În zilele agitate din ianuarie, Vlad Cătună era la Universitate și se bucura ca un copil. Bârlădeanul de 26 de ani are o licență în sociologie, un master în antropologie, ani de voluntariat și proiecte sociale, dar asemenea efervescență nu mai văzuse. Parcă se activase societatea, vedea cum i se mișcă rotițele.

În Piață a învățat cum să se poarte când e luat de jandarmi, ce drepturi au cetățenii și ce hram poartă mass-media. A scris cu zăpadă pe o clădire “Revoluția va triumfa!” și a făcut un banner cu spray-ul pe pânză: “Dezbaterea e în stradă, nu la televizor!“

Vlad Cătună. Foto: Andrei Gruia 2010.

În a doua săptămână de protest, când lucrurile s-au mai calmat, a văzut la unii o pancartă cu ceva despre niște gaze de șist. Lumea nu prea înțelegea care-i faza, unii credeau că Șist e o localitate. Dar au sosit știrile de dincolo de Dunăre: Bulgaria a interzis exploatarea lor după proteste masive în șase orașe.

Vlad și-a amintit atunci cum prietenii din Bârlad îi spuneau de niște camionete argintii care au împânzit județul și de americanii care stau la hotel. A început să caute pe Internet informații despre tehnica de exploatare și s-a îngrozit când a văzut care sunt riscurile.

Și-a sunat mama și i-a spus ce aflase. “Mamă, vorbește cu rudele și vecinii, pune mâna pe telefon și sună la televiziune!” Mama a făcut întocmai, dar răspunsul a fost dezamăgitor: vecinii ridicau din umeri, iar televiziunea i-a răspuns “Doamnă, nu putem noi să ne luptăm cu ăia de la Chevron, o să ne dea în judecată!”

Vlad a apelat atunci la Facebook. Pe 27 ianuarie, a adăugat Bârladul ca oraș natal și a pus statusul: “Mamaie, ăștia de la Chevron vor să mi te-omoare!” Apoi a făcut, împreună cu câțiva prieteni, grupul “Împotriva Extragerii Gazelor de Șist la Bârlad“. Era la început un grup pentru bârlădenii din București, dar acum a ajuns la aproape 8000 de membri, totul se discută acolo.

Stema Bârladului, modificată de Paul Dumitriu

Au decis că trebuie să facă urgent o campanie de informare. “Dacă facem o informare cum trebuie, protestul se încheagă de la sine.” Au pornit o petiție și au tradus filmul Gasland, în care un american colindă comunitățile lângă care s-au exploatat gazele de șist și constată dezastrul.

Tot mai mulți tineri plecați prin București sau prin străinătate au început să-și sune părinții și să le spună despre gaze. “Părinții și-au trimis cu mari sacrificii copiii la facultăți. Sunt foarte atenți la informațiile pe care li le dăm și au mare încredere. Nu ies din cuvântul tău!“, spune Vlad. Așa că mulți bârlădeni trecuți de 50 de ani s-au trezit peste noapte activiști de mediu.

Și pe Facebook se strângeau rândurile. Paul Dumitriu, elevul dintr-a unșpea, l-a sunat pe primar și a fost luat peste picior cu gazele lui cu tot. Primarul Constantin Constantinescu declara zilele alea într-un ziar local: “Mereu când se întâmplă ceva bun la Bârlad, pac!, trecem la represalii mediatice si la ce ne pricepem noi mai bine, la distrugerea oricăror sanse de dezvoltare economică a orașului.”

Constantin Constantinescu, primarul Bârladului

“Eu confundam în mintea mea Chevron cu Chevrolet”, avea să-mi explice el mai târziu. Pe 6 februarie, oamenii i-au trimis primarului o scrisoare deschisă. Pe 7 februarie, primarul s-a sucit: a ținut o conferință de presă în care spunea că e împotriva exploatării. Mai mult, o să pună un banner în fața primăriei și o să susțină marșul de protest! Bucuria a fost maximă pentru cei din București. Era prima lor victorie.

Presa locală, având și binecuvântarea autorităților, a pornit o cruciadă împotriva Chevronului. Doina Secăreanu, redactor-șef la Media TV, face aproape zilnic emisiuni despre asta. Bârlad Online, un site de știri administrat de o singură persoană, consemnează fiecare vorbuliță care apare despre gaze. “Numa’ război dacă ar fi să se pună lumea aşa pe treabă“, spune zăpăcit Răzvan Andronache, proprietarul site-ului.

În scurt timp, toată lumea vorbea despre gaze și apă otrăvită. “Ai văzut cum fac cercuri bătrâneii prin centru? Oamenii discută, informația se propagă extrem de rapid, nu ca la București”, spune Vlad Cătună.

La începutul lui martie, Vlad și cei de la Asociația Vira au venit de la București într-o campanie de informare prin satele din jurul Bârladului. Agățau oameni și pe holurile trenului personal și se chinuiau să le explice pe înțelesul lor, dar să respecte și rigorile sociologice.

Fântână cu pești în satul Vadurile

Oamenii erau receptivi, pentru că era vorba de o resursă vitală. Mai ales pentru vasluieni, care au fost binecuvântați cu o rezervă de apă de pucioasă (foarte bună pentru băut), și blestemați cu secete. “E o legătură foarte strânsă cu apa. O vedeam pe mamaia distrusă când nu ploua.”

Maricica Cătună, mama lui Vlad, povestește că vedea la televizor oamenii de la Copșa Mică și se întreba «Oare de ce nu pleacă din poluarea aia?» “ Acum înțeleg. Mă întreb și eu… «Unde aș putea să plec?!»”.

Alexandru Bucă, unul dintre dentiștii Bârladului, a fugit de poluarea din Onești și s-a mutat în Bârlad. Acum s-a trezit în aceeași situație. “Odată ce începe exploatarea, n-o să se mai mute nimeni în orașul ăsta!”

Protopopul Bârladului, Vasile Lăiu

Mulți oameni au mers la preot să-l întrebe ce-i de făcut, spune protopopul Vasile Lăiu. “La început nu ştiam nici eu despre ce e vorba. Mă oprea lumea pe stradă, sau la biserică să mă întrebe ce e cu gazele astea. M-am documentat şi dup-aia când au mai venit le-am explicat. Le vorbesc şi la slujbă. Am discutat cu colegii mei din protopopiat, toţi informează cetăţenii.”

Preoții s-au mobilizat, s-a format un centru de comandă, iar la protest în prima linie vedeai doar bărbați în sutană, care cu steaguri, care cu portavoci. “Biserica nu lucrează doar pentru mântuirea sufletului, ci apără viaţa. Noi o să murim când vrea Dumnezeu“, tună protopopul, “nu când vrea Chevron!”

Protopopul face parte din grupul de inițiativă care a organizat protestul de pe 22 martie. Așa au ajuns să lucreze împreună un preot, un geolog, un fost ofițer de armată, un elev de liceu și angajați de la primărie.

Bârlădenii au organizat și un simpozion la care au invitat doi geologi, profesori universitari la Cluj și Iași, să le explice științific dacă e bine sau e rău ce li se pregătește. Sala muzeului “Vasile Pârvan” a fost plină de oameni pe la 50 de ani care ascultau încruntați, cu câte-o cușmă în mână. Când vorbitorul o lua pe arătură, ei îl corectau.

Directorul muzeului spune la final “Să ne gândim ce să facem…”, dar nu apucă să termine, că cineva strigă de la balcon concluzia unanimă: “Ce să ne mai gândim?! Nu vrem șî gata!”

Geologul Vlad Codrea la simpozionul de la Muzeul "Vasile Pârvan"

“Mă enervează că nu întâmplător au venit în zona asta”, spune Vlad Cătună. “Lumea e săracă, needucată, poți să-i manipulezi ușor. Le cumperi pământul, ai săpat sonda, ai scos gazul, le-ai distrus mediul. Următorul pas ar fi să-l dai în judecată. Dar cine îi dă în judecată la Puiești? Badea Ion să intenteze proces la Chevron? Ce șanse are?!”

Bârladul este într-un moment greu. “Eu când eram mic și ieșeam în fața blocului erau 60 de copii. Acum natalitatea e la pământ, abia mai vezi câțiva copilași. Dacă bagi și gazele de șist s-a terminat!”

Dacă sărăcia zonei a intrat în calculul de oportunitate, e posibil ca alte trăsături ale urbei să fi fost trecute cu vederea. Bârladul e un oraș mai vechi decât Bucureștiul. A fost ars din temelii de mai multe ori și distrus de cutremure,  dar a ajuns în perioada interbelică un centru cultural, reședința județului Tutova. În perioada comunistă, resursele erau direcționate spre Vaslui, iar Bârladul a decăzut. Au fost demolate aproape toate clădirile vechi, iar acum arată ca orice anonim oraș comunist. Însă mândria oamenilor a rămas vie.

În drum spre Bârlad, citisem pe Wikipedia un citat al lui C.D. Zeletin: “În Bârlad, orice fapt de spiritualitate nu poate fi o întâmplare…” Atunci am râs, dar câteva zile mai târziu m-am nimerit în mijlocul oamenilor de la protest. Nu erau nici exaltați, nici plictisiți. Mărșăluiau solemn, ca la înmormântarea unui martir.

Protestul bârlădenilor nu ar fi avut o asemenea amploare dacă administrația locală nu punea umărul la mobilizare. În episoadele următoare, vom povesti cum societatea civilă nu reușește încă să se organizeze. Nimic nu mișcă fără implicarea structurilor politice.

În dimineața celui mai mare protest românesc din ultimii ani, Paul Dumitriu mergea pe străduțele de la marginea Bârladului cu o portavoce în mână și le striga oamenilor să iasă din case pentru orașul lor. Voia să fie sigur că nu mai e nimeni care să nu știe în ce primejdie a nimerit micul municipiu moldovenesc.

Câteva ore mai târziu, mii de oameni mărșăluiau pe străzi. De la cel cu țâța-n gură pân’ la ultimul moșneag, toți strigau împotriva exploatării gazelor prin fracturare hidraulică. De o lună jumate, elevul a spus de nenumărate ori povestea gazelor de șist, a făcut și împărțit mii de pliante, a vorbit înflăcărat la televizor, prin școli și prin birouri de autorități.

“Am luat tabelele cu semnături peste tot. Și când m-am dus să cumpăr o pereche de blugi i-am lăsat vânzătorului o listă pentru semnături. A devenit parte din viața mea. Până pe 22 am program – două ore pe zi pliante.” Acum două luni, dacă întrebai de “fracturare hidraulică”, bârlădenii te-ar fi trimis la fabrica de rulmenți.

Într-o zi de la începutul lui februarie, Paul s-a întors de la școală cu fața întunecată. “Ați auzit ce se-ntâmplă?!” le-a spus părinților care-l așteptau cu masa pusă. S-a așezat direct la calculator, a intrat pe un grup de Facebook și când a terminat de citit s-a urcat într-un taxi și a mers la liceu, să ceară voie directorului să facă o campanie de informare. Apoi s-a dus la primar. Apoi la ziar. Toți trebuiau să știe.

Tocmai aflase că gigantul Chevron urmează să exploateze gazele de la 5km sub Bârlad cu o metodă care ar putea să le otrăvească apa. De atunci, elevul Paul a ajuns să fie vocea protestului.

“N-am mai făcut niciodată așa ceva, n-am făcut nici voluntariat. A fost un instinct primar”, spune Paul. Dar el trăiește în cea mai săracă zonă a Europei, cu cei mai supuși cetățeni, și e la vârsta la care implicarea civică înseamnă să nu arunci sticla de bere pe geam după ce o termini. De unde a venit instinctul ăsta?

Paul a crescut în cartierul Podeni, o zonă rău-famată de la marginea urbei, cu străzi de noroi și case ca la țară. Când s-a mutat taică-su aici, după 10 zile a venit o ceată de vlăjgani: “Hai, vecine, la luptă!” Ce luptă?! Podenii aveau tradiționala bătaie cu cei de la gară, rupeau scânduri din gard și se ciomăgeau.

“Eu am crescut aici, în ghetou. Am învățat de toate. Bătaie, băutură… La balul bobocilor eu n-aveam nici o treabă, pe colegii mei îi duceai cu pătura acasă.” La școală se plictisea, așa că a învățat Photoshop. I-a prins bine când a trebuit să facă grafica pentru pliante.

A avut note bune, așa că a intrat fără probleme la Codreanu, cel mai bun liceu din Bârlad, vechi de 180 de ani. Avea media 9,80 înainte să se apuce de chitară. E chitarist în două trupe, a câștigat primii bani cântând într-un club. În vremurile bune exersa și șapte ore pe zi. Ajunsese la 9,30 înainte să dea peste năpasta cu gazele de șist. De atunci n-a mai avut liniște, și-a luat învoiri peste învoiri și media a tot scăzut, semn rău pentru admiterea la o facultate din București, unde vrea să facă informatică.

Însă părinții îl susțin 100%. Au un chioșc în curtea casei și i-au luat calculator, o chitară electrică și una acustică. Iar de când a început scandalul cu gazele l-au ajutat la toate. Tatăl are cont de Facebook, combate în fiecare zi pe grup. Le-a povestit tuturor clienților despre asta, i-a îndopat cu materiale informative. “În seara de 8 martie stăteam cu nevasta în pat și îndoiam pliante.”

Pentru campania de informare s-au tipărit peste 20.000 de pliante. Majoritatea au fost făcute de cei de la PSD, care s-au implicat puternic în organizarea protestului, deși au păstrat distanța la aparițiile publice și s-au ferit să scoată în față vreun simbol politic. Asta pentru că alegerile sunt la doi pași și nimeni n-ar îndrăzni să contrazică opinia publică, scârbită de jocurile astea, dar dornică de acțiune. Partidele au nevoie de un Făt Frumos, iar Paul e cel mai dorit. El spune, însă, că nu o să mănânce din jăratecul politic.

“Aș fi vrut ca chestia asta să n-aibă culoare politică deloc. Dar nu poți să rămâi expus la asemenea riscuri pentru că ți-e frică de jocuri politice.” Așa vorbește Paul, la 17 ani, într-o cafenea din centrul Bârladului. Are mișcări sigure și graiul mai limpede ca toți purtătorii de cuvânt de la partide. Nu o să se-nregimenteze niciodată, îmi spune, e apolitic.

De asta nu voia să urce pe scenă la protest, ca să nu fie asociat cu politicienii înghesuiți în fața norodului. După ce a fost chemat cu insistență, s-a suit în fața bârlădenilor și i-a dat microfonul surioarei de patru ani: “Spuneți nuuu extragerii gazelor de șiist!”

A vorbit, insă, la conferința pe care au ținut-o doi geologi ca să le explice bârlădenilor care-i treaba cu exploatarea. L-a întrebat pe un profesor de la Cluj: “Dacă familia și copiii dumneavoastră ar locui în această zonă, ați accepta, ce cetățean, să se extragă gazele de șist?” Sala a aplaudat întrebarea, profesorul a lăsat privirea în jos. “Aș avea niște nopți puțin liniștite, asta pot să-ți spun.”

Paul mai are un an până la bac, dar e deja prins în dileme despre viață, politică și familie. “La un moment dat te maturizezi în gândire. Pari copil la suprafață, dar te gândești «Stai, dom’le, că ceva nu e bine în lumea asta.” Răspunde la întrebări cu un zâmbet amar:

-Ce ți-a venit să te implici?
Eu o să plec la facultate în București… dar părinții rămân aici. Nu pot să-i las așa. Mi-ar place să mă-ntorc peste 10 ani și să le arăt prietenilor – “Iată, ăsta e orașul în care m-am născut!

- Ce le-ai spune celor de la Chevron?
- Le-aș bate obrazul – sunt nesimțiți că se duc și mint oamenii că bagă apă cu sare, cu detergenți, cu săpun. Apoi aș veni cu argumentele.

- Cu ce vrei să rămâni din toată chestia asta?
- Eu vreau să rămân cu Bârladul.

Ascensiunea lui Paul a fost posibilă în cadrul unei mobilizări remarcabile a societății bârlădene. Vom povesti cum s-a întâmplat asta în episodul următor al aventurii moldovenilor care s-au pus în fața americanilor veniți să exploateze gazele de șist.

Articol publicat în Jurnalul Național.

Într-un orășel din cel mai sărac județ al Europei s-au strâns la protest mai mulți oameni decât în cele mai agitate zile de Piața Universității. Puțină lume din afara Bârladului se aștepta la asta. Televiziunile au ignorat evenimentul până când pe Facebook au început să curgă imagini cu marea de oameni care strigau în fața Primăriei că nu vor să vină americanii să le otrăvească apele.

Ca să se revanșeze, presa a aruncat cu cifre umflate – au fost 5.000 de oameni, 7.000, chiar 10.000! Lumea a reacționat ba exaltat (Revoluția a început la Bârlad!), ba paranoic (E o manevră murdară pusă la cale de x sau y). Gazele de șist au devenit subiect de prima pagină, dar nimeni n-a lămurit…

Ce s-a întâmplat la Bârlad?!

Joi la amiază, pe strada principală prăfuită și plină de gropi abia dacă vezi câțiva oameni moleșiți de soare, târâind câte-o sacoșă. Un american care s-ar afla întâmplător pe-aici ar vedea un oraș adormit, decuplat de la marile rotițe care învârt lumea. N-ar avea cum să știe că în mintea bârlădenilor se învârt lucruri cu totul neobișnuite.

Acum câteva luni, Bârladul s-a trezit că e în prima linie a războiului mondial pentru resurse de energie. La kilometri sub străzi sunt gaze naturale, prinse de milioane de ani în roci. Compania Chevron vrea să le exploateze, folosind o tehnică ce ar putea să otrăvească apele.

Câțiva oameni au aflat de asta și au început să se revolte în ziare și pe Facebook, au convins școlile, sindicatele, bisericile și primăria să li se alăture și au împărțit peste 10.000 de pliante. Așa că nimănui nu i s-a părut ciudat când niște vlăjgani au adus boxe în fața primăriei și centrul orașului s-a umplut cu versurile “Țara noatră-i țara noastră, dulce pajiște albastră…”

Două marșuri pornesc din capetele străzii principale, urmând să se întâlnească în fața primăriei. De la Fabrica de Confecții izvorăște un râu de câteva sute de protestatari. Fiecare străduță secundară aduce câte un pârâu de oameni care se varsă în masa învolburată, până când depășește 1000 de oameni și începe să semene cu un fluviu.

Arată ca și cum ar strânge oaste pentru lupta cu turcii. În prima linie sunt zece preoți cu cruci și stegulețe. “Căci oastea e creștină”, zice imnul. Protopopul Lăiu are o biblie într-o mână și o portavoce în cealaltă, binecuvântează protestul și compune scandări brici: “De la fracturare / nu aveți salvare!” În spatele lui flutură un steag negru cu cap de mort. Mai în spate, o pancartă spune “Și noi suntem creația lui Dumnezeu”. Pe altă pancartă, lupta capătă conotații biblice: “Foc și pucioasă la tine la robinet!”

Când trec prin dreptul Bisericii Romano-Catolice încep să bată clopotele. De pe o străduță cu magazine de pompe funebre apare un grup de oameni în frunte cu doi tipi în negru, ca niște ciocli, cu un banner din pânză neagră dantelată, ca la mort. Asta au mai găsit prin magazin, au înșfăcat-o repede și au desenat pe ea un craniu care rânjește.

O ceată de săteni din Rădești, Galați au venit cu un autobuz și s-au lipit în coada protestului, fluturând stegulețe albe. Au auzit de la un geolog că dacă se contaminează apa ajunge și la ei. Primarul legat cu panglică tricoloră se agită ca un dirijor. “Nu spuneți de politică, băi, spuneți de sănătate! SĂ-NĂ-TA-TE!“

Când procesiunea ajunge în centru, lumea iese la balcoane și se înșiră pe trotuare. O fată cu un buchet de flori într-o mână și un băiat în cealaltă rămâne împietrită un minut întreg, nu-i vine să creadă că se întâmplă asta în orășelul ei.

Strânsă în fața primăriei, mulțumea ajunge pe la 3000 de oameni – ocupă toată intersecția și se întinde sute de metri de-a lungul străzilor. Protopopul Lăiu urcă pe  scenă, ia microfonul și spune hotărât:

“Invocăm puterea divină pentru a opri acest pericol!“

Popa binecuvântează protestul și 3000 de voci îmbătrânite zguduie primăria cu “Tatăl nostru care ești în ceruri…”  Vine alt preot, își dă jos cușma din cap și tună: “Vom lupta cu armele Bisericii: rugăciunea, comunicarea… și o să-i facem pe aleși să ne asculte, că altfel nici noi nu-i vom asculta când ne vor cere votul!”

Biserica s-a mobilizat așa de bine, că arată pe bune ca o oaste. Duminica, în toate bisericile din regiune se pomenește de gazele de șist. Chevron a făcut numeroase vizite la Guvern, dar a uitat să urce pe Dealul Patriarhiei.

Pe scenă vorbește primarul, vorbesc mai-marii orașului. Unora le șchiopătează vorbele, dar nu se pronunță nici un nume de partid, nu se scandează nimic politic. Un singur cuvânt și mulțimea i-ar fi acoperit în huiduieli. Îi interesează doar americanii. Să plece.

Urcă pe scenă și copii, care spun cu voci pițigăiate că vor apă curată. Urcă prințesa Brianna și strigă  “Aici se nasc vocile democrației!” Din mulțime se aude un răget. Un moșneag emoționat a compus o poezie și o o citește emoționat de-i tremură ochelarii: “Apa ne veți otrăvi / și cutremure vor fi!” Altul își încheie discursul așa: “În calitatea mea de clarvăzător, văd lucruri groaznice!”

Protestatarii sunt copii, elevi de liceu și pensionari. Tinerii adulți lipsesc aproape cu desăvârșire, goniți de sărăcie la București sau în străinătate. Însă bătrânii țin capul sus, au discuții raționale, nimic din încrâncenarea frustrată a pensionarilor bucureșteni.

“Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul” am auzit pe mulți spunând. Până și geologul Vlad Codrea, venit de la Cluj acum câteva săptămâni să le explice bârlădenilor ce e cu gazele astea, a lăsat la o parte pentru câteva secunde rigoarea științifică și băgat un citat: “Iubirea de moșie e un zid…”

“Care dintre voi s-ar fi gândit vreodată că o să facem ce făcea oastea lui Ștefan cel Mare? Să ne apărăm dreptul la viață?!” strigă un MC pensionar spre finalul protestului.

În biroul primarului, între un tablou cu Alexandru Ioan Cuza și unul cu Preasfințitul Corneliu, e un citat despre Bârlad: “cea mai năpăstuită urbe românească în ultimile șapte decenii”. Aici, în birou, primarul e în cumpănă cu Chevronul. “Nu știu, să vedem, să mai discutăm…”, spune el la o cafea.

Dar pe scenă, în fața miilor de oameni, își pierde orice dubiu. Anunță Proclamația de la Bârlad. Începe cu “Noi, locuitorii municipiului Bârlad…” și printre moși și babe se propagă ecoul occidentalului “We, the People…”

“Dacă te caci pe tine de frică nu e artă“, au încercat cei de la Voina să explice. “Am făcut un performance azi și am vrut ca lumea să creadă că e doar agresiune și violență. Dar a fost o situație artistică – tipul reprezenta sistemul, iar noi reprezentam protestul.”

Probabil că palma lor a venit înaintea gândirii artistice, la fel cum mintea noastră i-a izbit cu judecata înainte să înțeleagă ce se întâmplă cu ei. Am stat câteva zile în preajma lor și m-am mirat de puterea pe care o emană. N-au bani, n-au pile, sunt niște amărâți în haine jerpelite. Dar au reușit să-i înspăimânte de-a dreptul pe conducătorii Rusiei, să farmece până la delir o grămadă de intelectuali, să emane putere pură.

Voina sunt puternici. Sunt puternici pentru că reușesc să construiască realități. Când sar jandarmii pe ei, nu se ceartă pe articole de lege, cum fac protestatarii din București. Îi întreabă despre artă și despre drepturile omului cu o candoare care îi paralizează. Doar în fața Yanei, o blondă de 20 și ceva de ani, am văzut jandarmi dezarmați de frică. Voina joacă întotdeauna pe terenul lor. Dincolo de asta, mulți consideră acțiunile lor inutile, extremiste sau de-a dreptul retarde.

În contrast, mulți artiști români au poziții raționale, corecte și articulate.  Însă acestea nu înseamnă nimic cât timp le lipsește puterea. Puterea e concentrată la politicieni și la mafia din jurul lor. Ei creează realitatea. Intelectualii și jurnaliștii joacă pe terenul acestora, o mlaștină de legi, coaliții și jocuri politice. Le lipsește puterea de a crea realități, nu știu cum să gândească lumi mai bune decât cea care ne este servită.

Asta am învățat de la vizita Voina. Ruși dubioși și simpatici. Ducă-se învârtindu-se! 

O Pulă pentru Dictatură

1 + 1 = 2. Într-o dictatură, să spui că unu plus unu egal doi înseamnă să spui că dictatura e criminală și trebuie să dispară. Ăsta-i adevărul de bază, restul sunt ca niște păhărele de votkă proastă pe care le torni pe gât ca să uiți de rahatul din jur.

Cam asta zicea Herta Müller acum un an jumate, după ce a câștigat premiul Nobel pentru literatură. Într-o dezbatere de la Ateneu l-a îngenunchiat pe Liiceanu, pe generația de intelectuali care și-a petrecut comunismul în turnul de fildeș și nu a avut curajul să spună adevărul cel mare.

Multă vreme m-am întrebat cum s-ar traduce în realitate acel unu plus unu egal doi. Cum înfrunți sistemul, cum te înfrunți pe tine? Dilema semiotică s-a spulberat când am văzut pula de 65 de metri care s-a ridicat în fața sediului KGB în noaptea de 14 iunie 2010.

Vreo 10 oameni au dat buzna pe podul Liteyny din Sankt Petersburg exact când începea să se ridice și au vărsat bidoanele de vopsea înainte ca polițiștii să sară pe ei cu pumnii. Falusul s-a ridicat în fața organului de represiune, iar isprava artiștilor de la grupul Voina (Război) a făcut înconjurul lumii.

Prin Occident, acțiunile de genul ăsta sunt niște glumițe sociale. În țara lui Putin, însă, sunt extrem de serioase. Rusia face echilibristică între un stat foarte corupt și o dictatură în toată regula. Iar Voina face echilibristică între libertate și pușcărie.

Membrii lor au fost arestați, torturați, dați în consemn prin Interpol. Dacă stai pe lângă ei, libertatea devine ca o plimbare prin mlaștină. Când e soare și te minunezi de frumusețea din jur, când se înnorează și începi să te scufunzi, tras în jos de monștri nevăzuți. Dar asta urma să aflu abia mai târziu.

Acum mai bine de o lună, au început să mă contacteze tot felul de indivizi care îmi spuneau conspirativ că se apropie un subiect pizdetz. Până să-mi spună despre ce e vorba se codeau de parcă aveau în servietă înregistrările din scandalul Watergate, care au dat jos un președinte american.

Vine Voina la București. Doi membri vin legal, alții pe nașpa, că le-au fost confiscate actele de autoritățile rusești. Așteaptă-i. Vei afla la momentul potrivit. Te contactăm noi.

Pe 8 martie primesc un mesaj – rușii sunt la Muzeul de Artă Contemporană, au tocmit un alpinist să le cațăre un banner imens cu pe Casa Poporului! Ajung fix la timp pentru scandal – polițiștii de la intrarea în muzeu, care ți-ar scana și creierul dacă ar ști cum, au avut un acces de paranoie când au văzut aparatele foto și strigă c-o să cheme jandarmii să-i salte pe toți!

Dar rușii sunt liniștiți. Au și ei din ăștia, doar că ai lor te bat direct, fără să-ți facă morală. Tipa de la muzeu, pe jumătate încântată, pe jumătate speriată, le explică ce-i cu SPP-ul. “Da”, zic rușii sictiriți, “sunt și la noi o grămadă de hăndrălăi care apără mafioții…”

Alex Plutser-Sarno, creierul operațiunii, e un artist absolvent de filosofie, de-o vârstă cu taică-miu. Are o geacă de piele ca roacherii din Suceava și acel calm hotărât pe care îl stăpânesc doar șefii de servicii secrete și paznicii din depourile CFR. Știe engleză, dar vorbește cu toată lumea în rusă și, culmea, îl înțelegi. Dar din spate vine Yana Sarna, o tipă de 20 și ceva de ani, care îți traduce naiba știe ce, face poze, se agită în toate părțile, fără filosofi rămâneam.

Acțiunea durează mai mult decât ai crede, e planificată la sânge. Plutser stă uneori minute-n șir nemișcat și calculează unghiuri, idei. Altfel nu ar fi reușit acțiuni ca orgia din Muzeul de Biologie, din ajunul alegerilor prezidențiale. S-au futut în cinstea alegerii lui Medvedev (Ursulean pe rusește), care ordonase în campania electorală femeilor să facă mai mulți copii.

În fine, bannerul cu “Voina Wanted” e legat fedeleș de Casa Poporului. Din spatele unor gratii se încruntă Oleg Vorotnikov, fondatorul grupului, care a fost arestat acum un an, după ce au răsturnat șapte mașini de poliție în centrul Sankt Petersburgului. Acum e pe jumate fugar, n-are acte, nu folosește din principiu bani, trăiește din ce ciordește prin supermarketuri și ce-i mai dă lumea.

Acțiunea de la București e parte dintr-o campanie prin care protestează împotriva persecutării deținuților politici. Voina plimbă bannerul pe unde pot și-l pozează. De asta au acceptat să vină la festivalul One World și să expună la MNAC, că altfel ei își bagă picioarele în orice formă de cultură instituționalizată. L-au beștelit și pe burghezul de Banksy după ce le-a donat 120.000 de euro ca să-l scoată pe Oleg din pârnaie. Au făcut mișto de toate premiile pe care le-au primit, dar au luat banii și i-au dat mai departe pentru activiștii care putrezesc prin pușcăriile rusești.

Așa că n-o să se mulțumească cu un banner atârnat cu aprobare pe muzeu. Pornim prin curtea imensă a Casei Poporului, o luăm pe lângă sediul SPP, spre intrarea principală. Trei dubioși cu shotgunuri în mână trec pe lângă noi. Nici o tresărire din partea rușilor. Mie îmi îngheață sângele. Pornim.

Noi desfacem bannerul, voi filmați și țineți de șase, hai! În 5 secunde se aud primele țipete – “Hei! Ce faceți acolo?! Băăăăăă!” Apare Jandarmul. Are o figură de om amărât. “Ce-i asta?! Ce faceți!?!” Yana sare în fața lui, Hello!, și-l întreabă în engleză:

- Ce credeți despre drepturile omului în Rusia?
Rămâne cu gura căscată câteva secunde, se bâlbâie și reia discuția ineptă.
- Credeți că e vreo diferență între Rusia și România?
- Don’t ask that question. My personal opinion is not here.

Unde vă e opinia? ar fi întrebat Yana, dar jandarmul strigă în stație: “Da, sunt un grup de… ce ați zis că sunteți? ARTIȘTI?! Da, care pun un banner la A1, fac reclamă cuiva, nu știu…”

Jandarmul de la capătul celălalt are o singură treabă:

- Auzi, da’ de ce mă suni tu? Nu treabuia să fie Almaru?
- … deci sunt niște artiști, au un afiș pe jos!
- Și Almaru de ce nu m-a sunat?!

Prins între relațiile internaționale România – Rusia și între cele hiperlocale, Almaru – Șefu’, jandarmul arborează o privire deznădăjduită.

- Deci putem să plecăm? întreb.
- …Da.

În tot timpul ăsta, un maidanez se cacă pe peluza Senatului. Plecăm cu câinele după noi. La poartă, auzim cum șefu’ îl face varză pe săracul jandarm.

În Piața Constituției, opt gagici din Siria descind din trei mașini negre care duduie de manele bulgărești și încep să danseze în fața Casei Poporului. Rușii întind bannerul în fața lor, iar câinele anarhist se covrigește pe el și își linge degetul rupt într-o confruntare de demult. În timpul ăsta, Siria împlinește un an de proteste împotriva dictaturii, în care au murit 7500 de oameni.

Parcă toți străinii se strâng în România să protesteze. Doar românii stau acasă și mormăie. La Universitate se mumifică încet 20 de bătrâni cu steaguri. La sediile ministerelor îmbătrânesc 20 de tineri care joacă leapșa cu jandarmii. Rușii trec prin centrul vechi cu privirea sus, ca Armata Roșie în ’44. Și, la fel cu atunci, românii îi primesc jumătate cu admirație, jumătate cu ură mocnită.

Ajungem la Centrul Ceh și ne simțim de parcă am reușit să intrăm în buncăr în timpul bombardamentelor. Aici nu ne poate atinge nimeni. Și avem un frigider plin cu bere moca. Debarasăm un raft și ajungem, pe cale naturală, la discuțiile despre dictatură.

După căderea regimurilor comuniste au fost vreo zece ani de degringoladă în rândul polițiilor politice, dar în ultimii ani au început să se reorganizeze puternic. FSB-ul rusesc ajunge încet-încet la performanțele KGB-ului. Românii investesc puternic în securitate, asta e prioritatea națională, avem până și prim-ministru din branșă.

Cei de la Voina au fost săltați acum două zile în fața Ministerului de Interne. Jandarmul urla la ei “Știu cine sunteți și ce faceți! Spuneți-mi – unde-i Oleg?!”

Alți polițiști le-au zis:
- Nu e voie! Cum ar fi dacă ar pune bannerul ăsta pe Kremlin?
- Dar noi l-am pus pe Kremlin!
- Cee? Pe Kremlin?! (începe să urle isteric) Dați-l jos, dați-l jos!

A doua zi, Jandarmeria a intervenit agresiv la o expoziție foto ambulantă. Nu ai nevoie de autorizație pentru așa ceva, dar asta nu a împiedicat jandarmii să-i hărțuiască cu legitimări “de rutină”. În alte părți ale orașului, zeci de oameni erau aruncați în dube albastre pentru că îndrăzneau să protesteze.

Paranoia se instala cu fiecare Staropramen și cu fiecare poveste. Pe 1 martie stăteam pe o bancă în Cișmigiu cu niște fete și le făceam mărțișoare. O trupă de jandarmi a descins, ne-a legitimat pentru că desfășuram o “activitate suspectă” și ne-a percheziționat. Era să iau amendă, pentru că aveam asupra mea o armă albă: forfecuța cu care tăiam șnurulețele de mărțișor.

Plutser lovește tastele micului laptop de parcă și-ar înfige degetele groase în ochii lui Putin. El scrie manifestele Voina și pentru asta intră într-o transă care se răspândește la cei din jur. Din când în când mormăie încruntat. “Ori faci Voina, ori ești complice.”

Pornesc speriat spre casă. O iau doar pe străduțe lăturalnice, privind în spate la fiecare intersecție. Închid ușa cu trei rotații de cheie. Mă arunc în pat.

Somn fără visuri.

Text publicat în Revista Vice.

Oamenii, care au venit să cumpere și ei o mâță cu șnur, se uită ca la urs. Gata, au înnebunit jurnaliștii?

Noi, grupul de reporteri de gherilă de la Casa Jurnalistului, am hotărât că nu mai putem ține piept televiziunilor și presei mainstream. Capitulăm. Ne apucăm să vindem și noi ȘOC ieftin, să urlăm SENZAȚIONAL de fiecare dată când bate vântul, să facem BREAKING NEWS din orice trecător, la nevoie să băgăm și țâțe, politică, scandal, manipulare LIVE, orice te face să dai CLICK AICI.

Doar că noi facem asta pe mărțișoare, nu la gazetă.

Nebunia a început acum trei săptămâni. De mic mi se părea că mărțișoarele obișnuite n-au un mesaj destul de fain. Așa că, atunci când cineva de la cursul de jurnalism a aruncat în vânt ideea unor mărțișoare jurnalistice, am sărit pe ea ca o mâță pe un ghem de sfoară. Nu mă gândeam că o să apucăm să vindem ceva, dar am întors casa pe dos căutând carioci, cartoane, lipiciuri, ziare și reviste.

Pe o foaie mare și albă am scris “Redacția Mărțișoarelor” și am vărsat acolo tot șocul pe care ne-am abținut să-l livrăm publicului în textele noastre. Supărările deveneau zâmbete când erau scrise ca mesaj de mărțișor. Majoritatea au ajuns pe tarabă, dar giuvaeruri ca “VEZI CÂT CÂȘTIGĂ ANDREEA ESCA” sau “CTP – Casa de Toleranță a Presei” au rămas doar în râsetele noastre. Și dă-i cu munca.

Meșteritul la mărțișoare te aruncă într-un abis liniștit. Mintea de jurnalist, de obicei agitată până la disperare, se focalizează atât de mult în pătrățelul ăla de carton încât nu mai înțelege ce se vorbește-n jur. Hă, ce-ai zis?

Sunt aceeași oameni care, la muncă, fug de rutină ca de Satana, nu suportă să fie pioni pe banda rulantă cu informație. Dar la mărțișoare se abandonează zâmbind într-o personalitate de chinez, visul oricărui manager de presă.

Șocant, cei de la Muzeul Țăranului ne-au primit la Târgul Mărțișorului, cel mai hipsteresc eveniment din perioada asta. Le trimisesem, ce-i drept, cele mai inofensive mostre din nebuniile pe care le pregăteam. Atunci am început să intrăm în panică. Ce naiba facem, chiar mergem?!

Cu o zi înainte, lipeam disperați ace de siguranță pe spatele BREAKING NEWS-urilor. În noaptea aia n-am mai dormit deloc, am lucrat până dimineața drogați cu vapori de vopsea și super glue. Dimineața, când să plecăm spre târg, eram așa de varză că nu mai eram sigur dacă târgul există cu adevărat sau a fost născocit de mintea mea în timp ce desenam un mărțișor.

Ne-am învârtit ca fluturii de noapte pe străzi, dar am reușit să ajungem la 7 dimineața, ora la care MȚR ne spusese că lumea vine să își aleagă locurile standurilor. N-am găsit nici un loc, toate au fost ocupate cu o seară înainte de clanurile de mărțișoriști. Știam poveștile cu bătăile de 1 martie de la Universitate, n-aveam chef de scandal, și oricum nu puteam să articulăm mai mult de câteva cuvinte în starea aia.

Până la urmă plantăm taraba chiar la intrare, deși suntem avertizați că locul aparține pe linie ereditară Clanului Dulceață. Punem cutiile închise cu mărțișoare pe masă, ne așezăm pe scaune și stăm așa, fără să zicem nimic, privind în gol. Ce naiba căutăm aici? Ce sens are toată chestia asta? Sunt -5 grade, deja am înghețat. Un vin fiert transformă starea de uimire în greață, dar parcă mișcă ceva în mintea noastră, ceva rotițe încep să se învârtă. Deschidem ochii.

Da, suntem la târg, da, e plin de lume, da, suntem jurnaliști, asta era, frate, trebuie să răspândin ȘOC și GROAZĂ! Oamenii ăștia umblă după fluturași și floricele? Ei n-au aflat care-i REALITATEA? Realitatea e pe fond roșu sau galben și urlă din toți rărunchii SENZAȚIONAL! REVOLTĂTOR!

Așa că scoatem capul din carapace, scoatem mărțișoarele la lumină, arborăm pancarta cu “Jurnaliștii nasc mărțișoare vii” și… vindem! Ștefan e de obicei un jurnalist hâtru, parcă-i tot timpul nemulțumit de ceva. Dar când vede cum lumea se minunează la mărțișoarele pe care le-a montat el zâmbește dezarmat, minute-n șir, de parcă și-ar vedea primul născut.

A doua zi sosește infanteria. Se strâng o mulțime de oameni la taraba noastră și începem scandalul, ȘOC ȘOC ȘOC, facem marșul jurnaliștilor șobolani, speriem babele cu mărțișoarele cu Ceaușescu, aplicăm scheme de marketing inutile, facem haos și ne prăpădim de râs.

Informatorii răspândiți peste tot ne aduc la cunoștință că suntem bârfa târgului, toți vânzătorii sunt ofticați că ne dăm în spectacol și nu-și dau seama de unde-am apărut în lumea bine așezată a mărțișoarelor. O femeie de la MȚR ne acuză că nu respectăm semnificația mărțișorului așa cum apare într-o carte de Irina Nicolau. Ha, combatem pe partea antropologică, hai la ȘOC, hai la șoo-oc!

O tipă cumpără 20 de pancarte cu JOS IARNA. Ce faceți, doamnă, cu atâtea?! “I le dau băiatului de 15 ani să le ducă la colege. I-ar fi rușine cu altceva…”

Și lumea tot cumpără, cumpără, cumpără. În fiecare seară numărăm banii și nu ne vine să credem: o să ne ajungă fix pentru o chirie la Casa Jurnalistului! Cumpărând ȘOC, oamenii au contribuit la jurnalismul făcut cu cap.

Să-ți faci treaba cum trebuie devine, tot mai mult, un fapt senzațional. Fără majuscule.

Vin televiziunile buluc să ne filmeze. O gagicuță-reporter întinde microfonul peste tarabă și întreabă:

- Ce vindeți voi aici?

- Iaca, vând ȘOC ieftin, la fel ca voi.

Doar că ȘOCul nostru costă 5 lei și-un zâmbet, pe când ȘOCul lor costă personalitatea, gândirea critică și entuziasmul unei țări întregi.

PS: Am stâns 2000 de lei, mai mult decât o chirie. Vă mulțumim tuturor!

Comandanții au reușit performanța asta dând ordine dubioase unor oameni care și-ar fi dorit să fie de cealaltă parte a baricadei. Să protesteze și ei împotriva nedreptății din țara asta, inclusiv din propria instituție.

“Noi am fost carne de tun. Bucata de metal pe care o bate ciocanul pe suportul nicovalei”, îmi spune Alex, un jandarm de vreo 30 de ani care a luptat zilele trecute la Universitate. Stăm pe o bancă dintr-un colț pustiu al Herăstrăului. Tremurăm de frig, dar în vocea lui se citește și frica. Poate să intre în belele mari pentru că e aici. E militar, nu are voie să se exprime, să se plângă, să se asocieze, nu are voie decât să execute ordine. Și nimeni nu i-a ordonat să vorbească. Poate doar conștiința.

Am vorbit cu trei jandarmi pe care i-ați văzut zilele astea în spatele scuturilor. Am ajuns la ei pe piste diferite, pentru a evita dezinformarea. Și toți mi-au descris același tablou, fiecare în culorile propriei vieți. Ei nu sunt trădători, ci au fost trădați. Povestea lor trebuie spusă.

“Dacă n-ai fi jandarm, ai ieși să protestezi?”

“Da, aș fi protestatar cu siguranță”, răspunde Alex. Privește în jos și mângâie zăpada cu cizma. “Îmi pasă de țara mea. Realitatea te izbește în față. Banii se scurg pe hoții și golănii, în timp ce atâția români trăiesc în bordeie fără curent. Ăștia nu vor altceva decât să sărăcească nația. Le-au terminat școlile ca să fie proști, le-au terminat spitalele ca să moară. Vor un popor de idioți care să facă ce vor ei. Dacă vrei să fii cinstit, să-ți faci o familie, să ai un trai decent… n-ai cum.”

Cu asta în minte a intrat Alex în bătaia de la Colțea de pe 15 ianuarie. “Când încep pietroaiele ești ca o oală care fierbe la 1000 de grade. Eu simțeam pietroaie în mână, în picior, să știi că doare și prin armură! Mie mi-au spart scutul în două cu o cărămidă. Puteam să fiu terminat pe viață. Ce vină am eu față de omul ăla? E o stare foarte nasoală. Sub asediul pietrelor de la niște oameni ca mine. Ajungi să vrei să arunci totul de pe tine și să pleci cât de departe vezi cu ochii.”

Și ordinul de înaintare nu mai venea… au așteptat peste 15 minute în bătaia pietrelor ca o minte luminată să le dea voie să riposteze, timp în care băieții distrugeau totul pe la Sf. Gheorghe, iar eu filmam în mijlocul lor. Asta-i doar o scenă din turele de 18 ore pe care le fac jandarmii la protest. De obicei e mai liniștit, ai timp berechet să te gândești cum faci rost de bani pentru ratele la bancă.

Când era mic, Alex voia să fie cosmonaut, era fascinat de stele și spațiu. I-au plăcut astronomia și istoria, dar a decis să intre-n jandarmerie. Promitea să fie un loc de muncă stabil, cu salariu decent, care te disciplinează și e destul de variat cât să nu te plictisească. În plus, aveai ocazia să lupți de partea binelui – jandarmii se bat cu clanurile de mafioți, merg pe munți, cară saci de nisip la inundații, apără țara în caz de nevoie!

Cinci ani mai târziu, lucrurile arată fix pe dos. Salariile au fost tăiate cu 25%, s-au dat examene în urma cărora au fost dați afară 2100 de oameni. Atunci a fost un val de sinucideri în jandarmerie și poliție. Rând pe rând, s-au spulberat toate miturile. Cum să mai crezi în dreptatea și disciplina unei structuri militare când posturile bune se dau pe criterii politice? În timp ce unii-și beau cafeaua în apartamente scumpe, colegii lor stau în spital cu capul spart, gândindu-se de unde să împrumute bani de șpagă. Șefii au salarii de 7-8 ori mai mari decât jandarmii de rând.

Alex e în Jandarmerie de cinci ani și ia în jur de 1500 de lei lunar. 1000 de lei îi dă pe facturi și se împrumută de la o lună la alta ca să trăiască. “Munca nu e răsplătită, iar pentru noi, tinerii, nu se întrevede nici un viitor. Acum îmi pare rău că am pierdut 5 ani din viață în care puteam să fac altceva. Mă gândesc din ce în ce mai serios să-mi dau demisia și să plec în Afganistan, să-mi risc viața pentru niște bani. Dar de acolo nu mai vii om, s-au întors niște colegi cu niște povești…”

Nu-i așa simplu să pleci din Jandarmerie. Ăsta-i genul de slujbă din care ieși la pensie, e greu să-ți găsești altceva după ce-ai început. Și creează dependență, pentru că n-ai cum să te plictisești cu jandarmii!

“Nu știu dacă ai văzut că duba noastră se hâțână când venim spre Piața Universității – asta nu-nseamnă că batem pe cineva înăuntru, înseamnă c-au înnebunit jandarmii, haha!”

Ăsta-i Mihai. Pe el l-am întâlnit în piață și a fost de acord să iasă la o bere după ce i se termină tura. S-a dus cu duba până la Măgurele, unde e dezechiparea, s-a întors cu mașina și a nimerit direct într-o speluncă din Centrul Istoric, ocupată de jurnaliști și oengiști. Poartă ochelari și un arafat la gât și are o rană la mână, de când a apărat un jurnalist de o piatră. Când intră el se face liniște, apoi pornește un murmur care izbucnește în scandarea “A-vem gabori civili printre noi / civili printre noi / civili printre noi!“.

Nu se supără. Râde și se pune pe povestit, acaparând atenția tuturor, până în capătul îndepărtat al mesei. “Un jandarm știe să facă două lucruri: să bată și să fută”, glumește el pe jumătate, aruncând o ocheadă Oanei, jurnalistă independentă.

După pasiunea cu care vorbește despre juisare, se poate să nu fi glumit deloc. Mihai are două sex shop-uri prin București, le-a deschis împreună cu prietena sa, din banii părinților ei. “Noi vindem cea mai bună fantezie a noastră” e sloganul lor. Jandarmii n-au voie să aibă alte slujbe, dar fără asta nu și-ar putea întreține fetița. Face parte dintre trupele de elită, au luat nu știu câte premii, dar salariul rar trece de 1800 lei. “Am prins într-o singură lună 23 de milioane, baang, oare ce să mai cumpărăm, că e coșul plin!?

Taică-miu e în piață, i-am zis doar să nu stea unde-s suporterii. Noi vrem proteste. Am vrea să iasă un milion de oameni în stradă, să nu mai avem ce face!”

La scandalul de joi, el era unul dintre jandarmii care stăteau în rondul Universității. Totul părea pașnic, mâncau în mijlocul străzii senvișurile cu ceafă de porc pe care instituția li le pune la dispoziție pentru “numai” 4 lei. “Noi mâncam, pregătiți să plecăm, când zice unu’ «Bă, vin către noi!». Imediat am aruncat senvișurile, în urma noastră a rămas o mare de senvișuri și sticle de cola.”

Dacă duminică jandarmii au intervenit decisiv abia după o oră de anarhie, aici au profitat pe prima ocazie (niște indivizi au aruncat cu garduri în ei) și au evacuat toată piața în timp record. Suporterii se retrăseseră organizat și au numit asta o înscenare a jandarmeriei, iar televiziunile s-au bucurat că mai au niște cadre spectaculoase. Un singur lucru e cert: “A fost cea mai rapidă intervenție din istoria jandarmeriei. 3’43” și am eliberat toată piața!”

Jandarmii au o dușmănie veche cu suporterii, după atâtea bătăi pe stadioane și în afara lor. Mihai a fost și el în galerie la Steaua acum mulți ani. Îi știe pe ultrași și a rămas suprins când a văzut cum unii bătăuși se dau acum apărători ai drepturilor civile. “Venea unul la antenă și zicea că-i student. Băi, ești nebun, ăsta-i Uefa de la Dinamo! Îl știu de la atâtea meciuri, lu’ ăsta i-am dat!… Ăștia nu verifică pe cine aduc în platou?!”

“Steaua s-a cumințit, Dinamo are cea mai nașpa galerie”, spune zdrobind în pumn pachetul de țigări. “La primul meci al lui Steaua, Dinamo și Petrolul o să fie prăpăd. Polițe o să se dea înapoi.” La masă se face liniște.

Scandalul cu ultrașii a fost folosit ca să sperie publicul și să întărâte jandarmii. În realitate, doar 10% dintre cei reținuți s-au dovedit a fi suporteri. La conferința de presă a Jandarmeriei, colonelul Aurel Moise a vorbit numai despre ultrași. Un jurnalist a întrebat de ce se insistă atâta pe ei, când sunt doar unu din zece. Colonelul bălmăjește ceva pe lângă subiect. Următorul jurnalist reia întrebarea. Cine sunt ceilalți 9 din 10? “Subiectul e totul altul!” Încă un jurnalist ridică aceeași problemă – “chiar am vrea să știm răspunsul la asta!” Reprezentații Jandarmeriei se ridică și pleacă. Pe perete sunt proiectate imagini cu suporteri aprinzând torțe.

Puțină lume se aștepta la violențe. La marșul mămicilor, de acum ceva timp, jandarmii au fost echipați cu căști. Sâmbătă, în prima zi de protest, au fost trimiși fără. “Am fost alaramți sâmbătă seara și am primit ordin de a ne deplasa doar cu bastonul. A pornit de la galerii, i-am recunoscut. S-a creat un moment de panică. Suporterii au avut un plan foarte inteligent – instigă și rămâi în mulțime. Am fost înconjurați. Un coleg și-a luat o piatră în față fără cască, era lângă mine, eu l-am cărat. Alți doi au luat pietre prin vizieră și au ajuns și ei la spital. A fost ca la război!”

Florin, jandarmul care spune asta, are aproape 30 de ani și locuiește cu părinții. Altfel nu s-ar descurca cu salariul de jandarm. “Fac sacrificii ca să am un trai decent. Mă tot gândesc cum să fac când o să mă căsătoresc. De asta și am speranța că ceva se va schimba. Eu m-am angajat cu sufletul. Vrei să faci bine, să ai un cuvânt de spus. Dar pe parcurs am rămas… nu mai e aceeași încredere.”

Intervenția întârziată de duminică, spune el, mai are o explicație:

- Dacă i-am fi încercuit ar fi fost măcel.
- Măcel?!
- [în șoaptă] I-am fi bătut răău! [râde rușinat]
- Îți place să bați?
- Să bat covoare, ce să bat?! Nu. Sau, ca să-ți dau și ție acel piper, îmi place să bat persoanele care merită.

Nu au fost bătuți doar cei care merită. Youtube-ul e plin de abuzuri ale Jandarmeriei. Cei trei cu care am vorbit susțin că nu au bătut pe nimeni care nu a aruncat cu pietre, iar gesturile astea nu pot fi scuzate. “Cine-a greșit să plătească. Nu se poate să dea șase oameni într-unul căzut la pământ“, spune Florin. Însă, la fel cum ultrașii filosofi îi înțeleg pe cei care au aruncat molotoave, și jandarmii înțeleg scăpările astea. “Tu ce-ai vrea să faci? Uneori cedezi. Când fierbe tot ce e în tine, când prinzi pe unul ce-ai vrea, să-l pupi, să-i zici «Bravo, ești un scump»?!”

“Sunteți în aceeași oală cu noi!”

Jandarmii seamănă șocant de mult cu cei din piață. Nu aș fi crezut asta privindu-i mascați. Și ei sunt hăituiți de indivizii infiltrați printre protestatari, mai că ar scanda la rândul lor “Avem gabori civili printre noi!“. Din când în când, îl iau pe unul la legitimat ca să-l deconspire și să-i mai lase dracu’ în pace. Piața e plină de aurolaci cu camere HD și de suporteri cu stații de emisie-recepție  ieșind din buzunarul trelingului. Prin barurile din jur nu mai ai loc de ei, îți vine să reciți poezii la câte urechi stau ciulite.

Într-o seară, am văzut cum un jandarm iese din dispozitiv, se apropie de un grup de fete și le spune “Noi n-avem voie să ne exprimăm. Puteți să scandați un pic «Sindicat pentru jandarmi»?” N-a scandat nimeni pentru ei.

Jandarmii au primit, în schimb, flori. Ca-n filme. Multe flori. Majoritatea nu acceptau, dar un grup de lângă fornetti le primea. Le-au “centralizat” în brațele vânjoase ale unuia, care a defilat cu ele prin piață și le-a depus la crucea de lângă Arhitectură.

Mai tulburătoare au fost monologurile protestatarilor din fața jandarmilor. Duminică seara, în toiul violențelor, un tânăr striga spre cordonul de jandarmi “Sunteți în aceeași oală cu noi! Eu nu ieșeam dacă aveam cu ce s-o hrănesc pe fiică-mea!” Atunci m-am uitat în ochii lor și nu mi-am dat seama dacă îi atinge cu ceva.

Vorbind zile-ntregi cu jandarmii, am înțeles că și ei strigă același lucru, dar gura nu li se clintește. Strigătul se întoarce în ei ca un ecou și adâncește rana.

Suntem în aceeași oală.

Alex, jandarmul care voia să devină cosmonaut, are combinația aia de visare și hotărâre pe care-o întâlnești la oameni în preajma evenimentelor mari. ”Și acum mă uit cu mare plăcere în serile de vară la stelele de pe cer”, îmi spune. “Lumea nu se mai uită spre cer. Când se-ntreabă ce vor mânca mâine, oamenii își pierd libertatea gândurilor.”

Mă despart de el și, prin geamul unui sediu romtelecom, văd la televizor cum fostul ministru Baconschi numește protestatarii “mahalaua violentă și ineptă“. Nu pare să-și dea seama că mahalaua asta e România, că viermii și ciumpalacii sunt peste tot. Și că îi scoate în stradă nedreptatea, nu doar foamea. Și că nu o să mai poată fi cumpărați mult timp.

…

*notă: am schimbat numele personajelor și, din câte-mi dau seama, nici unul nu apare în pozele cu care am ilustrat reportajul.

După protestele violente de duminică seara am povestit la prima mână cum cei care aruncă pietre nu sunt doar suporteri, ci tineri din diverse subculturi în care clocotește o ură mocnită, care a izbucnit când au văzut cum jandarmii invadează Centrul Istoric, bat tot ce mișcă și fac manevre inspirate din “Gladiatorul”.

Cu timpul, a devenit clar că nici ultrașii nu sunt niște brute manipulate, ci au ieșit pe bune să protesteze. Chiar și așa, lumea a strâmbat din nas, iar televiziunile au continuat isteria. Ăștia vor doar să bată, n-au nimic în cap.

Și apoi a apărut Manifestul.

Manifestul Ultrașilor a picat ca un OZN pe pajiștea mediatică. E cea mai lucidă și coerentă chestie pe care am citit-o de mult timp. În câteva cuvinte simple, strânge la un loc societatea și o focalizează ca pe un laser spre nedreptățile care au scos lumea în stradă. Încheie astfel: “Orice pas mic prin care se fură drepturi e un pas mare către dictatură și lanțuri!”

Atât de puternic a fost manifestul, încât nimeni nu a crezut că a fost scris de ultrași. Sigur e vreun jurnalist, un agitator, ceva! Așa că am căutat autorul, să mă conving că există, că e ultras, că e pe bune. L-am găsit. Sau, mai bine zis, i-am găsit, pentru că la text au contribuit mulți oameni. Trei dintre cei mai implicați au acceptat să vină la un interviu. Locul ales de ei: Ceainăria Cotroceni.

E prima oară când vin aici fără vreo gagică intelectuală. În lumina abia pâlpâindă, ultrașii se fâstâcesc cu meniurile meșteșugite, până când ceainăreasa zice “Nu vreți să vă aduc o infuzie de plante? E bună pentru răceală…” Dau din cap. După ultimele zile de scandări focoase în vremea înghețată, orice te salvează de pneumonie e bine-venit.

Până să ne aducă ceaiul, până să ne uităm bine unul la altul, intrăm în pâine. Violențele de duminică, 15 ianuarie. Cele mai mari din ultimii 20 de ani. Zeci de răniți, centrul devastat și o țară întreagă care privea fără să-și creadă ochilor.

“Noi condamnăm violențele, dar le înțelegem.”

Cei trei sunt suporteri ai lui Dinamo, din Peluza Sud. Cu totul, doar 15 oameni din galeria asta vin la prosteste. Ei nu au participat la luptele de stradă de duminică, dar ce s-a întâmplat nu i-a surprins deloc.

- Cum s-a ajuns la violența asta?

- De ce au pus oamenii mâna pe pietre? Păi n-aveau cărți în jur! E trist că tineri ca noi simt atâta ură cât să ia o bucată de pavaj și s-o arunce în capul unui jandarm. Dar sentimentul e cât se poate de real și traseul lui până a se concretiza duminică a fost larg urmărit, încurajat de mass-media și autorități.

Pe mine m-au bătut jandarmii prima oară acum 15 ani. Suporterii tineri știu foarte bine cu cine au de a face. Nu poți să ridici mâinile și să crezi că nu dă în tine.  Te va îndepărta de camerele de luat vederi și te va călca în picioare. Te va bate și până la dubă, și în dubă, și după dubă.

- Cine a fost duminică la Unirii?

- Tinerii pe care voi i-ați dat uitării. Tinerii pe care voi nu-i mai cunoașteți. Nici părinții parcă nu ne mai cunosc. Când îl târau pe unul la dubă, a venit un reporter să-l întrebe “Pentru ce protestezi?”. A răspuns “Pentru toți cei care suferă”.

“Are cine să dea cu Molotoave, mai greu e să vii cu idei”

După întâmplările de duminică, și-au dat seama că va urma o represiune dură din partea jandarmilor și o un val de vrăjeli din partea presei, așa că au hotărât să se alăture protestului ca să-i dea ceva consistență, nu doar bătaie și steaguri agitate. “Are cine să dea cu Molotoave, mai greu e să vii cu idei”, zice Mircea. El e motorul ideologic al grupului, e și mai firav, blond, cu o privire visătoare și o helancă numai bună pentru un poet al revoluției.

Luni seara, Mircea se agita cu niște bannere pe la fântâna de la Universitate când au venit unii de la Realitatea și i-au spus că vor să facă un interviu. Emoționat, a început să caute o bucată de hârtie, ceva pe care să-și scrie câteva idei. N-a găsit decât niște pungi de fornetti, bune și alea, și s-a apucat să mâzgâlească pe ele.

Primul lucru care i-a trecut prin cap suna așa: “Suntem conștienți că, la un moment dat, bunicile noastre înarmate cu flori în mână o să înfrunte tancuri.” De aici ideile au început să curgă, veneau și alții cu propuneri, îi suna și pe cei de-acasă, până când s-au umplut pungile cu revoltă. “O să rămână-n istorie fornetti-u’ ăsta“, a zis cineva la mișto, una dintre replicile alea magice care urcă la cer.

Ăia de la Realitatea nu l-au mai sunat, dar deja nu mai conta, Mircea avea în buzunar două pungi de revendicări perfecte pentru un manifest. Nu l-a scris imediat, că la miezu’ nopții a trebuit să meargă la serviciu, lucrează în tura de noapte la customer service pentru o firmă străină. A doua zi, însă, s-a pus la calculator, l-a tastat rapid, a primit ceva păreri pe messenger și l-a trimis la Realitatea și la alte site-uri, pe unde mai știa jurnaliști.

Restul e istorie, o istorie mai mică, dar fierbinte. Manifestul a prins extraordinar de bine mulțumită stilului sincer și ideilor sărite la cald din mintea fiecăruia. “Vrem să închideţi mall-uri şi să deschideţi fabrici” a dat multora fiori pe șira spinării. A rămas și semnătura lor, “PAȘNICI și APOLITICI“, cu care vor defila și în seara asta, când opoziția a organizat mitinguri prin care încearcă să muște din plăcinta protestului.

Dar stai, ceva nu se potrivește. Ultrașii nu erau huliganii ăia, vandalii, nenorociții, spărgătorii de semințe și de capete? Oamenii din fața mea beau ceai, se poartă galant, sunt bine îmbrăcați, îmi vorbesc despre sociologie, revoluția lui Tudor Vladimirescu și alfabetizarea informatică. Parcă ar fi suporterii lui Vintilă Mihăilescu, nu ai lui Dinamo.

De fapt, o galerie de fotbal e la fel de diversă ca o societate. Are intelectualii ei, extremiștii, nebunii, poeții. Toți s-au strâns în jurul pasiunii pentru o echipă, dar solidaritatea e atât de mare încât depășește cu mult fotbalul.

“Oamenii se stâng să se ducă la meci. Cand se strâng așa se creează o piață publică în care începi să-ți spui de la problemele zilnice până la probleme sportive. Sunt copii săraci, copii de bani gata, dar nu mai contează câți bani ai când ești între ultrași. E o societate mai mică, dar fidelă, care simte să apere idealul mai mult decât alții mai pasivi. O societate cu adevărat democratică, schimburile de opinii așa sunt, e o democrație pură, grecească.”

De aproape o săptămână, toată țara fierbe de furie la adresa ultrașilor. Ion Țiriac a cerut chiar să fie “stârpiți”. Protestatarii se delimitează de ei. Poliția le-a făcut vizite acasă. Încă puțin și-i trimitem în Transnistria.

După două ore cu ultrașii, am plecat cu aroma de ceai încă puternică pe cerul gurii și cu senzația că societatea românească ar avea ceva de învățat de la solidaritatea acestor huligani.

———————–

Citiți și a doua parte a experimentului nostru jurnalistic: aceeași întâlnire, povestită din altă perspectivă de Ionuț Dulămiță.

Sună ciudat, după ce auzim pe toate canalele că e vorba doar de niște huligani, ultrași, puși de dracu’ știe cine să strice frumusețe de protest pașnic. Primele lupte au fost provocate, într-adevăr, de un astfel de grup. Atunci jandarmii au intrat în ei și i-au împins spre Piața Unirii. Și s-a petrecut ceva bizar.

Pe la 9.30, o rumoare străbătea Piața Universității. Cică la Unirii e adevăratul scandal, acolo e pizdeala cu jandarmii. N-aveam nici un chef de asta, mi se părea un protest ultra-obosit și manipulat, dar ceva m-a împins spre locul ăla. Și nu eram singur.

O mulțime de grupulețe se desprind din masa strigătoare de Jos Băsescu, trec prin pasaj și se unesc într-un torent de oameni alimentat de pe toate străduțele Centrului Vechi. Pe la lupoaică nu mai putem trece, e un cordon de jandarmi. Un tip stă în fața lor și le strigă-n caschete: “Băi, eu nu ieșeam dacă aveam cu ce s-o hrănesc pe fiică-mea!” Ocolim pe străduțe, unde-i plin de polițiști locali foarte chill, și găsim o breșă abia pe la Hanul lui Manuc.

“What the fuck?!”

Când ajung la Unirii rămân paralizat și mi se face pielea de găină. În mijlocul străzii sunt două focuri mari, în depărtare se ridică o coloană de fum, dinspre mcdonalds se aud bubuituri ca la bombardament și, oh, țipetele îngrozitoare…

O trupă de jandarmi costumați ca țestoasele ninja trec în fugă pe lângă mine. În stația lor strigă unul să intre în nuștiuce poziție de luptă în față la H&M… Băi, ești nebun? În București?! Văzusem prin Londra chestii din astea, dar aici? “What the fuck?!” urlă unul de pe trotuar, oglindindu-mi gândurile.

O rup la fugă în urma jandarmilor, trecem pe lângă al doilea foc, unde fac un mic ocol ca să dea niște pulane pe spate unora care traversau strada, apoi se unesc cu altă trupă și fac un rând pe toată strada în fața magazinului Unirea. Pornesc spre Tineretului bătând cu pulanele în scuturi. La ieșirea din pasaj îi întimpină pietrele. Niște băieți cu fulare pe față ies de după un bloc și bombardează.

Ei răspund cu două focuri de gaze lacrimogene și câteva artificii care aruncă scântei în toate părțile, feeric, ca la revelion. Deci astea erau bubuiturile, mă gândesc ușurat, dar nu apuc să duc gândul până la capăt că trebuie să mă bag pe după o mașină, să nu mă ia noul val de pietre.

“We are fucking angry!”

Jandarmii se retrag. La o sută de metri de ei, în față la millenium bank, câțiva băieți devastează stația de autobuz. Sparg toate geamurile cu niște lemne groase. Dacă i-ai vedea pe stradă, mai că le-ai cere meditații la matematică. Ochelari, păr frumos pietănat, helănci vintage, haine de ieșit la terasă.

Fugăriții din toate colțurile pieței profită de retragerea jandarmilor și se strâng în intersecția de la mcdonalds. Gonesc cu pietre și ultima mașină de jandarmi, apoi izbucnesc în urale care țin minute-n șir. Arafat! Libertate! Jos nenorociții! Parcă sunt hipnotizați, se plimbă zâmbind, ca la revelion.

Sunt vreo 300 de oameni.Hipsteri, cocalari, roacheri dubioși, lumea pestriță pe care o vezi de obicei pe Lipscani. Ei sunt publicul țintă al companiilor, consumatorii ideali. Doar că acum nu mai consumă, ci distrug.

“We are fucking angry!” strigă unul când mulțimea pornește înapoi spre Universitate, adunând provizii de pietre de pe jos. Tresar. Urletul ăsta nu sună fandosit, ca restul englezismelor. Cei 20 de ani de viață nu l-au învățat pe băiatul ăla cum să strige “Suntem al naibii de mânioși!” în română, așa că apelează la fucking mânia de import. Însă lucrurile se răstoarnă rapid.

“Lasă pozele, ia o piatră!”

În mulțime intră și o ceată de squatteri de la clădirile din jur, ofticați că au mâncat bătaie de la jandarmi mergând liniștiți pe-o străduță. I-au văzut că-s țigani… Iar în prima linie sunt mult-huliții ultrași, vreo 10 oameni la prima vedere. Nu i-ai recunoaște după haine, că și eu am geacă neagră și fes pe cap și fularul tras pe nas să mă apăr de lacrimogene. Dar se vede că sunt mai organizați, știu cum se mișcă jandarmii, sunt singurii cu experiența confruntărilor.

La intersecția cu strada Colței dăm peste jandarmi. Tocmai se băteau cu unii și când au văzut mulțimea s-au retras în fața spitalului. Au făcut un cordon lung cât toată strada și ne întâmpină cu două canistre de gaz și niște artificii superbe. Băieții ripostează cu  pietre și se apucă să construiască baricade. Gardurile dintre benzile bulevardului se umplu, unul câte unul, cu un ciorchine de flăcăi care le hâțână până când cad, apoi le aruncă în baricade ca într-un baraj de castori.

“Inculții ăștia au pus jandarmii pe noi!”

Cei mai din spate găsesc alte activități recreative. Un tip scrie cu șprei de vopsea neagră o LIBERTATE mare cât toată strada. O fată cu desagă “Hello Kitty” mai are puțin și izbucnește în plâns când îi spune prietenului “Ăsta nu pleacă, mă, orice-am face!” În spatele lor, un tip îmbrăcat elegant, cu o plăsuță în mână, ridică o piatră colțuroasă și o mângâie în pumn, îi cercetează textura, de parcă ar fi un obiect extraterestru. Câțiva băieți discută politică. “Ăștia n-au pic de cultură, mă, inculții ăștia au trimis jandarmii pe noi!” Arată fix ca studenții care au ocupat Facultatea de Istorie cu ceva timp în urmă. Cu toții călcăm pe un covor de flegme, la care contribuim cu sârg de fiecare dată când primim cadou gaze lacrimogene.

E ușor să spui că suporterii sunt de vină, dar protestatarii erau extrem de diverși. Și cei care agitau pancarte, și cei care aruncau pietre. La statuia de la Universitate era un grup de hipioți cu un carton pe care era desenată doar o inimă mare. La Rosetti era un grup de suporteri care spărgeau geamurile unei dacii MAI, iar la zece metri de ei stăteau hipsteri ochelariști anticapitaliști, care opreau mașinile și urlau “Unde mergeți?! Dați-vă jos și protestați!” Poate au fost cu toții provocați și manipulați. Dar pe străzi plutea furia lor, la fel de reală ca gazele lacrimogene. Furia pe corupți, pe incompetenți, pe sistemul care-și bate joc de ei și-i alungă din țară. Furia asta nu era falsificată. Și oamenii învățau cum să arunce gazul lacrimogen înapoi spre jandarmi cu naturalețea cu care au învățat să joace Farmville.

“Băăi, tâmpiților, lăsați jurnaliștii!”

Înapoi la Colței, situația devine disperată. Protestatarii au rezistat la câteva asalturi, dar acum jandarmii se apropie și din partea cealaltă, dinspre Unirii. “O să ne prindă, bă, la mijloc, ca pe o pizdă!” strigă un tip desfigurat de deznădejde. Totul devine mai brutal. Se sparg panourile publicitare. Stația de autobuz de la Sf. Gheorghe e făcută varză. Cu bâte, cu pietre, cu fiare de pe jos. Unul s-a cățărat pe chioșcul de ziare și smulge o cameră de supraveghere, apoi o zdrobește în urale. Scandările devin mai radicale. “Să-i futem și pe ăștia de la antene, că fac milioane pe spatele nostru!”

Brusc, un tip își dă seama că eu am o cameră în mână și alta pe cap și am filmat absolut tot. Se repede la mine și alții îl urmează. “Bueey, sunt jurnalist!” apuc să strig până să se proptească băieții în pieptul meu, îmbrânceli, unul sare la camera de pe cap, i-o smulg înapoi, îi dau un brânci, fac un salt în spate și apar alți oameni care mă apără – “Băăi, tâmpiților, lăsați jurnaliștii!”

“Să plângă mama? Să plângă mă-ta, băă!”

Le urez an nou fericit salvatorilor și o tulesc pe străduțe, ocolind jandarmii care tocmai înaintau lovind cu pulanele-n scuturi. E momentul perfect pentru o retragere, pentru că de data asta intră bine de tot în ei. Ministrul de Interne a făcut o celulă de criză, se trimit întăriri, trupele SPIR împânzesc centrul.

Vizavi de Cercul Militar, într-un gang de lângă pizza hut, stau ghemuiți pe asfalt zece tineri înconjurați de mascați. Nimeni nu mișcă, parcă-s zece pui congelați. Un mascat urlă la ei agitând pulanul: “În mine arunci cu pietre, mă? Să plângă mama?! Să plângă mă-ta, băă!” Atunci mă vede cu aparatul și se repede cu pulanul la mine. Îi bag în față o legitimație de presă și se mai înmoaie, lasă pulanul mai jos și-mi dă doar un brânci cu bicicletă cu tot.

Gustave Le Bon în acțiune

Ajung într-un bar din centrul vechi, unde s-au strâns mai mulți jurnaliști să discute ce dracu’ s-a întâmplat. La masă cu noi stă și unul dintre cei descriși ca ultrași la TV. “A fost rupere, frate! Gustave Le Bon în acțiune!” Mai ia o gură de bere și adaugă zâmbind: “Oare cât costă reclama la detergent în prime time-ul revoluției?”

La unu jumate noaptea plec spre casă. Bulevardul Brătianu e lună, romprestul lucrează de parcă sunt geloși pe SMURD, abia dacă-ți mai dai seama că s-a întâmplat ceva. Parcă a bătut vântul un pic mai tare.

Curvele sunt la post pe marginea bulevardelor și, trecând pe lângă ele, îmi amintesc amuzat de replica ce m-a scos din multe încurcături în noaptea asta: “Îmi fac doar datoria!” Îmi fac doar datoria.

Who are the hooligans? Who are the motherfuckers? Who vandalized the center of Bucharest?

Last night I found myself in the midst of street fights, I dodged rocks, I swallowed a canister of teargas, I ran away from the gendarmes. I barely escaped lynching at the hand of some citizens. To my astonishment, I found the answer to my question: they’re precisely the “slumbering generation”, the apathetic youth who kill time in clubs and save the world with a “like.” This time, they saved it by waving their fists and throwing chunks of concrete at the police.

That may sound strange, after we heard from every news source that it’s “just some hooligans, Ultras probably,” who were given orders from devil knows who to ruin a perfectly peaceful protest. The first clashes were indeed caused by that sort of folk. At that point, gendarmes closed in and pushed them towards Unirii (Union) Square. And then, something quite bizarre happened.

Starting at about 9:30pm, a confused murmur began diffusing throughout University Square. Rumor had it that the real scandal is at Unirii – that that’s where the people are fighting gendarmes. I was not in the mood for all of this. It seemed like a boring, stage-directed protest. But something pushed me in that direction. And I wasn’t alone.

A handful of groups break away from the mass of “Down with President Basescu” chants, they go through the underground passage and come together in a large wave of people fueled from every street of the old city centre. Once we pass the she-wolf, our way is blocked, and there’s nowhere to advance because of a chain of gendarmes. A guy stands in front of them screaming into their helmets: “I would not have come out if I had something to feed my daughter with!” We avoid them via an alleyway full of really chill local cops. We find a way through when we come to Manuc’s Inn.

“What the fuck?!”

And then, when I finally make it to Unirii, I freeze, all covered in goose bumps. In the middle of the street there are two large bonfires. Far away I can see a column of smoke, and from the direction of the McDonald’s I can hear what sounds like bombing noises and awful screams…

Units of gendarmes who look a bit like ninja turtles run past me. One of them shouts into an intercom that they are about to enter an attack formation in front of the H&M store. What the hell? This, in Bucharest? I had seen this sort of stuff in London, but here?

“What the fuck?!” a guy shouts from the sidewalk, reading my thoughts.

I make a run for it behind the gendarmes, we pass the second fire, where they take a little detour to beat up some folks crossing the street, and then they rendezvous with a different unit, blocking the entire street in front of the Unirii megastore. They start marching towards Tineretului, clunking their batons against their shields. At the exit from the underground passage, some boys with scarves on their faces meet them head on with rocks.

They respond with two rounds of teargas and some fireworks that fill the air with sparks. It’s almost like New Year’s Eve. So this is what the booming noises were all about. I can’t finish my thought because I must dodge behind a car, avoiding a new wave of rocks.

“We are fucking angry!”

The gendarmes pull back. About 100m away from them, in front of Millenium Bank, a few boys are vandalizing the bus stop. They break all the windows using thick chunks of lumber. If you saw them walking down the street on a normal day, you’d almost be tempted to ask them for math tutoring.  They sport trendy glasses, well-combed hair, vintage sleeve shirts, and hip clothes fit for clubs.

Chased from every corner of the square, they take advantage of the gendarmes retreating and gather in the intersection at McDonalds. They scare the last car of gendarmes away with rocks, and then burst out in cheers that last for minutes. “Arafat! Freedom! Down with the motherfuckers!” They almost seem hypnotized, strolling, smiling. Like it’s New Year’s Eve.

There are about 300 people: hipsters, boys “from the hood” wearing fake Nikes, dubious rockers, the kind of colorful crowd you usually see on Lipscani street. They’re the target audience for corporations, the ideal consumers. Only now they’ve stopped consuming; they’re just destroying. “We are fucking angry!” one of them yells, as the crowd starts heading back to University Square, stocking up on stones that they pick up from the ground.

“Drop the photos, grab a rock!”

A group of squatters joins the crowd from near the surrounding buildings, upset about having been beaten by the gendarmes while walking peacefully down some alleyway. They must have seen they’re gypsies… And marching all the way in front are the ever-so-booed Ultras, around 10 people at first glance. You wouldn’t recognize them from their clothes. I’m also wearing a black jacket, a hat, and I have my scarf pulled onto my face as a precaution against teargas.

As we cross Coltea Street, we find the gendarmes again. They are in the middle of a fight when they see the crowd and retreat in front of the hospital. They form a line as wide as the street. They are welcoming us with two cans of teargas and some exquisite fireworks.

The boys fight back with stones and start building barricades. The fences between the lanes of the boulevard are surrounded one by one with groups of lads who pull at them until they fall apart, and then they throw them into the barricade making something similar to a beaver dam.

“These know-nothings unleashed their gendarmes against us!”

The folks in the back find other ways to entertain themselves. One guy writes in black graffiti a FREEDOM as large as the entire street. A girl wearing a “Hello Kitty” bag is on the verge of tears as she tells her boyfriend “this tyrant won’t leave no matter what we do!” Behind them, a sharp looking fellow, dressed elegantly and holding a delicate bag in one of his hands, lifts a jagged rock, caresses it in his palm and studies its texture as if it were some sort of alien object. A few fellows are talking politics: “These thugs have no culture, dude, these know-nothings unleashed their gendarmes against us.” They look just like the students who occupied the History branch of the University a while back. We all step on a rug of spit that we contribute to each time the gendarmes treat us to some teargas.

***

It’s very easy to say the Ultras are at fault, but the protestors were as diverse as they come – that holds for both those waving signs and those throwing rocks. At the University Square statue, a group of hippies were holding a large piece of cardboard on which they had simply drawn a giant heart. At Rosetti, a group of supporters were breaking the windows of a Dacia automobile, and 50 feet farther, some anti-capitalist hipsters were stopping the cars and yelling: “Where are you going? Get out of the car and protest!”

Maybe they were all provoked and manipulated. But their anger was floating in the streets, just as real as the teargas. Anger at the corrupt ones, anger at the incompetent ones, anger at a system that constantly screws them over and pushes them to leave their country. This anger was neither planned, nor fake. And people were learning how to throw the teargas back at the gendarmes just as naturally as they had learned how to play Farmville.

“You morons, leave journalists alone!”  

Back at Coltea, the situation becomes desperate. The protestors have resisted some of the attacks, but now the gendarmes are approaching from the other side, from Unirii. “Dude, we’ll be caught in the middle like a fanny,” some guy yells, almost disfigured from despair. Everything becomes more brutal. Billboards are being broken. The bus stop at Sf. Gheorghe gets completely torn apart with bats, rocks and crowbars from the ground. One guy climbs the newsstand and pulls out the surveillance camera, then crushes it accompanied by cheers. The slogans become more radical: “Let’s fuck over the Antenas too (group of TV networks), they rip millions off our backs.”

Suddenly, one guy realizes that I’m holding a camera in my hand, that I have another one my head, and that I recorded absolutely everything. He lunges for me, and others follow. “Duuuuuude I’m a journalist!” is all I get to scream before the boys slam against my chest. They shove me, one dives for the camera on my head, I grab it back, I push him, jump backwards and other people show up out of nowhere to defend me. “You morons, leave journalists alone!”

“My mom’s crying? Your mom’s crying, not mine!”

I wish my saviors a happy new year, and I bolt through the alleyways, avoiding the gendarmes that were marching forward knocking their batons against their shields once more. It’s the perfect moment to pull back, because this time they really go at the boys. The Minister of Internal Affairs called for a crisis cell, reinforcements are coming and the Romanian Special Forces spread into the city center.

Across from the Club of the National Army, near Pizza Hut, ten youngsters sit crouched on the cold sidewalk, surrounded by the boys in masks. Nobody is moving. They look almost like frozen chickens. One masked guy screams at them, waving his baton: “You throw rocks at me, fucker? My mom’s crying? Your mom’s crying, not mine!” Then he spots me with the camera and lunges towards me with his baton. I stick a press badge under his nose and he becomes slightly mollified. He drops the baton lower and merely shoves me aside together with my bike.

Gustave Le Bon in action

I make for a bar in the old city center, where a few other journalists were gathered to talk about what the hell happened. At our table sits one of the guys whom TV crews described as ultras: “all hell broke loose, man! Gustave Le Bon in action!” He chugs some beer and adds, smiling: “I wonder how much a detergent commercial costs during revolution prime-time?”

At 1:30am, I start heading home. Bratianu Boulevard is sparkling clean, the waste management department is working so hard they give the impression they really envySMURD (emergency rescue system). You can barely tell anything has even happened. It’s as if a slightly stronger gust of wind just passed.

The whores are at their usual posts on the avenues, and, passing by them, I chuckle a little and remember the line that got me out of so much trouble tonight. “I’m just doing my duty.”

I’m just doing my duty.

Translation by Angela Radulescu.