Comandanții au reușit performanța asta dând ordine dubioase unor oameni care și-ar fi dorit să fie de cealaltă parte a baricadei. Să protesteze și ei împotriva nedreptății din țara asta, inclusiv din propria instituție.

“Noi am fost carne de tun. Bucata de metal pe care o bate ciocanul pe suportul nicovalei”, îmi spune Alex, un jandarm de vreo 30 de ani care a luptat zilele trecute la Universitate. Stăm pe o bancă dintr-un colț pustiu al Herăstrăului. Tremurăm de frig, dar în vocea lui se citește și frica. Poate să intre în belele mari pentru că e aici. E militar, nu are voie să se exprime, să se plângă, să se asocieze, nu are voie decât să execute ordine. Și nimeni nu i-a ordonat să vorbească. Poate doar conștiința.

Am vorbit cu trei jandarmi pe care i-ați văzut zilele astea în spatele scuturilor. Am ajuns la ei pe piste diferite, pentru a evita dezinformarea. Și toți mi-au descris același tablou, fiecare în culorile propriei vieți. Ei nu sunt trădători, ci au fost trădați. Povestea lor trebuie spusă.

“Dacă n-ai fi jandarm, ai ieși să protestezi?”

“Da, aș fi protestatar cu siguranță”, răspunde Alex. Privește în jos și mângâie zăpada cu cizma. “Îmi pasă de țara mea. Realitatea te izbește în față. Banii se scurg pe hoții și golănii, în timp ce atâția români trăiesc în bordeie fără curent. Ăștia nu vor altceva decât să sărăcească nația. Le-au terminat școlile ca să fie proști, le-au terminat spitalele ca să moară. Vor un popor de idioți care să facă ce vor ei. Dacă vrei să fii cinstit, să-ți faci o familie, să ai un trai decent… n-ai cum.”

Cu asta în minte a intrat Alex în bătaia de la Colțea de pe 15 ianuarie. “Când încep pietroaiele ești ca o oală care fierbe la 1000 de grade. Eu simțeam pietroaie în mână, în picior, să știi că doare și prin armură! Mie mi-au spart scutul în două cu o cărămidă. Puteam să fiu terminat pe viață. Ce vină am eu față de omul ăla? E o stare foarte nasoală. Sub asediul pietrelor de la niște oameni ca mine. Ajungi să vrei să arunci totul de pe tine și să pleci cât de departe vezi cu ochii.”

Și ordinul de înaintare nu mai venea… au așteptat peste 15 minute în bătaia pietrelor ca o minte luminată să le dea voie să riposteze, timp în care băieții distrugeau totul pe la Sf. Gheorghe, iar eu filmam în mijlocul lor. Asta-i doar o scenă din turele de 18 ore pe care le fac jandarmii la protest. De obicei e mai liniștit, ai timp berechet să te gândești cum faci rost de bani pentru ratele la bancă.

Când era mic, Alex voia să fie cosmonaut, era fascinat de stele și spațiu. I-au plăcut astronomia și istoria, dar a decis să intre-n jandarmerie. Promitea să fie un loc de muncă stabil, cu salariu decent, care te disciplinează și e destul de variat cât să nu te plictisească. În plus, aveai ocazia să lupți de partea binelui – jandarmii se bat cu clanurile de mafioți, merg pe munți, cară saci de nisip la inundații, apără țara în caz de nevoie!

Cinci ani mai târziu, lucrurile arată fix pe dos. Salariile au fost tăiate cu 25%, s-au dat examene în urma cărora au fost dați afară 2100 de oameni. Atunci a fost un val de sinucideri în jandarmerie și poliție. Rând pe rând, s-au spulberat toate miturile. Cum să mai crezi în dreptatea și disciplina unei structuri militare când posturile bune se dau pe criterii politice? În timp ce unii-și beau cafeaua în apartamente scumpe, colegii lor stau în spital cu capul spart, gândindu-se de unde să împrumute bani de șpagă. Șefii au salarii de 7-8 ori mai mari decât jandarmii de rând.

Alex e în Jandarmerie de cinci ani și ia în jur de 1500 de lei lunar. 1000 de lei îi dă pe facturi și se împrumută de la o lună la alta ca să trăiască. “Munca nu e răsplătită, iar pentru noi, tinerii, nu se întrevede nici un viitor. Acum îmi pare rău că am pierdut 5 ani din viață în care puteam să fac altceva. Mă gândesc din ce în ce mai serios să-mi dau demisia și să plec în Afganistan, să-mi risc viața pentru niște bani. Dar de acolo nu mai vii om, s-au întors niște colegi cu niște povești…”

Nu-i așa simplu să pleci din Jandarmerie. Ăsta-i genul de slujbă din care ieși la pensie, e greu să-ți găsești altceva după ce-ai început. Și creează dependență, pentru că n-ai cum să te plictisești cu jandarmii!

“Nu știu dacă ai văzut că duba noastră se hâțână când venim spre Piața Universității – asta nu-nseamnă că batem pe cineva înăuntru, înseamnă c-au înnebunit jandarmii, haha!”

Ăsta-i Mihai. Pe el l-am întâlnit în piață și a fost de acord să iasă la o bere după ce i se termină tura. S-a dus cu duba până la Măgurele, unde e dezechiparea, s-a întors cu mașina și a nimerit direct într-o speluncă din Centrul Istoric, ocupată de jurnaliști și oengiști. Poartă ochelari și un arafat la gât și are o rană la mână, de când a apărat un jurnalist de o piatră. Când intră el se face liniște, apoi pornește un murmur care izbucnește în scandarea “A-vem gabori civili printre noi / civili printre noi / civili printre noi!“.

Nu se supără. Râde și se pune pe povestit, acaparând atenția tuturor, până în capătul îndepărtat al mesei. “Un jandarm știe să facă două lucruri: să bată și să fută”, glumește el pe jumătate, aruncând o ocheadă Oanei, jurnalistă independentă.

După pasiunea cu care vorbește despre juisare, se poate să nu fi glumit deloc. Mihai are două sex shop-uri prin București, le-a deschis împreună cu prietena sa, din banii părinților ei. “Noi vindem cea mai bună fantezie a noastră” e sloganul lor. Jandarmii n-au voie să aibă alte slujbe, dar fără asta nu și-ar putea întreține fetița. Face parte dintre trupele de elită, au luat nu știu câte premii, dar salariul rar trece de 1800 lei. “Am prins într-o singură lună 23 de milioane, baang, oare ce să mai cumpărăm, că e coșul plin!?

Taică-miu e în piață, i-am zis doar să nu stea unde-s suporterii. Noi vrem proteste. Am vrea să iasă un milion de oameni în stradă, să nu mai avem ce face!”

La scandalul de joi, el era unul dintre jandarmii care stăteau în rondul Universității. Totul părea pașnic, mâncau în mijlocul străzii senvișurile cu ceafă de porc pe care instituția li le pune la dispoziție pentru “numai” 4 lei. “Noi mâncam, pregătiți să plecăm, când zice unu’ «Bă, vin către noi!». Imediat am aruncat senvișurile, în urma noastră a rămas o mare de senvișuri și sticle de cola.”

Dacă duminică jandarmii au intervenit decisiv abia după o oră de anarhie, aici au profitat pe prima ocazie (niște indivizi au aruncat cu garduri în ei) și au evacuat toată piața în timp record. Suporterii se retrăseseră organizat și au numit asta o înscenare a jandarmeriei, iar televiziunile s-au bucurat că mai au niște cadre spectaculoase. Un singur lucru e cert: “A fost cea mai rapidă intervenție din istoria jandarmeriei. 3’43” și am eliberat toată piața!”

Jandarmii au o dușmănie veche cu suporterii, după atâtea bătăi pe stadioane și în afara lor. Mihai a fost și el în galerie la Steaua acum mulți ani. Îi știe pe ultrași și a rămas suprins când a văzut cum unii bătăuși se dau acum apărători ai drepturilor civile. “Venea unul la antenă și zicea că-i student. Băi, ești nebun, ăsta-i Uefa de la Dinamo! Îl știu de la atâtea meciuri, lu’ ăsta i-am dat!… Ăștia nu verifică pe cine aduc în platou?!”

“Steaua s-a cumințit, Dinamo are cea mai nașpa galerie”, spune zdrobind în pumn pachetul de țigări. “La primul meci al lui Steaua, Dinamo și Petrolul o să fie prăpăd. Polițe o să se dea înapoi.” La masă se face liniște.

Scandalul cu ultrașii a fost folosit ca să sperie publicul și să întărâte jandarmii. În realitate, doar 10% dintre cei reținuți s-au dovedit a fi suporteri. La conferința de presă a Jandarmeriei, colonelul Aurel Moise a vorbit numai despre ultrași. Un jurnalist a întrebat de ce se insistă atâta pe ei, când sunt doar unu din zece. Colonelul bălmăjește ceva pe lângă subiect. Următorul jurnalist reia întrebarea. Cine sunt ceilalți 9 din 10? “Subiectul e totul altul!” Încă un jurnalist ridică aceeași problemă – “chiar am vrea să știm răspunsul la asta!” Reprezentații Jandarmeriei se ridică și pleacă. Pe perete sunt proiectate imagini cu suporteri aprinzând torțe.

Puțină lume se aștepta la violențe. La marșul mămicilor, de acum ceva timp, jandarmii au fost echipați cu căști. Sâmbătă, în prima zi de protest, au fost trimiși fără. “Am fost alaramți sâmbătă seara și am primit ordin de a ne deplasa doar cu bastonul. A pornit de la galerii, i-am recunoscut. S-a creat un moment de panică. Suporterii au avut un plan foarte inteligent – instigă și rămâi în mulțime. Am fost înconjurați. Un coleg și-a luat o piatră în față fără cască, era lângă mine, eu l-am cărat. Alți doi au luat pietre prin vizieră și au ajuns și ei la spital. A fost ca la război!”

Florin, jandarmul care spune asta, are aproape 30 de ani și locuiește cu părinții. Altfel nu s-ar descurca cu salariul de jandarm. “Fac sacrificii ca să am un trai decent. Mă tot gândesc cum să fac când o să mă căsătoresc. De asta și am speranța că ceva se va schimba. Eu m-am angajat cu sufletul. Vrei să faci bine, să ai un cuvânt de spus. Dar pe parcurs am rămas… nu mai e aceeași încredere.”

Intervenția întârziată de duminică, spune el, mai are o explicație:

- Dacă i-am fi încercuit ar fi fost măcel.
- Măcel?!
- [în șoaptă] I-am fi bătut răău! [râde rușinat]
- Îți place să bați?
- Să bat covoare, ce să bat?! Nu. Sau, ca să-ți dau și ție acel piper, îmi place să bat persoanele care merită.

Nu au fost bătuți doar cei care merită. Youtube-ul e plin de abuzuri ale Jandarmeriei. Cei trei cu care am vorbit susțin că nu au bătut pe nimeni care nu a aruncat cu pietre, iar gesturile astea nu pot fi scuzate. “Cine-a greșit să plătească. Nu se poate să dea șase oameni într-unul căzut la pământ“, spune Florin. Însă, la fel cum ultrașii filosofi îi înțeleg pe cei care au aruncat molotoave, și jandarmii înțeleg scăpările astea. “Tu ce-ai vrea să faci? Uneori cedezi. Când fierbe tot ce e în tine, când prinzi pe unul ce-ai vrea, să-l pupi, să-i zici «Bravo, ești un scump»?!”

“Sunteți în aceeași oală cu noi!”

Jandarmii seamănă șocant de mult cu cei din piață. Nu aș fi crezut asta privindu-i mascați. Și ei sunt hăituiți de indivizii infiltrați printre protestatari, mai că ar scanda la rândul lor “Avem gabori civili printre noi!“. Din când în când, îl iau pe unul la legitimat ca să-l deconspire și să-i mai lase dracu’ în pace. Piața e plină de aurolaci cu camere HD și de suporteri cu stații de emisie-recepție  ieșind din buzunarul trelingului. Prin barurile din jur nu mai ai loc de ei, îți vine să reciți poezii la câte urechi stau ciulite.

Într-o seară, am văzut cum un jandarm iese din dispozitiv, se apropie de un grup de fete și le spune “Noi n-avem voie să ne exprimăm. Puteți să scandați un pic «Sindicat pentru jandarmi»?” N-a scandat nimeni pentru ei.

Jandarmii au primit, în schimb, flori. Ca-n filme. Multe flori. Majoritatea nu acceptau, dar un grup de lângă fornetti le primea. Le-au “centralizat” în brațele vânjoase ale unuia, care a defilat cu ele prin piață și le-a depus la crucea de lângă Arhitectură.

Mai tulburătoare au fost monologurile protestatarilor din fața jandarmilor. Duminică seara, în toiul violențelor, un tânăr striga spre cordonul de jandarmi “Sunteți în aceeași oală cu noi! Eu nu ieșeam dacă aveam cu ce s-o hrănesc pe fiică-mea!” Atunci m-am uitat în ochii lor și nu mi-am dat seama dacă îi atinge cu ceva.

Vorbind zile-ntregi cu jandarmii, am înțeles că și ei strigă același lucru, dar gura nu li se clintește. Strigătul se întoarce în ei ca un ecou și adâncește rana.

Suntem în aceeași oală.

Alex, jandarmul care voia să devină cosmonaut, are combinația aia de visare și hotărâre pe care-o întâlnești la oameni în preajma evenimentelor mari. ”Și acum mă uit cu mare plăcere în serile de vară la stelele de pe cer”, îmi spune. “Lumea nu se mai uită spre cer. Când se-ntreabă ce vor mânca mâine, oamenii își pierd libertatea gândurilor.”

Mă despart de el și, prin geamul unui sediu romtelecom, văd la televizor cum fostul ministru Baconschi numește protestatarii “mahalaua violentă și ineptă“. Nu pare să-și dea seama că mahalaua asta e România, că viermii și ciumpalacii sunt peste tot. Și că îi scoate în stradă nedreptatea, nu doar foamea. Și că nu o să mai poată fi cumpărați mult timp.

…

*notă: am schimbat numele personajelor și, din câte-mi dau seama, nici unul nu apare în pozele cu care am ilustrat reportajul.

După protestele violente de duminică seara am povestit la prima mână cum cei care aruncă pietre nu sunt doar suporteri, ci tineri din diverse subculturi în care clocotește o ură mocnită, care a izbucnit când au văzut cum jandarmii invadează Centrul Istoric, bat tot ce mișcă și fac manevre inspirate din “Gladiatorul”.

Cu timpul, a devenit clar că nici ultrașii nu sunt niște brute manipulate, ci au ieșit pe bune să protesteze. Chiar și așa, lumea a strâmbat din nas, iar televiziunile au continuat isteria. Ăștia vor doar să bată, n-au nimic în cap.

Și apoi a apărut Manifestul.

Manifestul Ultrașilor a picat ca un OZN pe pajiștea mediatică. E cea mai lucidă și coerentă chestie pe care am citit-o de mult timp. În câteva cuvinte simple, strânge la un loc societatea și o focalizează ca pe un laser spre nedreptățile care au scos lumea în stradă. Încheie astfel: “Orice pas mic prin care se fură drepturi e un pas mare către dictatură și lanțuri!”

Atât de puternic a fost manifestul, încât nimeni nu a crezut că a fost scris de ultrași. Sigur e vreun jurnalist, un agitator, ceva! Așa că am căutat autorul, să mă conving că există, că e ultras, că e pe bune. L-am găsit. Sau, mai bine zis, i-am găsit, pentru că la text au contribuit mulți oameni. Trei dintre cei mai implicați au acceptat să vină la un interviu. Locul ales de ei: Ceainăria Cotroceni.

E prima oară când vin aici fără vreo gagică intelectuală. În lumina abia pâlpâindă, ultrașii se fâstâcesc cu meniurile meșteșugite, până când ceainăreasa zice “Nu vreți să vă aduc o infuzie de plante? E bună pentru răceală…” Dau din cap. După ultimele zile de scandări focoase în vremea înghețată, orice te salvează de pneumonie e bine-venit.

Până să ne aducă ceaiul, până să ne uităm bine unul la altul, intrăm în pâine. Violențele de duminică, 15 ianuarie. Cele mai mari din ultimii 20 de ani. Zeci de răniți, centrul devastat și o țară întreagă care privea fără să-și creadă ochilor.

“Noi condamnăm violențele, dar le înțelegem.”

Cei trei sunt suporteri ai lui Dinamo, din Peluza Sud. Cu totul, doar 15 oameni din galeria asta vin la prosteste. Ei nu au participat la luptele de stradă de duminică, dar ce s-a întâmplat nu i-a surprins deloc.

- Cum s-a ajuns la violența asta?

- De ce au pus oamenii mâna pe pietre? Păi n-aveau cărți în jur! E trist că tineri ca noi simt atâta ură cât să ia o bucată de pavaj și s-o arunce în capul unui jandarm. Dar sentimentul e cât se poate de real și traseul lui până a se concretiza duminică a fost larg urmărit, încurajat de mass-media și autorități.

Pe mine m-au bătut jandarmii prima oară acum 15 ani. Suporterii tineri știu foarte bine cu cine au de a face. Nu poți să ridici mâinile și să crezi că nu dă în tine.  Te va îndepărta de camerele de luat vederi și te va călca în picioare. Te va bate și până la dubă, și în dubă, și după dubă.

- Cine a fost duminică la Unirii?

- Tinerii pe care voi i-ați dat uitării. Tinerii pe care voi nu-i mai cunoașteți. Nici părinții parcă nu ne mai cunosc. Când îl târau pe unul la dubă, a venit un reporter să-l întrebe “Pentru ce protestezi?”. A răspuns “Pentru toți cei care suferă”.

“Are cine să dea cu Molotoave, mai greu e să vii cu idei”

După întâmplările de duminică, și-au dat seama că va urma o represiune dură din partea jandarmilor și o un val de vrăjeli din partea presei, așa că au hotărât să se alăture protestului ca să-i dea ceva consistență, nu doar bătaie și steaguri agitate. “Are cine să dea cu Molotoave, mai greu e să vii cu idei”, zice Mircea. El e motorul ideologic al grupului, e și mai firav, blond, cu o privire visătoare și o helancă numai bună pentru un poet al revoluției.

Luni seara, Mircea se agita cu niște bannere pe la fântâna de la Universitate când au venit unii de la Realitatea și i-au spus că vor să facă un interviu. Emoționat, a început să caute o bucată de hârtie, ceva pe care să-și scrie câteva idei. N-a găsit decât niște pungi de fornetti, bune și alea, și s-a apucat să mâzgâlească pe ele.

Primul lucru care i-a trecut prin cap suna așa: “Suntem conștienți că, la un moment dat, bunicile noastre înarmate cu flori în mână o să înfrunte tancuri.” De aici ideile au început să curgă, veneau și alții cu propuneri, îi suna și pe cei de-acasă, până când s-au umplut pungile cu revoltă. “O să rămână-n istorie fornetti-u’ ăsta“, a zis cineva la mișto, una dintre replicile alea magice care urcă la cer.

Ăia de la Realitatea nu l-au mai sunat, dar deja nu mai conta, Mircea avea în buzunar două pungi de revendicări perfecte pentru un manifest. Nu l-a scris imediat, că la miezu’ nopții a trebuit să meargă la serviciu, lucrează în tura de noapte la customer service pentru o firmă străină. A doua zi, însă, s-a pus la calculator, l-a tastat rapid, a primit ceva păreri pe messenger și l-a trimis la Realitatea și la alte site-uri, pe unde mai știa jurnaliști.

Restul e istorie, o istorie mai mică, dar fierbinte. Manifestul a prins extraordinar de bine mulțumită stilului sincer și ideilor sărite la cald din mintea fiecăruia. “Vrem să închideţi mall-uri şi să deschideţi fabrici” a dat multora fiori pe șira spinării. A rămas și semnătura lor, “PAȘNICI și APOLITICI“, cu care vor defila și în seara asta, când opoziția a organizat mitinguri prin care încearcă să muște din plăcinta protestului.

Dar stai, ceva nu se potrivește. Ultrașii nu erau huliganii ăia, vandalii, nenorociții, spărgătorii de semințe și de capete? Oamenii din fața mea beau ceai, se poartă galant, sunt bine îmbrăcați, îmi vorbesc despre sociologie, revoluția lui Tudor Vladimirescu și alfabetizarea informatică. Parcă ar fi suporterii lui Vintilă Mihăilescu, nu ai lui Dinamo.

De fapt, o galerie de fotbal e la fel de diversă ca o societate. Are intelectualii ei, extremiștii, nebunii, poeții. Toți s-au strâns în jurul pasiunii pentru o echipă, dar solidaritatea e atât de mare încât depășește cu mult fotbalul.

“Oamenii se stâng să se ducă la meci. Cand se strâng așa se creează o piață publică în care începi să-ți spui de la problemele zilnice până la probleme sportive. Sunt copii săraci, copii de bani gata, dar nu mai contează câți bani ai când ești între ultrași. E o societate mai mică, dar fidelă, care simte să apere idealul mai mult decât alții mai pasivi. O societate cu adevărat democratică, schimburile de opinii așa sunt, e o democrație pură, grecească.”

De aproape o săptămână, toată țara fierbe de furie la adresa ultrașilor. Ion Țiriac a cerut chiar să fie “stârpiți”. Protestatarii se delimitează de ei. Poliția le-a făcut vizite acasă. Încă puțin și-i trimitem în Transnistria.

După două ore cu ultrașii, am plecat cu aroma de ceai încă puternică pe cerul gurii și cu senzația că societatea românească ar avea ceva de învățat de la solidaritatea acestor huligani.

———————–

Citiți și a doua parte a experimentului nostru jurnalistic: aceeași întâlnire, povestită din altă perspectivă de Ionuț Dulămiță.

Sună ciudat, după ce auzim pe toate canalele că e vorba doar de niște huligani, ultrași, puși de dracu’ știe cine să strice frumusețe de protest pașnic. Primele lupte au fost provocate, într-adevăr, de un astfel de grup. Atunci jandarmii au intrat în ei și i-au împins spre Piața Unirii. Și s-a petrecut ceva bizar.

Pe la 9.30, o rumoare străbătea Piața Universității. Cică la Unirii e adevăratul scandal, acolo e pizdeala cu jandarmii. N-aveam nici un chef de asta, mi se părea un protest ultra-obosit și manipulat, dar ceva m-a împins spre locul ăla. Și nu eram singur.

O mulțime de grupulețe se desprind din masa strigătoare de Jos Băsescu, trec prin pasaj și se unesc într-un torent de oameni alimentat de pe toate străduțele Centrului Vechi. Pe la lupoaică nu mai putem trece, e un cordon de jandarmi. Un tip stă în fața lor și le strigă-n caschete: “Băi, eu nu ieșeam dacă aveam cu ce s-o hrănesc pe fiică-mea!” Ocolim pe străduțe, unde-i plin de polițiști locali foarte chill, și găsim o breșă abia pe la Hanul lui Manuc.

“What the fuck?!”

Când ajung la Unirii rămân paralizat și mi se face pielea de găină. În mijlocul străzii sunt două focuri mari, în depărtare se ridică o coloană de fum, dinspre mcdonalds se aud bubuituri ca la bombardament și, oh, țipetele îngrozitoare…

O trupă de jandarmi costumați ca țestoasele ninja trec în fugă pe lângă mine. În stația lor strigă unul să intre în nuștiuce poziție de luptă în față la H&M… Băi, ești nebun? În București?! Văzusem prin Londra chestii din astea, dar aici? “What the fuck?!” urlă unul de pe trotuar, oglindindu-mi gândurile.

O rup la fugă în urma jandarmilor, trecem pe lângă al doilea foc, unde fac un mic ocol ca să dea niște pulane pe spate unora care traversau strada, apoi se unesc cu altă trupă și fac un rând pe toată strada în fața magazinului Unirea. Pornesc spre Tineretului bătând cu pulanele în scuturi. La ieșirea din pasaj îi întimpină pietrele. Niște băieți cu fulare pe față ies de după un bloc și bombardează.

Ei răspund cu două focuri de gaze lacrimogene și câteva artificii care aruncă scântei în toate părțile, feeric, ca la revelion. Deci astea erau bubuiturile, mă gândesc ușurat, dar nu apuc să duc gândul până la capăt că trebuie să mă bag pe după o mașină, să nu mă ia noul val de pietre.

“We are fucking angry!”

Jandarmii se retrag. La o sută de metri de ei, în față la millenium bank, câțiva băieți devastează stația de autobuz. Sparg toate geamurile cu niște lemne groase. Dacă i-ai vedea pe stradă, mai că le-ai cere meditații la matematică. Ochelari, păr frumos pietănat, helănci vintage, haine de ieșit la terasă.

Fugăriții din toate colțurile pieței profită de retragerea jandarmilor și se strâng în intersecția de la mcdonalds. Gonesc cu pietre și ultima mașină de jandarmi, apoi izbucnesc în urale care țin minute-n șir. Arafat! Libertate! Jos nenorociții! Parcă sunt hipnotizați, se plimbă zâmbind, ca la revelion.

Sunt vreo 300 de oameni.Hipsteri, cocalari, roacheri dubioși, lumea pestriță pe care o vezi de obicei pe Lipscani. Ei sunt publicul țintă al companiilor, consumatorii ideali. Doar că acum nu mai consumă, ci distrug. “We are fucking angry!” strigă unul când mulțimea pornește înapoi spre Universitate, adunând provizii de pietre de pe jos.

“Lasă pozele, ia o piatră!”

În mulțime intră și o ceată de squatteri de la clădirile din jur, ofticați că au mâncat bătaie de la jandarmi mergând liniștiți pe-o străduță. I-au văzut că-s țigani… Iar în prima linie sunt mult-huliții ultrași, vreo 10 oameni la prima vedere. Nu i-ai recunoaște după haine, că și eu am geacă neagră și fes pe cap și fularul tras pe nas să mă apăr de lacrimogene. Dar se vede că sunt mai organizați, știu cum se mișcă jandarmii, sunt singurii cu experiența confruntărilor.

La intersecția cu strada Colței dăm peste jandarmi. Tocmai se băteau cu unii și când au văzut mulțimea s-au retras în fața spitalului. Au făcut un cordon lung cât toată strada și ne întâmpină cu două canistre de gaz și niște artificii superbe. Băieții ripostează cu  pietre și se apucă să construiască baricade. Gardurile dintre benzile bulevardului se umplu, unul câte unul, cu un ciorchine de flăcăi care le hâțână până când cad, apoi le aruncă în baricade ca într-un baraj de castori.

“Inculții ăștia au pus jandarmii pe noi!”

Cei mai din spate găsesc alte activități recreative. Un tip scrie cu șprei de vopsea neagră o LIBERTATE mare cât toată strada. O fată cu desagă “Hello Kitty” mai are puțin și izbucnește în plâns când îi spune prietenului “Ăsta nu pleacă, mă, orice-am face!” În spatele lor, un tip îmbrăcat elegant, cu o plăsuță în mână, ridică o piatră colțuroasă și o mângâie în pumn, îi cercetează textura, de parcă ar fi un obiect extraterestru. Câțiva băieți discută politică. “Ăștia n-au pic de cultură, mă, inculții ăștia au trimis jandarmii pe noi!” Arată fix ca studenții care au ocupat Facultatea de Istorie cu ceva timp în urmă. Cu toții călcăm pe un covor de flegme, la care contribuim cu sârg de fiecare dată când primim cadou gaze lacrimogene.

E ușor să spui că suporterii sunt de vină, dar protestatarii erau extrem de diverși. Și cei care agitau pancarte, și cei care aruncau pietre. La statuia de la Universitate era un grup de hipioți cu un carton pe care era desenată doar o inimă mare. La Rosetti era un grup de suporteri care spărgeau geamurile unei dacii MAI, iar la zece metri de ei stăteau hipsteri ochelariști anticapitaliști, care opreau mașinile și urlau “Unde mergeți?! Dați-vă jos și protestați!” Poate au fost cu toții provocați și manipulați. Dar pe străzi plutea furia lor, la fel de reală ca gazele lacrimogene. Furia pe corupți, pe incompetenți, pe sistemul care-și bate joc de ei și-i alungă din țară. Furia asta nu era falsificată. Și oamenii învățau cum să arunce gazul lacrimogen înapoi spre jandarmi cu naturalețea cu care au învățat să joace Farmville.

“Băăi, tâmpiților, lăsați jurnaliștii!”

Înapoi la Colței, situația devine disperată. Protestatarii au rezistat la câteva asalturi, dar acum jandarmii se apropie și din partea cealaltă, dinspre Unirii. “O să ne prindă, bă, la mijloc, ca pe o pizdă!” strigă un tip desfigurat de deznădejde. Totul devine mai brutal. Se sparg panourile publicitare. Stația de autobuz de la Sf. Gheorghe e făcută varză. Cu bâte, cu pietre, cu fiare de pe jos. Unul s-a cățărat pe chioșcul de ziare și smulge o cameră de supraveghere, apoi o zdrobește în urale. Scandările devin mai radicale. “Să-i futem și pe ăștia de la antene, că fac milioane pe spatele nostru!”

Brusc, un tip își dă seama că eu am o cameră în mână și alta pe cap și am filmat absolut tot. Se repede la mine și alții îl urmează. “Bueey, sunt jurnalist!” apuc să strig până să se proptească băieții în pieptul meu, îmbrânceli, unul sare la camera de pe cap, i-o smulg înapoi, îi dau un brânci, fac un salt în spate și apar alți oameni care mă apără – “Băăi, tâmpiților, lăsați jurnaliștii!”

“Să plângă mama? Să plângă mă-ta, băă!”

Le urez an nou fericit salvatorilor și o tulesc pe străduțe, ocolind jandarmii care tocmai înaintau lovind cu pulanele-n scuturi. E momentul perfect pentru o retragere, pentru că de data asta intră bine de tot în ei. Ministrul de Interne a făcut o celulă de criză, se trimit întăriri, trupele SPIR împânzesc centrul.

Vizavi de Cercul Militar, într-un gang de lângă pizza hut, stau ghemuiți pe asfalt zece tineri înconjurați de mascați. Nimeni nu mișcă, parcă-s zece pui congelați. Un mascat urlă la ei agitând pulanul: “În mine arunci cu pietre, mă? Să plângă mama?! Să plângă mă-ta, băă!” Atunci mă vede cu aparatul și se repede cu pulanul la mine. Îi bag în față o legitimație de presă și se mai înmoaie, lasă pulanul mai jos și-mi dă doar un brânci cu bicicletă cu tot.

Gustave Le Bon în acțiune

Ajung într-un bar din centrul vechi, unde s-au strâns mai mulți jurnaliști să discute ce dracu’ s-a întâmplat. La masă cu noi stă și unul dintre cei descriși ca ultrași la TV. “A fost rupere, frate! Gustave Le Bon în acțiune!” Mai ia o gură de bere și adaugă zâmbind: “Oare cât costă reclama la detergent în prime time-ul revoluției?”

La unu jumate noaptea plec spre casă. Bulevardul Brătianu e lună, romprestul lucrează de parcă sunt geloși pe SMURD, abia dacă-ți mai dai seama că s-a întâmplat ceva. Parcă a bătut vântul un pic mai tare.

Curvele sunt la post pe marginea bulevardelor și, trecând pe lângă ele, îmi amintesc amuzat de replica ce m-a scos din multe încurcături în noaptea asta: “Îmi fac doar datoria!” Îmi fac doar datoria.

Who are the hooligans? Who are the motherfuckers? Who vandalized the center of Bucharest?

Last night I found myself in the midst of street fights, I dodged rocks, I swallowed a canister of teargas, I ran away from the gendarmes. I barely escaped lynching at the hand of some citizens. To my astonishment, I found the answer to my question: they’re precisely the “slumbering generation”, the apathetic youth who kill time in clubs and save the world with a “like.” This time, they saved it by waving their fists and throwing chunks of concrete at the police.

That may sound strange, after we heard from every news source that it’s “just some hooligans, Ultras probably,” who were given orders from devil knows who to ruin a perfectly peaceful protest. The first clashes were indeed caused by that sort of folk. At that point, gendarmes closed in and pushed them towards Unirii (Union) Square. And then, something quite bizarre happened.

Starting at about 9:30pm, a confused murmur began diffusing throughout University Square. Rumor had it that the real scandal is at Unirii – that that’s where the people are fighting gendarmes. I was not in the mood for all of this. It seemed like a boring, stage-directed protest. But something pushed me in that direction. And I wasn’t alone.

A handful of groups break away from the mass of “Down with President Basescu” chants, they go through the underground passage and come together in a large wave of people fueled from every street of the old city centre. Once we pass the she-wolf, our way is blocked, and there’s nowhere to advance because of a chain of gendarmes. A guy stands in front of them screaming into their helmets: “I would not have come out if I had something to feed my daughter with!” We avoid them via an alleyway full of really chill local cops. We find a way through when we come to Manuc’s Inn.

“What the fuck?!”

And then, when I finally make it to Unirii, I freeze, all covered in goose bumps. In the middle of the street there are two large bonfires. Far away I can see a column of smoke, and from the direction of the McDonald’s I can hear what sounds like bombing noises and awful screams…

Units of gendarmes who look a bit like ninja turtles run past me. One of them shouts into an intercom that they are about to enter an attack formation in front of the H&M store. What the hell? This, in Bucharest? I had seen this sort of stuff in London, but here?

“What the fuck?!” a guy shouts from the sidewalk, reading my thoughts.

I make a run for it behind the gendarmes, we pass the second fire, where they take a little detour to beat up some folks crossing the street, and then they rendezvous with a different unit, blocking the entire street in front of the Unirii megastore. They start marching towards Tineretului, clunking their batons against their shields. At the exit from the underground passage, some boys with scarves on their faces meet them head on with rocks.

They respond with two rounds of teargas and some fireworks that fill the air with sparks. It’s almost like New Year’s Eve. So this is what the booming noises were all about. I can’t finish my thought because I must dodge behind a car, avoiding a new wave of rocks.

“We are fucking angry!”

The gendarmes pull back. About 100m away from them, in front of Millenium Bank, a few boys are vandalizing the bus stop. They break all the windows using thick chunks of lumber. If you saw them walking down the street on a normal day, you’d almost be tempted to ask them for math tutoring.  They sport trendy glasses, well-combed hair, vintage sleeve shirts, and hip clothes fit for clubs.

Chased from every corner of the square, they take advantage of the gendarmes retreating and gather in the intersection at McDonalds. They scare the last car of gendarmes away with rocks, and then burst out in cheers that last for minutes. “Arafat! Freedom! Down with the motherfuckers!” They almost seem hypnotized, strolling, smiling. Like it’s New Year’s Eve.

There are about 300 people: hipsters, boys “from the hood” wearing fake Nikes, dubious rockers, the kind of colorful crowd you usually see on Lipscani street. They’re the target audience for corporations, the ideal consumers. Only now they’ve stopped consuming; they’re just destroying. “We are fucking angry!” one of them yells, as the crowd starts heading back to University Square, stocking up on stones that they pick up from the ground.

“Drop the photos, grab a rock!”

A group of squatters joins the crowd from near the surrounding buildings, upset about having been beaten by the gendarmes while walking peacefully down some alleyway. They must have seen they’re gypsies… And marching all the way in front are the ever-so-booed Ultras, around 10 people at first glance. You wouldn’t recognize them from their clothes. I’m also wearing a black jacket, a hat, and I have my scarf pulled onto my face as a precaution against teargas.

As we cross Coltea Street, we find the gendarmes again. They are in the middle of a fight when they see the crowd and retreat in front of the hospital. They form a line as wide as the street. They are welcoming us with two cans of teargas and some exquisite fireworks.

The boys fight back with stones and start building barricades. The fences between the lanes of the boulevard are surrounded one by one with groups of lads who pull at them until they fall apart, and then they throw them into the barricade making something similar to a beaver dam.

“These know-nothings unleashed their gendarmes against us!”

The folks in the back find other ways to entertain themselves. One guy writes in black graffiti a FREEDOM as large as the entire street. A girl wearing a “Hello Kitty” bag is on the verge of tears as she tells her boyfriend “this tyrant won’t leave no matter what we do!” Behind them, a sharp looking fellow, dressed elegantly and holding a delicate bag in one of his hands, lifts a jagged rock, caresses it in his palm and studies its texture as if it were some sort of alien object. A few fellows are talking politics: “These thugs have no culture, dude, these know-nothings unleashed their gendarmes against us.” They look just like the students who occupied the History branch of the University a while back. We all step on a rug of spit that we contribute to each time the gendarmes treat us to some teargas.

***

It’s very easy to say the Ultras are at fault, but the protestors were as diverse as they come – that holds for both those waving signs and those throwing rocks. At the University Square statue, a group of hippies were holding a large piece of cardboard on which they had simply drawn a giant heart. At Rosetti, a group of supporters were breaking the windows of a Dacia automobile, and 50 feet farther, some anti-capitalist hipsters were stopping the cars and yelling: “Where are you going? Get out of the car and protest!”

Maybe they were all provoked and manipulated. But their anger was floating in the streets, just as real as the teargas. Anger at the corrupt ones, anger at the incompetent ones, anger at a system that constantly screws them over and pushes them to leave their country. This anger was neither planned, nor fake. And people were learning how to throw the teargas back at the gendarmes just as naturally as they had learned how to play Farmville.

“You morons, leave journalists alone!”  

Back at Coltea, the situation becomes desperate. The protestors have resisted some of the attacks, but now the gendarmes are approaching from the other side, from Unirii. “Dude, we’ll be caught in the middle like a fanny,” some guy yells, almost disfigured from despair. Everything becomes more brutal. Billboards are being broken. The bus stop at Sf. Gheorghe gets completely torn apart with bats, rocks and crowbars from the ground. One guy climbs the newsstand and pulls out the surveillance camera, then crushes it accompanied by cheers. The slogans become more radical: “Let’s fuck over the Antenas too (group of TV networks), they rip millions off our backs.”

Suddenly, one guy realizes that I’m holding a camera in my hand, that I have another one my head, and that I recorded absolutely everything. He lunges for me, and others follow. “Duuuuuude I’m a journalist!” is all I get to scream before the boys slam against my chest. They shove me, one dives for the camera on my head, I grab it back, I push him, jump backwards and other people show up out of nowhere to defend me. “You morons, leave journalists alone!”

“My mom’s crying? Your mom’s crying, not mine!”

I wish my saviors a happy new year, and I bolt through the alleyways, avoiding the gendarmes that were marching forward knocking their batons against their shields once more. It’s the perfect moment to pull back, because this time they really go at the boys. The Minister of Internal Affairs called for a crisis cell, reinforcements are coming and the Romanian Special Forces spread into the city center.

Across from the Club of the National Army, near Pizza Hut, ten youngsters sit crouched on the cold sidewalk, surrounded by the boys in masks. Nobody is moving. They look almost like frozen chickens. One masked guy screams at them, waving his baton: “You throw rocks at me, fucker? My mom’s crying? Your mom’s crying, not mine!” Then he spots me with the camera and lunges towards me with his baton. I stick a press badge under his nose and he becomes slightly mollified. He drops the baton lower and merely shoves me aside together with my bike.

Gustave Le Bon in action

I make for a bar in the old city center, where a few other journalists were gathered to talk about what the hell happened. At our table sits one of the guys whom TV crews described as ultras: “all hell broke loose, man! Gustave Le Bon in action!” He chugs some beer and adds, smiling: “I wonder how much a detergent commercial costs during revolution prime-time?”

At 1:30am, I start heading home. Bratianu Boulevard is sparkling clean, the waste management department is working so hard they give the impression they really envySMURD (emergency rescue system). You can barely tell anything has even happened. It’s as if a slightly stronger gust of wind just passed.

The whores are at their usual posts on the avenues, and, passing by them, I chuckle a little and remember the line that got me out of so much trouble tonight. “I’m just doing my duty.”

I’m just doing my duty.

Translation by Angela Radulescu.

Acum vreo săptămână am anunțat că voi ține un curs de jurnalism rătăcitor și am cerut drept taxă să-mi povestiți ultima călătorie cu trenul. Zece dintre textele primite m-au lăsat cu gura căscată, m-au dus de nas, m-au făcut să râd și să zâmbesc în multe feluri. Înainte să vă spun cine sunt cei zece, o să vă povestesc cum m-a trăznit să cer o asemenea banalitate.

eu în facultate

În anul I de jurnalism, interesele mele gravitau în jurul Jegului, bodega din curtea facultății. Să scriu într-un ziar mi se părea degradant. Când mi-a zis un prieten “Băi, tu vrei să te faci gazetar?!” i-am aruncat o privire tăioasă ca o flegmă în ianuarie.

Aveam un curs cu rezonanță securistă, “tehnici de colectare a informațiilor”. La prima întâlnire, profa ne-a anunțat triumfal că ne trimite prin oraș să învățăm cum să facem observație. Ăla la piață, ăla la biserică, ăla la metrou. Mie mi-a picat metroul. Retardată chestie, ce dracu’ să observi într-un loc în care nu se întâmplă nimic deosebit?! Măcar dacă mergeam la biserică, mai zicea popa ceva, mai făceam mișto de babe…

Da’ am zis hai să văd ce iese, m-am băgat la metrou la Unirii și am stat pe-acolo cinci ore, uitându-mă la oameni. Zăceam cu căștile-n urechi pe un scaun slinos și băteam nervos din picior, înjurând în gând familia lu’ aia care m-a trimis să pierd timpul.

Și atunci s-a întâmplat.

Sub ochii mei, oamenii nu mai furnicau haotic, marmura de pe pereți nu mai era doar jegoasă, tot ce se întâmpla în jur îmi crea mici explozii în creier. Lumea începea să aibă sens și să fie interesantă. Am scos căștile din urechi și am luat carnețelul. Așa s-a născut textul de la finalul acestui articol. Nu știam atunci, dar era primul meu reportaj.

La asta mă gândeam în timp ce citeam textele. Mă tot minunam. Nu mă așteptam să fie așa mișto! Uite câteva fragmente rătăcitoare:

La oră târzie, în sala de așteptare a gării Sinaia, un dulău negricios cu coada scurtă și o cățea blândă cu țâțele umflate se hârjonesc fără griji.

CFR-ul îmi este prieten, ne certăm rar și ne vedem des. Până acum un an nu interacționam noaptea pentru că arat ca sora lui Barbie și îmi era frică să nu mă întâlnesc cu fratele lui Ken ieșit din închisoare.

N-am făcut niciodată parte din liga extraordinară a celor prevăzători, îmi încordez voința doar pentru sprintul final. Și cum casa de bilete CFR nu e acasă, m-am urnit cu greu într-acolo, cu cîteva ore înaintea fluierului de start al trenului de noapte spre Timișoara.

În sfârșit, urcăm bagajele deasupra capetelor și ne ocupăm locurile. Afară plouă mărunt și-mi pare rău că nu e vreo crăpătură în tavan, să le plouă în cap și să-i spele un pic pe vecinii noștri de compartiment.

[…] m-am descotorosit de rucsac pe primul pat pe care l-am găsit, ca să pot să-i cercetez pe cei cu care aveam să-mi împart somnul, nu și visele. În noaptea aia de decembrie urma să dorm împreună cu cinci bărbați.

Vreo sută cincizeci de bucăţi Preciste 250X250 mm, cu incantaţii bulgăreşti originale pe verso şi un pic ajustate la faţă, se pregătesc să primească răsplata pasagerilor trenului P5454.

Nu sunt reală. Sunt o poveste pe care îmi doresc s-o fi trăit. Aici, mă cheamă Mary Watson, iar nebunul prieten al soțului meu e Sherlock Holmes. Partea a doua.

Lista cursanților:

Andra Apreotesei
Andreea Vasile
Ariel Constantinof
Emil Truță
Ioan Colbeanu
Ioana Cătălina Matei
Mara Militaru
Maria Popa
Natalia Negru
Raluca Diaconu
Raluca Sofronie
Sorina Vasile

+ Nicoleta Popescu, de peste mări și țări, prin miracolele tehnologiei moderne.

Mulțumesc tuturor celor care au trimis povești! Cu cei de mai sus mă voi întâlni miercuri seara la Artskul, la o bere, și apoi din ianuarie la curs. Detaliile le primiți pe mail. Dacă am omis pe cineva, trageți-mă de urechi la vlad @ ursulean.ro.

În rest, oricine ne poate urmări, pentru că o să facem live streaming și înregistrări.

Se pare că vom învăța unii de la alții

Iată și textul meu de la metrou, scris acum patru ani jumate:

Vlad Ursulean | Grupa X  | Anul I

La intrarea de la metrou te întâmpină un curent puternic şi un şuvoi de oameni care se îngrămădesc să iasă pe singura uşă deschisă. Piaţa Romană, cu peron în curbă şi arhitectură ce îndeamnă la sinucidere. Rareori se mediatizează serios accidentele de la metrou, lucru încurajator pentru un adolescent rebel care caută un pic de originalitate, măcar în moarte. Ei, originalitate nu prea găseşti la Romană, dar diversitate din belşug. Şi e greu să nu cazi în clişee când ai în jur fete de liceu roz din cap până-n picioare, babe îmbrăcate suspect de gros, trăgând sacoşa trademark de rafie, emo (sau pokemoni, cum mai sunt numiţi) cu haine colorate, blugi rupţi, lanţ în loc de curea şi frizuri inspirate din anime.

„Ia uite-i, mă, pe ăştia, s-au născut cu căştile-n urechi!”

Revoluţia muzicală e în plină desfăşurare la metrou. Când e aglomerat, vagonul devine un mare tonomat. Oamenii caută să se izoleze de ceilalţi în timpul călătoriei, şi un mod simplu de a face asta e să îşi pună căştile în urechi şi să dea play. Doar că, în majoritatea cazurilor, izolarea nu funcţionează şi viceversa, astfel încât ritmurile fiecăruia se revarsă în jur, creând un mix original de manele, heavy metal, rap şi blondy.

Într-un grup de copii cu ghiozdane în spate, o fetiţă ceva mai înaltă decât ceilalţi scoate un mobil şi dă drumul la 50 cent pe speaker, spre încântarea celorlalţi.  E clar, nu caută izolarea.

„Metroul, Casa Poporului, Canalul Bucureşti-Dunăre…”

În afară de câteva staţii renovate, la metrou eşti înconjurat de arhitectura comunistă – spaţii largi, impunătoare, dar cu o senzaţie de murdar la care contribuie marmura îngălbenită, mozaicul alb sau verde caracteristic, peronul a la Gara de Nord sau imitaţia de cărămidă de pe pereţi.

„Acelaşi gust, zero zahăr”

Pe aceiaşi pereţi a înflorit esenţa capitalismului, reclama. E normal, lumea plictisită, în aşteptare, caută ceva pe care să-şi arunce ochii; se mai opreşte să citească vreun slogan năstruşnic sau vreun preţ nemaivăzut. Afişele plasate ilegal, în locuri ferite de camerele de filmat, au aceeaşi popularitate. Dacă nu mai mare.

ERPS, BAST, DUNO, PSK

…distingi printre culori şi contururi întortocheate pe metrourile vechi. O alternativă venită tot din capitalism: grafitti-ul.  Ca să vopsească un vagon, graferii coboară noaptea în depouri şi desenează rapid, ca să nu-i fugărească vreun paznic. Cine n-are curaj ia un marker şi mâzgâleşte ceva în interior: tag-uri.
„Ce tâmpiţi!”
Lumea nu bagă în seamă. S-a obişnuit. Şi, oricum, metrourile noi sunt bine păzite şi nu vezi o urmă de culoare pe ele.

„Călători, vă rugăm să vă depărtaţi de marginea peronului!”

Venirea metroului e un fenomen complex. Călătorii cu experienţă şi-au dezvoltat o mare sensibilitate în acest sens şi „simt” metroul cu mult înainte să se zărească de la capătul peronului. Primul semn e mirosul, ce se schimbă subtil. Apoi se simte un curent slab la picioare, ce se ridică şi se înteţeşte pe măsură ce se apropie metroul. Sunetul trece şi el de la huruitul monoton al staţiei la un ritm mai alert. Oamenii se opresc din plimbatul plictisit, se uită cu un brusc interes în jur şi se apropie de linia roşie. Cei care stau pe scaune îşi îndreaptă spatele, aranjează puţin hainele, pun mâna pe eventualul bagaj şi se concentrează să-şi dea seama dacă nu cumva „simţul” i-a înşelat. Nu i-a înşelat.

„Urmează staţia Piaţa Unirii, cu peronul pe partea…”

Pasajul dintre Unirii 2 şi Unirii 1 e o lecţie de supravieţuire. Constată asta cei care încearcă să-l traverseze în sensul opus mulţimii de oameni, eventual fără să fie îmbrânciţi. Gabaritul mare e un avantaj.

 „I can’t heelp faaling in loove with yooou”

Atmosferă romantică la Unirii 1: un moşneag cântă lălăit un şlagăr, acompaniat de zdrăngănitul unei chitări. Chitara pare că e prezentă doar pentru pitorescul scenei – când vine mulţimea dinspre Unirii 1, el ridică vocea şi acordurile chinuite abia se mai aud. În toiul cântării, vine metroul cu propriul zdrăngănit. Moşul îşi dă seama că nu-şi poate acoperi concurentul. Se opreşte din cântat şi dojeneşte cu privirea vagonul din faţa lui. Metroul pleacă, în sfârşit, şi cântăreţul îşi termină performance-ul într-un yooooou urlat, ce reuşeşte, în sfârşit, să atragă atenţia oamenilor. Nu şi banii.

Urmează staţia… ce mai contează?

Izvor. Puţin trecut de ora 10. E pustiu. Se aud clar, cu ecou, paşii pe scările de marmură. E aproape frumos.

M-au invitat și pe mine să țin un curs și am stat mult timp în cumpănă. Nu sunt un moș care știe el cum stă treaba și dă lecții tuturor. De fapt, îmi petrec aproape toată ziua învățând tot felul de lucruri! Dar am descoperit multe chestii grozave în ultimii ani și pot să vă povestesc despre asta. L-am numit un Curs de Jurnalism Rătăcitor. Asta e descrierea pe care am făcut-o pentru site-ul Artskul:

Jurnalismul se democratizează, jurnalismul dispare, jurnaliștii sunt niște eroi, jurnaliștii sunt niște nenorociți. La naiba cu asta, treaba e simplă: am găsit o metodă să-mi hrănesc creierul și să extrag din orgia sinistră de acolo niște chestii minunate. Reportaje, scrisori, investigații, jurnale intime. Toate au în comun scrisul.

Dar nu orice fel de scris. Lumea scrie tot felul de prostioare pe pereții Internetului. Însă, dacă înveți să-ți îmblânzești ochii și urechile, viața începe să se așeze singură în niște povești grozave. Și atunci oamenii încep să fie interesați de ce spui. Iar tu înțelegi mai bine ceea ce gândești.

Oricine se poate înscrie la curs. Nu costă nimic. Se va ține săptămânal, începând cu 14 ianuarie, în fiecare sâmbătă la ora 12, la sediul Artskul. O să fie în jur de opt întâlniri.

Dacă vrei să participi, scrie un text de maximum o pagină despre ultima ta călătorie cu trenul și trimite-mi-l la vlad @ ursulean.ro. În spațiul de la Artskul intră maximum 10 oameni, pe care o să-i aleg după cât de interesant e textul.

Deadline-ul e LUNI, 19 decembrie, ora 12 (la prânz). În aceeași zi o să anunț lista de participanți și miercuri vom face o întâlnire la care să ne cunoaștem, înainte să începem

Aștept textele voastre!

Amelia sits back on a chair with her legs spread, like boys in the hood. She stares down at the floor, bites her lips, hides her hands inside the sleeves of her black hoodie and catches both between her knees. Then she dives into the future.

Not so long from now, 15-year old kids will connect via wireless to your car and cut the brakes. Your children will have their personality dictated by Google algorithms, which already record everything you do on the Internet and deliver what ‘they’ think is good. Your brain will be a mosaic of trademarks.

Your freedom is in danger — not that old-school freedom that some idiot rants about on TV. Life is becoming tangled with the Internet, and the freedom of the Internet is being decided as we speak. What the 1960s were to Civil Rights, these years will be to digital rights. Down with copyright.. long live anonymity!

Amelia is talking about all of this in such clear, well-spoken English that I always have the feeling she’s pulling her sentences out of a water well. There’s a strange echo in here as well. We’re in a large, empty apartment at Unirii Square in Bucharest. In one room there’s a table with laptops clustered all over. Around it, hackers are drinking beer from plastic bottles, trying to crack open a server while discussing the fate of the world.

These guys are programmers for 5 days a week and hackers for the other 2. They have a couchsurfing pal in the Regie neighborhood. A couple of weeks ago, a Swedish girl who wanted to learn Romanian stumbled into his college dorm room. Surfing the web, she had come across the Science-Fiction Tales collection, a Romanian magazine dating back to the ’60s, and she wanted to read it. She found no translations, so she traveled to Bucharest.

The girl is Amelia Andersdotter, a Member of the European Parliament (MEP) representing the Pirate Party in Sweden. She’s the youngest Member of the European Parliament, in fact. When she found out that she had been elected, she was 22. Until not so long ago, she was sporting a punk haircut straight out of Mad Max, coupled with the typical “Fuck You” sort of look. In an interview for The Telegraph, she was making faces at the interviewer, sticking her tongue out, and even told the Brit to his face that he was asking really dumb questions (which he was). Then she hit him below the belt with very strong arguments in favor of digital piracy. She’s not exactly your typical MEP.

There are many colorful characters in the European Parliament, and Romania has its fair share of the contribution – we sent a bimbo, a shepherd turned businessman, and a filthy corrupt hack, among others. But Amelia isn’t there through some anomaly of representative democracy — she is precisely the proof that this kind of democracy can function.

The clash between politics and the digital generation has fascinated me for a while, so the night I ended up hanging out with an MEP in a lair of hackers, I asked all kinds of dumb questions and heard about her story aboard the ship of European pirates.

“I’m not making illusions. I’m here because of a torrent tracker.”

Amelia was born in Enköping, a small town in the south of Sweden. Growing up, she wanted to become a mathematician. She always had a computer in her home, but never used it at first for things other than games: until she found some Internet forums about programs for mathematical formulas. She promptly knocked on the door of a computer nerd friend of hers, who taught her how to use Linux and other open source software (such as a text editor that will make crepes for you if you know how to program it).

This was her gateway to the ideology of open source software. Needless to say, during her first year of college, when a friend of hers called and told her that the Pirate Party had been founded, she didn’t think twice.

“I asked, ‘how much is it?’ They told me it was something like 50 cents. I signed up via text message. Then I went to one of their meetings and realized they’re cool people. So I ended up working with them for… 6 years now!”

Three years later, during the Euro Parliament elections, she was the second name on the party ballot, just below a 51-year old programmer. She was given a 1,000 Euro campaign budget, and with that, she traveled throughout the country. She took the train and couchsurfed.

“I had always wanted to go to Northern Sweden, really far up. So I wrote to the pirates there and told them ‘I’d like to visit Luleå. Can you find an excuse for me to be there? – Sure!’ So I went there, and it was really awesome, one of the most beautiful places on earth. It’s super quiet!”

It was all beautiful madness — the Pirate Party was enlisting thousands of members, but functioned more like a massive fiesta rather than like “serious politics.” Except that right before the 2009 elections, the verdict in the Pirate Bay trial was made public. The site administrators were sentenced to a year in prison each, and forced to pay around 3 million euros in damages for breaking copyright laws. Protests erupted in the days following the decision — the Pirate Party saw its ranks swell by more than 25,000 people and the organization surged in the polls by about 5%.

The Pirate Party ultimately managed to gather 225,000 votes, 7,1%, just enough to send one MEP. After the ratification of the Treaty of Lisbon, Sweden was granted another seat, and Amelia was the first on the list. Going through the paperwork lasted for about two years, so it’s only in January that she will officially begin her work in Bruxelles.

To make matters interesting, small and strange though they may be, the pirates have already exerted a great deal of influence over laws in the European Parliament. The European Green Party adopted their ideology vis-a-vis open source software, and many politicians from other parties sympathize with the pirate cause. There didn’t used to be MEPs who understand how the web works. This meant that laws were largely being made by lobbyists, which turned the Internet into a private playground for corporations.

“How did the Pirate Party change your life?” I asked her. She paused, recounted all the adventures of the past 6 years and said to me: “In fact, it hasn’t really changed my life. It was all about a group of friends finding a way to change the world in the most fun possible way. That was our goal, our spare time side project, and we worked really hard to achieve it.”

This attitude seemed strange to me. Amelia nonchalantly says things like “France needs to strengthen its position relative to Germany.” But she doesn’t say it like an idle observer would: she says it in an involved way, as if it’s her own personal duty to lend a hand to shifting France a few meters further.

I’m more used to young Romanian people, who either show a great deal of admiration riddled with humility for a mammoth like the European Parliament, or they show relentless hate and a desire to just burn it down to the ground. In many cases, they show both simultaneously. Much love and much hate, as the song goes. After a week spent in Bucharest, the young Swedish pirate says the following about this Romanian paradox:

“All Romanians busy themselves with how to change Romania, but the same people say that nobody does anything. I’ve never encountered anyone in Romania who doesn’t have some idea on how to better the country. Romania is not politically lost, on the contrary. It’s all changing.

Changes don’t always come in the form of a revolution. It doesn’t say anywhere that change in Romania must come from the president. You can change things from the bottom up. And I think Romania is choosing this second option.”

To accomplish great things, even a pirate needs some peace of mind. But maybe it’s best if you listen to Amelia directly.

Translation by Angela Radulescu.

Amelia stă pe scaun cu picioarele desfăcute, ca băieții de cartier.  Privește în jos, își mușcă buzele, își ascunde palmele în mânecile hanoracului negru și le prinde între genunchi. Apoi se aruncă-n viitor.

În viitor, puștani de 15 ani o să se conecteze wireless la mașina ta și o să-ți taie frânele. Copiii tăi o să aibă personalitatea dictată de algoritmii Google, care înregistrează deja tot ce faci pe net și îți livrează ce crede el că-i bine. Creierul tău o să fie un mozaic de mărci înregistrate.

Libertatea ta e în pericol, dar nu libertatea aia obosită despre care urlă câte un cretinel pe la televizor. Viața se împletește cu Internetul, iar libertatea Internetului se joacă acum. Ce au fost anii ’60 pentru drepturile civile sunt anii ăștia pentru drepturile digitale. Jos copyright-ul, sus anonimitatea!

Amelia vorbește despre asta într-o engleză așa limpede că îmi dă tot timpul senzația că scoate frazele dintr-o fântână. Aud până și ecoul, dar asta doar pentru că suntem într-un apartament mare și gol de pe la Unirii. Într-o cameră e o măsuță cu laptopuri îngrămădite și în jurul ei hackeri care beau bere la pet, se căznesc se spargă un server și discută despre soarta lumii.

Băieții ăștia, programatori cinci zile pe săptămână și h4x0ri celelalte două, aveau un amic couchsurfer prin Regie. Acum vreo două săptămâni, în camera lui de cămin a nimerit o suedeză care voia să-nvețe româna. Găsise pe net colecția Povestiri științifo-fantastice, o revistă românească de prin anii ’60, și voia s-o citească. Traduceri nu sunt, așa că a ajuns în București.

Tipa e Amelia Andersdotter, europarlamentar din partea Partidului Piraților din Suedia. Cel mai tânăr europarlamentar, de fapt. Când a aflat că a primit mandatul avea 22 de ani. Până nu demult afișa o freză punk parcă scoasă din Mad Max și clasica privire de Fuck You. Într-un interviu pentru The Telegraph se strâmba, scotea limba, i-a zis englezului că pune întrebări stupide (ceea ce era adevărat), apoi i-a dat la ficați cu argumente tari pentru piraterie digitală. Nu e tocmai europarlamentarul tipic.

Sunt multe personaje pitorești prin Parlamentul European, iar România a contribuit din plin la asta – am trimis o pițipoancă, un cioban, un descreierat și-un corupt jegos, printre alții. Dar Amelia nu e acolo printr-o anomalie a democrației reprezentative, ci e tocmai dovada că ea poate funcționa.

Ciocnirea dintre politică și generația digitală m-a fascinat de mult, așa că în seara în care am nimerit cu o europarlamentară într-un bârlog de hackeri i-am pus toate întrebările stupide și am aflat povestea ei în corabia piraților europeni.

“Nu-mi fac iluzii. Eu sunt aici datorită unui torrent tracker.”

Amelia s-a născut în Enköping, un orășel din sudul Suediei, și de mică voia să se facă matematician. A avut tot timpul computer în casă, dar nu l-a folosit decât pentru jocuri până când a găsit pe Internet niște forumuri despre programe pentru formule matematice. Atunci s-a dus la un prieten calculatorist, care a învățat-o să folosească Linux și programe deschise (cum ar fi un editor de text care face și clătite dacă știi cum să-l programezi).

Asta a fost portița spre ideologia software-ului liber. Așa că, în anul 1 de facultate, când a sunat-o un prieten și i-a zis că a apărut Partidul Piraților, nu a stat pe gânduri. “Am întrebat «Cât costă?». A zis ceva gen 50 de cenți. M-am înscris prin SMS. Apoi m-am dus la o întâlnire de-a lor și am văzut că erau oameni faini. Așa că am lucrat cu ei deja de… 6 ani!”

Trei ani mai târziu, la alegerile europarlamentare, era al doilea nume pe lista partidului, după un programator de 51 de ani. A primit 1000 de euro buget de campanie și cu ei a bătut toată țara. Mergea cu trenul și făcea couchsurfing.

“Voiam dintotdeauna să merg în nordul Suediei, sus de tot. Așa că am scris piraților de acolo «Vreau să vizitez Luleå. Puteți să-mi organizați o scuză să vin acolo? -Sigur!». Și m-am dus acolo și a fost super mișto, unul dintre cele mai frumoase locuri din lume. E super liniște!”

Era o nebunie frumoasă, Partidul Piraților aduna mii și mii de membri, dar funcționa mai mult ca o petrecere mare, nu ca “politica serioasă”. Doar că fix înainte de alegeri a venit verdictul în procesul The Pirate Bay, în care administratorii site-ului au fost condamnați la câte un an de închisoare și vreo 3 milioane de euro despăgubiri pentru încălcarea copyright-ului. În următoarele zile au izbucnit proteste, 25.000 de oameni s-au înscris în Partidul Piraților și sondajele au săltat cu 5%.

Până la urmă au strâns 225.000 de voturi, 7,1%, destul cât să trimită un europarlamentar. După ratificarea Tratatului de la Lisabona, Suedia a mai primit un loc, iar Amelia era prima pe listă. Hârțogăraia a durat vreo doi ani, așa că abia prin ianuarie o să înceapă treaba la Bruxelles.

Culmea e că, așa mici și ciudați cum sunt, pirații au avut deja o influență grozavă asupra legilor din PE. Întreg grupul verzilor (din care fac parte) le-a adoptat filosofia vis-a-vis de software și mulți politicieni de la alte partide sunt pirați simpatizanți. Nu prea existau europarlamentari care să aibă habar care-i treaba cu netu’ și atunci legea o făceau lobbyiștii. Așa ajungea Internetul bătătura corporațiilor.

“Cum ți-a schimbat viața Partidul Piraților?” am întrebat-o. A făcut o pauză, a enumerat în cap toate nebuniile din ăștia șase ani și mi-a răspuns: “De fapt, nu prea mi-a schimbat viața. Eram niște prieteni care încercau să schimbe lumea într-un mod cât mai distractiv. Asta era ținta noastră, proiectul din timpul liber, și am muncit o grămadă să-l realizăm.”

Atitudinea asta mi-a rezonat ciudat în cap. Amelia spune cu nonșalanță chestii ca «Franța trebuie să-și întărească poziția față de Germania». Dar n-o spune ca un Moromete, un comentator de pe margine, ci implicat, ca și cum ar fi datoare personal să pună umărul și să împingă Franța câțiva metri mai încolo.

Sunt obișnuit cu tinerii români, care au ori o admirație plină de umilință pentru un mamut ca Parlamentul European, ori o ură și un avânt de a da foc la tot. De multe ori, ambele în același timp. Dragoste multă și ură, vorba manelei. După o săptămână în București, tânăra pirată suedeză exprima astfel paradoxul românesc:

“Toți românii sunt ocupați cu schimbarea României, dar aceiași oameni spun că nimeni nu face nimic. Nu am întâlnit vreo persoană în România care să nu aibă o idee despre cum ar putea să facă țara mai bună. România nu e pierdută politic, din contră. Totul e schimbare.

Schimbările nu trebuie să vină întotdeauna în forma unei revoluții. Nimic nu spune că toată schimbarea din România trebuie să vină de la președinte. Poți să o schimbi de jos în sus. Și cred că România merge pe a doua variantă.”

Ca să faci lucruri mari ai nevoie de puțină liniște sufletească, chiar dacă ești pirat. Dar mai bine o ascultați direct pe Amelia:

Dar studenții nu s-au cărat a doua zi. Și nici a treia. Sâmbătă noaptea, în amfiteatrul Vasile Pârvan sunt mai mulți, mai voioși și mai organizați. Pe pereți au răsărit niște cerșafuri scrise cu șpreiu’ – Bastoanele nu pot înlocui ideile! Obediența sufocă libertatea de conștiință! Imaginația la putere!

Pe masă mai sunt urme de frigărui, dar n-au mai rămas decât patru pâini feliate și niște sticle de apă. Tabla e plină de năzuințe. E treabă serioasă, se dezbate urmărind ordinea de zi; revendicările sunt împărțite în 9 puncte, de la bugetul educației 6% până la biblioteci deschise toată noaptea. Luări de cuvânt, voturi cu mâna ridicată, totul ca-ntr-un soi de parlament al studenților, întrunit dracu’ știe cum la 12 noaptea.

Și apare Petre Roman. What the fuck?! Câțiva se apucă să aplaude. Roman, la costum și cu părul lins, se așează în spate, pe același rând cu trei membri din Liga Studenților din ’90 (ăia care au mâncat bătaie de la mineri).

Infiltrăm lângă el o gagică cu un reportofon între țâțe, să-l întrebe ce naiba caută aici. Cică l-au sunat niște studenți și i-au zis să vină. Se pune cu fundul pe o bancă și începe să povestească cum a salvat el educația. Dar în sală nu-s textiliste. Pe Facebook sunt sute de comentarii care urlă să-l dăm afară. Cineva merge la el și-i spune “Vă mulţumim, dar începem să dezbatem viitoare acţiuni de nesupunere civică şi nu am dori să fiţi de faţă.”

În sfârșit, nesupunere civică! Un flash-mob la târgul de carte Gaudeamus, un zid uman al cunoașterii care să blocheze scările câteva minute! Sau să ne întindem pe jos prin mâzga de pe stradă, uciși de Guvern. Sau să înțesăm fațada Universității cu bannere vânoase, să ne vadă piața!

Dar parcă unele idei sunt ilegale, altele-s periculoase, ce-o să zică lumea? Fiecare propunere se împotmolește în fețe îngrijorate.

Atunci intră un fotograf cu două aparate atârnând de umeri, se plimbă puțin și trage câteva cadre. Câțiva oameni încep să facă scandal – nu vor să fie pozați, au dreptul la imagine! Fotograful e siderat - fraților, ăsta-i un protest, aveți bannere pe pereți, de asta sunteți aici, să fiți văzuți! 

Cineva nu e de acord. “Ăsta nu-i protest! …e dezbatere.” Altul îl roagă să nu-i facă poze, că e la master și nu vrea să aibă probleme cu profii. Altul îl informează că n-are voie să facă poze. De ce? Pentru că rectorul a interzis asta. Rectorul căruia tot ei îi cereau demisia!

Nimeni nu-și asumă că sunt acolo ca să urle ceva ce alții n-au curaj să spună: Că statul ăsta jegos ia banii de educație și-i bagă în servicii secrete. Că ne vor proști și bine păziți. Că abia mai există câțiva profesori, restul sunt o adunătură de aghiotanți ai sistemului mafiot, ramura pe universități. Că scopul lor nu e să ne învețe ceva, ci să sugă banii din taxe și buget. NENOROCIȚILOR!

În schimb, protestatarii stau în paradigma celor pe care-i înjură: se chinuie ore-n șir să dezbată statutul studentului și să scrie niște documente savante pe care nu se știe cine-o să le citească, cu formulări ca “Miriada de discuții inconsecvente asupra educației în genere”.

Fiecare apariție în presă stârnește rumoare, studenții stau să analizeze fiecare cuvânt scris de vreun jurnalist plictisit. Un tip se apucă să urle “Băi, de unde știu ăștia de la Realitatea tot ce am vorbit? Cine a turnat?!?” Uită că tot ce s-a discutat a fost pus pe Facebook.

Cu toții par prizonieri în tot felul de preocupări. Să nu mă vadă mama, să nu se supere proful, să nu ne vorbească de rău la TV, să nu creadă lumea că sunt prost. Nu poți să cucerești lumea înainte să te cucerești pe tine. Poate că, înainte de orice, avem nevoie de un flash-mob al studenților din toată țara:

OCUPAȚI-VĂ MINTEA!

La patru jumate noaptea, au mai rămas câțiva studenți întinși pe jos în amfiteatru. Undeva, prin măruntaiele Universității, stă paza: o femeie cu geacă neagră care doarme cu capul pe masă și un bărbat care o privește languros.

Am putea face orice, n-are cine să ne împiedice. Universitatea e a noastră. Putem să-i dăm foc. Sau să scriem pe toți pereții “Vom gândi și vom fi liberi”. Dar n-o facem.

PS: Scriu asta tot din amfiteatrul Vasile Pârvan, o noapte mai târziu. Studenții la istorie s-au supărat și-au plecat, din motive neclare. Pe tablă scrie “Nu a fost nici o schismă!” Cineva strigă “Sit-in-ul nu s-a terminat!”. Protestatarii mătură pe jos și pleacă. Rămân patru oameni.