Știam în mare traseul, care nu e neapărat pe placul meu, dar am mers de vineri, cu Sebi, să facem o recunoaștere.

Am pornit cu gândul de a concura pe hardtail. Cannondale Scalpel HT e acea bicicletă care îți dă un sentiment de „purest form of racing”, dar îți ia ceva timp să te reobișnuiești cu ea, după ce ai stat mult timp pe full. Ideea a pornit de la prognoza meteo care anunța ploi zdravene înainte și în timpul cursei. Tot pentru asta, roțile de rezervă au fost pregătite cu niște anvelope Schwalbe de noroi, cu care până acum nu am avut ocazia să mă dau — deși ar fi fost situații.

Odată ajunși, direcția a fost spre race office, să ne ridicăm pachetele, iar apoi ne-am întâlnit cu noul nostru coleg Victor și cu Andrei (tatăl lui Vic) și-am pornit să vedem ce mai e nou pe traseu. Exceptând niște urși — da, din ăia adevărați — care ar fi fost văzuți cu câteva zeci de minute înainte să ajungem noi, n-a fost mare lucru. După câteva ture, am luat-o din loc spre cazare să ne pregătim cina.

Ne-am culcat aproape cu „găinile”, cum se zice, și-am încercat să ne odihnim cât se poate, chiar dacă sâmbătă startul era programat la ora 2. Ne-am trezit liniștiți, fără ceas, și după un stretching bun am mers să pregătim micul dejun. Apoi am mai avut timp de încă o verificare a bicicletelor, încă niște stretching, pregătirea bagajelor și o gustare în plus.

Am verificat din nou anvelopele de noroi, dar le-am lăsat ca rezerve, pentru că după scurte verificări reiesa că ploaia urma să vină mai târziu. Deși au fost câțiva stropi răzleți până la start, n-a fost să fie.

Am luat și startul, în spatele băieților și fetelor de la U17. Părerea mea e că o astfel de așezare la start este greșită, pentru că fetele sunt mai lente decât noi și de fiecare dată până acum ne-am „incomodat” — ca să nu zic că ne-au încurcat de-a dreptul. În scurtul start loop, unde trebuia să ne răsfirăm cât de cât, am reușit să cad în cap, după ce un concurent din fața mea s-a oprit brusc. Sunt sigur că a fost nevoit să frâneze, dar din nou, asta s-a întâmplat din cauza felului în care a fost dat startul. Oricum, dacă e să o luăm așa, prima curbă e prea aproape de start, iar traseul în general e prea îngust pentru depășiri de orice fel — excepție făcând doar o bucată din el. Chiar dacă există bunăvoință din partea riderilor să te lase să depășești, de cele mai multe ori nu au unde. Și în cazul ăsta eu nu mă pot da cu părerea, pentru că nu eu iau deciziile la acest nivel.

Oricum, să revenim la cursă. M-am ridicat buimac de pe jos, m-am urcat înapoi pe bicicletă și mi-am dat seama că eram deja aproape ultimul. Am pornit, am turat picioarele și-am încercat să-mi reintru în ritm, fără să mă supraforțez — o astfel de abordare ar fi urmat să aibă efecte mai grave spre finalul cursei. Am început să recuperez locuri, dar damage-ul fusese făcut. Am reușit să mențin un ritm constant pe toate cele 4 ture și mi-am dat seama că am mers ceva mai bine decât la Cheile Grădiștei. Cel puțin pe urcare. Pe coborâri n-am strălucit, ba chiar era să mă dau de pământ încă o dată — de data asta din vina mea, la „faimoșii” bușteni. Am terminat al 2-lea în final, departe de victorie, dar liniștit. Împăcat că am dat tot ce-am putut în condițiile date. De alte chestii — cum că premiile la noi au lipsit cu desăvârșire — nu mai zic; știam că așa va fi, așa a fost mereu aici.

Felicitări celor implicați că au încercat să scoată cât mai mult din organizare. Munca nu le-o poate lua nimeni. Unele decizii pot fi puse la îndoială, dar munca nu le-o poate lua nimeni.

Cel mai probabil, următoarea cursă va fi la Betfia, la Cupa Crater, unde n-am mai fost din 2019, când a fost ultima ediție.

Sănătate, Vlad

Foto credit: Traian Olinici

The post XCO #3 – Porumbacu appeared first on Vlad Sabau.

Ziua cursei, sâmbătă: iau micul dejun devreme de tot, că la 9 aveam startul. Era frig și erau rafale de vânt care te suflau de pe bicicletă. Dar n-a contat. M-am îmbrăcat bine și în stilul în care Jaroslav Kulhavý își face încălzirea am început și eu: o tură de traseu, să văd ce-a mai apărut, să-mi deschid puțin picioarele și plămânii, să câștig puțină încredere. Apoi m-am încălzit singur, cum îmi place s-o fac de obicei.
Ne așezăm la start și-o luăm din loc. Startul a fost exact așa cum îmi place mie, dar practic chiar după s-a întâmplat ceva… nu știu ce. Nu reușeam să-mi ridic pulsul suficient cât să pot s-o duc așa cum îmi plăcea mie pe urcări, iar în prima tură am avut un oarecare trac pe coborâri, să nu stric ceva la bicicletă. Nici cadența nu a fost suficient de ridicată, cum mi-aș fi dorit.

Simona, soția mea, mă încuraja din „feedzone”, copiii de pe traseu. Alergau săracii în sus și în jos. Mi-a crescut inima de bucurie să îi văd zâmbitori și chiar dacă Filip striga „hai tati că poți câștiga”, deși eu știam că teoretic șansele erau mici, foarte mici. Termin al 3-lea, dar scopul rămâne același — să câștig de fiecare dată. Altfel nu m-aș pune la start
din prima.

Fericirea mare a fost să îmi văd copiii bucuroși că au urcat cu mine pe podium. Acum analizez ce n-a mers, cum pot remedia situația și să fac treaba mai departe. Faptul că muncesc zilnic pentru asta îmi dă motivația pe care altfel mi-aș fi pierdut-o de mult.
Mulțumesc mult familiei, sponsorilor și tuturor celor de pe margine care m-au încurajat. Apreciez mult și efortul organizatorilor care au pus pe picioare încă o ediție reușită a cursei. Să ne vedem cu bine la cursele ce vor urma.
Sănătate, Vlad

Credit foto: Traian Olinici / Triada MTB

The post XCO #2 – Cheile Gradistei appeared first on Vlad Sabau.

Drumul:
Indiferent de itinerar, de la Cluj la Tulcea faci pe puțin 10 ore. Așa că totul a început joi dupăamiază.
După o pauză scurtă la Sighișoara, mă văd cu Sebi, colegul de echipă, pe care îl iau și pornim mai departe. Urma Valea Prahovei, iar pe la ora 4 dimineața, înainte de Ploiești, facem schimb și trece el la volan. Eu adorm instant și mă trezesc aproape de Brăila.
Ajungem și în Tulcea, după un drum greu, greu de tot. Ne cazăm și ne punem amândoi la somn, chiar dacă era 10 dimineața. Ne trezim după ora 1 și, buimaci, ne pregătim să mergem pe traseu.

Ziua premergătoare cursei:
Repede îmi revine memoria și îmi dau seama că acesta era poate singurul traseu pe care puteam concura și cu hardtail-ul. Oricum, și cu full-ul urma să fie distractiv. Am remarcat că o parte din caracteristicile periculoase de anul trecut au fost adaptate cât să fie tehnice, dar sigure. În schimb… chiar dacă îmi place singletrack-ul — altfel aș fi ales și alt nume pentru echipă — a fost un pic PREA mult pentru un traseu modern de XCO. Zonele de depășire erau limitate și scurte, iar pe lângă asta traseul era foarte întortocheat. Terminăm antrenamentul și apoi o luăm din loc spre faleza Dunării să mâncăm ceva tradițional — lucru pe care l-am omis anul trecut, dar am fost hotărât să remediem. N-am greșit deloc cu borșul cu perișoare. Ajungem înapoi la cazare și îmi pregătesc bicicleta pentru a doua zi.

Ziua cursei:
Startul urma să fie la ora 1, așa că am dormit mai mult decât liniștit și am avut timp să pregătesc ce mai aveam în tihnă. Ajungem la traseu din timp și ne facem încălzirea între două ploi scurte, dar intense. Aveam tot felul de gânduri: dacă să pun roți cu anvelope mai crampon ate, dacă să mai scad presiunea, dacă să mă îmbrac mai gros… asta pe lângă faptul că mă gândeam la Felix — oare ce face, cum se simte. Trebuia să fi fost și el aici, să concureze la prima lui etapă din Cupa Națională de Copii…
Rămân la setup-ul inițial al bicicletei și ne încălzim temeinic — sau mă rog, cât am putut, având în vedere vremea schimbătoare și, la momentul respectiv, destul de rece.
Ajungem și la start. Eram prezent la cursă, dar gândul îmi zbura acasă… la Felix. Iau startul bine, dar decizia arbitrului de a pune fetele U17 cu 15 secunde înaintea noastră a fost… nefericită.
Începem să le ajungem din urmă, iar spiritul lor de luptătoare nu ne prea lăsa să le depășim. Ajungem și băieții U17, iar faptul că traseul era îngust în cele mai multe zone făcea ca practic să depășești când puteai, cum puteai, dacă puteai. A fost o loterie — unii au trecut mai ușor și mai repede, alții, cum am fost și eu, mai greu și mai târziu.
Scopul principal a fost să mă testez, să văd cum merg după toată pregătirea de bază făcută până atunci. Intervale n-am prea apucat, dar știu că încă nu e târziu.
Am reușit să trag de mine, să merg constant și să nu fac greșeli, dar știu că asta nu mă va ajuta la nesfârșit, mai ales dacă vreau să câștig curse.
În final, vin pe locul al doilea, după proaspăt-trecutul de la Elite, Iosif Ureche. Cumva sunt „răsplătit” cu concurență de calibru indiferent de disciplină sau sezon. Poate toate au un scop, un rol — trebuie doar să-l descopăr și să văd cum mă pot îmbunătăți pentru următoarele etape și, mai ales, pentru Campionatele Naționale. Am apreciat disponibilitatea organizatorilor de a face premierea imediat după cursă, fără să mai așteptăm aproape trei ore și jumătate, cum era stabilit inițial. A fost un mare ajutor, mai ales că am plecat imediat după și mai aveam de „pedalat” încă 10 ore.
Traseul are potențial și oamenii de acolo au depus eforturi semnificative, chiar dacă e o zonă în care des primești mesaje RO-Alert cu drone care intră în spațiul nostru aerian. Unii le-au auzit, alții le-au văzut.

Concluzie:
Mai vin curse și abia aștept. Până atunci, mă bucur de familie. Îți dai seama cât de important e sănătatea abia atunci când n-o mai ai. Încerc să maximizez orele de antrenament și să le împletesc cât mai bine cu jobul și familia. E o perioadă destul de complicată și mulți nu vorbesc despre asta.
Pe rețelele sociale totul e bun și frumos, dar numai noi știm exact ce bătălii ducem în interior. Am setate niște obiective, dar încerc să mă detașez și să-mi iau presiunea de pe umeri. Știu că ai mei mă iubesc chiar dacă aș fi primul sau ultimul. Clar îmi doresc prima variantă. Și simt că a participa la curse încă mă împlinește. Pe de altă parte, acest sport, chiar dacă e scump, e mai ieftin și mai sănătos decât orice altă terapie.
În final, dar nu în cele din urmă, vreau să mulțumesc familiei pentru tot sprijinul acordat, sponsorilor și partenerilor pentru că fac această călătorie mai ușoară, și colegului Sebi, care a condus cât a putut pentru ca eu să fiu cât mai proaspăt la cursă.

Sănătate, Vlad

Foto credit: Traian Olinici

The post XCO #1 -Tulcea, în cealaltă parte a țării appeared first on Vlad Sabau.

A fost o perioadă de pregătire grea, dar în care mi-au fost alături oameni deosebiți. Pe lângă familia mea, care mi-a acceptat antrenamentele chiar și în zilele de sărbătoare, dimineața devreme sau seara târziu, a fost și amicul meu, Simon B., care s-a ocupat de optimizarea sesiunilor pentru a mă aduce în cea mai bună formă la start. Încurajările au fost binevenite, mai ales în momentele dificile sau când eram descumpănit. Un mare plus a fost și sănătatea: n-am răcit, nu m-am mai tăiat cu flexul sau cu toporul și n-am mai ajuns la Urgențe. Am putut, în sfârșit, să mă concentrez doar pe ce aveam de făcut.

A venit și săptămâna cursei, cu ultimele pregătiri și planificări. Plec de vineri spre Florești (mă rog, spre Băicoi) cu Daniel, colegul de „suferință” din acest sezon. Știam că ne așteaptă un drum lung și o posibilă coadă pe Valea Prahovei, care se formează cam ca în „Twin Peaks”. Previziunea s-a adeverit: am mers bară la bară timp de vreo 50 de minute între Azuga și Bușteni.

Ajunși în Băicoi, ne-am cazat și am mers rapid să ne restaurăm rezervele de glicogen cu o pizza. Am nimerit într-o zonă de fumători pentru că nu aveam rezervare la nefumători… long story, nevermind.

Sâmbătă totul a mers conform planului. Am ajuns la traseu, l-am vizionat, ne-am făcut câteva idei despre „ce, cum și unde” și am spălat bicicletele pline de noroi. Apoi am plecat spre cazare să ne pregătim prânzul și, evident, echipamentul. Seara ne-a prins contemplând și motivându-ne reciproc în timp ce încercam să facem televizorul să funcționeze.

Fiindcă duminică startul era programat la ora 10:00, alarma a sunat la 6 dimineața. Evident, ne-am ridicat din pat cu încetinitorul (ne-a luat vreo 10 minute). Totul era pregătit de cu seară, dar în ultima clipă am decis să port o bluză mai groasă, așa că a trebuit să mut numerele de carton, sperând să nu le rup, deoarece afară erau -5°C.

Am ajuns la traseu la ora 8:00. După o tură rapidă de recunoaștere, am realizat că traseul era înghețat bocnă și nu mai semăna deloc cu cel de sâmbătă. Toate urmele lăsate anterior deveniseră mici capcane. M-am suit pe roller pentru încălzire, deoarece singura altă variantă era să rămân în mașină. După 40-45 de minute, am dus roțile și pantofii de rezervă la „tech zone” și am așteptat apelul la start.

Aici a venit surpriza. Fără să fiu misogin, nu cred că într-o astfel de cursă fetele ar trebui să ia startul în fața băieților, mai ales pe o zonă de start scurtă și îngustă, cu o curbă relativ strâmtă și alunecoasă. Am rămas în spate și mi-a luat ceva timp până să-l am în vizor pe Paul Muntean, contracandidatul meu principal care a reusit sa se strecoare in fata. Imediat după aceea, în urma unui incident, mi s-a rupt complet catarama pantofului drept.

M-am oprit să o repar, pierzând vreo 20-30 de secunde (sincer, nici nu știu cât a fost). Mă gândeam deja că va trebui să alerg ca Cenușăreasa, desculț, până la zona tehnică pentru pantoful de rezervă. Am reușit totuși să strâng bucata de cataramă rămasă și să pornesc din nou. A urmat o cursă de recuperare în care am depășit cei 15-17 oameni care trecuseră de mine cât am stat pe dreapta.

Am dat totul și am ajuns din nou pe poziția a doua, în spatele lui Paul (tehnic al treilea, fiindcă Ilyes era între noi). Am forțat și am riscat, pentru că nu mai aveam nimic de pierdut; nu venisem acolo pentru locul 2. Am mai făcut mici greșeli, dar per total am luptat până la capăt, deoarece rezultatul final se scrie doar când treci linia de sosire.

N-a fost să fie. Termin cu „eterna stigmă” a locului 2. Am făcut tot ce am știut mai bine pentru a-mi atinge obiectivul. Vreau să le mulțumesc tuturor pentru sprijin: familiei, sponsorilor și lui Simon. Îmi cer iertare dacă nu m-am ridicat la nivelul așteptărilor (cel puțin la ale mele).

Îmi revin puțin și o iau de la capăt. Următorul obiectiv: Campionatele Naționale de XCO și XCC. Asta dacă vom mai avea zile.

Sănătate, Vlad

Foto credit: Traian Olinici / FRC

The post CN CX – Final de sezon: Argint la Naționalele de Ciclocros appeared first on Vlad Sabau.

Chiar dacă și eu personal am luptat pentru victoria la general a Cupei României, organizarea unui astfel de eveniment pune o presiune foarte mare, atât fizică, cât mai ales psihică. Mă obligă să îmi pun la bătaie toată priceperea și energia în a organiza cursa cât mai bine posibil: de la traseu, la ridicarea pachetelor, obținerea de sponsori pentru premii, colaborare cu instituțiile statului, cu FRC, voluntari, arbitri, fotografi, concurenți, antrenori, iar lista poate continua mult și bine.

Toată treaba a început pe la mijlocul lui septembrie, pentru că sunt lucruri care durează, cum ar fi avizele și autorizațiile. Alte chestiuni au fost rezolvate cu o zi înainte de concurs, dar totul mai continuă cam două-trei săptămâni după eveniment: rapoarte, plăți către furnizori, viramente de premii, acte către ANAF, câte și mai câte.

Am avut șansa ca gazda din 2024, Parcul Etnografic “Romulus Vuia”, parte a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, să fie deschisă pentru organizare, pentru că asta înseamnă foarte mult. Locația centrală, plus toate utilitățile necesare unei astfel de competiții, înseamnă un plus uriaș în calitatea organizării la cel mai înalt nivel.

Săptămâna premergătoare a fost solicitantă, pentru că au fost multe mici detalii care trebuiau bifate în timp util, preferabil deodată. Și cum eu nu mă pot împărți în 10 locuri, mi-a luat mai mult timp decât estimasem. Totuși, chiar dacă am avut o echipă foarte mică lângă mine, dat fiind nivelul și mărimea cursei ajunse la a XVI-a ediție, aceștia au făcut miracole în cea mai mare parte și și-au dus la bun sfârșit toate task-urile. Chapeau!

Eu am fost obosit, dar nu puteam să nu particip la cursa mea. Cursa de casă. Cursa la care participă toată familia într-un fel sau altul. Cursa la care prietenii mă încurajează.

Am luat startul, mai ales că după această etapă se decidea clasamentul final al Cupei României. Am câștigat această Cupă anul trecut, îmi doream mult să repet performanța, dar n-am pus accent și presiune pe acest lucru.

Am plecat bine și mi-am găsit un ritm surprinzător de decent. Aveam un plan făcut de acasă și l-am urmat, exceptând tura a 3-a (cred) când am căzut ușor pe off-camber-ul din partea de sus a traseului, pierzând niște secunde prețioase. În rest, n-am făcut mari greșeli, am putut forța destul de bine și am ținut o viteză chiar OK. Chiar am rămas surprins pentru că mi se pare că am avut parte poate de cea mai bună cursă a sezonului. Termin din nou pe locul 3 și la general cad de pe prima treaptă a podiumului pe cea de-a doua… Felix însă și-a câștigat cursa, fără nici un fel de problema.

Sunt recunoscător, însă. Recunoscător pentru oamenii care i-am avut alături de mine în organizare (direct și indirect), pentru sportivii care au venit la cursă, pentru sponsori, familie, pentru tot. Sunt mulțumit că am putut organiza cea mai reușită ediție de Cluj Winter Race din toate câte au fost, dar mai ales că m-am putut bucura de ea din ambele părți ale traseului. Din cursă și din afara ei.

Vă mulțumesc tuturor pentru că ați reușit să faceți posibil acest concurs.

Cluj Winter Race sunteți voi!

Sănătate, Vlad

Foto credit: Traian Olinici, Alin Sîrb

The post CX #5 – Marea finală de la CWR appeared first on Vlad Sabau.