(BIRN Summer School of Investigative Reporting)

Și alte lucruri:

Ciudată zi.

+ Reportaj în Kamikaze

Ieșeanul de 41 de ani a câștigat recent un mare concurs de haiku (poezie tradițională japoneză) organizat cu ocazia Summitului Japonia-UE, și a fost chemat la Ambasada Japoniei pentru o recepție oficială. A căutat patru zile prin Iași un costum care să i se potrivească cu silueta subțire, a venit cu trenul la București și a mers pe jos de la Gara de Nord până la ambasadă, cu costumul pe umăr. La reședința ambasadorului a vorbit, emoționat, în fața a zeci de personalități și diplomați și a primit marele premiu: o excursie în Japonia. Motivul e acest poem:

Deschizând o hartă
Petalele de cireş leagă
Europa şi Japonia.

La recepție, toată lumea l-a întrebat cum a ajuns să scrie un soi de poezie așa greu de înțeles pentru occidentali. Le-a răspuns astfel: “Matematica te solicită pe partea rațională. Ca să echilibrez cu ceva, eu nu m-am apucat nici de băut, nici de alte vicii. Decât să fiu bețiv, mă ocup mai degrabă de scrisul meu.” În spatele răspunsului modest, însă, e o poveste mai lungă.

Scria poeme prin noroi
Eduard Țară e un bărbat mărunt, tuns scurt, cu fața lungă și ochelari pe nas. Poartă o cămașă în carouri, cu două buzunare la piept, pline cu tot felul de hârtiuțe. De la distanță poți să-l confunzi cu un licean îndrăgostit. La prima vedere, doar părul încărunțit îl de gol că e, de fapt, profesor. Îl mai trădează și alte lucruri. Are pe calculator un tabel cu premii, ordonat meticulos după țară și locul obținut. În total, sunt 77 de premii din toată lumea, din America până-n Noua Zeelandă. În apartamentul sărăcăcios de două camere din cartierul Alexandru cel Bun din Iași, matematicianul poet îmi povestește cum a ajuns să înțeleagă poezia japoneză.

Lui Eduard Țară îi place mersul pe jos. Acum 15 ani, făcea naveta între școala de țară în care preda și locuința sa din Iași. Mergea două ore pe jos prin pustietate, prin locuri sălbatice în care rar întâlneai câte un om. Ieșea prin sudul Iașiului, urca un deal, trecea pe lângă câmpuri și livezi, apoi cobora la un iaz. Primăvara și toamna purta cizme de cauciuc din cauza noroiului. Iarna, iazul devenea un pod mare de gheață. Vara, se oprea câteva minute și contempla iazul, plopii înalți de pe margine, bâtlanii și păsările răpitoare și scria versuri. Drumul ăsta l-a apropiat de estetica orientală.

“Ce-o fi așa de greu?!”
Când a văzut prima oară un haiku, s-a gândit “Ce-o fi așa de greu? Dacă a avut ăla o idee și a băgat-o în trei versuri, pot face și eu asta”. S-a întâmplat imediat după revoluție, în martie ’90. Într-un magazin, i-a atras privirea o revistă micuță pe care scria Haiku și avea desenată în tuș silueta unui arcaș. Credea că-i ceva de arte marțiale. A cumpărat-o și a fost dezamăgit la culme când a aflat că-i vorba de un stil de poezie vechi din secolul 17. Dar i s-a părut ușor de făcut și, cum mai cochetase cu poezia (în liceu, a trimis poezii la revista Flacăra, dar a fost respins), s-a gândit să încerce.

Primele încercări de haiku i l-a trimis prin poștă lui Florin Vasiliu, redactorul-șef al revistei. De la el a aflat că nu orice are trei versuri e haiku.

Regulile unui haiku
Haiku e o poezie cu formă fixă: trei versuri de câte 5, 7 și 5 silabe, care trebuie să conțină un cuvânt sezonal, numit kigo (de exemplu, cireșul simbolizează primăvara). Poezia e compusă din două părți, despărțite de un kireji – o pauză de gândire marcată de obicei printr-o liniuță. Mai trebuie să mai aibă un cuvânt care să exprime eternul (harta, de exemplu) și altul efemerul (petalele de cireș). Plus alt cuvânt care să sugereze gingășie. Nu ai voie să folosești figuri de stil, abundente în estetica occidentală. Iar toată construcția trebuie să fie despre natură, despre patina timpului, despre finețea lucrurilor. Toate astea în 17 silabe.

“Haiku-ul te duce la însingurare”
Astea sunt regulile de suprafață, pe care oricine le poate verifica. Pentru că s-a gândit mai întâi la regulile superficiale, în primii 12 ani, Țară a reușit să scrie un singur haiku adevărat. Abia în 2002 a înțeles că mai importantă e filosofia din spate: “Ține de concepția de viață a unui călugăr zen. E ca o implozie, nu ca o explozie. Te face să reduci totul la un singur punct.” Matsuo Bashō, poetul care a creat haiku acum 350 de ani, a scris într-un poem că țârâitul greierului intră în stâncă. Așa e haiku-ul, spune Țară: “Te duce la însingurare. Stai detașat de toate și privești pur și simplu natura. Nu ieși cu prietenii la un chef.”

La un moment dat, s-a întrebat dacă nu cumva ce scrie el e împotriva creștinismului: “Meditația zen te duce la nimicnicie, adică la gol. În creștinism nu e nimic gol, totul e plin de lumină dacă ai speranță și credință. Dar poezia care mie îmi trezește o bucurie poate fi ceva rău? De-atunci am scris fără să mă mai gândesc la treaba asta, dar am avut grijă să nu spun lucruri ciudate tare.”

De-a lungul anilor, Țară i-a trimis lui Vasiliu peste 100 de poeme. În afară de unul, i le-a desființat pe toate. “Perioada asta e ca o apă tulbure. Ani de zile o lași să decanteze ca să-ți dai seama că e și apă limpede. Pentru mine, apa limpede a fost haiku-ul ăsta.” Poemul era asemănător celui mai celebru haiku al lui Bashō:

Vechea băltoacă -
Săritura broaștei
Zgomotul apei

“Eu mă gândeam în mintea mea infatuată «Tre’ să scriu și eu ceva cu broasca asta, ce poate să facă de-i așa celebră? Poate să sară într-o noapte pe imaginea lunii din apă. Să facă așa încât luna aia, care-i o iluzie, să se spargă în bucăți». A ieșit asta:

În urma broaștei
Un plescăit în apă
Și luna țăndări”

Florin Vasiliu a murit în 2001, fără să apuce să vadă vreunul dintre premiile lui Eduard Țară. Acesta a început să scrie cu adevărat în 2002, după ce și-a cumpărat un calculator. Atunci a putut să citească pe Internet toate poemele care câștigau concursuri și să vadă că sunt altceva decât credea el.

“Matematica mă ajută să fiu ordonat”
La început, ca să-și trimită poemele la concursuri străine, a apelat la un profesor de engleză care să-i traducă. Nu a câștigat nimic, așa că a hotărât să-și traducă singur toate poeziile.

Cu ajutorul mai multor dicționare de pe net, a dezvoltat un sistem prin care traduce într-o mulțime de limbi. A ajuns să scrie direct în engleză, franceză, portugheză, italiană și spaniolă, chiar dacă nu le cunoaște pe toate. “În dicționare mă uit ce fel de substantiv e, ce articol trebuie să-i pun în față… ca la matematică. Matematica mă ajută să fiu ordonat.” Așa a ajuns, de pildă, să trimită haiku-uri în norvegiană la un concurs polonez, care accepta poeme în alte limbi. Majoritatea poeților de haiku sunt izolați în limba lor. “În Brazilia se scrie haiku de 100 de ani, dar ei nu participă la concursuri pentru că scriu doar în limba catalană.”

Comunitățile de haiku sunt foarte strânse. ”Cel mai bun poet este citit de colegi, care-și spun în gând «Îmi place și îmi pare rău că nu l-am scris eu»” spune Țară. În România există asociații ca Societatea Română de Haiku și concursuri săptămânale pe blogul romaniankukai.blogspot.com, dar nu există un public real. Asta pentru că citesc haiku, în general, doar cei care și scriu.

“N-aș scrie fără un concurs în față”
Nu se poate trăi din haiku. Țară, cel mai premiat român, a băgat mai mulți bani în taxe poștale și de înscriere decât a scos din premii. De ce să se mai chinuie, atunci?
“Asta mă obligă să scriu! Oricum, pot să fac asta numai după 10 seara. Dacă deschid mai devreme calculatorul, se duce feciorașul meu la jocuri, fiica mea la Cleopatra Stratan și atunci eu rămân pe dinafară. De când a venit puștoaica mea cea mică, n-am mai avut vreme să fac absolut nimic.”

Fără concursuri nu ar scrie, la fel cum fără doctorat nu ar face matematică. “Profesia nu înseamnă matematică, înseamnă supraviețuire. De asta m-am apucat de doctorat, e o chestie de creație și aici se aseamănă cu haiku.”

“Matematica mă bagă într-un univers, iar ca să mă echilibrez mă mut în altul”
În ’87, după ce-a terminat liceul, tatăl i-a spus că filosofia și istoria sunt schimbătoare: «Băi băiete, apucă-te și învață matematică și fizică, pentru că astea nu se schimbă niciodată!» își amintește Eduard Țară. Așa a făcut facultatea, a ajuns profesor și acum urmează să termine doctoratul. În lucrarea sa încearcă să demonstreze că există o legătură între reprezentarea grafică a permutărilor și teoria nodurilor. “Matematica mă bagă într-un univers, iar ca să mă echilibrez mă mut în altul – haiku. Și între astea două sunt familia, școala, ce-or mai fi.”

Nu vede vreun viitor în afara școlii. “Nu am nici o șansă! La 41 de ani, cu familie, cu copii, n-am nici o șansă să fac altceva. Numai dacă mă las de haiku.” Vrea, în schimb, să continue cu matematica reală și după doctorat. Și, în paralel, să scrie renga – poeme în lanț, fiecare cu câte 36 de strofe: câte un poem pentru fiecare lună din an, timp de 12 ani, “ca niște meandre ale unui râu”.

“Nici nu știu dacă se poate face treaba asta, dar eu vreau s-o fac”
La fel ca un haiku, viața lui Eduard Țară e plină de reguli și limite. Școala îi mănâncă timpul, copiii cer atenție și cheltuială. Salariul de profesor, proaspăt tăiat, a ajuns la 1200 de lei pe lună, iar nevasta, și ea cadru didactic, câștigă și mai puțin. Nu prea iese cu prietenii. Dar, la fel cum își găsește creativitatea între multele limitări ale unui haiku, între obligațiile vieții își găsește libertatea.

Modelul său e poetul Șerban Codrin, fostul drector al Centrului Cultural din Slobozia. Despre el spune că “este fantastic, genial! Noi, ceilalți, suntem ca și furnicuța care a dat peste o pietricică. El e ca un vultur care vede totul, face arhitectură din poezie”. Nu crede că ar putea ajunge vreodată la nivelul lui.

Despre matematică spune că nu e specialist: “vin de la o facultate la un nivel nu foarte ridicat”. Nu știe dacă își va demonstra vreodată teoria. Și nici dacă poate fi demonstrată.

Dar, în ambele cazuri, încearcă. “Nici nu știu dacă se poate face treaba asta, dar eu vreau s-o fac.”

În timp ce în Anglia se dezbate problema românilor care par să invadeze insula, un britanic a făcut drumul opus. Jonathan David are 34 de ani şi s-a născut în Cardiff, capitala Ţării Galilor. Din şcoală s-a pregătit să fie inginer şi, timp de 10 ani, a lucrat în companii mari, care plăteau consistent. Într-o zi, a decis că s-a săturat de stilul ăsta de viaţă, şi-a dat demisia şi a început să înveţe sociologie şi să călătorească prin lume.

„Ce caută tipul ăsta aici?!”

Sâmbătă seară, centrul istoric din Bucureşti e plin de turişti şi tineri care se îngrămădesc la terase. Fiecare terasă toarnă câte-o melodie peste zumzetul clienţilor, astfel că trecătorii se trezesc într-un vacarm de voci şi duduieli.
La intersecţia dintre Lipscani şi Smârdan, lumea ridică privirea contrariată: lângă gardul Băncii Naţionale, un tip în cămaşă şi pantaloni de in, cu şlapi în picioare, cântă „Stand by Me”.

În jurul lui se strâng oameni, iar husa chitarei e plină cu hârtii de 1 şi 5 lei. Lumea se miră nu doar de cât de bine cântă, ci de engleza perfectă, cu accent britanic în care interpretează melodia. „Ce caută tipul ăsta aici?!”, se întreabă un tânăr.

„Vama Veche a fost diferită de tot ceea ce am văzut vreodată”

A doua zi, fumând o narghilea la o terasă din Valea Regilor, cântăreţul ciudat îmi povesteşte cum a ajuns aici. În România a venit pentru prima dată acum patru ani la Vama Veche. „A fost diferită de tot ceea ce am văzut vreodată. Mult mai liberă. A fost grozav să nu facem nimic. Să stăm, să citim, să bem, să jucăm şah, asta e tot ceea ce făceam.”

I-a plăcut aşa de mult, că a revenit în fiecare an de atunci. Anul trecut a cunoscut aici o fată şi, ca să se întâlnească cu ea, a ajuns să facă naveta Marea Britanie-România. Apoi, acum patru luni, s-a mutat de tot aici.

Cum a renunţat o tânără la o funcţie de director la Fondul Proprietatea

Raluca Popescu are 35 de ani şi e absolventă de Turism. În urmă cu câteva luni era o corporatistă. Ca director de acţionariat la Fondul Proprietatea stătea toată ziua la birou, organiza întruniri şi discuta cu acţionari.

Acum un an, era cu o prietenă în Vama Veche şi nu găseau loc la o terasă, aşa că s-au aşezat la masa lui Jonathan şi au intrat în vorbă. A doua zi l-au dus cu maşina la Bucureşti, la aeroport, şi de atunci au păstrat legătura.

Când el s-a mutat cu totul în Bucureşti, ea şi-a dat demisia de la serviciu. „E un sistem în care eşti sclav, munceşti pentru nişte bani pe care-i cheltuieşti pe maşina cu care mergi la serviciu, pe hainele pe care le porţi, pe prânzuri şi puţine ore cu prietenii. Nu poţi să faci absolut nimic pentru tine.” Aşa că au călătorit împreună, a stat lângă el în timp ce cânta şi a învăţat să facă brăţări din aţă, pe care le vindea în Vama Veche.

De atunci trăiesc fără certitudini, fără plasă de siguranţă. Nu au o locuinţă stabilă, explică Jonathan, sunt ca într-o călătorie permanentă: „Am locuit în Vama Veche trei săptămâni, am stat la prietenii Ralucăi, săptămâna asta n-avem unde să stăm, apoi ple¬căm în Marea Britanie pentru trei săptămâni, apoi zburăm la un prieten din Portugalia… apoi nordul Africii sau India pentru câteva luni, până la Crăciun, apoi… cine ştie?”.

3.000 lei pe lună din cântat pe stradă câte două ore zilnic

Nu au un venit stabil. „Într-o zi m-am gândit cum ar fi să cânt pe stradă. Am vorbit cu un boschetar, am aflat cum stă treaba, am început să cânt şi răspunsul a fost foarte bun de fiecare dată.” Mai mult, britanicul a descoperit că ar putea trăi lejer din cântat pe stradă. „Muncind” doar una-două ore zilnic, ar câştiga cam 3.000 de lei pe lună, de două ori mai mult decât salariul mediu în România.

„Uite-l pe prietenul meu englez!”

„Într-o seară, s-au strâns vreo 30 de oameni să mă privească, era ca un concert în aer liber. Am primit bani şi de la oameni ai străzii. Un boschetar m-a întrebat: «Eşti student?» şi mi-a aruncat un leu.”Alt boschetar a venit la el şi i-a spus: „Cânt pe stradă, la fel ca tine. Cânt aici de 10 ani. Îmi strici afacerea!”. Dar s-au împrietenit şi a ajuns să exclame de fiecare dată când îl vede: „Uite-l pe prietenul meu englez!”. Cum s-au înţeles, de vreme ce Jonathan nu prea vorbeşte română? Simplu – vorbeşte boschetarul engleză.

În Bucureşti, Jonathan a găsit „mulţi oameni mişto, dar peste care pluteşte un fel de tristeţe. Toată lumea pare a pleca din România. Toţi românii mă întreabă de ce aş vrea să stau într-un astfel de loc?! Sigur, nivelul de trai e altul decât în Occident, dar poţi avea o viaţă frumoasă aici.” Din prieten în prieten, a ajuns să cânte în mai multe cluburi din Bucureşti şi chiar la Teatrul Bulandra. Odată, proprietarul unui bar de pe strada Franceză l-a chemat la el pe terasă. Când l-au auzit, toate terasele de pe stradă şi-au oprit muzica şi i-au adus o staţie de amplificare.

Pentru Jonathan, o viaţă frumoasă înseamnă o călătorie. Pe blogul său (jon-shortstories.blogspot.com) povesteşte cum, atunci când pleci într-o călătorie, capeţi o nouă identitate. Pasul îţi e mai săltăreţ, iar gândurile se curăţă de milionul de griji pe care le ai în viaţa normală. „Când voi fi con¬ducătorul lumii, va fi obligatoriu pentru toată lumea să călătorească, să iasă din rutină şi să vadă cum este viaţa în alte locuri. Îţi dai seama că multe dintre lucrurile pe care le crezi necesare nu sunt.”

“Am locuit în Vama Veche trei săptămâni, am stat la prietenii Ralucăi, săptămâna asta n-avem unde să stăm, apoi plecăm în Marea Britanie pentru trei săptămâni, apoi zburăm la un prieten din Portugalia… apoi nordul Africii sau India pentru câteva luni, până la Crăciun, apoi… cine ştie?”

Satul Călineşti din judeţul Suceava se pregătea de nuntă acum 10 zile, când a fost lovit de o viitură care a luat cu ea trei oameni şi câteva case. O săptămână mai târziu, pe uliţa bisericii răsună cântece de nuntă pentru cei vii, dar şi pentru cei morţi. Sătenii încearcă să se împace cu apa care le-a schimbat viaţa.

Lucian Antonovici, un inginer silvic de 26 de ani, s-a dus lunea trecută la preot să se spovedească, apoi şi-a anunţat părinţii că s-a hotărât: la toamnă se însoară. În timpul ăsta, pregătirile erau în toi pentru altă nuntă: Narcisa Daşchievici, o fată măruntă de 20 de ani, urma să se mărite cu un băiat din Dărmăneşti. Bucătăreasa satului făcea prăjituri pentru nuntă când a început să plouă. În câteva ore, bătrâna era luată de apă împreună cu soţul ei, cu animalele din curte şi jumătate din casă. În drum, viitura l-a prins şi pe inginerul silvic, i-a rostogolit maşina în câmp, apoi l-a tras în torent. După ce s-au retras apele, cu toţii au fost găsiţi morţi. Bucătăreasa a ajuns până la intrarea în satul vecin. Pe băiat l-au căutat sute de oameni timp de cinci zile. L-au găsit abia sâmbătă.

„Când termină ei înmormântarea, începem noi nunta”

Duminică după-amiază, în faţa bisericii e o căruţă cu felinare negre la colţuri, în care e aşezat un sicriu acoperit cu coroane de flori. În jurul ei, vreo 200 de oameni se pregătesc să urce spre cimitir. În frunte e o fată care duce portretul decedatului, un tânăr la costum, tuns soldăţeşte, cu faţa ovală, privirea drept înainte. Urmează tineri cu banderole tricolore, bărbaţi în uniforme verzi, cu puşti pe umăr, şi o fanfară cu trompete şi tobe, care cântă tânguit, cu alaiul după ea. În cimitirul din vârful dealului sunt deja zeci de bătrâne, strânse în jurul gropii. Lângă e un morman de pământ maroniu şi lipicios, cu o lopată înfiptă-n el.

În vale, nuntaşii aşteaptă la casa miresei să se elibereze biserica şi să vină primarul de la înmormântare, să le facă cununia civilă. Mireasa stă lângă fântână. În drum, copiii aleargă printre picioarele bărbaţilor, care discută zâmbitori, îmbrăcaţi în cămăşi colorate, cu batiste albe în buzunar. Se opresc din râs când aud nouă focuri de armă trase de colegii inginerului silvic. „Când termină ei înmormântarea, începem noi nunta. Cum să ne simţim dacă noi aici pregăteam astea şi pe drum trecea înmormântarea bătrânilor, iar acum l-au găsit pe băiatul ăsta?!”, ne spunea mireasa cu o zi înainte. Dimineaţa, lăutarii cântau hore de nuntă pentru tânărul care a murit necăsătorit. După-amiaza, alţi lăutari cântă aceleaşi cântece pentru proaspeţii însurăţei. Biserica e la fel pentru toţi, albă.

Tinerii pescuiesc în lanul de porumb

Ca să ajungi în satul Călineşti din comuna Şerbăuţi trebuie să urci din Suceava pe un drum european, apoi coteşti pe un drum judeţean şi din nou pe un drum comunal. La ultima intersecţie e un indicator scris în română şi ucraineană. Câmpurile din jur sunt lacuri care se transformă în mlaştini, iar culturile sunt culcate în direcţia viiturii. Câţiva tineri pescuiesc într-un lan de porumb. Una dintre primele case are gardul de beton doborât şi uşa baricadată cu scânduri şi saci cu nisip. Satul e aşezat pe două dealuri despărţite de pârâul Holutna. „N-aveai nici unde-ţi spăla picioarele”, povesteşte o localnică despre pârâul care s-a înălţat pa­tru metri. Lângă albie sunt doar câteva case, de parcă ar fi rămas ultimele la întrecere. Pe ele le-a lovit apa.

„Am văzut mai întâi vaca şi apoi am văzut că vine o fată pe apă”

Trei femei stau în faţa casei bătrânilor Ioana şi George Cucuruz. Tocmai s-au întors de la înmormântarea lor şi rememorează ce s-a întâmplat în acea zi. Luni, 28 iunie, a plouat de patru ori în Călineşti. Pe la ora 18.00, când a văzut că furtuna e puternică, bucătăreasa a lăsat gătitul pentru nuntă şi a venit acasă, unde a găsit apa până la genunchi. A dezlegat vaca şi a trimis nepoata, care era în vacanţă acolo, să ia portofelul cu bani din casă. Bătrânul era în faţa porţii deschise de apă şi se ţinea de stâlp. Apoi a venit un val puternic şi a măturat totul. Vladimir Ionasciuc, un bărbat de 58 de ani, stă peste drum de casa bătrânilor. Când a văzut că apa i-a deschis poarta, a alergat să-şi scoată fata de 35 de ani, care are maladia Little şi nu-şi poate controla picioarele, din bucătăria de vară. Şi-a urcat soţia şi fiica în pod. El a rămas pe scară şi se uita în curte prin fereastră şi prin uşa deschisă de apă. O vacă i-a intrat în curte şi a trecut prin şură. „Am văzut mai întâi vaca şi apoi am văzut că vine o fată pe apă.” A sărit de pe scară şi a tras în pod fata, care se prinsese de stâlpul de la intrare. Era nepoata bătrânilor. I-a salvat viaţa.

Povesteşte toate astea monoton, cu privirea fixă. Parcă apa i-a luat şi vlaga, o dată cu stupii de albine din grădină. Când am ajuns la el, se auzeau bătăi de ciocan din pod. Ionasciuc îşi construia acolo un pat, să doarmă la casa lui, chiar dacă soţia şi fata nu mai vor să audă de aşa ceva. Bucătăreasa a ajuns la patru kilometri distanţă, în satul vecin, prinsă de o buturugă, cu mâna încleştată pe o creangă. Soţul ei a fost dus până la drumul judeţean, unde au ajuns şi stupii vecinului. Pe acolo mergea Lucian Antonovici cu o Dacie 1310 când a fost lovit de val. Sora lui era blocată de ape în satul vecin şi se ducea s-o ajute. Întâmplarea a fost surprinsă de Dorel Repta, proprietarul unui bar din Şerbăuţi, care mergea cu maşina la Suceava şi s-a oprit cu 100 de metri mai la deal, unde apa nu acoperea şoseaua. „S-a dus o dată peste cap de nu s-au mai văzut nici el, nici maşina. După trei minute, a reuşit să iasă. Se ţinea de maşină, i se vedeau doar capul şi o mână, cu care îmi făcea semn disperat să-l ajut.” Repta s-a întors la prima casă, i-a spus bărbatului de aici să meargă repede cu o sfoară şi să-l ajute pe tânăr. Întâmplarea a făcut ca bărbatul să fie chiar tatăl victimei. Când a ajuns la faţa locului, băiatul nu mai era.

Cum a fost găsit tânărul inginer silvic, după cinci zile

Pe bătrâni i-au găsit a doua zi dimineaţă, dar băiatul a fost dat dispărut. Îmbrăcat de doliu, în curtea casei cu panglică neagră deasupra uşii, Nicolae Antonovici ne povesteşte cum l-au căutat. Cu câteva ore înainte, o televiziune îi filma nevasta ţipând în timp ce scafandrii îi scoteau băiatul mort din gârlă. „Am căutat patru zile, de la locul înecării până la Dărmăneşti. 3-400 de persoane – colegii lui, pădurari, ingineri, jandarmii şi lumea din sat. Cu toate căutările, până vineri seară a fost de negăsit. Vineri după-masă, cineva a spus: «Puneţi un colac şi trei lumânări pe apă în dreptul maşinii». După ce am pus colacul, a mers 10-15 m şi s-a oprit exact unde era cadavrul, unde era el înecat. S-a învârtit colacul o oră, până s-a rupt în trei. Sâmbătă dimineaţă trebuia să continuăm cu scafandrii. I-am rugat să vie în locul în care s-a învârtit colacul. În zece minute a fost găsit.”

„Ba pe tine te ia viitura!”

Preotul satului, care se prezintă „Popovici, zis Burebista”, spune că obiceiul cu colacul nu e creştin, ci vine chiar de pe vremea dacilor. La sfatul lui, mama băiatului a adunat 25 de văduve şi le-a adus la biserică să se roage pentru găsirea băiatului. „Asta a fost prima oară când am plâns”, spune părintele. „Am văzut în viaţa mea de toate, dar un răcnet disperat de mamă îndurerată, cum striga Lidia, asta n-am văzut: «Părinte, un deget, o mână să-i găsesc, să am unde să plâng!»”, îşi aminteşte preotul bărbos ca un dac, în timp ce alaiul de nuntaşi se apropie chiuind de biserică.

Birtul din centrul satului e plin de săteni gălăgioşi, care dezbat pe cine o să ia viitura primul: „Ba pe tine te ia, casa o să rămână şi pe tine te căutăm două săptămâni!”. Pe geam se văd două femei, de o parte şi de alta a drumului, care vorbesc la telefon. Una e îmbrăcată în negru, cu pantaloni şi batic, cealaltă are fustă scurtă turcoaz şi părul blond făcut coc. La două sute de metri de birt e şcoala, din care trei clase sunt ocupate cu praznicul tânărului. Peste drum e căminul cultural, unde trei copii se joacă cu baloane colorate şi lăutarii îşi verifică orga electrică. Când întrebi de viitură, sătenii din Călineşti îşi lasă capul în pământ. Apoi îşi amintesc de întâmplarea cu colacul ca de o dovadă că totul are un rost. O mai povestesc o dată însufleţiţi şi trag aer în piept: „Ce să facem? Viaţa merge înainte!”.

Inundaţia ultimilor 200 de ani

Nimeni nu-şi aminteşte să mai fi fost vreo viitură prin Călineşti, apa a ajuns cel mai mult până la treptele primelor case. Dar de vreo patru ani harta de riscuri din Suceava nu mai corespunde cu realitatea, după cum ne-a povestit cu o zi înainte un reprezentant al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă. Aşa a fost posibilă inundaţia „una la 200 de ani”, după cum a descris-o preşedintele Băsescu. E greu de imaginat cum puţină ploaie poate aduce aşa ceva. În drum spre sat, se întunecă brusc şi începe să plouă după două zile cu soare. În cinci minute, pământul saturat cu apă nu mai poate înghiţi ploaia şi drumul european devine un râu maroniu, cu afluenţi şiroind pe uliţele de pe ambele părţi.