Dar cum a început toată această poveste?

E anul 1994 și se înființează legendara echipă Volvo-Cannondale. În componență sunt sportivi precum Missy Giove sau Tinker Juarez, Alison Sydor, Cadel Evans sau Myles Rockwell. Bicicletele și echipamentul albastru-galben erau deja un etalon în Cupa Mondială. La începuturile mele, erau idolii mei, cel mai probabil pe atunci datorită bicicletelor spectaculoase. Apoi am învățat tot mai multe atât despre rideri, cât și despre biciclete.

După 9 ani, în 2002, echipa își schimbă unul dintre sponsorii principali, iar Volvo se implică în Volvo Ocean Race. Siemens Mobile intră în scenă și numele echipei se transformă evident în Siemens Mobile Cannondale. Rideri precum Christoph Sauser, Roel Paulissen, Tinker Juarez și Fredrik Kessiakoff la XC și Cedric Gracia la DH, Dual Slalom și apoi la 4x. Deja se trecuse în era modernă și echipa concura pe prima generație de Cannondale Scalpel, iar CG era în top cu Prophet la 4x și Gemini la DH.

La final de 2005 se face tranziția la Cannondale Vredestein, cu o echipă doar de XC și Marathon, în care staruri erau Jakob Fuglsang, Roel Paulissen și Fredrik Kessiakoff. Da, exact acel Jakob Fuglsang care câștiga Campionatul Mondial de XC la Fort William și care mai apoi a făcut trecerea la șosea, ajungând să concureze în marile tururi.

În 2010 e începutul erei de aur, după părerea mea. Se formează ceea ce avea să fie Cannondale Factory Racing, cu Roel Paulissen, Manuel Fumic, Marco Aurelio Fontana. Și Peter Sagan ajunge în echipă pentru un scurt timp, înainte să facă pasul și el în ciclismul de șosea.

Apoi Roel este înlocuit de Martin Gujan, iar în 2012 începe și strânsa mea legătură cu CFR.

E luna mai 2012 și, împreună cu echipa mea de atunci, ajungem la prima noastră etapă de Cupă Mondială. Eu aveam primul Cannondale roz, un Flash 26″. Mă plimbam prin paddock ca un copil într-un magazin de jucării. Toate legendele erau pe acolo: Mani Fumic, Marco Aurelio Fontana, Nino Schurter, Jaroslav Kulhavý, Julien Absalon. Urmau Campionatele Mondiale de Mountain Bike de la Leogang-Saalfelden, unde primesc o invitație de mă alătur staff-ului pentru o zi. Și ce zi a mai fost. Incre-fucking-dibil. Apoi participările la Cupele Mondiale au devenit o tradiție/obișnuință și legătura mea cu Cannondale Factory Racing a fost tot mai strânsă. Era un prilej de a merge la o poveste, o cafea, un sfat sau pur și simplu să-l rog pe Larry să-mi facă un service de mentenanță la Lefty. Era vis. Mă simțeam aproape profesionist. Și acum râd încă de cum se mirau toți că noi veneam din România la Cupe și Campionate Mondiale de capul nostru: fără echipă, fără staff, fără sprijin. Ne doream să concurăm cu cei mai buni din lume.

Și-au trecut generațiile pe la Cannondale Factory Racing. De la legendarii frați din alte mame Manuel Fumic și Marco Aurelio Fontana, Keegan Swenson, Anton Cooper, Henrique Avancini, Maxime Marotte, Simon Andreasen, Alan Hatherly, până la Charlie Aldridge, Luca Martin, Cole Punchard, Jolanda Neff, Ana Santos. De la prima victorie la Campionatul Mondial de Marathon a lui Henrique, la bătăliile din XCC cu Van der Poel, la prima lui victorie în Cupa Mondială de XCO la Nové Město în 2020… Ce amintiri, ce bucurii. Apoi a venit medalia lui Alan la Jocurile Olimpice și ultimele victorii ale lui Luca în World Cup.

Dar programul Factory Racing al celor de la Cannondale se va încheia la finalul lui 2026. Nu știu de ce, nu știu cum se va transforma, pentru că sigur va exista o metamorfoză undeva, nu știu unde va duce. Dar sper să ducă undeva.

Îmi voi aduce aminte cu drag de toate amintirile astea. Și îmi mai doresc ca tinerii noștri români să-și dorească să ajungă în Cupa Mondială, în primul rând să pedaleze alături de cei pe care-i consideră idoli, apoi pentru rezultate. Pentru experiența pe care o pot da mai departe generațiilor viitoare, pentru povești, pentru emoții.

Încă anul nu s-a încheiat, dar mulțumesc tuturor celor care de-a lungul anilor au făcut parte din Cannondale Factory Racing și m-au făcut să mă simt binevenit, unul de-al lor, când am avut nevoie.

Over and out,
Vlad

The post Sfârșitul unei ere: Cannondale Factory Racing appeared first on Vlad Sabau.

N-a fost diferit nici în acest an, doar că, de-a lungul timpului, s-a mai rafinat tot ce se putea în ciclism: echipamentul, bicicletele, antrenamentele, alimentația, somnul, pregătirea complementară… lista e lungă, știu.

Toată pregătirea din acest an a fost făcută în această direcție și pentru acest scop. Toate cursele au fost pentru pregătirea acestui Campionat Național, am depus toate eforturile pe care le-am putut depune și mă simțeam pregătit.

XCC-ul ar fi trebuit să fie acel deschizător de drum și, chiar dacă am pornit bine, am făcut mici greșeli, mai ales după startul cursei, care nu mi-au mai dat voie să mă lupt pentru o medalie. Am terminat pe 4. Eram oarecum dezamăgit pentru că știam că pot mai mult și voiam să o dovedesc a doua zi la XCO.

Ne așezăm la start, după cadeți, și se pleacă. Toate sunt în grafic și eram încrezător, doar că soarta avea alte planuri. Pe la jumătatea start-lap-ului, simt moale anvelopa spate, cu toate că nu-mi aduc aminte să fi lovit ceva, și în plus am avut și inserție. Ajung la techzone-ul, mutat foarte inspirat mai jos cu vreo 200m față de cum a fost până acum, iau o pompă și încep să-i dau. Văd o gaură, pun un șnur și continui să pompez aer. Când colo, mai era și o a doua gaură, dar nu mai aveam șnur pregătit… de altfel, nimeni din tech zone nu avea… și decid să schimb roata.

Pierd în total peste 3 minute și jumătate, dar o iau din loc. Restul turei m-au trecut toate gândurile, în special cel de a abandona, pentru că șansele nu doar la victorie, ci și la o medalie erau aproape zero. Dar, cum se scurgeau minutele, mi-am adus aminte că eu nu renunț niciodată. N-am renunțat nici în 2014, la Campionatele Mondiale din Norvegia, când am concurat o tură și jumătate cu mâna ruptă, nu aveam de gând să las o pană de cauciuc și un obiectiv ratat să-mi strice această reputație. Având familia, și mai ales copiii, alături de mine pe traseu, n-aș fi vrut să vadă că tatăl lor e cineva care renunță.

Am continuat să pedalez în același fel ca și cum aș fi fost primul și am început să ajung oameni. Un lucru oarecum inevitabil, având în vedere momentul (prost, de altfel) în care am făcut pana.

Termin pe 6, departe de ce mi-am dorit, dar cu împlinirea sufletească că am dat totul, de la început până la final, și am făcut tot ce a ținut de mine. Ceea ce nu pot controla, încerc să fac în așa fel încât să mă afecteze cât mai puțin, pentru că altfel consumul psihic e mult mai mare, și am învățat de-a lungul anilor că nu merită.

După cursă am tulit-o acasă, pentru că urma să mergem toți în vacanță. Și a fost bine, pentru că am putut să mă deconectez de toate problemele de zi cu zi și să mă reconectez mai tare cu familia. Să fiu alături de copii și soție, fără să văd zeci de notificări zilnice, mailuri și alte lucruri cotidiene. N-aș zice neapărat că m-am odihnit, pentru că atât Felix, cât și Filip ne consumă de mama focului, dar a fost fain, a fost bine.

Acum cred că e momentul să ne reintrăm în ritm, iar eu să planuiesc ultima parte a acestui sezon. Vedem ce va fi.

Mulțumesc mult pentru lectură.

Sănătate,
Vlad

Creditele foto merg catre cei doi temerari: Traian Olinici si Tibi Hila / FRC

The post Campionatele Nationale 2026 – XCO + XCC appeared first on Vlad Sabau.

Cu toate că-mi zic în fiecare an că nu mă mai duc la Eliminator, și de această dată m-am răzgândit în ultima clipă, cu toate că n-am făcut o pregătire specifică, m-am gândit că poate fi un antrenament bun. Problema, în schimb, e că acest tip de competiție se întinde pe durata întregii zile, fără să poți face altceva între timp… revin și acolo.

Sâmbătă dimineața ajung la Mediaș, devreme, foarte devreme. Cât să pot da o tură (în sandale) și să văd traseul de XCE. Cam aia a fost singurul antrenament de XCE… Are o buclă nouă care-l face mai lung cu vreo 20 de secunde față de anul trecut, cu mai multe șanse de depășire dar nimic foarte spectaculos.

Apoi mă duc la cazare, unde Sebi încă dormea. L-am trezit, evident, și mergem să luăm micul dejun și să ne pregătim de calificări. O luăm agale pe biciclete pentru că era un drum relativ scurt până la traseu și era numai bun de încălzire. Sebi îl face de două ori pentru că… altfel se dădea fără număr, fără număr, fără număr…

Pornesc în calificări, fără să dau tot, mă calific mai departe în semifinale. Doar că a fost haos. Nu se știa exact orarul, când s-a știut au apărut decalări și așa mai departe.

Aceste semifinale mă găsesc în grupă cu Sebi, Iosif Ureche și Mihai Soare. Și plec bine, doar că la un moment dat ceva s-a întâmplat, Sebi m-a închis (neintenționat) și Iosif a trecut de amândoi. Am tras până la final pentru că niciodată nu știi ce se poate întâmpla și puteam să am o șansă pe mai departe. N-a fost să fie. Termin pe 3 și ajung doar în finala mică, unde aveam să mă „lupt” pentru unul din locurile 5-8. Evident, momentele de așteptare se prelungesc din tot felul de motive, dar până la urmă plecăm și noi. Câștig finala mică, după ce mi-am depășit adversarii fix în acea curbă nouă. A fost o oarecare consolare, dar gândul îmi zbura la etapa de Cupa Națională de XCO de a doua zi.

Verific traseul, îmi pun în cap o oarecare strategie și mergem să ne spălăm și să luăm cina. Am adormit rapid și a fost un bine-meritat și odihnitor somn.

Duminică, având startul la o oră mai mult decât decentă: 12:45, am avut timp să ne pregătim pe îndelete tot ce aveam, fără să ne grăbim.

Ajungem la traseu unde ne vedem toți colegii: eu, Sebi, Mircea și Victor. Lipsea Augustin și eram în formula 100% completă. Lăsăm tot ce am avut pentru feed/tech zone lui Andrei, tatăl lui Victor, și ne ducem la încălzire. A existat din nou un delay de 10-15 minute al startului, dar încă eram concentrat și pregătit de cursă. Am remarcat totuși un lucru bun: noi, cei de la Master, am fost așezați imediat după cadeți, iar fetele au fost după noi, până acum noi fiind ultimii. De ce e bun acest lucru? Pentru siguranța fetelor, deoarece există o diferență notabilă de viteză între noi și ele, lucru care le-ar fi putut pune în pericol.

S-a pornit tare, dar mi-am tot zis să nu dau chiar totul din prima tură, ci să-mi fac un ritm pe care să-l pot menține pe durata întregii curse, având în cap câteva zone unde mă pot odihni, unele unde o pot lăsa să curgă, iar altele unde să trag de mine. Și am tras. După jumătate de cursă îl ajung pe Victor, care chiar dacă e cadet a mers foarte bine, dar poate din cauza căldurii a apărut epuizarea mai repede decât și-a dorit. Am vrut să stau cu el cât mai mult pentru a-i putea da sfaturi și a-l ajuta să-și revină și să încercăm să prindem din adversari. Aș fi putut accelera și mai tare, dar scopul nu era să-l demoralizez, ci să-l ajut să treacă peste moment. Sper că am reușit, dar asta doar timpul o va spune. Trecem împreună într-un final, eu încheind cursa pe deja eternul loc 2 al sezonului.

Mai sunt două săptămâni până la Campionatul Național de XCC / XCO de la Cheile Grădiștei și toate gândurile îmi merg în acea direcție.

Dar până atunci vreau încă o dată să mulțumesc tuturor pentru sprijinul oferit pentru această cursă: familiei, sponsorilor, prietenilor și celor de pe margine care m-au/ne-au încurajat.

Sănătate, Vla

The post XCO #4 – Medias + un XCE appeared first on Vlad Sabau.

Când am văzut că va fi reluată după 7 ani de pauză, n-am ezitat să mă înscriu. M-am gândit că traseul va rămâne în mare parte old school: două urcări lungi și două coborâri lungi, va fi cald — foarte cald — și că va fi o pregătire foarte bună pentru cursele ce vor urma.

Înscrisă în calendarul UCI, clasată C2, mă așteptam să fie mai multă lume, atât pe traseu, cât și la start. A existat însă o reticență pe care n-o reușesc s-o deslusesc, încă.

Eu… ei bine, eu am pornit spre Betfia sâmbătă, în ziua cursei. Am fost matinal și m-am trezit la 4:40 — aveam totul pregătit, și după ce am pus cafeaua în termos, m-am urcat în mașină și dus am fost. La 7:20 am ajuns, m-am echipat rapid și la 7:40 eram deja pe traseu. Deja era foarte cald. Am reușit să fac doar o tură de recunoaștere — prea puțin, poate, pentru a fi suficient de încrezător pe coborârile de viteză.

Se face 9:45 și luăm startul la 2-3 minute după cei de la e-bike. Am pornit bine, poate prea îndrăzneț, dar mă simțeam în formă. Am făcut mici greșeli la coborâre, mai din neatenție, și la finalul primei ture am pierdut conducerea cursei. Am forțat, dar știam că dacă depășesc linia roșie prea devreme și prea tare, n-o să se încheie bine.

Prima urcare era lungă și în soare plin, fără pic de vânt. Pe coborâre era mult praf — traseul era foarte uscat și cu o anumită uzură, deși nu știu dacă e termenul potrivit. A doua urcare a fost nu doar lungă, ci și foarte abruptă. Atât de abruptă încât erau multe zone unde nu aveam aderență și era greu să stai pe bicicletă. Ultima coborâre era destul de periculoasă din cauza pietrișului — de mărimea celui de la calea ferată.

După aproape o oră de cursă, câștig categoria și termin al treilea la general. Cum am spus, am avut un sentiment bun în cursă, corpul m-a ascultat — dar în momentul de față, asta îmi e puterea și pregătirea. Și e suficient.

Urmează etapa de Cupă Națională de la Mediaș, apoi, cel mai probabil, Campionatele Naționale. Vedem cum se așează toate planetele și ce iese. Orice cursă e o oportunitate — voi face tot ce ține de mine să meargă cât mai bine.

Vreau să închei mulțumindu-le tuturor celor ce-mi sunt alături: familie, sponsori și prieteni.

Sănătate,
Vlad

The post Crater XCO — întoarcere după 7 ani appeared first on Vlad Sabau.

Știam în mare traseul, care nu e neapărat pe placul meu, dar am mers de vineri, cu Sebi, să facem o recunoaștere.

Am pornit cu gândul de a concura pe hardtail. Cannondale Scalpel HT e acea bicicletă care îți dă un sentiment de „purest form of racing”, dar îți ia ceva timp să te reobișnuiești cu ea, după ce ai stat mult timp pe full. Ideea a pornit de la prognoza meteo care anunța ploi zdravene înainte și în timpul cursei. Tot pentru asta, roțile de rezervă au fost pregătite cu niște anvelope Schwalbe de noroi, cu care până acum nu am avut ocazia să mă dau — deși ar fi fost situații.

Odată ajunși, direcția a fost spre race office, să ne ridicăm pachetele, iar apoi ne-am întâlnit cu noul nostru coleg Victor și cu Andrei (tatăl lui Vic) și-am pornit să vedem ce mai e nou pe traseu. Exceptând niște urși — da, din ăia adevărați — care ar fi fost văzuți cu câteva zeci de minute înainte să ajungem noi, n-a fost mare lucru. După câteva ture, am luat-o din loc spre cazare să ne pregătim cina.

Ne-am culcat aproape cu „găinile”, cum se zice, și-am încercat să ne odihnim cât se poate, chiar dacă sâmbătă startul era programat la ora 2. Ne-am trezit liniștiți, fără ceas, și după un stretching bun am mers să pregătim micul dejun. Apoi am mai avut timp de încă o verificare a bicicletelor, încă niște stretching, pregătirea bagajelor și o gustare în plus.

Am verificat din nou anvelopele de noroi, dar le-am lăsat ca rezerve, pentru că după scurte verificări reiesa că ploaia urma să vină mai târziu. Deși au fost câțiva stropi răzleți până la start, n-a fost să fie.

Am luat și startul, în spatele băieților și fetelor de la U17. Părerea mea e că o astfel de așezare la start este greșită, pentru că fetele sunt mai lente decât noi și de fiecare dată până acum ne-am „incomodat” — ca să nu zic că ne-au încurcat de-a dreptul. În scurtul start loop, unde trebuia să ne răsfirăm cât de cât, am reușit să cad în cap, după ce un concurent din fața mea s-a oprit brusc. Sunt sigur că a fost nevoit să frâneze, dar din nou, asta s-a întâmplat din cauza felului în care a fost dat startul. Oricum, dacă e să o luăm așa, prima curbă e prea aproape de start, iar traseul în general e prea îngust pentru depășiri de orice fel — excepție făcând doar o bucată din el. Chiar dacă există bunăvoință din partea riderilor să te lase să depășești, de cele mai multe ori nu au unde. Și în cazul ăsta eu nu mă pot da cu părerea, pentru că nu eu iau deciziile la acest nivel.

Oricum, să revenim la cursă. M-am ridicat buimac de pe jos, m-am urcat înapoi pe bicicletă și mi-am dat seama că eram deja aproape ultimul. Am pornit, am turat picioarele și-am încercat să-mi reintru în ritm, fără să mă supraforțez — o astfel de abordare ar fi urmat să aibă efecte mai grave spre finalul cursei. Am început să recuperez locuri, dar damage-ul fusese făcut. Am reușit să mențin un ritm constant pe toate cele 4 ture și mi-am dat seama că am mers ceva mai bine decât la Cheile Grădiștei. Cel puțin pe urcare. Pe coborâri n-am strălucit, ba chiar era să mă dau de pământ încă o dată — de data asta din vina mea, la „faimoșii” bușteni. Am terminat al 2-lea în final, departe de victorie, dar liniștit. Împăcat că am dat tot ce-am putut în condițiile date. De alte chestii — cum că premiile la noi au lipsit cu desăvârșire — nu mai zic; știam că așa va fi, așa a fost mereu aici.

Felicitări celor implicați că au încercat să scoată cât mai mult din organizare. Munca nu le-o poate lua nimeni. Unele decizii pot fi puse la îndoială, dar munca nu le-o poate lua nimeni.

Cel mai probabil, următoarea cursă va fi la Betfia, la Cupa Crater, unde n-am mai fost din 2019, când a fost ultima ediție.

Sănătate, Vlad

Foto credit: Traian Olinici

The post XCO #3 – Porumbacu appeared first on Vlad Sabau.