Viorelia

noreply@blogger.com (Viorelia) — Mon, 30 Jan 2012 22:49:00 +0000

Am decis să mă reiau în stăpânire.. nu ştiu de ce pentru mine a fi îndrăgostită înseamnă până la un punct să devin în sfărşit eu, să fiu liberă şi totodată să devin o persoană străină pentru mine, care face chestii ciudate, cineva care nu-şi mai aparţine.

Încerc să stabilesc cu Ile ce e în neregulă cu mine.. clar trebuie să fie ceva la mine de invariabil sfârşesc cu creierul în mărăcini.. despre suflet nu se mai pune problema, că el mă poartă tot mai aiurea şi în fond asta trebuie să facă.. love (vio) = la naiba.. probabil am un comportament toxic şi nu reuşesc să îl controlez sau poate că am citit prea târziu Platon sau poate l-am citit degeaba :))

Cea mai mare problemă sunt însă deciziile şi diferenţele asupra cărora te opreşti. Celălalt este în fond un Altul şi nu varianta umblătoare a vreunui ideal, un vis prăbuşit în realitate. El nu sunt eu. Eu nu sunt el.... cât de trist.. probabil asta înseamnă de fapt căderea din rai, dorul şi regretele..

Războiul se amână. Noapte bună..

noreply@blogger.com (Viorelia) — Thu, 19 Jan 2012 20:13:00 +0000

Deși n-am mai scris de mult timp, am observat azi că sunt totuși câțiva vizitatori pe zi și am avut un mic moment de panică în care am văzut ceva mai bine decât de obicei vârful aiesbergului meu de iresponsabilitate.

Faptul că scriu acum aici este un alt gest iresponsabil.. ar trebui să citesc pentru un examen care are loc mâine. Am obosit însă să mai fac managementul dezastrelor și visez de o zi întreagă cu ochii deschiși la o lume în care timpul sunt eu.

Este viața pe care o vrem, viața care ne trebuie ? Sau altfel spus.. ne face fericiți ceea ce credeam că ne va face ? Visul ei rămâne totuși cel mai euforic și totodată cel mai relaxant drog până una-alta..

Nu mai pot să mă refugiez aici. Îmi distrage atenția părul care îmi miroase a pâine prăjită, o bucățică de ciocolată dintre taste și toate lucrurile alunecă în pagina cu metoda Newton-Rapshon.. să mă arunc și eu așadar.

noreply@blogger.com (Viorelia) — Thu, 15 Dec 2011 21:17:00 +0000

Eu văd lucrurile aşa cum aş vrea să fie.. nu cum sunt de fapt. Acesta este cel mai mare defect al meu. Azi mi-am dat seama că am făcut poate cea mai mare prostie din cauza asta si am devenit genul de om pe care îl urărsc fără circumstanţe atenuante.. fără drum de întoarce.. omul care nu se suportă pe sine.

Nu îmi folosesc raţiunea, experienţa.. pentru că sunt searbede.. eu prefer să visez, să îmi imaginez..pentru că într-o lume implacabil raţională, minunile nu se mai întâmplă.. şi încerc să trişez, să atrag cumva ce n-are cum să se întâmple... şi tot ce-am reuşit să creez este un mare dezastru. Şi doamne-dumnezeule.. prostiile din bună-credinţă sunt infinit mai mari decât cele cu rea-credinţă.. Mi-am pierdut răutatea.. răul.., răul trebuie să existe.. mă simt ca şi cum până şi diavolul m-a părăsit şi nu mai pot face nimic..

Ce faci când nu te mai placi pe tine? chiar dacă ceilalţi te plac mai mult decât atunci când tu în ochii tăi erai totuşi ceva mai mult şi ei te credeau mai puţin? Ce faci când totul pare o mare minciună?.. şi tu şi lumea...tu pentru că nu ai gândit şi acţionat raţional în spiritul lumii reale .. şi lumea care e mult prea complexă pentru a fi numai versiunea ta de ideal.. Ce faci când nu există nici măcăr promisiunea vreunui adevăr?

Politically correct

noreply@blogger.com (Viorelia) — Tue, 29 Nov 2011 21:12:00 +0000

Mă gândesc de câteva zile să încep să scriu pe un blog sub anonimat, fără nici o reţinere.. despre ce gândesc de fapt, cadru cu cadru, furie cu furie, până la descrierea în detaliu a fiecărui pliu de la o cravată foarte mototolită... Nu am stabilit însă ce ar însemna acest lucru .. poate că nu am cu cine să vorbesc sincer până la ultimul cuvânt.. şi gândul acesta mă face să simt dintrodată gustul amar şi strâns al celor mai apropiate relaţii.. cu cât suntem mai asemănatori şi în rezonanţă, cu atât ne respingem, fără să vrem, mai puternic.. ca magneţii.. Nu.. iar am ajuns într-un punct neplanificat. Mai bine alunec în direcţia anonimatului şi revin la ideea de a scrie despre degete desfăcute văzute de foarte aproape şi despre cum îmi amintesc că se reflectă lumea pe suprafaţa cravatei mototolite ...

Deocamdată mă opresc aici.. mă stăpâneşte puternic sentimentul de vinovăţie că am deschis frigiderul după ce am fost la sală.. ceea ce este un lucru foarte bun cred (vinovăţia), alături de faptul că, mai nou, mi se umezesc uneori ochii când mănânc bomboane.. Şi încep să mă gândesc la infintele lucruri pe care nu le avem sau nu le putem avea.. orice combinaţie, orice număr de variabile.. rezultatul este mereu constant nesatisfăcător:)) Poate că tot succesul nu se poate măsura decât în felul în care alegi să ratezi..

darling stop confusing me with you wishfull thinking hopeful embraces.. [Bjork, Play dead]

noreply@blogger.com (Viorelia) — Wed, 26 Oct 2011 09:07:00 +0000

Am văzut acum căteva seri cu Irina One Day după cartea cu acelaşi nume a lui David Nicholls ... şi mi-a adus aminte de momentele când aş fi vrut să spun te iubesc, dar cuvintele rămâneau prinse de buze şi de dinţi. Tot încercam apoi să le dezlipesc cu săruturi sau să le sparg cu zâmbete care nu mai erau de fapt ale mele.. Şi toate cuvintele nerostite rămâneau acolo şi deveneau atât de grele şi era din ce în ce mai greu să respir..

După o vreme, am ieşit din cercul unor astfel de gânduri, mi-am recăpătat stomacul şi am început din nou să mă întreb dacă poţi dezvolta o conştiinţă fără să fii iubit nebuneşte măcăr la un moment dat.. sau dacă poţi avea încredere într-un om care nu a înnebunit în felul acesta cândva. Întrebările mele şi-au conţinut mereu răspunsul, dar niciodată nu mi-am luat răgaz să le ticluiesc răspunsuri formale cu argumente pentru a justifica ce cred. Demersul mi se pare şi acum prea delicat şi pretenţios, dacă mă gândesc numai la nivelul definiţiilor.. şi ca ne mai fiind de actualitate având în vedere starea mea curentă de spirit, post conştiinţă, post îndrăgostire, când toate reperele nu sunt decât aminitiri şi este greu să te ţii de ele..

Ce am spus aici, acum .. este doar un intermezzo pentru versurile cântecului din titlu ce mă obsedază de ceva timp.. Bjork e genială.. nu credeţi?

I belong to here [...] a place called hate, the city of fear ... I play dead / it stops the hurting [...] It's sometimes just like sleeping / Curling up inside my privite tortures ..

noreply@blogger.com (Viorelia) — Sat, 15 Oct 2011 22:10:00 +0000

Aşa cum spuneam în postarea anterioară, traversez o perioadă foarte fericită.. atât de fericită încât a reînceput să îmi fie teamă pentru viaţa mea sau să mă enerveze mult faptul că trebuie să mai şi dorm.

Am să mă întorc la somn.. nu aş ştii ce să spun mai întâi şi chiar dacă am două idei care se distanţează de celelalte:) ... fie n-aş putea acum să ascund bine în cuvinte ce aş vrea să spun (şi nu pot să spun..), fie n-aş putea să scot în lumina cuvintelor o experinţă greu de descris, dar absolut formidabilă - un concert al lui Stravinsky la care m-a invitat ieri Alina.. Mi-ar fi plăcut să punctez şi excursia mea de azi cu Ile la Tîrgovişte sau despre cum e să ai prieteni cu care să te cunoşti atât de bine încât să nu fie nevoie să vorbeşti şi să ne spunem totul numai prin felul în care respirăm acelaşi aer..

Am să mai adaug totuşi un paragraf, sigurul pe care l-aş mai scrie şi acum, din prima mea încercare, ce-i drept eşuată, de a scrie şi în altceva decât în paginile blogului:

"Pentru mine Făt-Frumos este de fapt un Don Quijote, iar romanul cu acelaşi nume este, dincolo de toate, unul de dragoste.. Este eroul care are curajul să înnebunească în direcţia în care puţini reuşesc, cea a cavalerismului. În carte, autorul îl obligă să depună armele şi idealurile pentru a exersa psihologia inversă asupra cititorilor săi. Astfel, Don Quijoţi reali de data aceasta, nu livreşti.. ar trebui să se simtă îndatoraţi să urmeze tot ce este mai bun în ei, scoţând la iveală şi ce este mai bun în ceilalţi, chiar şi acolo unde tot binele nu rămâne decât o iluzie"

Vă îmbrăţişez .. :)

noreply@blogger.com (Viorelia) — Thu, 22 Sep 2011 12:59:00 +0000

Ieri m-am înscris la un examen care va avea loc mâine.. nu am recitit mai nimic. Aseară sună Ile şi mă întreabă ce fac.. îi spun că beau un pahar de vin. Urmează o pauză scurtă şi cu un râs reţinut mă întreabă: "sărbătoreşti înscrierea?" Acum după un esspreso dublu cu suficient zahăr cât să-mi explodeze toate vasele de sânge, mi-e şi mai somn şi mi-e teamă că va trebui să inventez mâine sărbătoarea pentru picatul examenului

De fapt nu mi-e teamă de nimic.. sunt neînfricată. Iap

Traversez o perioadă în care sunt fericită indiferent ce se întâmplă şi nu e ok, adică nu e productiv deloc.. să nu mai vrei nimic altceva, să nu te zbaţi, să nu fii nemulţumită... sunt fericită şi încă nu s-a dus totul de râpă :))

Update 23.09.2011: am luat 9. acum pot să dorm şi să mă uit la multe filmeee... multe multe multeee.. nu există atâtea filme câte aş putea să văd, dar mai întâi mergem la tenis ;;) este bun pentru spatele încordat chiar dacă stai în tribune:D

Cum să îţi pierzi sufletul sau despre amestecarea minţilor

noreply@blogger.com (Viorelia) — Mon, 12 Sep 2011 15:22:00 +0000

Este luni şi, din nefericire, mă simt foarte obosită.. m-am plictist de cât de mult îmi vine chestia asta în minte sau sunt tentată să o spun. Aş vrea să fiu închisă într-o cameră fără uşi, numai cu ferestre... şi în care toţi pereţi şi obiectele de mobilă să fie îmbrăcate în perne şi cearceafuri.. şi nu în sensul camerelor din spitalele de nebuni :)

Recitesc o conversaţie purtată de curând şi mă suprinde câte lucruri îmi scapă pe moment, câte nu reuşesc să înţeleg..

Nu ştiu de unde am obsesia că toţi în jurul meu trebuie să fie ca nişte boabe de porumb şi că trebuie să explodeze în floricele pufoase datorită mie.. să îşi piardă firea, pe sine, să renunţe la ideile lor şi să treacă de cealaltă parte a lor, cea la care renunţă ori de câte ori aleg ceva..

"eu cred că a uita de tine înseamnă să uiţi şi de ce îţi place deja, de felul tău programat şi controlat de a fi, mă rog, să îţi pierzi mintea, în mod figurativ..."

"crede-mă că dacă vrei să mă faci să îmi pierd minţile, trebuie să îţi pierzi tu oarecum puţin sufletul"..

Mă opresc aici .. m-am lansat într-o speculaţie nerealistă, dar cumplit de amuzantă cu Ana, despre proaspăta ei invenţie.. the constant law of nastiness.. şi apoi este Cristi, o clătită cu ciocolată pe care trebuie să o îmbucătăţim şi, din nou, ceva muncă de lămurire din partea lui în ceea ce priveşte existenţa extratereştrilor. Acum explorăm argumentele de ordin istoric.. deocamdată n-am acoperit decât intervalul de la egipteni la Columb. Sunt convinsă că există:) .. adevărata întrebare care mă umple de spaimă este .. de ce suntem singuri ? De ce nu ieşim la cafea sau la clătite cu ei ? Ce este în neregulă cu noi ? Una peste alta mă bucur pentru Cristi că lucrăm la o firmă din domeniul ecologiei - aşa are ocazia să vadă suficient de multe chestii verzi toata ziua.. Şi aşa.. dintrodată mi se pare firesc că există toată perdeaua de artificialitate care foarte greu se ridică de pe lucruri, de pe ce mi se întâmplă, ca şi cum aş trăi în visul altcuiva şi numai uneori reuşesc să evadez în propriile mele vise.. :) şi îmi pierd sufletul încercând să înlocuiesc visul cuiva cu al meu...

Daniel Cîrmaciu

noreply@blogger.com (Viorelia) — Fri, 02 Sep 2011 23:18:00 +0000

fug de la birou să o recuperez pe mami din spital și să o aduc acasă. este cât de cât ok. nu știu exact ce i-au pus în perfuzie că nu ne mai putem înțelege cu ea să stea locului și ține să facă mâncare pentru toate lumile.. (în mintea mamei eu și miha suntem două lumi parelele...).

ile nu răspunde la telefon și simt că eu și ultimul om de pe pământ suntem același lucru... eu și ile nu suntem prietene funcționale. ile e ceva din ce ar fi trebuit să fie viața mea, iar relația nostră este ilustrarea lirică a modului condițional-optativ să zicem..

în ciuda tuturor chestiilor nașpa din această săptămână, mă gândesc să ies.. foștii colegi de la construcții se întâlnesc pe o terasă în centru și mă gândesc să merg până la urmă și fără ile.. cum am stabilit că oricum nimic nu mai contează, încerc să uit pentru totdeauna că eu din punct de vedere al construcțiilor nu am înfăptuit mai nimic... n-am un destin de poveste, gen adamclisi sau cernavodă sau măcar chirpici..
marius ne povestește că mâine se însoară, la biserică. milo spune ceva și starea de bine pe care o induce mă face să mă gândesc că ar fi trebuit să fie crainic la radio. dani.. the eternal prince :) pleacă prea repede pentru a prinde trenul către caraș severin. apoi este dumi.. cum spun englezii, a very loving and loveable creature, pasionat de genul fantasy... încercăm să dezbatem lord of the rings, harry potter, a song of fire and ice .. the imp, cersei.. eu încerc să spun că în a song of fire and ice este despre cum defectele fiecăruia devin principalele calități (și toate virtuțiile sunt puncte slabe..., fatalismul vieții adică), că toată seria harry potter este despre voldemort, nu despre harry potter și că acolo se exorcizează visele noastre, nu fricile, că de fapt nimic nu este și nu poate fi magic.. ci doar simplu omenesc.
rox - de mâine ar putea conduce lumea fără probleme.. . în lau, am simțit că pot să văd din nou:). diana e dovada vie că nu trebuie decât să fii tu și totul este perfect (ea e un fel de lady gaga mai faină decât lady gaga în persoană...). apoi, bogdan „pitic”, proaspăt repatriat de la rădăuți cum îi place să spună.. ce va face, probabil, posibile muuuulte nopți albe prin cluburi de acum încolo.. chear, pe care îmi place să îl supăr, dar nu reușesc niciodată.. a propos... ați simțit vreodată că trebuie neapărat să enervați o persoană și să fii furios pe tine că numai așa ești în stare să te bagi în seama? de aceea trebuia să fiu cu ile.. să nu spun tâmpenii..

răzvan mă întreabă de tipul din regie... dacă mai păstrez legătura cu el. încerc pentru început să mă fac că nu înțeleg.. apoi spun că nu am băut destulă bere pentru asta.. apoi spun că îl chema mihnea... ei îmi confirmă că așa îl chema.. mihnea.. și odată pronunțat numele lui, iar nu mă pot opri din a spune alte chestii pe care am să le regret.. dar lui răzvan îi plăcea de fapt și parcă ce spun eu nu face decât să îi confirme opinia.. mă dau bătută și recunosc că mihnea stă pentru tot ce este în neregulă cu mine.

ca o paranteză.. noroc că am acest blog ca să îmi aduc aminte de când nu mai suntem împreună (urăsc expresia asta, dar alta mai bună nu găsesc acum). am început să scriu aici pentru că nu mai puteam vorbi cu el.. poate că blogul ar fi trebuit să se subintituleze „scrisori pentru mihnea”.. dar nu e ca și cum le-ar citi vreodată...

să revin. plec către control fără să conving pe cineva să vină cu mine.. mă gândesc că sigur acolo îi voi găsi pe ceilalți colegi.. și poate și pe mihnea. îi scriu exact 3 litere într-un sms și îmi răspunde „vamă” :) încerc să vorbesc la telefon cu el până ajung în club, dar nu reușesc decât să mă enervez... pentru a infinita oară îmi spun că nu trebuie să mai vorbesc cu el niciodată și de nimic nu sunt mai sigură pe lumea asta.
dincolo de tipul de argument „nu are rost”, care niciodată nu funcționează pentru mine, mihnea nu poate rămâne decât ce mi-am dorit cel mai mult și nu am putut obține. a păstra o formă sau alta de contact este ca și cum a ajunge mereu la aceeași concluzie distrugătoare.. că nu am nimic. și cu tot ce am scris acum, aici, dacă viața mea ar depinde de a nu mai intra niciodată în contact cu el, nu cred că aș fi în stare să am o viață lungă.. nu există un scop pentru satelismul meu, este doar o bucată prea mare de memorie, fără de care nu știu cum să funcționez..

intru în club cu gândul că sunt jalnică. în sfârșit, deși nu sună bine, gândul acesta mă motivează mereu cel mai mult să fac ceva, să nu mai spun orice, oricum...
este multă lume.. mulți danseză și mi se par nefirești așa agitându-se.. hotărăsc să sprijin o vreme un perete și să ascult muzica.. pe vremuri era mai faină, dar e ok si acum.

titlul acestui post vine și se prezintă. un fost coleg de facultate m-a pus în legătură cu daniel:) în iarnă când luasem hotărărea să termin construcțiile odată... am vorbit la telefon și de câteva ori pe mess și nimic mai mult, n-aveam nici cea mai mică idee cum arată. acum că stau mai bine să mă gândesc am zis că poate ne vedem odată în control:) și iată-ne întâmplător.. acum era prea mult zgomot, de-abia puteam să mai gândesc, dar altminterea să mai și vorbesc.. îmi spunea că îmi citește blogul, pe lângă alte prostii :)) deci blogul meu este o prostie :)) a încercat apoi să îmi explice că și ziarele intră la categoria prostii, deci nu „prostii” în sensul de bază.. speram că o să fie copleșit de vină și o să spună că de fapt îi place blogul meu.. dar nu s-a întâmplat asta :)) eu și orgoliul meu neconsolat..
în schimb, a început să mă întrebe de cristi:) pe care l-am menționat în ultimele 2 posturi (colegul meu de serviciu).. și de ile, prietenă și cu adi, fostul lui coleg de facultate...
ca și cum daniel ar fi fost numai o plăsmuire în mintea mea, îl corectez spunându-i că de fapt e adi2. se prinde rapid că asta presupune existența unui adi1 pentru ordinea firească a lucrurilor.. și eu fug cu privirea pe peretele cu listele de băuturi și cu mintea de gândul că ile are din nou tot dreptul să mă strângă de gât și eu să nu mă zbat o secundă..

un martini dublu și dansez poate mai caraghios decât toți cei de care vă spuneam înainte.. este totuși cazul să plec și ies cu gândul că merg acasă să scriu despre faptul că haosul pe care îl trăiesc (și îl numesc astfel pentru că nu îl pot înțelege altfel) știe mai mult despre tehnica literară, momentul subiectului și regie decât orice pământean cu sau fără talent, dovadă tot cocktailul și contrastul de senzații pe parcursul unei seri sau felul în care l-am cunoscut personal pe daniel...
din același motiv, acest post nu are o structură deosebit de elaborată și poartă numele lui complet (ca marcă pentru lucrurile faine care se întâmplă dincolo de ce îți poți imagina și încerca să urzești ...).

culmea, trebuie să mărturisesc că nu pot ține pasul să scriu așa, cu un număr infinit de chei și detalii asemenea haosului predeterminat.. pierd poate esența și sentimentul că particip cu toată ființa mea și devine foooarte obositor. promit să nu mai fac niciodată..

Angelli. Lichior de afine.

noreply@blogger.com (Viorelia) — Tue, 16 Aug 2011 19:33:00 +0000

mai mult de 300 ml de lichior de afine și sparg semințe cu hamsterul.. de fapt eu i le desfac el mănâncă miezul.. nu stiu câtă sare poate suporta un hamster până intră în deshidratare irecuperabilă.. așa ca nu vreau să risc.. hamsterul e ceva prea frumos.. deasupra a orice chestie nașpa aș putea să o fac eu.. da, asta înseamnă ceva frumos - ceva ce te face să renunți la urâtul din tine în orice condiții. asta înseamnă să iubești

hamsterul a prins o viteză impresionantă între timp.. hamsterul este mai mult decât un rozător.. este o metaforă pentru ce pierd - î.n.f.i.e.c.a.r.e.z.i.

și dincolo de toate acestea nu înțeleg cum pot fi atât de fericită dincolo de cea mai neconsolabilă tristețe. poate că totul este peste puterile mele de înțelegere, dar nimic nu mă încântă mai mult..

ce dacă simt că viața mea părea formă perfectă de nefericire pe care mi-aș putea-o dori în toate timpurile? ce dacă totul este nimic fară ... ? și eu mă simt ca și cum aș conviețui pe o planetă extraterestră?

mâine Cristi îmi va povesti mai multe despre extratereștrii și eu nu o să înțeleg prea multe..

noreply@blogger.com (Viorelia) — Sat, 23 Jul 2011 09:02:00 +0000

Nu știam despre ce să scriu mai întâi ieri.. despre ora de aerobic nr. 2 - zumba, sau despre nevoia de .. hermeneutică în a cărei satisfacere văd eu soluția pentru world peace sau cel puțin pentru problemele cu care mă confrunt în ultima vreme ...

Deocamdată n-am să scriu despre nici una dintre acestea pentru că am dat peste o serie Blackwell care pune în relație cultura pop cu filosofia (South Park/X-men/True blood/Lost/Heroes/House/Watchmen/24 etc. and Philoshopy). Dacă așa ceva există deja.. eu nu știu pentru ce altceva mi-ar plăcea să trăiesc (am zis mi-ar plăcea, care nu are nici o legătură cu realitatea a ceea ce trăiesc) și să .. înfăptuiesc. Dar am să înving tristețea mea invidioasă și, după ce termin aici, mă mut cu ctrltab în nu-știu-care din pdfuri mai întăi ..

Ca să îmi înțelegeți entuziasmul, iată un mic citat din introducerea uneia din cărțile seriei (vă las pe voi să ghiciți din care carte a seriei, dar atenție, nu am menționat-o mai sus):

„The existentialist philosopher Albert Camus (1913 – 1960) once claimed that the only real philosophical question was whether or not to kill yourself in the face of an absurd world. The writer Tom Robbins thinks one can only answer this question with one even more basic: Are you able to love? For love, Robbins suggests, is the only thing that makes life worth living. Love allows us to see things we could never see without it. It shapes our perceptions of the world and enables us to be open to deep, meaningful experiences. It can change a humdrum little town in Washington into a world of wonder”

Prea simplu de ghicit, nu-i așa? :)

O zi obişnuită

noreply@blogger.com (Viorelia) — Mon, 18 Jul 2011 20:51:00 +0000

Este prânz şi mănânc cu Cristi. Încearcă să îmi povestească despre piesa de teatru radiofonic pe care o ascultă azi.. Ciulinii Bărăganului, şi este uluit cum unii se omorau pentru un pumn de mălai.. Cristi, mai mult decât orice.. crede în extratereştrii. A şi văzut o navă extraterestră după o noapte albă prin cluburi de pe cea mai înaltă clădire din Drobeta şi acum simte vibraţiile, ştie că telefonul va suna înainte să sune.. cu iPhonele e ceva mai greu, dar tot se prinde... Ca atare, de la Ciulinii Bărăganului la faptul că cea mai apropiată civilizaţie extraterestră este la mai mult de 100 de ani lumină este un salt logic cât se poate de firesc pentru el. Dacă ar vedea extratereştrii că noi am descoperit deja bomba atomică, ne-ar mai invada încă o dată şi ne-ar arunca din nou în preistorie după el. De data aceasta sunt de acord cu el.. sigur sunt prea departe pentru că, dacă ei ar mai ştii de noi şi noi de ei .. , ei ar vrea ceva de la noi şi noi şi mai multe de la ei. Americanii n-ar mai avea acum minim 100 de baze militare în Germania, ci în Calea Lactee Oriental Apropiată de sub suveranitate arabă..

Nu pot însă să duc prea departe discuţia cu Cristi pentru că suntem prea diferiţi, fiecare începe să capete certitudinea că vede cai verzi pe pereţi şi fiecare se vede pe sine în fruntea cailor verzi. Efectiv mă simt ca un cal verde fosforescent-neon. Este prea nesigură incursiunea în mintea celuilalt.. Aşa că aduc vorba despre carnea de pui şi dezbatem vreo 10 minute până stabilim exact care este diferenţa între pulpele de pui şi pieptul de pui.. gustul, grăsimea.. şi pentru că nu este foarte clară diferenţa, încercăm să separăm prin argumente pertinente şi pe puii de la ţară atletişti de cei de la oraş, corporatişti. Şi încep să mă gândesc că mi-ar plăcea să îmi deschid un restaurant cu Cristi pentru că îmi place să mănânc cu el. I-aş spune la restaurant "totul este infinit şi nimic nu se depune" - aşa ca discuţiile noastre.. am putea discuta la infinit fără să ne oprim asupra unei concluzii comune..

După ce se termină programul, mă grăbesc către un mic cabinet. Îi povesc asistentei despre o mică prostioară pe care am făcut-o şi în semn de mare, afectată părere de rău se dă uşor cu capul de tejgheaua înaltă a pupitrului de la recepţie de câteva ori. Încep să am impresia că nu este de partea potrivită a tejghelei.. Da, ce pot să zic.. am efectul acesta asupra oamenilor.

Mai tărziu, este prea cald pentru a lua metroul, tramvaiul, autobuzul, orice.. aşa că merg la mallul din apropiere.. Locurile de genul acesta îmi provoacă iluzii periculoase.. viaţa nu este deloc aşa cum o expun ele ostentativ şi dezinvolt în vitrine. Îmi pierd răbdarea şi pentru a îmi recăpăta simţul realităţii merg la un film pentru că are potenţialul să-mi spună ceva mai mult despre ce trăiesc.

....

Apoi, am luat un autobuz la întâmplare, crezând că toate drumurile duc în Pantelimon, important e să fii pe direcţia care trebuie... Bineînţeles că peisajul a început să fie foarte nefamiliar până mi-am seama că sunt prin Tineretului. Majoritatea amintirilor din zonă sunt cam ciudate ca să nu zic foarte naşpa, dar unele atât de faine încât telefonul din geantă parcă devenea o bucaţică din mine şi începea să mănânce.. nu.. vorba cântecului.. dog days are over.. Şi deşi nu ating telefonul şi nici nu cobor la prima staţie, nu reuşesc să mă conving :) dog days are so not over.. numai că preferam să parcurg frântura de text a lui Agopian.. aşa aş vrea să trăiesc în mintea omului ăstuia ..

Ajunsă acasă m-am hotărât să fac un salt în gol şi să mănânc puţină tocăniţă trimisă de mama. De când mi-a spus la telefon că se grăbea şi l-a lăsat pe tata să supravegheze descântecul cepei.. am ştiut că ceva nu e în regulă... Şi în timp ce plimbam mâncarea prin farfurie, mi-am dat seama că sunt dintr-o familie în care fiecare face exact ce îl taie capul şi apoi ocazional fiecăruia i se reproşează că nu a ascultat de ceilalţi.. de dapt, pot extinde şi spune că trăiesc într-o lume în care fiecare face ce vrea şi ocazional i se reproşează că nu a făcut ce-i spuneau ceilalţi.. Poate chiar suntem un fel de specie de sclavi lăsaţi de izbelişte de nişte creaturi verzi într-un exces de extraterism. Acum ne străduim şi noi să dezvoltăm forma noastră specifică, de umanism.. deocamdată nu ştim ce culoare o să aibă, este cert însă că sunt şanse mici să iasă verde..

Buffy, spaima vampirilor

noreply@blogger.com (Viorelia) — Wed, 13 Jul 2011 19:04:00 +0000

Azi am fost la aerobic pentru prima data de când eram preşcolar şi mergeam cu bunica la Amara.. Am băut mult Mountain Dew înainte - gest premergător firesc pentru cei care sunt pe cale să facă o nebunie de dimensiuni cosmice şi mintea lor funcţionează de fapt pe scheletul sloganurilor publicitare din cauza a prea mult uitat la televizor...
Am nimerit la un antrenament de Tae-bo azi - am spus că le iau pe toate la rând să văd ce mi se potriveşte.. De pe la jumătatea antrenamentului carnea a început să tremure pe mine şi încă 15 minute după. Îmi este cumplit de greaţă şi mă doare tot, inclusiv muşchii pleoapelor - probabil pentru că a trebuit să renunţ la ochelari şi pentru că, vrând-nevrând, antrenorul era genul de tip după care să îţi iasă ochii ca la melc.
Acum, pe culmile disperării pentru aspirină .. nu am nici o remuşcare că mâine nu mă duc la antrenament pentru că este premiera Harry Potter.

Pentru Y

noreply@blogger.com (Viorelia) — Wed, 06 Jul 2011 19:10:00 +0000

Mi-e dor să scriu orice ce n-ar „trebui” să scriu ... numai că nu mai am inspirație; am alungat-o cu fiecare ”cu stimă”, cu fiecare „cu deosebită considerație”, cu fiecare căutare pe Google și cu fiecare efort de îmblânzire cu sălbăticie a vreunui fișier Excel sau Word..

Tot visez cu ochii deschiși că încep să scriu despre cei din jurul meu - bineînțeles că tot ce aș scrie ar fi nedrept pentru că multe ar rămâne nespuse, iar ce aș reuși să spun n-ar fi întocmai cum sunt ei de fapt.. Ceva s-ar rupe din fiecare și ar alerga în mintea mea fără ca ei să mai dețină de fapt controlul asupra .. lor. I-aș schilodi..

Tentația este însă mare și asta pentru că fie ai vrea să limitezi persoana respectivă la imaginea ta subcraniană și să o uiți repede, fie ... lipsește în varianta cu propriile terminațiunii nervoase și, pentru a nu pierde cea mai mare parte din sensurile cu care ai putea funcționa, îl altoieşti în crestăturile din mintea ta sau tu te altoieşti.. nu se mai ştie.

Pe de altă parte, a scrie nu mai îmi pare o soluţie foarte bună. Am ajuns aici din cauza diferenţei între modul intensiv de a gândi specific vorbirii şi cel extensiv specific scrierii pe care am încercat să le documentez cât de cât pentru dizertaţie.. Am rămas cu impresia că a scrie este ceva inferior chiar dacă acest fel de a gândi a generat spre salvarea lui ştiinţa şi filosofia în formele ei foarte sofisticate de azi.. dar câţi dintre noi le-ar împacheta pentru o arcă a lui Noe? Ce vreau să zic este că ele nu sunt totuşi esenţa noastră..

Apoi este experienţa recentă cu Y când grupurile de cuvinte pe care mi le adresa ajunseseră să înceapă şi să termine cu numele meu.. Ce text m-ar mai putea chema la fel? Cu ce fel de text aş putea chema asemenea..?

Fast forward

noreply@blogger.com (Viorelia) — Fri, 06 May 2011 16:43:00 +0000

Am rămas închisă într-o cutie cu mult praf agățată în firele de sub birou. Nu mă mai arăt nici măcar pentru prieteni sau pentru ...

Încerc să mă desfac în bucăți aici de ceva vreme și să fac din asta ceva cu sens și pentru cel care ar putea sa citească. Aş vrea să am atât de multă putere de sugestie, încât, atunci când folosesc persoana întâi, să simtă că citește propriile sale gânduri sau altele vii să îi explodeze în minte ...

Dar nu reușesc să am această putere .. mi-am pierdut colții, mi-am tocit unghiile, iar carnea care creşte în locul lor este numai săpun sau, în zilele însorite, fără apă.., le spun excrescențelor "compromisuri".

Si cum nu poți pierde ceva fără a renunța și la contrariul său, am epuizat și răbdarea și odată cu ea mare parte din capacitatea de a înțelege sau pretenţia de a dobândi vreodată stil sau măcar coerenţă.
Zilele nu mai aduc nici măcar vreun gând searbăd și reducţionist pentru firimitura de lume pe care o văd. Azi am revenit doar la gândul că nu se cercetează crimele împotriva noastră, ci doar împotriva celorlați. Când să mai ai timp să fii pentru tine și victima și judecător și călău?! Când să mai iei o hotărâre ?!

Trezirea din poveste

noreply@blogger.com (Viorelia) — Fri, 28 Jan 2011 09:25:00 +0000

Vi s-a întâmplat să cunoaşteţi o persoană atât de faină încât să facă din relaţiile cu ceilalţi oameni cele mai penibile şi absurde eforturi ?! Este ca un semnal de avertizare că ai făcut prea multe compromisuri şi, din şirul lor interminabil, tu însăţi eşti cel mai mare dintre ele. Ai uitat să visezi, să speri, să iei atitudine.. pe scurt, ai uitat de tine şi te-ai dedublat în Regina cea Rea pe care o proiectezi asupra lumii şi o Albă-ca-Zapada un pic cam prostuţă, împăcată cu sine şi cu faptul că Regina este mai urâtă. Alba ca Zapada nu poate rămâne decât astfel pentru a putea supravieţui cu Eul intact conştiinţei care o vânează şi care până la urmă o lasă să îi scape sau Albă ca Zăpada scapă de ea...
Toţi ceilalţi par nişte pitici caraghioşi care trăiesc numai pentru a coborî metodic în mină şi nu mai e de mirare că tu ai dezvoltat OCD, te mai pasionează numai mâncarea şi simţi mereu că trebuie să faci curat...

Cred că ar trebui să ne supărăm mai des, să avem curajul să spunem ce gândim întotdeauna şi cu vehemenţă pentru că numai astfel am descoperi în final cele mai potrivite, loiale cuvinte... acele cele mai frumoase urâte cuvinte... Mi-e groază că am trăit totuşi ceva timp şi încă nu am găsit măcar un cuvânt potrivit, numai cuvinte frumoase, dar trădătoare, mincinoase. Fără să pot justifica, cuvintele potrivite mi se par să fii fost cel mai important lucru.

Zilele acestea încetez să mai cred în prietenie.. în afară de faptul că nu m-am lămurit exact ce presupune, prefer francheţea invidiei cu variaţiunea ei mai afectuoasă - admiraţia, şi coincidenţa bucuriilor, a durerilor sau a câtorva pahare de tequilla..

Ce se întâmplă după ce flăcăul înalt în aspiraţii te sărută, te muscă de braţ sau întârzie cu sfecla roşie pe buzele tale..? Îţi iei la revedere de la pitici şi apoi, Nimic.. - atât în poveste, cât şi în zona soluţiilor de existenţă. Eşti înscris mai târziu fără voia ta în filele altei poveşti, rămând cu nostalgia că ai reuşit cândva şi pentru puţin timp să stai pe marginea hârtiei, în marginea vieţii tale, cu picioarele în gol şi să atingi propriile vise.

O ciornă de anul trecut

noreply@blogger.com (Viorelia) — Tue, 21 Dec 2010 20:41:00 +0000

Nu am mai scris pentru că refuz să cred că viaţa mea a devenit ceea ce este acum, că aceasta sunt eu.. nu vreau să mă înţelegeţi greşit - nu îmi este rău, dar experimentez o senzaţie profundă de înstrăinare încercând să fiu ceea ce ar "trebui" să fiu. Sunt atât de multe posilibităţi de a face prostii, rău şi atât de puţine să faci bine..

Am reuşit totuşi aseară în tramvai să mai citesc puţin Platon dar suficient cât să îmi recapăt cea mai concentrată bucurie :) Unele texte reprezintă, cel puţin pentru mine, răspunsul pentru dorinţe atât de profunde încât abia după ce au fost îndeplinite, îmi dau seama că au existat cu adevărat. Imediat apoi mă gândesc că dacă acele dorinţe sunt atât de fără tagadă, universale, că sigur există pentru toţi şi genul acesta de lecturi ar trebui să fie obligatoriu precum vaccinurile. În faza următoare mă calmez.. în fond, cărţile potrivite te găsesc ele atunci când ai nevoie, nu are rost să forţezi întâlnirea.

Îmi aduc aminte că în liceu am avut o perioadă în care am fost hotărâtă să dau la Litere, aşa că mi-am impus să citesc bibliografia de literatură universală a celor de la clasele de filologie. Nu am reuşit să o epuizez nici până acum şi nu îmi reproşez decât că atunci m-am străduit prea mult să citesc din ea. N-am reuşit, spre exemplu, să îmi înfăşor mintea în jurul Crimei şi pedepsei deloc.. daca aş fi putut să am o reacţie fizică pentru a reda efortul de a o înţelege, îmi imaginez că aş fi pierdut tot sângele curgându-mi de sub unghii. Am rămas însă cu fascinaţia pentru Sonia şi Dunia (în capul meu sunt ca un singur personaj) şi mi-e teamă că nu e ok. Sunt personaje care nu fac decât să îţi confirme tenebrele.. într-adevăr, te redau ţie, dar uneori aş fi vrut totuşi să păstrez iluzia că îmi pot evada.

Procesul lui Kafka este o cărţulie de 100 pagini, dar care mie mi-a luat vreo 2 luni să o citesc. L-am exasperat până şi pe tata cu insistenţa mea foarte chinuită încât probabil începuse să se teamă că m-a atins o formă de demenţă.. Cartea a rămas însă pentru mine oglinda perfectă a lumii şi timpului în care trăim. Este o carte atât de serioasă şi de alterantă cu gravitatea ei, încât pot spune că este singura carte pe care cei cărora le-am împrumutat-o au insistat să mi-o înapoieze..

Şi ultima formă de abuz reciproc pe care o pot numi acum s-a întâmplat în coperţile Unui veac de singurătate. Când am reuşit să o termin am fost furioasă o săptămână.. dacă o vedeam începeam vexată să pufăi ca o locomotivă cu aburi.. Pentru mine, cartea aceasta a fost o alăturare mult prea condesată de telenovele ca să aflii într-un sfârşit că de totul se alege praful, că ne întoarcem toţi de unde am venit.. Lumea aceea care se sfârşeşte în final este însă atât de frumos redată încât începi să crezi că Garcia Marguez ascunde cu siguranţă paradisul între urechi şi altul nu mai există.. Şi apoi totul eşuează în nimic.. cartea cred că este una din puţinele care are final, despre care poţi spune că este completă..

Sunt cărţile un bun? Pentru mine se împart în cărţi care te fac să vezi drama şi haosul şi fragilitatea lumii (cele "deştepte") şi cărţi care te fac să evadezi în imaginar şi să vrei să rămâi acolo (cele lucioase, provocatoare, care amuză..). Uneori îmi doresc să nu fi fost nevoie de nici unele dintre ele.. :)

Despre un alt tip de impotenţă

noreply@blogger.com (Viorelia) — Wed, 03 Nov 2010 20:44:00 +0000

Azi am ajuns să mă întreb cum a fost totuşi posibil ca Iisus, Gandhi sau Kant să fie bărbaţi (?!)

Probabil că odată cu ei s-au epuizat variantele blânde ale istoriei şi acum nu mai avem la-ndemână decât variantele sălbatice.. şi aici îmi cer scuze că aduc injurii animalelor..
Ştiu că generalizez şi că ce spun nu este universal valabil sau că a judeca oamenii în funcţie de gen este o abordare stupidă şi sortită să nu spună de fapt nimic, însă ultimele zile doar asta au reuşit să îmi arate - bărbaţi isterici, care îşi pierd controlul, neelaganţi, fără principii gratuite.. şi nu, nu este vorba despre vreun şef.
De cealaltă parte a baricadei, probabil că si noi, genul feminin, suntem la fel, dar cel puţin unele dintre noi se străduiesc să rămână "misterioase".
În ceea ce mă priveşte, după cum se poate observa, nu este cazul.

Să nu mă pierd totuşi.

Aştept să se arate acele exemplare care nu vor recurge la un Darwin înţeles prost şi pe care nu l-au citit de fapt pentru a susţine în final orice tip de argument.. şi acei care sunt în stare să caute şi să găsească dincolo de plăceri, semnificaţii.

De fapt, îmi este groază că poate am să fiu închisă în perimetrul unor oameni care, prin felul lor de a fi, îmi răpesc speranţa de bine.. Bine care oricum nu se mai ştie dacă există sau dacă este pentru noi.

În fond, poate că aceasta este miza lor - să nu mai merităm nici măcar Apocalipsa şi să ne sfârşim cu toţii sufocaţi de lehamite.

A fi sau a nu fi

noreply@blogger.com (Viorelia) — Wed, 20 Oct 2010 13:25:00 +0000

Aş vrea să îmi pot smulge muşchii şi desprinde coastele şi apoi să le strivesc pe toate bine pe un tocător cu ciocanul de şniţele până când toate grijile şi încordarea s-ar risipi inclusiv din trecut.
Aş desface apoi vertebră cu vertebră, le-aş scutura de măduvă chiar şi pe o mochetă aspră şi le-aş lăsa să se învăluie cu aerul sticlos.. şi aş avea un nou mine.. moale, fin şi strălucitor.
Dar nu pot fi numai mâini şi minte decât atunci când scriu şi, de asemenea, nu mă pot scutura mai bine de mine însămi altfel...

Pe de altă parte, în timp descopăr cu cea mai mare uimire cât de multe lucruri nu contează.. câte griji, tensiuni sau principii se sting în mine şi încetează oricum să mai existe.

E ca şi cum existenţa mea e în ciuda a tot ce a spus Descartes.. el se putea îndoi de orice, nu putea spune despre nimic că există cu adevărat, nu putea tăgaui însă că se îndoieşte şi prin aceasta îşi garanta existenţa. Mie îmi este clar că orice altceva există ... fantasticul este real, realul este fantastic.. toate sunt, numai mie nu îmi este clar că sunt pentru că celelalte lucruri dispar în minte fără să vreau.

Poate că acesta este de fapt problema.. nu vreau suficient.. si aici uneori intră şi că nu vreau suficient să nu vreau anumite lucruri.. Acum, nici după Nietzsche nu exist :)) prin urmare, pare foarte firesc să mă opresc aici:)

Mi-e dor de tine

noreply@blogger.com (Viorelia) — Tue, 07 Sep 2010 17:46:00 +0000

Nu mai cred că în control şi raţiune.. sunt pulverizată de atâtea senzaţii în fiecare zi, iar efortul de a medita asupra lor, de a le înţelege, de a le dejuca sau de a le uita.. nu reprezintă decât efectul lor maxim.. totala lor luare în stăpânire. Viaţa nu este decât o convulsie la care nici un corp nu rezistă.

Mi-e teama că sunt prea tristă, deşi râd copios uneori, dar de la o vreme mai mult de una singură...

Când mă bucur, totul culminează cu gânduri despre cum este de fapt să iubeşti, despre cum dragostea este în sine singura formă de viaţă, fie ea fericită sau nu, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă.
Alteori, gândurile sunt mai simple şi mai precise - iubirea este tot o senzaţie de atracţie pe o perioadă mai lungă sau basmic permanentizată ... este inversul unui solenoid - câmpul magnetic al celuilalt care provoacă în tine electricitate.. - şi uneori ţi-e teamă că eşti prea aproape, că ai să arzi fără să mai poţi fii stins, că ai să cazi cu cea mai mare greutate şi ai să striveşti totul, că, fără reţineri, tot binele dar şi tot răul din tine vor ieşi la iveală.

Schiţă pentru drum

noreply@blogger.com (Viorelia) — Mon, 05 Jul 2010 12:56:00 +0000

Am visat că ieşeam din spital, iar pe foaia de externare nu era decât o schiţă pentru o cruce. Era de fapt un desen artistic în toată regula, o cruce superbă.. numai că nu era pusă la scară, nu avea cote şi nu putea fi construită. Umblam de colo-colo încercând să aflu cum să o fac... asemănarea sau Thales erau perfect inoperabile. Am reuşit să mă întâlnesc cu bunica mea.. rădea :) Nu o mai visasem demult.. şi apoi treceam pe lângă cortegiul unei alte înmormântări. Părea să fie o bătrână, dar eu nu vedeam în coşciug decât o sumedenie de băscuţe lucioase cu brânză înfăşurate în haine negre de pânză.

A sunat telefonul şi m-am trezit brusc.. în mai puţin de 30 de minute eram în tramvai şi mă gândeam dacă este posibil să cred în ceva... fără explicaţii, ca şi cum ceva ar fi fost pus în minte fără să ştiu..

Unii chiar cred în horoscop, alţii mai mult decât orice în cântatul rău-prevestitor al cucuvelei.. tata spre exemplu se jură că a auzit-o cântând fix înainte să îi ia carnetul :) .. Şi apoi sunt cei care cred în lucruri mai serioase... în Dumnezeu şi ştiinţe.. sau cei care pur şi simplu cred în ei..

Visul din care mă trezisem părea mai real decât bărbatul cu tricoul în dungi care susţinea nişte bucăţi de tablă şi care ţipa din spate că "Dumnezeu e şmecher" şi "Enoriaşele sunt de treabă" fără ca nimeni să întoarcă privirea sper el.. E fascinant să fii nebun, numai că nu poţi fii decât de unul singur din păcate..

Revenind la vis, deşi nu simt mirosuri şi sunete, am impresia că nicicând nu am fost mai lucidă, mintea mea ocupă parcă tot spaţiul şi nimic altceva decât visul nu este mai sugestiv. Dar acum mă trezisem, crucea părea simplu de făcut chiar dacă nu aveam cote sau scară.. nimic imposibil, orice cruce.. Dar de această parte a realităţii nu mai aveam schiţa. Era în definitiv o cruce monumentală, cam exagerată, dar totuşi cea mai frumoasă. De această parte a realităţii, forma şi detaliile ei erau imposibil de reprodus.

Am coborât din tramvai şi mi-am dat seama că trebuie să mă mulţumesc cu interpretarea simbolică. Trebuie să îmi fac eu crucea.. să găsesc ceva în care să cred până la capăt, iar acel ceva să poată spună istoria propriei mele existenţe.. altfel nu pot să trăiesc sau să mor.. practic se întâmplă oricum, fără ca eu să port grija acestor două evenimente, dar vreau să simt că sunt totuşi ale mele..

Despre un simţ mai ascuţit al libertăţii

noreply@blogger.com (Viorelia) — Sat, 03 Jul 2010 13:43:00 +0000

Ieri m-am plimbat mult prin oraş, a fost atât de frumos încât seara mi-a luat ceva să-mi dau seama de ce anume aveam febră musculară :) În centru se vindeau peste tot bucheţele de levănţică şi mirosul ei uşor mentolat aproape mă speria pentru că plutea suficient de departe şi îmi lua ceva până îi vedeam sursa..

Pe Amzei am văzut cea mai frumoasă persoană de până acum. Nu pot să spun de ce era cea mai frumoasă, pur şi simplu am ştiut.. M-a surprins că am putut să simt asta despre o bătrână însă. Avea pielea transparentă, strălucitoare şi motolită asemenea unei foi de celofan desfăcută de pe o bucată de fagure.. Dar nu era totuşi vorba despre piele sau costumul bleumarin cu flori micuţe albe sau despre colţurile gurii asezate pentru a exprima cea mai îndreptăţită atitudine de condescendenţă sau despre privirea sa.., ci spiritul pe care îl emana - pur şi simplu era absolut distinsă şi vârsta sublinia acest lucru.

Am nimerit apoi la Anuala de Arhitectură de la Dalles.. am văzut atât de multe proiecte cu idei surprinzătoare încât aş putea spune despre fiecare că era perfect, frumos în totalitate pentru că era deştept..

Una peste alta, a fost o surpriză foarte plăcută să descopăr că pot să înţeleg sau să simt de una singură frumuseţea altfel decât cea în maniera tradiţională :)

Viaţa ca lossir

noreply@blogger.com (Viorelia) — Sat, 26 Jun 2010 21:38:00 +0000

Vi s-a întâmplat să gândiţi ce este mai rău despre cineva, dar să vă treziţi că vă comportaţi mai frumos cu persoana respectivă decât vă credeaţi vreodată în stare cu oricine ? Şi invers, să adoraţi o persoană şi să simţiţi că faceţi numai mizerii ? Probabil veţi spune că, oricum, cu o persoană pe care o dispreţuiţi veţi avea reţineri în a vă exprima clar, în a vă dezlănţui tenebrele... şi de aici delicateţea involuntară. Apoi probabil veţi spune că nimic nu poate exprima întru totul gratitudinea pentru cel în a cărui iradiere fiecare celulă din corpul tău rulează peste capacitatea sa, devine plină, răde..
Dar nu este vorba despre aceste lipsuri sau piedici.. mă refer aici la lipsa de control asupra comportamentului nostru, asupra corpului nostru.. despre cum noi devenim surprinzători pentru noi înşine fără ca nimeni altcineva să ne ştie...
Poate nu vi s-a întâmplat niciodată.. şi ce spun eu aici este numai simptomul omului care a pierdut cu disperare uzul principiilor sale sau poate că acele principii l-au pierdut în nicăieri unde nu mai pot funcţiona..
Închis fără limite (adică fără principii funcţionabile) în mijlocul a nicăieri există trecut şi viitor, dar niciodată prezent.

Numai un vis

noreply@blogger.com (Viorelia) — Sun, 06 Jun 2010 13:17:00 +0000

Coşmarul unui ocheralist este să nu îşi găsească ochelarii. E ca şi cum ţi-ai pierde echillibrul, imaginile se rup în făşii mov, chiar nu ştiu de ce sunt mov ..
Aseară am descoperit că este ok să nu îi porţi uneori pentru că te poţi uita la oameni fără să îi vezi. Ar putea să fie tot ceea ce nu sunt. Dar de fapt, viaţa e până la urmă numai un vis.. realitatea nu o vedem niciodată indiferent ce ochelari purtăm. Cu toate acestea, visul perfect, suprem este să alegi să îţi spui că eşti realist .. că lucruile sunt aşa cum le înţelegi şi să fii în stare să nu pierzi firul lui roşu.. Dacă ţi-ai spune că nu eşti realist, că totul este numai vis.. să cauţi realitatea cred că ar drena totul din tine şi apoi ai descoperi că este imposibil de găsit. Visul ca realitate este visul perfect pentru că numai el te poate face să visezi şi mai mult. Poate că acesta este temeiul existenţei noastre, principiul de sine stătător care nu decurge din nimic altceva şi se autoalimentează.. :P iar noi laolaltă nu suntem decât nişte vise încurcate, întretăiate şi ne străduim să rămânem în plasa celorlalţi..

Culoarea roşie

noreply@blogger.com (Viorelia) — Tue, 25 May 2010 19:39:00 +0000

Eram azi la Unirii.. aşteptam să traversez. Un tip de pe partea cealaltă cu un aparat foto intimidant ne făcea poze. Pentru moment am avut senzaţia că poate fac figuraţie într-o posibilă operă de artă.. Câţiva pietoni, probabil neîmpăcaţi cu faptul că fac modeling fără voia lor, au rupt rândul din ce în ce mai gros şi abia au reuşit să evite îmbrăţişarea cu un 123 îndurerat şi urlător. Nu, nu puteam să fac figuraţie într-un album, ci mai degrabă într-o ştire de presă...

În final, nimic sublim sau senzaţional şi am recăpătat senzaţia că viaţa mea este din nou numai a mea. Am început să mă uit cu o teribilă satisfacţie în jur şi am observat reclama gigant sub formă de cutie de Pepsi care se oglindea fix în cutia din mâna mea. Dintr-odată, toate clădirile păreau înfăşurate strâns în bannere şi ştiam acum că de fapt fac figuraţie într-o sumedenie de reclame suprapuse. Poate că lumea este doar o piaţă şi eu am refuzat să văd acest lucru. Şi mă întreb cu o oarecare resemnare.. Mai are rost să te mai gândeşti la altceva decât bani şi confort ?