la bătaie, în încercarea de a-l convinge pe profesor că trebuie să ne dea drumul CHIAR ACUM, însă de la un timp nu prea mai merge, pe semne că bătrânul a mirosit ceva. ( )

Mă uit prin clasă, aşa imbufnat cum eram, şi văd o colegă ce plânge. Probleme cu iubitul, gelozii, chestii, nebunii; nu ştiu, nu mă pasionează subiectul. Cert e c-o văd plângând. Atunci mi se năzare ideea şi, aplecându-mă mai spre marginea băncii, întrucât ea stătea pe celălalt rând, mai în şoaptă, ca sa n-audă animalu’, îi zic:

- Corino !
- Ce e ? (asta cu lacrimi în ochi)
- Spune-i şi tu lu’ profu că plângi pentru că pierzi maşina şi că aşa ţi s-a întâmplat şi data trecută când nu a vrut să ne dea drumul, crezând că-l minţim !
- Eh, hai ma Vio lasă-mă, că nu-mi arde …

Bineînţeles că abia dup-aia mi-am dat seama că fata aia plângea c-o necăjea ceva anume.

Ş-acum, unde eşti mă, tu ăla care-mi ziceai că “şcoala înnobilează sufletul“, când eu tot bălăcăream îndârjit că şcoala mai mult te transformă în monstru ? ( )

©2007-2008 ucshiva`s blog. Toate drepturile rezervate.