Cum au scris și cei de la ProSport, reprezentanții FRF au confirmat însă că există negocieri cu cei de la RMGC. Mai mult decât această confirmare, vă pot prezenta în acest moment și dovada dincolo de orice dubiu că FRF a început demersuri încă de la sfârșitul anului trecut pentru vânzarea imaginii echipei naționale către RMGC. Mai jos, puteți vedea în facsimil, oferta FRF adresată RMGC, semnată și asumată de Mircea Sandu.

”Sper că scrisoarea mea să vă găsească bine în noul an. Prin intermediul mass-media, am luat act cu satisfacție că, în 2011 s-a luat decizia cu privire la autorizarea exploatării de la Roșia Montană apreciind că, prin acest proiect se vor creea mii de locuri de muncă în mai multe domenii de activitate.

Federația Română de Fotbal – asociație non-profit sub egida căreia se desfășoară actiunile tutoror echipelor naționale de fotbal ale României – dorește să încheie un parteneriat pe termen lung cu Roșia Montană Gold Corporation. La baza acestui parteneriat stau câteva trăsături importante pe care le considerăm necesare în dezvoltarea parteneriatului și a unei relații de durată.

Aceste trăsături sunt încredere, angajament, cooperare, satisfacție”, se arată în deschiderea ofertei de patru pagini a FRF, pe care o puteți citi integral mai jos (dați de două ori click pe fiecare facsimil). În funcție de interesul dumneavoastră precum și de nivelul bugetului alocat activității de sponsorizare și publicitate se poate ajunge la o înțelegere în urma unor contacte directe între specialiștii celor două părți. Aștept răspunsul dumneavoastră și fiind încredințat într-un îndelungat și fructuos parteneriat, vă asigur de întreaga mea considerație ”, se arată în oferta semnată de Mircea Sandu.

Ei bine, ”contactele directe între specialiștii celor două părți” au început marți, 14 februarie 2012, la sediul Federației Române de Fotbal și, în principiu, s-a ajuns la un acord. Dincolo de oferta de mai sus, ”specialiștii” de la Roșia Montana au avut propriile lor cerințe legate de promovare, acceptate de Mircea Sandu în proporție de aproape 100%. Ele fac referire la acțiuni comune la Roșia Montana, la mutarea unor meciuri ale naționalei la Cluj, dar și unele lucruri absolut incredibile. Și nu e caterincă: Mircea Sandu chiar le-a acceptat pentru a intra în posesia banilor promiși de specialiștilor de la Roșia Montană.

Mâine dimineață veți putea afla suma pe care Mircea Sandu a solicitat-o, durata contractului, dar și amănunte extrem de savuroase (și triste în același timp) despre ce este dispus Mircea Sandu și naționala României să facă pentru această sumă.

ATENȚIE: va fi vorba de înregistrări din timpul întâlnirii dintre Mircea Sandu și ”oamenii de la Roșia Montană”!

***

• Ultimii şapte ani au însemnat un destin clar pentru presă. Puterea a demonizat presa ostilă pînă a reuşit să-şi cumpere proprii mercenari şi să dubleze răul cu încă un rău. În loc de o galerie de isterici plătiţi să fie isterici avem acum mai multe galerii. Totul la un nivel foarte jos, de atac la persoană. Între aceste două linii de tragere greu mai găseşti în viaţă ceva jurnalism politic echilibrat.

• Există o berlusconizare în România. Nu în sensul preluării a unei mari bucăţi media de către un singur om. Ci în sensul tabloidizării, al sexismului crescut exponenţial. Pasivitatea CNA-ului în faţa fenomenului nu poate fi totuşi întîmplătoare. OTV-ul e doar un simptom (caz incredibil de supravieţuire într-o încălcare continuă a legii – cu numeroase procese cu CNA, amenzi neplătite etc); dar mai toate televiziunile au preluat din agresivitate în nesfîrşite emisiuni cu liceence violate şi mame linşate pentru că nu s-au căsătorit din dragoste.
• “Opiumul poporului” pe timp de austeritate a fost de data asta şi tabloidul, şi înjurătura. Rolul său social nu e de neglijat.
• Vasile Ernu scrie despre cît de jos au coborît înjurăturile (unii intelectuali se arată oripilaţi deşi au stat liniştiţi într-una dintre tabere) şi stigmatizarea: “stigmatizarea de o manieră tot mai violentă a devenit una din armele ideologice și propagandistice ale actualei puteri. Deci, înainte ca unii membri de vîrf ai GDS să se sensibilizeze la sloganurile și replicile diverselor grupuri din piețele orașelor țării, ar fi bine să se întrebe cum e posibil ca stigmatizarea să devină politică și propagandă de stat nu doar prin replici și discursuri individuale, ci și prin politici de stat? (…) Oare a-ți învinui populația la grămadă ca este leneșă, bețivă și cerșatoare nu este o formă de stigmatizare?”
• Presa a fost vulnerabilizată şi cînd diverşi investitori turnau bani cu nemiluita. Comercializarea excesivă, credinţa naivă în piaţa care aranjează onest lucrurile a dus la o situaţie cvasi generală: portaluri de ştiri pline de tabloid amestecat cu politic şi social – din unele dintre ele s-au ridicat şi vocile indignate împotriva lui Capatos. Problema presei nu e tabloidul, e tot angajatul, extrem de vulnerabil, fără o sindicalizare serioasă, fără breaslă serioasă, cu o generaţie de jurnalişti nouăzecişti care au vîndut tot, s-au umplut de bani şi n-au lăsat nimic în loc. Acum tot ce le putem oferi tinerilor e ceva copy-paste şi îndemînare internautică – nu-s foarte pesimist, încă se scrie bine, dar nu se pot acoperi teme importante cu redacţii de cîţiva oameni care toarnă ca nebunii ştiri.

Concluzie: Fundul lui Boc pe ecran, incredibilă stupizenie jurnalistică, e de fapt o etapă previzibilă a unui regim al tabloidalului susţinut de toată lumea – abuzuri de tot felul asupra dreptului la imagine, regulilor jurnalistice şi celalte se petrec zilnic. De ce să ne mai oripilăm la Boc? Din păcate, va rămîne doar încă un prilej să ne dăm unii mai deştepţi şi mai morali decît alţii.

Decizie pe şest

Din seria decizii pe şest, încă una. Voi reveni. Pînă atunci, un material aici:

Conform unui comunicat de presă, verzii trag semnalul de alarmă că „extracţia gazelor de şist a fost aprobată pe şest”. Într-o adâncă tăcere vinovată, poate chiar profitând de faptul că atenţia publică este aţintită asupra altor probleme extrem de importante care se petrec în această perioadă: pe de o parte protestele prin pieţe publice, de cealaltă parte zăpezile care îngroapă zeci de localităţi prin ţară.

Aşadar, Partidul Verde – membru al Verzilor Europeni – şi-a exprimat îngrijorarea faţă de decizia luată recent de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) de acordare a licenţei de explorare şi exploatare a gazelor de şist de către compania americană Chevron, în lipsa unei legislaţii referitoare la aceste gaze şi fără o dezbatere publică şi informare prealabilă privind riscurile folosirii unei tehnologii de extracţie care este dăunătoare pentru populaţie şi mediu.

În altă ordine de idei, dacă experimentul va da roade, apartenenţa noastră la clubul destinat salvării euro, ar trebui să conducă relativ rapid şi la accelerarea adoptării monedei unice, deşi percepţia actuală asupra acestei oportunităţi este jalnică. Până atunci, coincidenţa face că datele venite de la Institutul Naţional de Statistică ne plasează clar în clubul select european. Produsul Intern Brut (PIB) al zonei euro a scăzut cu 0,3% în trimestrul al patrulea din 2011 faţă de cel anterior, declin similar cu cel înregistrat pe ansamblul Uniunii Europene (UE), cu evoluţii pozitive în numai cinci state, potrivit datelor prezentate miercuri de Eurostat.În trimestrul al patrulea raportat la cel anterior,economia României ca şi cea a Germaniei, cea mai mare din Europa, a înregistrat o scădere de 0,2%, iar Italia, a treia economie a zonei euro, s-a contractat cu 0,7%. Economia olandeză a înregistrat o scădere de 0,7%, cea spaniolă a scăzut cu 0,3%, iar Belgia a consemnat o corecţie de 0,2%. Franţa a crescut cu 0,2%, iar economia Marii Britanii s-a restrâns cu 0,2%. Există din păcate riscul ca la finalul trimestrului I din acest an, calamitat din punct de vedere natural, să fie din nou îndeplinită definiţia intrării în recesiune tehnică.

Revenind la pactul fiscal, există opinii potrivit cărora restricţiile acestuia ar micşora nu doar populismul ci, din păcate, şi marja de manevră a guvernului, care, fără “spaţiu fiscal”, n-aşa, n-ar avea cum reporni economia. Chestia nu se-aplică însă neam la România, care şi cu spaţiu fiscal enorm şi fără de el, nu pare a fi capabilă să dea gata mai mult de câteva zeci de kilometrii de autostradă pe an. De pildă şi în anul care a trecut se spune că 5% din PIB, un procent important, s-a dus în investiţii, fără cine ştie ce corespondenţă în realitatea înconjurătoare. Ca atare, pare mult mai important pentru creşterea economică nu existenţa unui spaţiu fiscal mai mare, ci o eficienţă mult crescută a cheltuielilor publice, ceea ce presupune să nu facem nici parcuri în păduri, nici săli de sport în sate cu 8 babe, nici deszăpeziri de 6 ori mai scumpe ca-n ţările nordice.

Sigur că din foarte multe raţiuni, inclusiv de imagine, România nu poate rămâne în afara zisului tratat. Percepţia însă la nivelul bunului simţ comun este aceea că aceleaşi autorităţi angajate trup şi suflet rezolvării crizei datoriilor suverane din eurozonă, sunt complet incapabile să beneficieze de apartenenţa la Uniunea Europeană. Potrivit unor calcule prezentate recent de conducerea Consiului Fiscal, la fiecare leu deficit bugetar utilizat la absorbţia fondurilor europene se pot efectua cheltuieli bugetare de 20 de lei, un stimul enorm pentru economie. Cunoscând situaţia jalnică a absorbţiei acestor imense fonduri fără cost şi urmărind cu cât entuziasm comenta ieri fostul premier Boc trimiterea populismului “la groapa de gunoi a istoriei”, impresia clară a fost că restricţiile din tratat îi produc o mare plăcere. Curat masochism!

Dacă nu s-a dus cu Ponta în America, fiindcă nu ştie engleza, Crin Antonescu i-a analizat politic fesele lui Emil Boc, la un post de televiziune. Pentru cineva care-şi doreşte să ajungă preşedintele României nici că se putea preocupare mai înaltă! Ce şi-o fi zis Crin? Tot facem noi grevă parlamentară fiindcă Puterea ne arată spatele, încai să mă pronunţ şi eu despre dindărătul lui Emil!

O fi declarat el război total şi muşcător Coaliţiei de guvernămînt, dar nu-ţi bagi nasul chiar peste tot! Fără să-i treacă măcar o clipă prin cap că s-ar putea face de cacao comentînd nuditatea de vestiar a fostului premier, pe Crin l-a umflat rîsul că l-a prins pe Boc în fundul gol, deşi nici măcar asta n-a făcut-o el, ci vreun neisprăvit din anturajul ex-premierului.

Cînd şi-a dat seama că intervenţia asta prin telefon la tv ar putea să-i cadă greu la prestigiu, Crin a admis că n-a procedat „înţelept” dîndu-şi cu părerea, cot la cot cu Vadim Tudor, despre imaginile „incendiare” difuzate în exclusivitate la respectivul post tv. Scuza pe care şi-a găsit-o e că i-a luat apărarea lui Boc, după ce a făcut haz de el. Dar nu putea să închidă telefonul? Nu putea să spună că el nu comentează aşa ceva? Nu, mai întîi a dat-o pe politic – i-au făcut-o pedeliştii lui! De-abia după aia l-a căinat pe Boc, că n-are nici o vină, mititelul!

Nu-i mai rămîne lui Crin decît să-şi dea în direct cu părerea despre conţinutul oalei de noapte a lui Băsescu!

Noile norme de creditare reprezinta o dezavuare a eurizarii economiei. Aceasta schimbare de politica opereaza incepand cu 2012 si este surprinzatoare cel putin din perspectiva telului aderarii la euro in 2015. Cu o politica monetara si de creditare restrictiva, stagnarea ori cresterea recesionara in 2012 pot fi considerate un succes guvernamental.

Stagnarea economica reprezinta o evolutie a economiei in intervalul +/-1% care creeaza locuri de munca. Cresterea economica recesionara reprezinta o crestere economica redusa incapabila sa creeze locuri de munca. Din perspectiva cresterii economice cele doua se suprapun in intervalul 0 si 1%.

1)Realizarile mentionate sunt cresterea economica, somajul cu 2% sub media europeana, cea mai mica inflatie din ultimii 20 de ani, deficitul bugetar in interiorul tintei stabilite cu FMI, “singura tara din UE care a redus rata de politica monetara cu scopul de a incuraja creditarea si a stimula consumul populatiei”.

Cresterea economica a anului 2011 este una recesionara, incapabila sa genereze locuri de munca, fiind rezultatul surprizei din agricultura si unui efect tehnic datorat scaderii masiv edin anii anteriori. Acest effect numit in piete “ dead cat bounce” este similar saltului la contactul cu solul a unui corp inert cand este lansat de la o inaltime considerabila. Fiind un an electoral, sunt necesare multiple ajustari ale valorilor pentru cresterea economica pana la o valoare fidela, in plus sau in minus e.g. in 2008 cresterea initiala a fost 8.2% iar dupa revizuiri 7.1%.

Somajul mai mic cu 2% decat media europeana nu este un motiv de bucurie in conditiile migratiei de sute de mii din ultimii ani si a unei raportari mai transparente a celorlalte tari europene. Suplimentar Romania nu a reusit sa ajunga in toata aceasta perioada la nivelul locurilor de munca din 2008.

Inflatia care afecteaza buzunarul populatiei, cea la care se uita europenii si cea din criteriile de la Maastricht este cea medie anuala si nu cea de sfarsit de an. Aceasta inflatie medie anuala s-a situat anul trecut la nivelul de 5.8% si este a treia cea mai mica valoare din ultimii trei ani. O tinta prea ambitioasa de sfarsit de an vine cu costuri majore dupa cum am sugerat in “Cite miliarde de euro costa atingerea meteorica a unei tinte de inflatie ambitioase?”

Deficite bugetare in tinta sunt usor de realizat in conditiile existentei arieratelor si a datoriilor conditionate ( datorii castigate in instanta). Suma dintre deficitului bugetar, arierate si pro rata datoriilor conditionate corespunzatoare anului 2011, este mai mare decat deficitul din 2008.

Dobanzile in marea majoritate a tarilor europene sunt semnificativ mai mici decat cele din Romania de ani de zile. Si cu noile scaderi minore dobanzile reale sunt semnificative in Romania. Cumulul de masuri de politica monetara care ar fi necesare sunt mentionate in opinia “BNR reduce catinel dobanda. Efectele in economie … peste un an”

Noul regulament de creditare descurajeaza creditarea si frineaza consumul populatiei. In mod evident avem de a face cu cel putin un “typo” in noul program de guvernare.

2)Strategia economica de inspiratie FMI se refera la ipoteza economica gresita a expansiunii economice in conditii de devalorizare interna si consolidare fiscala pe fondul unei perioade recesioanare.

De-a lungul timpului, s-a clamat succesul ipotezei privind expansiunea economica in conditii de consolidare fiscala in cateva cazuri. Detalii referitoare la aceste cazuri pot fi consultate in The “Austerity Myth”: Gain Without Pain? ( pentru Danemarca, Irlanda, Finlanda si Suedia) si in “Latvia’s Internal Devaluation: A success Story?” (pentru Letonia).

Reformele statului de ispiratie neoliberala continua si sub noul program de guvernare, iar tot efortul de privatizare este comprimat in cateva luni ( oportunitatea privatizarilor in 2012 am discutat-o in “2012 anul privatizarilor?”)

3)Masurile de tactica economica si marketing sunt menite sa atraga voturi de la diferite categorii de electori.

Romania se angajeaza in programul de guvernare sa se claseze in primele 15 locuri la Olimpiada de la Londra.

Se doreste deschiderea circulatiei pe alti 200 km de autostrada care probabil se afla in diferite stadii de executie.

Exista programe care vizeaza diferite categorii de electori de genul mamelor, tinerilor someri etc.

Exista si programe bune dar cu alocare modesta de resurse devenind mai mult un element de relatii publice decat un support pentru dezvoltarea economiei.

Un astfel de program, avand ca inspiratie unul similar din Ungaria, se numeste Kogalniceanu si se adreseaza IMM-urilor. Sumele alocate programului sunt minore pentru potentialul acestuia.

Cresterea salariilor si pensiilor este conditionata de indeplinirea simultana a diferiti indicatori. Cresterea economica de 2.1% si un deficit bugetar cash de 1.9% ( cu reducerea arieratelor la zero) nu se pot realiza simultan in 2012. Daca conditionarea prentru cresterea salariilor ar fi fost legata de un singur indicator probabil ca acesta ar fi fost “fortabil” dar cu mai multe, probabilitatea de realizare scade semnificativ. Situatia este similara cu o problema clasica in finantele comportamentale , numita problema Lindei in care dupa o poveste sforaitoare privind educatia si preocuparile tinerei se intreaba ce este mai probabil ca dupa 20 ani Linda sa fie functionar or functionar si sa aiba preocupari feministe. Marea majoritate a respondentilor sunt prinsi de ancorele incluse in poveste si nu estimeaza correct faptul ca probabilitatea scade pe masura ce mai multe evenimente trebuie sa se realizeze simultan.

Incercarea de dezeurizare rapida a economiei prin introducerea de restrictii la creditarea in valuta este interesanta mai ales analizata prin prisma retoricii pro-euro sustinuta de BNR. Noul regulament de creditare incearca sa repare greseala anului 2007 in care pe fondul aderarii la UE, Romania a “uitat” dobanzile la moneda nationala prea sus, a permis intarirea monedei nationale si a liberalizat creditarea. Ca urmare a celor trei miscari o mare parte din populatie este blocata in credite in valuta a caror valoare in moneda locala a crescut de atunci cu 40%.

O incercare similara de limitare a creditarii a fost introdusa pentru cateva luni de BNR si in noiembrie 2008. Aceasta miscare in realitate explica ceea ce datele arata ca un “sudden stop”, o oprire a finantarii. Finantarea s-a oprit, pentru ca in perioada de tranzitie de la vechile la noile norme nu mai era posibila creditarea. Regulamentul ce limita finantarea la inceputul anului 2009 confirma cat de departe erau autoritatile romane de intelegerea situatiei internationale ( o declaratie in acest sens poate fi urmarita aici ) . Acesta s-a suprapus peste “ochiul furtunii”. Restrictionarea creditarii, dobanzile si rezervele excesive pentru o perioada recesionara, normele de restructurare rigide, provizionarea pierderilor dupa reguli abrazive locale sunt motivele reale (si nu politica guvernamentala) pentru care impactul crizei asupra economiei Romaniei si a echilibrelor macro a fost mai mare decat in cazul altor economii similare.

Noul regulament de creditare incearca fortarea creditarii in moneda locala atat pentru credite ipotecare cat si pentru cele de consum prin impunerea unei asimetrii in conditii. Deoarece putine banci au implementat noile norme iar lichiditatea in moneda locala este restrictionata la scadente scurte si este neuniform distribuita,  aceasta schimbare va opera ca o frana atat asupra consumului cat si asupra piete imobiliare. Finantarea la 7 zile contra colateral titluri de stat usureaza finantarea statului si ajuta cele 4 banci Romanesti care participa la morisca, dar nu ajuta finantarea in moneda locala pe termen lung.

In conditiile existentei sicanelor la nivel monetar si al politicii de credit, noul program de guvernare ar trebui felicitat daca reuseste in 2012 stagnare economica or o crestere recesionara.

Preluat cu acordul autorului de pe lucianisar.com

Iată un exemplu năucitor de inadecvare – să ai perfectă dreptate şi totuşi să dai cu bâta în baltă. Aşa e, mulţi nu-s în stare să-şi deszăpezească propria bătătură. Aproape oricine are dreptul să le reproşeze asta. Dar nu chiar oricine.

Printre excepţii sunt cei plătiţi chiar de “locuitori”. Primul-ministru are autoritate în faţa funcţionarilor pe care îi are în subordine. Despre ce fac ei, poate să spună oricând că e admisibil sau nu. Faţă de contribuabili – buni, răi – are doar responsabilităţi.

În democraţie, această postură nu prea se poate inversa.

Iar în economie, este ca şi cum un angajat s-ar răţoi la propriul patron “să treacă la muncă”.

UPDATE: #freudianslip

“Poltica externă a României, repet ce-am mai spus, nu este o politică externă condiţionată de crize, cine crede acest lucru se înşeală şi îşi alege atunci o altă ţară”.
Această declaraţie a fost făcută de ministrul de Externe al României, dl. Mihai-Răzvan Ungureanu, în mai 2005, la întoarcerea de la Washington, întrebat fiind de un jurnalist dacă în cursul vizitei în capitala SUA s-a discutat despre criza jurnaliştilor români răpiţi în Irak, aflată în plină desfăşurare.
Nu pomenesc acum modul cum l-am numit atunci într-un articol din Gândul pe dl. Ungureanu pentru faptul că dădea afară din România pe toţi cei care nu erau de aceeaşi părere cu el şi cu preşedintele Băsescu – au trecut câţiva ani, poate că între timp s-a mai maturizat, nu vreau să-i marchez de la bun început mandatul de prim-ministru. Dar expresia unui mod de a gândi, a unei atitudini în legătură cu democraţia şi libertatea de exprimare, cred că merită reamintită fără alte comentarii.
CTP: Ne mai alegem altă ţară?

Există în finalul interviului din noiembrie 2011 un episod care m-a făcut să tresar în acel moment. Și pe care l-am păstrat în memoria curioasă de jurnalist. Mihai Răzvan Ungureanu spune că nu înțelege de ce, întrebați la recensămînt, mulți dintre români au refuzat să-și ofere CNP-ul. Șeful SIE nu găsește nimic anormal în ceea ce zeci de ONG-uri acuzau drept o procedură ilegală și nedemocratică! Motivele protestului civic împotriva culegerii CNP-ului la recensămînt au fost multiple. De pildă, nu e normal ca Institutul Național de Statistică să știe ce boli are un anume cetățean român. Sau să colecteze alte date personale, nominal exprimate, despre oricare dintre noi. Lui Mihai Răzvan Ungureanu i se părea normal ca această imixtiune să se producă, iar oamenii să se supună.
E un detaliu. Sau poate nu.
Tolontan: “Nici nu ştiţi cât de amplu poate fi răul”

Sigur ca MIhai Razvan Ungureanu a facut un tur de forta vinerea trecuta, atunci cand a mers la instalarea noilor titulari de portofolii. In plus, vine la munca la ora sase dimineata. Iar ultima saptamana a fost si foarte obositoare. Toatea astea nu pot compensa insa decat partial unele exprimari stangace, care lasa loc la interepretari.
Cum ar fi, ca domnul Ungureanu doreste ministrilor sai si SIEesi exact asa: ”sa ne mearga bine sub noua conducere”. Declaratia VIDEO o gasiti aici:
Acum, din punctul meu de vedere, domnul Ungureanu nu are o noua conducere. In calitate de sef al SIE, probabil ca sefii dansului erau Parlamentul si Presedintele Basescu, cel la propunerea caruia era numit. Ca prim-ministru, dansul este subordonat tot Parlamentului si emotional-sentimental-faptic Presedintelui Basescu, care, nu-i asa, l-a desemnat prim-ministru pentru ca asa a vrut domnia sa, si nu pentru ca i-a fost sugerat. Nu-i asa ca nu i-a fost sugerat?
Insa domnul Ungureanu, foloseste pronumele personal, froma neaccentuata, la dativ ”ne”. Adica inclusiv dansului sa ii mearga bine sub noua conducere. Adica, inclusiv dansul ar putea raspunde unei noi conduceri. Ori, tocmai am stabilit ca dansul nu are o noua conducere. Sau are?
Sigur, poate fi o gafa lingvistica. Sau poate fi… o gafa.
P.S. Tot in declaratia domniei sale apare afirmatia ca pe unii dintre cei prezenti acolo. ii cunoaste dupa ”semnatura”. O declaratie cel putin intersanta din partea fostului sef al SIE.
Soviani: ”Sa ne mearga bine sub noua conducere!” What???

Commentarii pe riscograma.ro

În continuare, Hotnews publică și declarații ale președintelui FRF, Mircea Sandu, și ale șefului de la RMGC, Dragoș Tănase. ”FRF și Roșia Montană Gold Corporation vor realiza toate demersurile necesare unor acțiuni comune de mare interes public, consolidând buna reputație a partenerilor. Implicarea financiară a RMGC ne bucură și ne onorează” – Mircea Sandu, președinte FRF; ”Roșia Montană Gold Corporation și echipa națională de fotbal au în comun multe aspecte. Și noi, ca și ei, ne dorim aurul. Astfel, asocierea dintre cele două părți nu poate fi decât benefică, mai ales că transferul de imagine rezultat este valabil în ambele direcții: Roșia Montană Gold Corporation aduce forță și energie, echipa națională de fotbal completează cu o imagine pozitivă în ochii opiniei publice” – Dragoș Tănase, Chief Executive Officer, RMGC”, titra Hotnews (vezi primele fotografii de mai jos).

Articolul se încheia cu informații despre sponsorii pe care i-a pierdut în ultimul timp FRF, precum și despre alte parteneriate pe care RMGC le are în sportul românesc.

La doar jumătate de oră după publicare, articolul s-a ales cu un ”update”, fiind retras de pe pagină principală, putând fi citit doar în secțiunea ”sport”. ”UPDATE: Știrea despre parteneriatul dintre Roșia Montană și FRF, o intoxicare”, suna titlul schimbat. ”UPDATE: Știrea despre parteneriatul dintre Roșia Montană și FRF a fost retrasă de pe site. Primele investigații arată că ar fi vorba de o intoxicare”, se putea citi în ”știre”, articolul având însă, în continuare, aproape aceeași structură. Singura deosebire e o precizare adăugată primului paragraf: ”conform unui mail trimis redacției”. (foto 3, mai jos).

După încă o jumătate de oră, conținutul articolului dispare și se adaugă un nou update: ”UPDATE 2: Informatia despre parteneriatul dintre Rosia Montana si Federatia Romana de Fotbal s-a dovedit o intoxicare si a fost retrasa de pe site. Informatia a fost trimisa pe adresa redactiei intr-un comunicat de presa ce avea toate elementele de identificare ale companiei Rosia Montana Gold Corporation. Investigatiile ulterioare au aratat ca a fost o intoxicare, adresa de email de pe care a fost trimis comunicatul fiind falsa.” (foto 4, mai jos)Cum ar veni, la prima vedere, ar fi vorba despre o farsă căreia cei de la Hotnews i-au căzut de fazani (pentru cine nu știe ce înseamnă ”a cădea de fazan”: în zonele cu fazani sunt împrășiate boabe de porumb care au fost ținute câteva zile în alcool; fazanii se îmbată și nu mai pot să zboare, astfel că sunt pur și simplu ”culeși” de cei care le-au întins capcana).

Totul se rezumă însă la o farsă? Din păcate nu. În prima sa formă, informația a fost prezentată ca fiind exclusiv un material jurnalistic realizat de către echipa Hotnews. Nu exista nici măcar minima specificație că ar fi fost vorba de un comunicat de presă. Ca și cum reporterul de la Hotnews ar fi vorbit și ar fi obținut informațiile și declarațiile direct de la Mircea Sandu și Dragoș Tănase. Când vorbesc de ”intoxicare”, cei de la Hotnews trebuie să privească, în primul rând, în ograda proprie. Pentru că cei intoxicați sunt cititorii lor. De două ori: prima dată prin prisma faptului că nu s-a efectuat o minimă verficare a informațiilor publicate, a doua oară prin faptul că un comunicat a fost prezentat și asumat ca și cum ar reprezenta un material jurnalistic de producție proprie (informația fiind astfel mult mai credibilă decât dacă ar fi fost prezentată ca provenind dintr-un comunicat de presă). În aceste condiții, nu e de mirare că știrea (conținutul ei) a fost luată ”de bună”.

De altfel, prietenul care mi-a semnalat-o e Mihnea Măruță, fost redactor-șef la ”Clujeanul” și ”Cotidianul” și acum redactor-șef la ”Ora de Cluj”. Nu avea vreun dubiu că informația nu ar fi adevărată. Iar dacă un profesionist ca Mihnea Măruță a fost indus în eroare de ”știrea” de pe Hotnews e lesne de imaginat efectul asupra cititorilor mai puțin avizați în privința bunelor practici jurnalistice.

Cum și în ce formă se prezintă comunicatele de presă (mai ales când provin de la firme care au contracte de publicitate cu instituțiile media) reprezintă o discuție lungă. Nerespectarea unor reguli minimale (menționarea sursei – comunicatul în cazul de față, marcarea ca publicitate sau advertorial, verificarea informațiilor etc.) duc la situații jenante, precum cea descrisă mai sus. La decredibilizarea mass-media în ansamablul ei și, mai grav, la intoxicarea cititorilor/telespectatorilor.

***

P.S.: ”Nu iese fum fără foc”, spune un vechi proverb românesc. Rămâneți aproape: o să mai aveți parte de o mare surpriză care are legătură și cu subiectul de mai sus. Pe (foarte) curând!

***

Prima formă a ”știrii” publicate de Hotnews (dați de două ori click pe foto):

Primul ”UPDATE”

Al doilea ”UPDATE”

Poate România să nu mai fie o țară de rapt în 2030? Dacă vă închipuiți că nu va mai rămâne nimic de furat până atunci, guvernul încă se mai poate îndatora, pe model grecesc.  Administrația românească funcționează oricum în regim fanariot. Nimic nu se face în administrație pentru cetățean sau pentru buna administrare, ci pentru interesele private ale celor care au afaceri cu statul. Ideologia de dreapta este tăierea sectoarelor statului care nu aduc bani politicienilor.

Politicienii ajung mari politicieni în măsura în care navighează cu grație printre sponsorii de partid, luând un teanc de colo, un teanc de colo şi numind pe cine trebuie. Preşedintele ştie foarte bine cum funcționează acest sistem. Când trebuie, poate să numească oameni nepătați, pe care îi arată poporului fix cu eticheta “nepătat”. Asta se întâmplă de regulă când cere Comisia Europeană. Aşa ne-am procopsit cu Dacian Cioloş, Bogdan Chirițoiu la Concurență sau Leonard Orban la fonduri europene. Ne-am procopsit în schimb şi cu Botiş, don Costel sau Ridzi. Iar urgia PSD-PNL-PC va aduce de 3 ori acelaşi mod de a face politică şi a guverna, poate mai agresiv după relativ lunga absență.

Preşedintele Băsescu ştie că mai sunt oameni cinstiți care ar putea restrânge furtul, însă nu este el omul să numească astfel de indivizi în toate pozițiile cheie. Când stă la masă, mai nimeresc şi interlopi. După ce bea un pahar cu regii asfaltului, dă sfaturi ministerelor să faciliteze accesul firmelor româneşti la contracte de asfaltare. Când numeşte un guvern, mai nimeresc şi membri de partid care au afaceri cu ministerul în cauză. Băsescu de altfel face paradă din faptul că e un om imperfect. În confruntarea televizata cu Adrian Năstase, spunea trist: “Românii sunt blestemați să aleagă între doi comunişti”. Putea la fel de bine să spună “Românii sunt blestemați să aleagă între doi corupți”.

Preşedintele Băsescu mai dă însă speranțe celor care l-au votat crezând ca va stârpi corupția. Ne mai amăgeşte cu 300 de parlamentari, se mai rățoieşte din când în când la corupți, mai arată un mogul cu degetul. Mai nou, ne amăgeşte cu 300 de tineri care redactează  compuneri despre România în 2030.

Dacă ar vrea cu adevărat să schimbe ceva în România şi să ne lase cu un 2030 de cântec, Băsescu ar trebui să pună la fel de multă energie în reformarea clasei politice câtă pune în reforma neoliberală a sănătății sau în conducerea zilnică a executivului. Cum? Sprijinind o lege care să permită unor partide noi intrarea pe scena politică, monitorizarea permanentă a contractelor statului, crearea unui serviciu de resurse umane în cadrul guvernului, idei sunt, pe România Curată, în Piața Universității unde Băsescu promitea că se va duce des, sau chiar la cei 300 de potențiali consilieri care au scris compuneri.

Mă întreb însă dacă cineva i-a spus preşedintelui în eseuri ce dezamăgire este să ştii că puterea este concentrată în mâinile unui om care a dovedit că poate să lupte împotriva corupției dar nu o mai face, ci rămâne la plăcerea de a o controla cu ascultări de telefoane şi aluzii către populație că în anumite sectoare domneşte vreo mafie sau alta.

Mă tem însă că Băsescu va citi în compunerile tinerilor cum va fi România  în 2030 grădina paradisului, cum Marea Neagră va fi geostrategic netulburată , TGV-ul Constanța-Paris va face haltă la Periş, cum clanțele cocioabelor vor fi din aur , cum va exporta România cucuruji modificați genetic şi vorbitori…

Despre porcaria facuta de Antene prin prezentarea filmuletului cu Emil Boc la vestiar s-a scris – desi nici pe departe intr-atat de mult si de aspru pe cat s-ar fi meritat. Te intrebi unde sunt indignatii ACTA si cei ai dreptului la o viata privata. Ceea ce insa a trecut complet ignorata a fost porcaria practicata de catre ziarele pretins quality – si ma refer in particular la Evenimentul Zilei si Adevarul, singurele pe ale caror site-uri s-a intamplat sa gasesc link-uri la “Imaginile socante” cu ex-premierul. Cum la televiziunile romanesti am renuntat de multisor, tabloide nu citesc, s-ar fi crezut ca valul acesta de abjectie ma va ocoli de aceasta data. Ei, as!

EvZ si Adevarul au grija sa promoveze pe site-urile lor toate mizeriile Cancan si Click (parca; daca ma-nsel, nu-mi cer scuze). Imi imaginez ca in capul “ziaristilor” quality, faptul ca se multumesc sa preia titluri din presa de tomberon ii absolva de orice responsabilitate. De parca daca in loc sa sugrumi pe cineva cu mainile goale il omori cu satarul, vina e strict a satarului.

Nu de soarta Antenelor, a Cancan si Click ma ingrijorez eu. Ei s-au catarat de multisor pe piscurile nesimtirii pana ce i-am pierdut din vedere. Nu se mai vad.  Au coborat in haurile intunecate ale mocirlei sufletesti pana ce mi-au disparut de pe radar. Dar cand ziarele “quality” se preteaza la prestidigitatii din astea, adormindu-si cu ipocrizie constiinta – ba mai si discuta dupa aceea moralizator interventia lui Crin Antonescu – cineva trebuie sa ii traga de maneca si sa-i forteze a se privi in oglinda. Dincolo de vorbele frumoase si de pretentii, vor vedea doar o gramajoara de gunoi pe care stau asezati in fundul gol o mana de ziaristi ipocriti.

UPDATE: Mi se atrage, cu simpatie, atentia ca atat Cancan cat si Click sunt “colege de trust” cu Evenimentul Zilei si, respectiv,cu  Adevarul. Si ca, din aceata cauza, se si “promoveaza” reciproc. Ba, mai mult, ca multi dnitre gazetarii “de buna credinta” de la EVZ si Adevarul isi incaseaza salariile din banii obtinuti de catre “tomberoanele din trust”. Asa va fi fiind. Imi pare rau, dar observatia nu schimba cu nimic datele deontologice ale problemei. Eventual, scoate si mai tare in evidenta ipocrizia/schizofrenia dublului-discurs.

Înregimentaţi sub stindardul inscripţionat cu lozinca “Nimic nu valorează mai mult decît viaţa unui om”, toţi flaşnetarii tv acuză autorităţile pentru neputinţa de a salva toate vieţile ameninţate de ger, viscol şi zăpadă. Cei aproape 80 de morţi sînt prezentaţi ca victime ale incompetenţei guvernanţilor, care nu sînt în stare să facă faţă stihiilor iernii.

Dacă ar fi cît de cît inteligenţi, trîmbiţaşii tv ai valorii supreme a vieţii ar trebui să-şi dea seama că în ultimele săptămîni s-a redus numărul de morţi datorate incompetenţei autorităţilor. Iarna grea a redus numărul de maşini care circulă şi a redus şi viteza deplasării acestora, aşa că a scăzut numărul accidentelor rutiere grave, soldate cu morţi şi răniţi, capitol la care noi sîntem printre fruntaşii Europei.

Şi dacă ar fi cît de cît consecvenţi, bocitorii tv ai morţilor ar trebui să binecuvînteze iarna grea, căci ea a salvat vieţi, pe acelea care s-ar fi pierdut pe şosele.

Şi dacă ar fi cît de cît coerenţi, coriştii tv ai nimicului şi nimicurilor ar trebui să preseze autorităţile să-i pedepsească exemplar pe criminalii de la volan, nu să se bată, fără sorţi de izbîndă, cu morile de viscol, ninsoare şi ger. Dar (de)formatorii de opinie de la tv, oameni fără cap şi căpătîi, par convinşi că lupta autorităţilor trebuie dusă doar cu stihiile naturii, nicidecum şi cu stihiile naturii umane, prostia şi nesimţirea. Aşa că nu vom vedea niciodată vreo campanie a televiziunilor pentru salvarea unora dintre cele 2.500-3.000 de vieţi pierdute anual în accidente rutiere, iar bivolii ieşiţi la împuns pe contrasens, ca Şerban Huidu sau Carmen Păunescu, îşi vor rumega tot în libertate nimicniciile şi nemerniciile.

Ce nu sînt în stare să facă oamenii, în pofida lozincilor lor despre valoarea vieţii, face iarna grea: scade numărul morţilor şi mutilaţilor de pe şosele. Bocitoarele de profesie din televiziuni nici măcar nu întrezăresc asta…

PS. Mi-am adus aminte cum aceiaşi formatori de opinie de la tv cereau, nu demult, creşterea salariilor cu 25%, pentru a reveni la nivelul de dinainte de scăderea lor cu 25%. Orice puştan mai răsărit din clasa a IV-a îţi poate spune că trebuie să creşti cu 33,(3)% o entitate care a fost scăzută cu 25%, dacă vrei să-i restabileşti dimensiunea iniţială. Dar, spre deosebire de masa lui Stamate, masa trepăduşilor tv, care se pretind atotştiutori, nu se va putea sprijini niciodată pe calcule…

Urmașii lui Lenin au memorie scurtă. Nicio problemă. Îi ajutăm să o împrospăteze. Trageți cu ochiul la video de mai jos și o să constați că în perioada regimului Voronin ziariștii erau bruscați de paza oficialilor comuniști (nici nu mai amintesc că protestatarii erau arestați și maltratați de poliție). În aceste imagini video sunt chiar eu. Am fost târât pe jos vreo 20 de metri de către paza lui Voronin. O perioadă plină de simbolism: anul 2008 – anul tineretului

Acum fosilele comuniste au tupeul să organizeze proteste în incinta instituțiilor de stat și se plâng că poliția a inițiat o anchetă civilizată în adresa lor. Mai mult, obligă raioanele conduse de comuniști să declare nesupunere față de autorități. Aici deja nu e vorba de un protest pașnic împotriva autorităților, dar de încălcarea flagrantă a legislației. Iar încălcările se pedepsesc conform legii.

Îngerul meu blond,

Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu – mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.

Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea

lui Emin

Prăbuşirea peste aşteptări a PIB, mult peste prognozele cele mai pesimiste ale acelei perioade, la care s-a suprapus seceta financiară, în sensul întreruperii fluxurilor de capital ce au condus anterior la supraîncălzirea economiei, au demonstrat necesitatea acordului de împrumut. Potrivit calculelor recent prezentate de BNR, între 2008 şi 2011, diferenţa negativă de intrări de capital extern prin investiţii străine directe şi împrumuturi pe termen mediu şi lung se cifrează la peste 14 miliarde euro, ceea ce înseamnă că fără fondul tampon constituit prin împrumutul instituţional multilateral, ajustarea ar fi fost mult mai dramatică decât a fost (nu o simplă reversare a creşterilor nesustenabile a salariilor).

Pe de altă parte, deşi aparent n-are sens să mai dezgropăm morţii, Guvernul Boc a administrat execrabil absorbţia fondurilor europene, în schimb a cumpărat timpul pierdut în 2009 şi jumătate din 2010 ( când a făcut reformă exclusiv din vorbe) cu împrumuturi la bănci pentru plata pensiilor şi salariilor. S-a produs astfel acumularea rapidă de datorie publică fără ca aceasta să se regăsească în creşterea economică.Absorbţia fondurilor europene a fost enorma miză pierdută, contrar judecăţii iniţiale a acordului de împrumut. Fondurile europene trebuiau să compenseze, evident nu s-a întâmplat astfel.

În urma ajustărilor macroeconomice făcute cu sabia FMI deasupra capului, principalii indicatori economici arată un tablou glorios. Cu toate acestea, agenţiile de rating nu se grăbesc deloc să îmbunătăţească perspectiva calificativelor acordate României. Mai mult decât atât, subliniază că principalul atuu al nostru rămâne acordul preventiv cu instituţiile internaţionale. Se pune problema cum vom fi judecaţi după ce vom ieşi din incidenţa acestui acord, deoarece în evoluţia datoriei externe se observă din nou o accelerare a ponderii datoriei externe pe termen scurt exact aceeaşi care a condus la retrogradarea României din 2008. Astfel se relevă de la sine importanţa aderării României la compactul fiscal European, pact care impune rigoare fiscală cel puţin în aceeaşi măsură ca actualul  acord cu FMI şi, ca atare, un angajament în faţa pieţelor că ţara nu va derapa de la actualul parcurs.

Deşi datoria publică a României calculată în raport PIB nu este îngrijorătoare şi ea va scădea semnificativ, odată cu rambursarea împrumutului către FMI şi CE, este clară nevoia unui management mult îmbunătăţit al acesteia. Cred că astfel ar trebui citit următorul citat din guvernatorul BNR, Mugur Isărescu: “Revenirea României pe pieţe este un «must». Nu este o opţiune: o fac sau nu. Ce putem să facem este să revenim corect, nu foarte scump, cu o traiectorie de costuri acceptabile. Dacă nu o faci în baza unei strategii, ci din joi în Paşti, o faci într-o manieră necredibilă. Dacă o mai faci şi când eşti cu cuţitul la os, pieţele sunt sângeroase, au mirosul sângelui şi te execută. Un dialog al Ministerului Finanţelor cu pieţele este obligatoriu.”

Simplificăm şi trecem la aventura lui Traian Băsescu. Care promisese că o să fie jucător, că o să fie mare şi tare. Ori exact aici a eşuat. Sînt ridicoli cei care-l acuză că ar fi dictatorial sau chiar dictator. Problema acestui om e că nu poate ieşi din retorica “ţine-mă că-l bat”. A promis “jucătorul” şi ne-am ales cu o marionetă ridicolă care recită cifrele troicăi.

Băsescu tiran? Da, poate pentru că i-au spus ăia de la FMI să calce în picioare clase defavorizate, să facă pe dracu-n patru să facă lobby pentru bănci, firme private de pază, de farmaceutice, de combustibili.

Dar nu e tiranie asta. E supuşenie ridicolă. Traian Băsescu a plecat ca jucător şi a ajuns un arendaş pentru măsuri îndoielnice – colonizare în forţă a utilităţilor, eliminarea drepturilor pentru angajaţi etc. Au cedat atît de mult teren încît FMI a ajuns să ceară şi schimbarea programului Metrorex (vezi aici). A condus perfect politica demarată de Adrian Năstase (care măcar avea scuza că e presat de “integrare”). Avem un preşedinte atît de jucător că nu mai avem suveranitate nici în hotărîrea programului metroului din Bucureşti. Ăsta e adevăratul eşec al lui Traian Băsescu: obedienţă totală dublată de agresivitate în limbaj.

România ca experiment pentru FMI. Moise Guran a vorbit bine zilele trecute la TVR2 şi despre cazul incredibil FMI-Metrorex, şi despre cearta Reuters-FMI (are şi o postare mică despre asta). Acolo se vorbeşte inclusiv despre un “extremism” care ar ameninţa România. Aş menţiona că e vorba de mai multe extremisme. UNul se manifestă zilele astea printr-o agresivitate a autoritoţilor inclusiv la adresa cadavrelor lăsate în urmă de viscol – vezi declaraţiile lui Mircea Toader (care azi şi-a cerut scuze, ca şi cum n-am avea deja o enciclopedie de jigniri aduse categoriilor defavorizate şi aflate acum în suferinţă). Un alt extremism este cel al privatizării – vulnerabulizare totală iarăşi.

Ce e cu adevărat important e că puterea nu înţelege că în aceşti ani s-a erodat definitiv mitul Vestic. La 20 de ani de la credinţa naivă în tot ce e Vest şi tot binele care vine de acolo, ne-am întors într-un punct dificil al lucidităţii (da, de aici se poate derapa în orice direcţie, depinde numai de noi să n-o facem). Dar nu e de speriat, e de lucrat. Atîta tot. Şi mai ales e de luptat cu populismele cu adevărat periculoase sponsorizate de putere – pe scurt, protejarea completă a puterii financiare, crearea de pieţe profitabile pentru ei, totul dublat de un discurs extremist neoliberal şi ultraconservator.

Daniel Barbu scria că intrarea în UE a fost extrem de derutantă pentru politica românească – practic a însemnat dispariţia ţelurilor mari, de importanţă strategică. Singura modalitate de exprimare a unei credinţe politice a ajuns FMI. Puterea de acum a găsit în împrumuturi (uneori peste nevoi) şi în în austerităţile experimentale o formă de a face politică pe termen lung. Cu cît a crescut vorbăria anticorupţie cu atît a crescut şi “corupţia legală”: lobbyul de diverse facturi, slăbirea companiilor profitabile de stat, dereglementarea şi deresponsabilizarea.

Deci. Traian Băsescu un tip puternic şi prea autoritar? Nici vorbă. Doar încă un tip care n-a fost în stare nici să-şi înţeleagă propriile vorbe. Nu un jucător, ci doar un manipulat. Atenţie, se închid uşile.

Eu, unul, am rămas constant la o practică însuşită în tinereţe de la un om care, ca vârstă, îmi putea fi tată.

Înt-o bună zi, pe terasă la Lido, mi-a spus cam aşa: ”Domnule coleg, este privilegiul celui mai în vârstă să-i propună celui mai tânăr să se tutuiască. Sper să nu îmi luaţi în nume de rău oferta şi să o acceptaţi pe loc. De’acum încolo, pentru tine sunt Şuli.” Era inenarabilul Taşcu Gheorghiu, printre multe altele, traducătorul lui Lautréamont.

O vreme m-am împleticit în formulele de adresare pe care le foloseam, când îl întâlneam sau când vorbeam la telefon. La un moment dat am eşuat într-o variantă care l-a înfuriat cumplit şi mi-a spus cam aşa: “Ascultă, Dorine. Mă scoţi din sărite. Hotărăşte-te. Ce sunt eu pentru tine – cal sau măgar? Ce e aia ‘Domnu’ Şuli’? Ai înnebunit? Vino-ţi în fire.” Mi-am venit.

Deseori, fac aceeaşi “ofertă” unor oameni cu mult mai tineri care-mi devin, brusc ori cu timpul, foarte dragi. Când îi văd ezitând, ca mine, pe vremuri, unora le povestesc episodul cu Şuli, pe alţii îi aştept să-şi “vină în fire”, când vor găsi ei de cuviinţă. Unii îşi vin, alţii nu. Continuu să-i îndrăgesc şi pe unii şi pe ceilalţi.

Desen & Copyright 2012 – DION

Am acceptat, din plecare, democratizarea adresăriilor pe hyperspaţiu. Ce mă pune, câteodată, pe gânduri, nu este neapărat tutuiala la care sunt supus din senin, ci iluzia unora ori altora că în felul acesta ne tragem de brăcinar. Nu, nu ne tragem. Cel puţin, nu întoteauna şi, în nici un caz, nu toţi.

P.S. Pentru cei interesaţi să afle opiniile unor psihologi despre diverse forme de tutuială (mai ales despre ” ‘tu’-ul agresiv”) şi capcanele lor, iată aici o lectură interesantă.

Nu,  asta e o ţară în care unul din liderii Opoziţiei, viitor preşedinte al României, cum se recomandă pe acolo pe unde apucă, îşi face timp, la miezul nopţii, să intre în direct la o emisiune de o calitate jenantă pentru a comenta fundul fostului partener de alianţă DA şi fost premier , dar care în schimb nu are timp, chef, dispoziţie, condiţii meteo adecvate, feng-shui-ul potrivit pentru a se deplasa la Cotroceni pentru a discuta – cu preşedintele României – indiferent că acela e Traian Băsescu, Ion Iliescu sau Miki Paparude – despre viitorul fiscal al ţării şi al Europei sau despre blocajul din Parlament, o instituţie în care ştim prea bine, domnul cu pricina, politicianul, care nu a lucrat în viaţa lui o zi în altă parte decât la stat, nu prea ajunge, iar atunci când totuşi reuşeşte, nu face altceva decât să ţipe.  La consultări NU! pe canapeaua lui Capatos, lângă Cruduţa, Costin Mărculescu şi Co, de ce nu, oricând, cu mare plăcere în viitor.

Numele său este indubitabil Crin Antonescu. Preşedintele României. Viitor şi fost.

Un avatar poate salva păduri amenințate cu defrișarea, poate găsi adăpost pentru pisicuțe abandonate și soluții pentru foametea din Bangladesh. Și asta în două-trei minute. În general, este caracterizat de spirit civic, preocupări altruiste pentru mediu, viitor și o capacitate neobișnuită de a soluționa probleme abstracte pe care puțini oameni obișnuiți o au la îndemână. Test practic: Încercați ca în mijlocul unei ieșiri cu prietenii în oraș să perorați la nesfârșit despre milioanele de copii indieni care n-au ce mânca la micul dejun. Presupunând că prietenii dumneavoastră împărtășesc același suflet cald, veți evita probabil câteva palme pe după ceafă. Dar în mod sigur dacă veți continua, unul dintre ei vă va arăta în sfârșit pumnul. Încercați același lucru pe facebook cu aceiași prieteni sufletiști. Veți constata că, în forma digitală, mediată de display, situația copiilor indieni devine o cauză înălțătoare pentru ei.

Una din cele mai supărătoare confuzii ale ultimilor ani este mutarea conceptului de sferă publică pe Internet. Cu toate definițiile și procesele (voturi, statistici, analize de comportament). Fiindcă asta presupune că eu mă comport ca avatarul meu.

Asta e valabil, conform unor studii stângace, numai pentru 21% din utilizatorii de rețele sociale. Restul avatarelor sunt modele aspiraționale, proiecții ludice, exerciții de identitate socială. Iar 24% din avatare sunt aproape opusul indivizilor ce le țin mouse-ul. După aceleași lucrări academice, ar trebui să înțelegem că pentru 80% din oamenii care spun pe facebook că participă la un protest, clickul pe JOIN este o necesitate socială. Venit din nevoia de comunitate (efect al celularizării comunicațiilor). Ne dorim să avem o agora adevărată pe Internet, deoarece aceasta ar spune multe lucruri bune despre noi (conform IRES, 9% dintre utilizatorii români au declarat anul trecut că folosesc netul pentru ”a căuta noutăți din zona artelor”. Care temerar bagă bani mâine într-o galerie pe baza datelor IRES?).

Trebuie să recunoaștem că substitutele noastre digitale sunt mult mai bune decât noi. Mult mai preocupate de ceea ce e bine și frumos, mult mai prompte când e vorba de o cauză dreaptă. Sau de 328 de cauze la fel de îndreptățite. Și urgente. Mai mult. Nu li se umflă măselele, nu le degeră mâinile, nu rămân fără voce. Dar cum ar fi arătat protestul avatarelor noastre? O Piață a Universității virtuală ce ar fi putut cuprinde câteva milioane de oameni scandând la unison (fără să mai vorbim de bebeluși, pisoi, cățeluși, papagali, copaci în amurg, topmodele hothothot). Cu toții urmărind în același timp câte ceva senzațional, pozele de la nunta unui coleg din generală, un pisoi care sare de 24 de ori de pe dulap și tot mai vrea, trăgând cu ochiul la rațele din Farmville, comentând transferurile de la Steaua și ce drăguț ninge la Tecuci.

Din 40.000 de bucureșteni anunțați pe facebook au venit 500 (bine, cu cei care s-au lăsat păgubași la fața locului ar fi fost vreo 2000). Asta înseamnă că 90 la sută dintre bucureșteni sunt mincinoși? Mai degrabă că am făcut o eroare atunci când am mutat conceptul de sferă publică cu toate discuțiile aferente în zona rețelelor sociale. Avem analize sociologice, cercetări de marketing și sondaje (“aveți în plan achiziția unui autoturism pe termen scurt?”), mișcări ideologice și partide politice, susținute aproape exclusiv pe Internet. De către milioane de identități virtuale. Reprezentate prin text. Câte dintre ele sunt reale și câte proiecții sociale sau erotice, colaje din reclame și citate rău traduse? Câți nu se reinventează virtual pentru a fi social competitivi? Asta vom afla mai târziu. Când vom afla răspunsuri la întrebări ca: Cine populează și în ce mod o sferă publică digitală? Ce tip de existențe schimbă idei/ mesaje într-o comunitate online? Cât de mult diminuează lipsa interactivității umane din mesaj? (comunicarea interumană nu se rezumă la textul enunțat de vorbitori, ci există un întreg arsenal de alte mijloace prin care mesajul este transmis menite să asigure o receptare/traducere cât mai adecvată la receptor). Atunci vom putea vorbi de libera expresie, de adunări electronice, de drepturi politice și de activism online în termeni proprii mediului digital.

Deocamdată să-i protejăm pe cei care au venit în Piață. Cu o mențiune aparte pentru cei cu măselele umflate. Cu voința lor de a înțelege și de a schimba lumea și cu datoriile lor față de generațiile următoare. Măcar astea să nu ajungă vreodată subiectul vreunei psihanalize.

Protestul din București:

Avatare de bucureșteni în Second Life:

Unul dintre copaci este, in acest caz, Mihai Razvan Ungureanu. Altul este Victor Ponta. Altul, Traian Basescu. Altul, Crin Antonescu. Si inca altul, Elena Udrea. Emil Boc e un copac cazut. Si tot asa, copac dupa copac de care analistii isi zdrobesc nasurile si penitele. Odinioara, Moise izbea cu toiagul in stanca si tasnea apa. Acum, stanca izbeste toiagul si tasneste doar sange si cerneala. Degeaba, ca timpul intre stelele lui Sorescu. Ne lasam furati de imediat, de un nume, de o manifestatie, cand maiestria consta in a te ridica deasupra cotidianului, deasupra maruntelor colectii de fapte. Maiestria consta in abilitatea de a depista incotro merg lucrurile, indiferent de nume, de banalitati, de faptul ca ti s-a dus firul de la ciorap sau ti se-ntampla sa-ti curga nasul. Daca nu ma credeti, intrebati-l pe Hegel.

Demisia lui Emil Boc, numirea lui Mihai Razvan Ungureanu si discursul lui Victor Ponta au miscat, previzibil, placile tectonice ale politicii romanesti. Analistii si comentatorii s-au simtit obligati sa se pozitioneze mai clar decat oricand. Arama a fost, in sfarsit, data pe fata.

Avem , pe de o parte, anti-pedelistii si anti-basescienii care au refuzat pana acum sa se pozitioneze clar in favoarea USL, dar care, incoltiti de discursul lui Ponta, s-au vazut nevoiti sa-si asume simpatiile politice ascunse pana nu de mult sub presul unor critici (altminteri perfect intemeiate) la adresa PDL si, respectiv, a lui Traian Basescu. Si mai avem, de cealalta parte, criticii actualei puteri si dezamagitii care continua sa o considere « raul cel mai mic » cand vine vorba de o eventuala guvernare USL. In lumina ultimelor evenimente, fiecare tabara incearca, cu o disperare prost mascata, sa traga spuza pe turta ei.

Nu e treaba mea sa-i judec nici pe unii, nici pe ceilalti. Am prieteni si cunostinte atat de o parte a baricadei, cat si de celalalta. Precum in bancul cu Itig, Strul, rabinul si capra, toata lumea are dreptate, desi nu pot avea toti dreptate. Problema – adevarata problema – se cuvine, asadar, cautata in alta parte. Nu in copaci. Nu in Mihai Razvan Ungureanu, nu in Traian Basescu, Victor Ponta sau Crin Antonescu. Nu in PDL si nu in USL. Nu in Rosia Montana sau ACTA. Nu in x, y, sau z. Nu in copaci. Ci in padure.

Si-atunci mi-am amintit de Pacala. Daca va mai amintiti, Pacala n-avea patura. Fratii lui, mai avuti, aveau fiecare cate una. Pacala, insa, avea ce nu aveau fratii bogati. Avea un ac si-o ata si minte mai multa. A cusut, asadar, cele doua paturi si-a declarat, oficial, ca el va dormi « sub ata ». De aici incolo n-a mai fost treaba lui. O noapte intreaga, fratii continuau sa traga paturile incolo si-ncoace. Ba unul era dezvelit,ba celalalt. Numai Pacala dormea linistit, invelit de « ata », la mijloc.

Ceea ce am uitat noi, astia multi si marunti, e taman asta : avem ac si ata si de cojocul USL si de cojocul PDL. N-avem noi nici cojoacele lui Basescu, nici pe cele ale lui Ungureanu, nici pe cele ale lui Ponta, Voiculescu, Antonescu, sau mai stiu eu cine. Noi paturi n-avem. Dar avem ac si ata.

E mai mult decat suficient.

E an electoral. Batalia pentru voturile noastre va fi acerba. Vot cu vot.  Orice « maruntis » poate face diferenta intre bal si spital. Intr-o mare de dezamagire, avem, asadar, ac si ata, indiferent daca « raul cel mai mic » ni se pare a fi USL, PDL, o alianta PDL-PSD, etc..

Acum e momentul. Acum se poate forta inceputul unui cerc virtuos, in care partidele parlamentare – toate partidele parlamentare – sa treaca legi (si sa aplice) legislatura promovata, bunaoara, de catre Romania Curata (www.romaniacurata.ro). Nu, nu e nevoie ca politicienii PDL, PSD, PNL, UDMR, UNPR sa devina peste noapte virtuosi. Sincer, onestitatea unei Elena Udrea, sa zicem, nu ma intereseaza. Nu acum. Acum ma intereseaza sa treaca legi care ii vor obliga pe viitor. Legi care sa oblige toate insititutiile si partidele sa-si publice bugetul si cheltuielile, automat. Legi care sa permita aparitia altor partide, s.a.m.d.

O Republica perfecta, o stim inca de la Platon, nu e posibila. Nu in lumea asta, in care partidele au paturile. Noi, insa, avem acul si ata.

NOTA: Textul a aparut si pe www.contributors.ro

Acum vreo cîţiva ani, cînd se bătea în apariţii la inundaţii cu pe atunci premierul Tăriceanu, Traian Băsescu a făcut nu ştiu cîte vizite la un pod pe care ai fi zis că-l înfiase. Exact, la Mărăcineni! S-a mai dus şi pe valea Oltului, să vadă cum merg lucrările după nişte căderi de bolovani pe şosea. Avea atunci o ciupilică de iarnă şi de lucru.

De cînd au început ninsorile mă gîndeam că măcar ca să vadă dacă-l mai începe ciupilica s-o duce preşedintele prin judeţele oropsite de zăpadă şi de liserupismul prefecţilor, să vadă ce-i pe acolo. Imi închipuiam, ştiindu-l lăcrimos, că îşi va găsi timp să aprinză o lumînare pentru cei care-au murit în case şi să le plîngă de milă celor ce sînt asediaţi de zăpadă de două săptămîni.

Fostul vaporean s-a gîndit că mai bine priveşte ţara de la înălţime, să aibă o imagine de ansamblu asupra ei, drept care în weekend s-a dus la Predeal. Să deszăpezească pîrtiile de schi, pentru a da un exemplu de civism? Sau ca să se reculeagă la munte şi să-şi adune minţile înainte de a spune azi ceea ce a spus?

Azi a devenit clar că preşedintele nu se mai încurcă cu fleacuri, cum ar fi să-i ajute măcar cu vorba de cei loviţi de urgia ninsorii şi de prostia flagrantă a prefecţilor. Traian Băsescu a declarat că n-a vrut să cadă în capcana Opoziţiei care i-a cerut să declare stare de urgenţă în cîteva judeţe din sudul ţării. Nu e cazul s-a cugetat preşedintele, fiindcă asta ar însemna să dea ţara pe mîna armatei. Adicătelea să-i poată scoate ochii după aceea Opoziţia că a instituit dictatură militară în România!

Cum a anticipat vajnicul apărător al democraţiei că astfel ar putea da trei judeţe ale patriei pe mîna lui Gabriel Oprea, care o fi el aliat cu PDL şi ministru al Apărării, dar poţi să ştii ce-i mai trăzneşte prin cap de cînd nu-i mai încap stelele de general pe epoleţi? Cum şi-a dat el seama că dacă instituie starea de urgenţă, asta ar însemna să recunoască implicit că prefecţii pedelişti, cărora le-a dat şi el binecuvîntarea, că altfel n-ajungeau prefecţi, nu-s mai eficienţi decît boschetarii care fac politică prin canale!

Şi cum la popor nu se mai poate întoarce pe frigul ăsta, Traian Băsescu s-a întors la Constituţie, ca şi cum cărticica naţiei le-ar ţine de cald şi de foame nefericiţilor îngropaţi sub zăpadă, iar lui i-ar ţine loc de ciupilică.

Privatizarea ca solutie unica si limita pentru anumite companii Romanesti,la momentul curent, trebuie privita nuantat si din perspective multiple.

In anumite conditii, privatizarile au un rol pozitiv in amplificarea cresterii economice, in efeicientizarea afacerii si in afectarea in bine a partilor interesate, de la stat, societate, angajati , ecologia de afaceri din jur. Acest rezultat optim nu se realizeaza indiferent de pret, conditii si mai ales nu in cazul unei tranzactii sub presiune si fara considerente de strategie si pozitionare economica regionala si globala.

Pentru companiile capusate, cu un impact major al capturii statului asupra rezultatelor, cu impact atat asupra societatii cat si asupra ecologiei de afaceri, cu impact strategic regional, evaluarea este impropriu sa se realizeze doar pe baza rezultatelor financiare curente si estimate bazat pe prezent. De exemplu, in cazul Sidex desi din cauza capusarii pierdea circa 1 milion de USD pe zi, a trecut in nici un an la plus 1 milion de usd pe zi fara restructurari majore ci doar prin diminuarea acestor scurgeri. Mare parte din companiile supuse privatizarii in 2012 trebuie evaluate bazat pe ce pot produce individual si in context si prin includerea externalitatilor positive. Fara o astfel de abordare valoarea obtinuta poate fi recuperata printr-o simpla vinzare a terenurilor ori la fier vechi, dupa cum istoria recenta a impus ca si model autohton de afacere. Suplimentar dupa cum sugereaza modelele de afaceri numite leverage buyout or private equity alinierea compensatiilor managementului si angajatilor la performanta firmei este determinanta pentru aducerea acesteia la un nivel relevant de evaluare. Dupa aceasta nivelare grosiera a performantei se poate licita la un plus de valoare adusa prin privatizare.

Romania si alte economii emergente au o experienta relevanta cu diferite tipuri de privatizari cu rezultate mixte, efectuate in momente istorice si prin metode diverse. Prin urmare, se poate creiona o idee privind validitatea unora dintre motivatiile avansate de proponenti. Toate companiile supuse privatizarii in 2012 in Romania pot genera beneficii suplimentare fata de situatia actuala tuturor partilor interesate asa numitii “stakeholders”: actionari, stat, angajati, afaceri din ecologia conexa, cetateni.

Statul roman nu este un administrator mai prost decat alte state inclusive europene, iar pina la forma finala de privatizare exista numeroase faze intermediare. Performanta managementului include si rezultatele regasite sub titulatura de captura statului. Capusarea nu este neaparat rezultatul managemntului.

Privatizarea la acest moment este o forma de lene, impotenta in gestionarea problemelor si capitulare in fata presiunilor externe. Daca presiunile externe puteau fi justificate in cazul aderarii la Uniunea Europeana, in situatia recenta, Romania ar trebui “sa se lase rugata” pentru a adera la euro ori pentru a semna pactul de stabilitatea.

Rambursarea unui credit de consum macro de la FMI prin privatizari trebui evitata cu orice pret. Daca totusi nu se poate evita privatizarea in acest moment, banii ar trebui investiti in acelasi timp in participari in capitalul altor companii similare din alte tari. Inainte de a privatiza este necesara realizarea unei opimizari grosiere si doar pentru a avea un prêt relevant fata de care sa se poata estimata cresterea de valoare. In cazul companiilor de impact societal major si cu influente asupra ecologiei de afaceri stabilirea valorii trebuie sa tina cont de aceste aspecte. Forma finala a acordului de privatizare ar trebui sa promoveze triumviratul (troika): stat, investitori privati straini, investitori privati romani. Statul ar trebui sa discrimineze pozitiv capitalul autohton.

Datorita pauperizarii populatiei rurale, atomizarii terenurilor, sistemului de asociere nefunctional, investitiilor minore in infrastructura agricola si a fortei prea mari a angrosistilor, pretul terenului agricol in anumite zone din Romania este ieftin. Siguranta alimentara ar trebui gestionata conform curentului numit paternalism libertarian.

Romania nu mai este o natiune industrializata existand in schimb mai mult operatiuni industriale externe operand pe teritoriul Romaniei si care utilizeaza si forta de munca autohtona.

Multinationalele  au o constiinta nationala si prin urmare strategiile de privatizare ale companiilor Romanesti ar trebui regandite si nuantate din perpectiva unei lumi semi-globalizate in care activeaza simultan si interesele nationale si cele globale. Ar fi o greseala sa persistam in utilizarea unor paradigme gresite si sa evaluam incorect valoarea acestora doar de dragul unor comisioane.

Statul Roman ar trebui sa promoveze si sa ajute interesele antreprenoriale autohtone. In conditii de lipsa de capital, incredere, apetit de risk si know-how statul poate ajuta prin promovarea de poli de crestere care sa reuneasca triumviratul stat , investitori privati straini, investitori privati locali. Prin implicarea statului se rezolva problema de coordonare.

Motivatiile aduse pentru privatizare sunt legate de 1) nevoia de bani a statului, 2)eliminarea arieratelor pe care le genereaza companiile de stat prin pierderile generate, 3)managementul deficitar al statului, calitatea scazuta a serviciilor, limitarea capturii statului (spaga), 4)o gestiune bugetara a statului mai performanta prin predictibilitate, 5)reducerea resurselor alocate de stat, 6)statul pastreaza oricum controlul prin reglementatori, 7)daca nu functioneaza bine privatizarea poate fi reversata, 8)competitia privata imbunatateste serviciile publice, 9)sistemul privat este mai receptiv la nevoile clientilor , 10)productivitatea sectorului public este mai proasta decat a celui privat,11) in perioade de reducere a activitatii economice cel mai bun mod a salva banii contribuabilului este a privatiza detinerile statului, 12)investitorii straini realizeaza investitii majore si exista aport de know-how atat tehnologic precum si managerial, 13) pretul pietei la un moment dat este cel mai bun estimator al valorii unei companii, 14) momentul 2012 este oportun; 15) Romania a repurtat succese in privatizarile antrioare; 16) vanzarea se realizeaza in conditii de piata, echiditante si bazat pe merit: 17) companiile private rezultate din privatizare nu favorizeaza prin contracte ulterioare “influentii” zilei corupand sfera decidentilor politici

1) Odata cu scadenta creditului de consum de la FMI si Comisia Europeana, statul are nevoie de surse de finantare. Rambursarea unui credit de consum nu este recomandata a fi realizata din vanzarea de participatii in afaceri cu potential si rentabilitate mai mare decat dobanda unui imprumut de rambursare a celui initial, in conditii de piata. Daca ascultam oficialii din ministerul economiei aceste privatizari se vor face la un discount suplimentar fata de cel implicit in evaluarea in conditiile actuale. Exista déjà un discount prezent in evaluarea curenta generat de evolutia economica a Romaniei care doar pe hirtie este de bun augur, de rezultatele anterioare care includ “captura statului”, de incertitudinea privind preturile administrate, precum si de cerinta legata de mecanismul rapid de vinzare.

2)Eliminarea arieratelor pe care le genereaza companiile de stat prin pierderile generate poate fi realizata si prin metode mai putin “finale”. Vinderea companiilor doar pentru limitarea arieratelor este o forma de comoditate si impotenta a autoritatilor. Ca si in cazul discutiei despre adoptarea Euro este mai indicata schimbarea managementului intr-o prima faza decat saltul direct la lipsirea de independenta monetara doar in lipsa unui management decent. Argumentul referitor la arierate in cazul marilor companii cu impact major in ecologia de business si societate trebuie tratat cu atentie iar valoarea lor cumulativa trebuie comparata cu valoarea obtinuta in urma unei optimizari grosiere a afacerii si prin comensurarea externalitatilor positive si negative. Unele companii destinate privatizarii rapide sunt pe plus, altele nu, dar cu siguranta prin limitarea capusarii, transferurilor si eficientizare pot deveni investitii rentabile. Solutia este intai eficientizarea si ulterior privatizarea pentru un plus de valoare fata de un nivel deja optimizat, chiar si grosier.

3)Conceptia privind managementul defectuos al statului, calitatea scazuta a serviciilor livrate si spaga in companiile de stat este puternic impregnata in cultura Romana post decembrista. In lume exista numeroase cazuri in care companiile private nu au reusit sa livreze conform promisiunilor anterioare privatizarii. Companiile private urmarind maximizarea profiturilor pot genera stimulente pentru taierea prea adanca a costurilor, taieri care sa afecteze calitatea si chiar mentenanta anumitor active vitale.

Reducerea capturii statului se poate realiza prin utilizarea simultana a stimulentelor pentru performanta si eficienta, a cresterii pedepselor si prin cresterea vitalitatii organismelor de control.

4)Desi se spera intr-o gestiune bugetara a statului mai performanta prin predictibilitate, estimarile de costuri, fluxurile financiare, impozitele si taxele generate pot fi extrem de volatile si influentate de partea privata. Mai mult externalitatile negative de timpul impactului asupra mediului este de multe ori lasat in seama statului desi masurile preventive nu sunt realizate de entitatea privatizata.

5)Desi se mizeaza pe reducerea resurselor alocate de stat in cazul anumitor privatizari este necesar un capital uman substantial si ca numar si ca pregatire pentru supraveghere si reglementare. Un reglementator slab pregatit nu face decat sa distorsioneze piata si sa creasca costurile la utilzatorul final cum se realizeaza in Romania in cazul industriei bancare. In acest caz avem si o situatie de supraveghere distorsionata a unui oligopol de stat care a devenit oligopol privat.

6)Statul pastreaza doar partial controlul prin reglementatori, deoarece anumite clauze ori presiunile de tip lobby fac ca teoria sa fie mult diferita de realitate.

7) In aparenta daca nu functioneaza bine, privatizarea poate fi reversata. Acest procedeu poate presupune costuri ridicate si intreruperea serviciilor pentru o anumita perioada.

Competitia privata nu imbunatateste neaparat serviciile publice deoarece in unele cazuri acest transfer de proprietate genereaza o reducere in calitate prin preocuparea pentru reducerea costurilor si maximizarea profiturilor. Serviciile publice asigura echitatea sociala, promoveaza securitatea economica, sociala si ecologica. Anumite forme de competitie privata pot fragmenta serviciile si sa creasca costurile de tranzactionare prin transferul catre clienti a costurilor legate de realizarea si monitorizarea contractelor, contabilitate, audit, servicii legale, marketing s punlicitate, profit.

9) Desi se considera ca sistemul privat este mai receptiv la nevoile clientilor, doar sectorul de stat poate raspunde nevoilor colective ale societatii.

10) Se considera ca productivitatea sectorului public este mai proasta decat a celui privat. Serviciile publice creeaza valoare pentru cetateni dar este greu de estimat productivitatea acestuia si mai mult de comparat cu cea a sectorului privat, deoarece reperele sunt diferite.

11) Afirmatia potrivit careia in perioade de reducere a activitatii economice cel mai bun mod a salva banii contribuabilului este a privatiza detinerile statului este incorecta deoarece o astfel de masura ar delocaliza (repatria) parte din banii care ar trebui sa ramina in “comunitate” si a ajuta economia locala. Cheltuielile publice au effect e stabilizare in perioadele de reducere a activitatii iar privatizarile ar cra un nou canal de diminuare a multiplicatorului mai ales in conditiile existentei unor multinationale carora li se cere centralizarea activitatilor de trezorerie.

12)Nu in toate cazurile investitorii straini realizeaza investitii majore si exista aport de know-how atat tehnologic precum si managerial. In cazuri anterioare investitiile au fost minore ori s-au realizat doar din fluxurile generate de companiei. Experienta si impactul managemetului expatriat asupra afacerii locale este mixt si in multe cazuri sub cel romanesc.

Nu se poate vorbi in toate cazurile de preferinta Romaniei pentru un anumit tip de investitii ci de decizii cu puternica componenta idiosincratica, ale anumitor decidenti.

Investitiile straine ar trebui sa fie favorizate in conditiile in care:

-contribuie la transfer de know how prin pateneriate locale cu antreprenori ori institutii de invatamint si cercetare;

-investesc sume superioare dupa factorizarea valorii monetare a avantajelor si facilitatilor primite;

-creaza un numar mai mare de locuri de munca;

-aduc alti subcontractanti in zona si dezvolta ecologia economica locala pe tremens mediu si lung;

-cresc bunastarea zonei prin implementarea de servicii ori procese manunfacturiere cu valoare adaugata sporita ceea ce implica pachete salariale mai mari;

-reprezinta un nume ce poate fi folosit ca si ancora de marketing;

- retentia afacerii se poate face si pe alte considerente decat costurile salariale.

De multe ori in schimb deciziile decidentilor romani sufera de:

- un complex de inferioritate fata de straini;

- speranta ca avantajele obtinute la nivel personal pot fi ascunse mai bine de opinia publica or de autoritatile de control prin contractarea cu firme si intermediari straini;

- evitarea asocierii cu imaginea unor antreprenori locali;

- “due diligence” -ul localilor este afectat de home bias si proximitatea si vivacitatea zvonurilor;

- frica ca un antreprenor roman devenit potent financiar sa intervina in deciziile politice si administrative in detrimentul actualilor decidenti.

13) Bursa de la Bucuresti este prea mica pentru ca pretul dat de aceasta piata sa fie o masura a unei companii importante si cu impact national si regional.

14)) Momentul 2012 nu este oportun nici din punctual de vedere al aperitului investitional pentru zona, nici a performantelor recente ale economiei Romaniei si nici a presiunii legate de cerintele stricte de privatizare expuse public de FMI.

15)  Romania se poate lauda cu putine privatizari de succes. BCR reprezinta singura privatizare care a suferit de “ blestemul invingatorului” , concept dezvoltat in “The Winner’s Curse: Paradoxes and Anomalies of Economic Life”, Richard H. Thaler.

In rest, investitorii in toate celelalte firme privatizate puteau sa-si acopere investitia instantaneu prin vanzarea de exemplu a unei parti din reteaua de distributie or a unei parti din stocurile existente.

16) Exista suspiciuni in numeroase jurisdictii ca multe privatizari nu se realizeaza in conditii de piata, echiditante si bazat pe merit.

17) Companiile private rezultate din privatizare favorizeaza prin contracte ulterioare ori prin anagajarea rudelor “influentii” zilei corupand sfera decidentilor politici. Suplimentar, beneficiile salariale si contractele post privatizare pot fi chiar mai mari si fara stress legat de justificari si intermediari. Aceste beneficii sunt acordate pentru evitarea sicanelor ori pentru anumita conduita prietenoasa in reglementare si supraveghere.

Statul Roman ar trebui sa promoveze si sa ajute interesele antreprenoriale autohtone. In conditii de lipsa de capital, incredere, apetit de risk si know-how statul poate ajuta prin promovarea de poli de crestere care sa reuneasca triumviratul stat , investitori privati straini, investitori privati locali. Prin implicarea statului se rezolva problema de coordonare.

Statul reprezinta o ancora de incredere si una de reducere a costului de finantare globala a proiectului. Statul prin aceasta structura reuseste sa genereze un effect de multiplicare ( dupa captura) supeior altor investitii publicetraditionale si sa creeze o serie de externalitati societale positive la nivelul educatiei, cercetarii, nivelului de trai si al ecologiei de mici afaceri. Investitorul roman reuseste sa-si amplifice participarea la capital sis a participe la transferul de know-how tehnologic si managerial. Investitorul strain isi reduce riscurile si investitia prin participarea multipartita.

Text inițial. Conform ultimului recensămînt, 47,2% din populaţia României locuieşte în mediul rural. E un segment pe care-l regăsim din plin acum, cu înzăpezirea incredibilă a acestui februarie. Şi încă o dată ies la iveală reflexe, prejudecăţi, cruzimi, exprimate periodic şi ferm la adresa omului de la ţară.

Mediul rural e cel mai aspru beştelit, aţi observat cu siguranţă, în două ocazii destul de diferite. Cînd vine cîte un dezastru natural apar întrebările: de ce-şi pune casa în faţa inundaţiilor, de ce nu şi-au făcut dig, de ce nu şi-au făcut rezerve de lemne, de ce etc.. Ei bine, celălalt motiv de dispreţ vine o dată cu alegerile. De ce îşi dau votul pe o pungă cu zahăr, orez sau pe bani? Poate pentru că e singurul moment în care primesc înapoi ceva.

Uităm tot timpul că a fost una dintre cele mai mobile zone sociale. Că de la naveta ceauşistă au sărit cîţiva ani mai tîrziu la naveta Spania-Italia, că-şi întreţin cum pot familiile şi de acolo. Că pămîntul recuperat în 90 le-a dat libertatea de a se chinui aiurea fiecare pe parcela lui, asta dacă n-au vîndut deja.  Li se scoate tot timpul pe nas că nu muncesc şi că iau ajutoare sociale. Li s-a mai tăiat şi din raţia de spitale şi de şcoli. Deci se lucrează din greu la “reformarea” lor.

Zăpada, inundaţiile şi alegerile sînt principalele momente de luat peste picior peste o treime din populaţia României. Mihai Răzvan Ungureanu a exprimat cu cinism o opinie foarte populară. Ştia că va fi beştelit poate la televizor. Dar mai ştia că fundamental, majoritatea e cu el. Că filozofia acestui calcă-în-picioare-tot-ce-e-sub-tine e oricum a majorităţii. Cinismul e dublu, deci.

(Cum cinică a fost reacţia după inundaţii acum cîţiva ani: statul a inventat asigurări obligatorii pentru case ca să mai ajute piaţa asigurărilor biata de ea – iar ăia vulnerabili cu casa din chirpici oricum nu pot să asigure nimic – cinism total pentru inventarea unei pieţe şi gata.)

Am căutat prin Neoiobăgia lui Gherea, una dintre cele mai importante cărţi ale istoriei noastre intelectuale, şi am regăsit şi acolo probleme diferite de reacţie a sistemului la cea mai vulnerabilă pătură.

Comparația dintre proletariatul occidental și țărănimea română ne duce la următoarea concluzie: proletariatul occidental uneori, neavând de lucru, rămâne muritor de foame; țărănimea noastră, având întotdeauna de lucru în timpul sezonului agricol, este, în imensa ei majoritate, veșnic muritoare de foame. Iară fraza celebră „În România nimeni nu moare de foame” se preface aproape, întru cât privește țărănimea săracă, în contrariul ei.

Dealtfel, viața reală s-a însărcinat să dea o dezmințire grozavă apologiștilor regimului. Țărănimea degenera văzând cu ochii, nu mai dădea soldați după măsură, și pe cine nu-l convingeau nici aceste fapte îl convingeau răscoalele că e ceva putred în Danemarca Orientului. Cu mult regret a trebuit părăsită poziția mândră și atât de intransigentă și, în loc de a mai tăgădui cumplita mizerie a țăranului, a trebuit explicată.

Și seria explicațiilor a și venit.

Prima cauză și primul vinovat descoperit de apologiștii regimului a fost însuși țăranul. Ce nu s-a făcut pentru țăran? Liberat din iobăgie, împroprietărit, i s-au dat libertăți politico-sociale, i s-a dat votul, administrația comunală a fost dată pe mâna lui, i s-a dat o instituție de credit, i s-a dat o întreagă legislație de protecția muncii. Și dacă totuși a rămas în mizerie, în mizerie cumplită, cauza e el însuși. Țăranul e leneș — un țăran occidental face într-o zi cât al nostru în trei; bețiv — bea tot ce are; țăranul e neprevăzător — când are o bucată de mămăligă rece, nu-l mai prinzi la muncă oricât i-ai plăti; în sfârșit e rău, crud, necinstit, fatalist etc. etc. De toate păcatele regimului era deci vinovat țăranul, adică hoțul de păgubaș.

Pasul doi, poporanismul, dragostea culturalizată pentru ţăran este şi el criticat de Gherea. Iar urme din aceeaşi demagogie găsim şi după un veac. Schemele sînt aceleaşi. Fie că e ură, fie că e dragoste, lucrăm neabătut într-o direcţie potrivnică cetăţeanului de la ţară.

Această tactică nouă era destul de abilă. Prin ea, pe de o parte, se făcea o diversiune în spiritul public, substituindu-se adevăratei cauze — regimul existent — o cauză aparentă: inferioritatea culturală și morală a țăranului; pe de altă parte, se deplasa implicit și întreaga activitate practică pentru îndreptarea răului. Căci dacă nu regimul economico- și politico-social e de vină, ci inferioritatea culturală și morală a țărănimii, atunci leacul nu mai trebuie căutat în schimbarea regimului și a condițiilor obiective de viață ale țăranului, ci în modificarea subiectivă a acestuia și în ridicarea nivelului său cultural și în schimbarea caracterului său moral.

Era deci de o necesitate imperioasă ca să se schimbe frontul și tactica. Și ele au fost schimbate. Hulirea țăranului a fost înlocuită prin cea mai demagogică și deșănțată complimentare. Nu-i vorbă, între patru ochi agrarianul nostru își păstrează vechea părere și îl descrie pe țăran ca autor al propriilor sale mizerii și al mizeriei altora (adică a proprietarului și a arendașului). Dar în manifestările oficiale, în parlament, în presă, țăranul are toate calitățile din lume ,și e superior moralmente țăranilor din celelalte țări. Dacă înainte, pe vremea tacticii vechi, a găsi vreo calitate țăranului era un act subversiv, astăzi a-i găsi vrun defect e un act de lèsenaționalism, și cel care o face e sau un reacționar ruginit, sau un internaționalist-sindicalist-anarhist. Firește, aceasta nu-mai întru cât e vorba de complimentarea platonică! În ce privește purtarea practică față de țăran, ea a rămas tot cea veche: brutală, crudă, iobăgistă.

(Şi încă ceva, apropo iarăşi de românizarea problemei. Şi uraganul Katrina, şi un viscol din Est scot la iveală deficienţe profunde de sistem. Cum le rezolvăm, pe cine facem responsabil? Pe nimeni, aşa cum la inundaţii n-a răspuns nimeni pentru starea jalnică a digurilor făcute cu contracte frumoase de la stat.)

Primul care intervine e fostul premier. Nimeni nu-si mai aduce aminte cum il cheama. Camera a surprins insa o ultima imagine cu el, in lupta directa cu natura. Are o lopata in mana. Zambeste si deszapezeste. Cele cateva gesturi precise, curg mana in mana cu bliturile. Incheie scurt, cu o ultima arcuire a trupului, dupa care hop in masina! Dispare brusc. Gheata la mal! Avalansa! Polei! Evenimentele se precipita si energicul politician din Rachitele este aruncat de viscolul calculelor politice intr-un convenabil anonimat.  E cod portocaliu de tacere deasupra lui…

E randul noului capitan sa intre in scena mult mai alba si mai alunecoasa. Si intra! Cat curaj?! E clar ca si lui i s-a spus ca la tara capitalul de simpatie se masoara-n lopeti. Situatia cere si prezenta in teren. Osteneala de a face bine oamenilor ii fierbe motorul. Gura-i scuipa o replica taioasa la adresa comozilor si asistatilor care stau la caldurica. E prea devreme si prea cu nod marinaresc! Nu mai conteaza de partea cui e dreptatea. Se pierd puncte importante la impresia artistica si efortul fizic va trebui multiplicat pentru a repara eroarea.

Ultima lopata e plecata din Ghencea. Ne-a disperat pe 1000 de canale si-apare si-aici, la news alert! Culmea ciobanului: sa faca mare branza fara nici un pic de lapte. Si face! Ultimul scapa turma incercarilor de a pune lopata la treaba. Rasfatatul palatului din buricul Bucurestiului pare mai sincer si mai dispus sa ajute decat multi reprezentanti ai autoritatilor. E pentru oameni? Pentru imagine? Analistii cauta raspunsul la intrebare dar iarna nu se trece cu editoriale. Avem o lopata castigatoare! Avem pentru o secunda un personaj simpatic, un om mai aproape de abstracta si trambitata solidaritate.

Transmitem alb-negru! De dragul contrastului. Presa il aplauda prudent pe omul din ultima secventa, revenit in decorul lui firesc, mult mai aproape de lopata, decat de agenda de Bruxelles. Cel care ajuta acum oamenii si administratia locala e la doar cateva articole distanta de discursul sau colorat cu “zdreanta care esti zdreanta, hahalera…”

Iar dacă se bazează doar pe votul sancționator, atât Victor Ponta, cât și Crin Antonescu s-ar putea să aibă mari surprize. Pentru că sancțiunea de la vot poate îmbrăca mai multe forme: fie procentul prezenței la urne va coborî la cote record, fie românii vor opta pentru variante care sancționează atât Puterea, cât și Opoziția (de gen Partidul Poporului ori reînvierea PRM), fie ambele. Iar pentru astfel de scenarii, responsabilitatea se va împărți între PDL și USL. Și va fi o dovadă că nici Ponta și nici Antonescu n-au înțeles mare lucru din sloganul lunii ianuarie ”PDL și USL aceeași mizerie”. Pentru binele românilor (nu al USL) îmi doresc ca afirmația ”Nu există nicio variantă în afară de USL” să fie o formulare nefericită și nu rezultatul unei mentalități și/sau argumentul pe care Victor Ponta și aliații lui se bazează pentru a câștiga alegerile.

***

Pe la mijlocul săptămânii trecute, Cotidianul publica un articol în care anunța numirea Corinei Vințan în postura de purtător de cuvânt al Guvernului. Conform Cotidianul, aceasta ar fi sunat în mai multe redacții revendicând o asemenea poziție. Cum Corina Vințan a mai fost purtător de cuvânt la Ministerul Afacerilor Externe, în perioada în care Mihai Răzvan Ungureanu conducea ministerul, informația părea destul de plauzibilă, astfel că a fost preluată și de alte site-uri, bloguri ori pe rețelele de socializare.

Interesul legat de confirmarea/infirmarea știrii e destul de justificat. Pentru că, între timp, Corina Vințan și-a deschis o agenție de lobby, Links Associates, care reprezintă interesele unor companii private mai mult sau mai puțin controversate. În fruntea listei e RMGC, compania care intenționează să extragă aurul de la Roșia Montană. Cum falanga tânără pe care PDL i-a impus-o lui Mihai Răzvan Ungureanu în Guvern e departe de a fi simpatizată de societatea civilă, numirea Corinei Vințan ca purtătoare de cuvânt ar fi cireașa de pe tort (ori bomboana de pe colivă – în funcție de perspectiva din care priviți lucrurile).

Desigur, în contextul în care (încă) mai reprezintă o firmă privată, Corina Vințan nu are vreo obligație de a infirma informația. Cum nu și-a făcut nicio problemă din reprezentarea RMGC (dimpotrivă, a făcut un titlu de glorie din asta), vehicularea numelui ei ca purtător de cuvânt al Guvernului reprezintă, pur și simplu, publicitate. Pentru ea și pentru firma pe care o reprezintă. Dacă se pune problema confirmării, atunci ar fi bine însă să fie cât mai repede. Măcar să știm cum stăm. Pentru a fi clar interesele cui le reprezintă noul Guvern.

O copie din sec X e.n. după un manuscris al lui Artistarh

Aristarh venea cu o revoluţie, neînţeleasă aproape de nimeni în Europa, timp de aproape 1800 de ani, până la Copernic. O revoluţie contraintuitivă care contrazicea ceea ce aparenţele transformaseră într-un loc comun. Toată lumea putea “vedea” cum, în fiecare dimineaţă soarele “răsare” pentru a da roată cerului şi a “apune” seara… Părea de ordinul evidenţei că soarele este cel care se mişcă în jurul nostru…

Dar gândirea critică, filosofia şi ştiinţa încep cu un semn de întrebare pus, cu îndrăzneală, chiar şi celor mai familiare lucruri… De aceea pionierii în materie au contrariat atât de des societăţile lor şi au generat ostilitate şi persecuţii pentru că au părut că subminează dulcea stabilite a lumii din jur, stabilitate către care, psihologic vorbind, jinduiesc atâţia şi pe care s-au bazat de regulă status quo-ul social, religios şi politic.

Cine a îndrăznit să gândească şi să se îndoiască mai departe de limitele acceptate social, s-a pus automat într-un conflict cu lumea aşa cum a fost ea percepută şi înţeleasă mai ales de către societăţile închise. O idee poate pulveriza un sistem, fiind cu atât mai “periculoasă” cu cât acesta este mai osificat şi mai dogmatic…

Copernic a ezitat până în utimul său an de viaţă să îşi publice teza heliocentrică, în 1543, când a acceptat să o dea pentru tipar. Ştia că are dreptate şi intuia contradicţiile pe care sistemul său le avea cu doctrina oficială a Bisericii Catolice. Pe lângă astronom fiind şi prelat, nu a cutezat timp de decenii să îşi publice descoperirile lăsându-şi ideile să circule doar în manuscris şi într-un cerc restrâns de prieteni.

Timp de 6 decenii în biserică s-a dezbătut dacă sistemul heliocentric al lui Copernic să fie considerat eretic sau nu. Sistemul asumat oficial  era cel geocentric care punea Pământul în centru. De altfel existau şi referinţe biblice care “întăreau” opinia geocentrică, fiind invocat, printre altele şi acest pasaj din Iosua Navi 10.13 “Şi s-a oprit soarele şi luna a stat până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăjmaşilor lor. Oare nu de aceea se scrie în Cartea Dreptului: “Soarele a stat în mijlocul cerului şi nu s-a grăbit către asfinţit aproape toată ziua”.

O dată cu susţinerea publică a lui Galilei pentru sistemul copernican, lucrurile au fost tranşate prin celebrul proces împotriva lui Galilei soldat cu condamnarea pentru “erezie” din 22 iunie 1633 când acesta a fost forţat să abjure teoria heliocentrică e care o susţinea şi a fost arestat la dominciliu pentru restul vieţii sale iar cărţile i-au fost interzise.

Galileo înfruntând Inchiziţia

Astăzi, 12 februarie este “Ziua Darwin” (Darwin Day) care se celebrează în fiecare an de ziua savantului britanic care, asemeni astronomilor citaţi mai sus, a revoluţionat profund viziunea noastră despre lume. Teoria evoluţiei prin selecţie naturală a stârnit dezbateri furtunoase. Dacă ar fi fost enunţată în vremea lui Copernic sau Galileo, ar fi atras, mai mult ca sigur, reacţia Inchiziţiei.

Între timp, descoperirile fosile şi genetica au confirmat teoria darwiniană care a depăşit de mult statutul de simplă ipoteză, devenind un fapt ştiinţific, o explicaţie cuprinzătoare şi verificabilă obiectiv asumată de comunitatea ştiinţifică.

Astrofizica secolului XX a explicat originea universului şi evenimentele petrecute după Big Bang. Cărţile de popularizare a ştiinţei semnate, printre alţii de geniul de la Cambridge, Stephen Hawking, prezintă într-un limbaj pe înţelesul oricui este doritor să afle mai mult despre ştiinţă, reperele esenţiale din istoria universului.

Stephen Hawking

Sistemul educaţional ar trebui să înglobeze astfel de informaţii astfel încât să conducă la alfabetizarea ştiinţifică a tinerilor.

În 2005 un studiu a relevat însă faptul că aproximativ 20% dintre americani cred în continuare, la aproape 5 secole după Copernic, că Soarele este cel care se învârte în jurul Pământului. În România însă, procentul celor care cred asta este dublu: 42%, după cum o arată studiul „Publicul românesc şi ştiinţa” dat publicităţii în iulie 2010.

În acelaşi timp, un studiu guvernamental din 2007 arată că elevii români din clasele VII-XII consideră, în proporţie de 60% că nu ştiinţa, ci religia, explică mai bine originea universului.

Totodată, 73% dintre ei cred că Dumnezeu a creat omul şi doar 14% consideră evoluţionismul corect. Sunt procente uriaşe care arată, o dată în plus, gravele deficienţe ale învăţământului din România şi influenţa dogmatică a orelor de îndoctrinare religioasă, în bună măsură responsabile pentru această tragedie culturală a tinerelor generaţii din ţara noastră.

Calitatea Educaţiei din Învăţământul Preuniversitar, pag. 76

Deficitul de cultură ştiinţifică poate fi pus în corelaţie cu cel de cultură civică şi politică. De ce? Pentru că, dincolo de asimilarea automată a unor date sau informaţii, atât pentru cultura ştiinţifică, cât şi pentru cea civică şi politică, este nevoie de o anumită educaţie şi de stimularea unui anumit spirit critic şi a unei dorinţe de investigare.

Aşa cum unii resping ştiinţa şi evoluţionismul din cauza unor prejudecăţi sau viziuni extrem de conservatoare asupra lumii şi vieţii, la fel democraţia are de înfruntat o ostilitate care vine din multe direcţii, inclusiv dinspre ignoranţă şi absenţa spiritului critic sau transformarea acestuia din urmă în forţă demolatoare refractară la orice efort veritabil de construcţie.

Democraţia se poate institui şi consolida cu cetăţeni care îşi cunosc drepturile şi care au cultivat preţuirea libertăţii. Protestele din ultima lună la care am participat şi despre care am scris mult şi voi mai scrie dau o şansă pentru ridicarea standardelor prestaţiei politice în ţara noastră.

În acelaşi timp, cum bine ştim, democraţia este pândită atât de pericolul tiraniei cât şi de cel al anarhiei. Trăim vremuri tulburi care vor dura şi, probabil, amplifica. Protestul pentru libertate şi democraţie va trebui dublat de punerea ţării noastre pe un drum autentic democratic. Or, pentru acest lucru, este nevoie de cunoaşterea şi înţelegerea valorilor democratice. Nu e un acordaj simplu democratizarea unei ţări, ci unul de fineţe. El cere reflecţie, dezbatere şi cooperare. Frustrării pe care o încercăm cu toţii că lucrurile merg rău în România, nu îi vom găsi soluţii prin renunţarea la cadrele democratice şi căderea în populism sau diverse forme de autoritarism. Nici iluzia “soluţiilor salvatoare” sau a “partidelor perfecte” care vor revoluţiona României nu trebuie să o împărtăşim. Doar prin consolidarea democraţiei şi a pluralismului politic vom putea aspira de o ieşire din colapsul actual. Pentru a descrie mai pe larg ce înţeleg prin acest lucru pregătesc un editorial dedicate integral temei de rezolvare democratică a crizei actuale politice şi sociale din România.

Coperta unei ediţii a celebrei “Despre Originea Speciilor”

Acum exact un an am postat primul meu editorial pe Vox Publica, dedicat operei şi vieţii lui Charles Darwin. S-a bucurat de numeroase vizualizări şi comentarii. Am publicat aici 56 de articole, cu acesta, care au atras peste 155.000 de vizualizări, având o medie de aproape 3000 de vizualizări/articol.

Le mulţumesc tuturor celor care au citit aceste articole, şi celor care le-au recomandat şi comentat (cu excepţia celor extrem de agresivi şi a postacilor de partid a căror condiţie o plâng, postaci pe care i-am demascat la finalul editorialului de aici).

PS: Vă invit să comentați acest editorial într-un spirit de respect reciproc, în care să primeze argumentul și nu atacul la persoană…

www.remuscernea.ro

http://www.facebook.com/remus.cernea

www.miscareaverzilor.eu

Cît a durat schimbarea gărzii la Palatul Victoria, prefecţii şi şefii consiliilor judeţene au lăsat deoparte deszăpezirea şi pe ţărani să se descurce cum or şti. Ţara trecea printr-un moment istoric care nu se cuvenea tulburat de zgomotul utilajelor de deszăpezire. De-abia cînd noul premier şi-a intrat în pîine s-au încheiat zilele de reculegere după Guvernul Boc. MRU s-a dus în inspecţie în Vrancea şi-n Buzău şi în loc să-i întrebe pe prefecţi ce păzesc şi pe drumarii judeţeni ce fac, s-a răstit la „leneşii” din satele acoperite de nămeţi că nu ies la zăpadă cu lopata. (Uneori ajung doar cîteva cuvinte ca micimea sufletească a cuiva să iasă la iveală. Noul premier le-a rostit!)

Noul ministru de Interne, Berca, le-a dat autorităţilor locale indicaţia preţioasă să culeagă informaţii din mass media despre ceea ce se întîmplă şi mobilizatorul ordin să se mişte. Ministrul Apărării s-a oferit galanton să-i ajute pe cei blocaţi în zăpadă, numai să-i spună unde să-şi trimită trupele, de parcă acum ar fi aterizat în România.

Posturile de televiziune, cele pe care le acuza Traian Băsescu, preşedinte, că dezinformează, descoperă cum prefecţii mint şi-i fac să trimită plugurile spre localităţi despre care habar n-aveau că sînt înzăpezite de două săptămâni.

În timp ce din Bucureşti pleacă maşini cu ajutoare, ministrul Berca nu se îndură să umble la rezervele strategice, dacă aceste rezerve n-or fi fost sfeterisite în campania electorală, fiindcă nu i se pare că ceea ce se întîmplă acum ar fi situaţie de urgenţă! Adevărul e că românii de-abia aşteptau să facă un exerciţiu de supravieţuire ca-n Discovery, la ei acasă.

Iar Traian Băsescu, preşedinte, şef al CSAT şi fost ministru al Transporturilor are preocupări mai înalte de cinci metri cît a ajuns zăpada prin satele patriei. I-a invitat, liniştit, luni la consultări pe şefii partidelor, după ce s-o fi convins încă o dată că a avut dreptate – iarna nu-i ca vara! Aşa că n-are rost să se agite. Dacă ar exista şi un Cod Roşu de nesimţire, acum ar fi momentul să fie instituit.

Împroprietărit cu niscaiva birotică și permis la Internet, cuibul sună ca un stup locuit de trântori care se iau drept lucrătoare.

Lipsit de acces la concept, cuibul trimite în moarte clinică orice idee. Când țipă ”Teleologie”, vrea să spună, de fapt, “Teologie”.  Când se gândește la teologie, nu se gândește, de fapt, la nimc, fiindcă n-are cum. Dar țipă.

Programați din naștere să manipuleze etichete, cuibarii cu pricina te acuză că ești de stânga, doar pentru că ei se află pe celălalt trotuar, dar când sunt trimiși la Londra, te acuză că ești de dreapta, doar pentru că pe-acolo se circulă altfel.

Desen & Copyrigth 2012 – DION

Despre ei înșiși, cuibarii cred că sunt linia cea mai dreaptă între două puncte. Numai că punctul de la care pleacă este jigodismul, iar punctul la care ajung tot jigodismul. Făcând acest sur place doctrinar, nici nu le e greu să fie cei mai rapizi.

Pentru merite deosebite în cameleonizarea discuțiilor publice,  deunăzi unul dintre ei a fost trimis într-o excursie la Florența. Rătăcindu-se de ghid, s-a trezit urlând din toți bojogii: “Fă, Angelico!”

A fost găsit și recuperat: se afla în fața unei fresce a lui Fra Angelico. Înainte de a-i administra calmantul, doctorul l-a întrebat: “Ce s-a întâmplat?” A răspuns, tremurând ca varga: “Chestia aia rânjește la mine!”

Acum se simte mult mai bine. Foarte bine. Extrem de bine. Adică – momentan, e de dreapta. Foarte de dreapta.

Mâine? Mâine e o altă zi. O altă sperietură - de dreapta ori de stânga; totuna.

Oamenii au grăit.

Nici nu mai contează cine a început. Cert este că s-a ridicat la suprafața o mai veche dilemă a spectatorului român, același bătrân cetățean hăituit de lipsa acută a formei și a meteriei: cine ce spune și mai ales cum. De obicei, toți spun același lucru (nefundamental) și întotdeauna prost. Condamnabila generalizare este totalmente asumată.

Simplu spus, succesiunea de discursuri politice a ultimelor săptămâni ne-a făcut pe unii dintre noi să ne punem, din ce în ce mai serios, problema discursului politic. Sau, mai specific, a incapacității/lipsei de voință a multora dintre oamenii politici români de a-și construi un discurs elegant, cu un pregnant simț al realității și al răspunderii, axat pe idei specifice. Zi de zi, asistăm nu la dialog, ci la țipete, iar gestul de a intinde mâna, fie dinspre putere către opoziție, fie vice-versa, în vederea asigurării coabitării/compromisului ideal care să pună în valoare interesul național, este înlocuit, mai mereu, de gesturi precum arătatul cu degetul sau ridicarea pumnului. Fie că se grăiește de la tribuna Parlamentului, de pe treptele Cotroceniului sau în cadrul unei conferințe de presă, vorbitorii aleg (nu se știe pe ce criterii) să se rățoiască, să se încrunte, să fie cât mai ironici, să se învârtă în jurul cozii, desigur, să mai vâre câte o sopârlă alunecoasă și cu sânge rece pe mâneca adversarului politic.

Ai senzația, de pildă, că atunci când Președintele se adresează națiunii nu o face pentru că trebuie să dea seama de propria-i activitate în fața alegătorilor, ci pentru că, asta e situația, trebuie să le închidă gura proștilor cumva. Iar atunci când la vorbitor se înalță un taifun de patos, mulți dintre noi uităm că mai puțin importă demonul aparentei pasiuni, cât forța dramatică credibilă și, mai ales, coerența enunțului, în sensul de înlățuire ordonată a obiectelor și subiectelor.

Mai putin dramatic, dar ceva de tipul…

“What’s he that wishes so?

My cousin Westmoreland? No, my fair cousin;

If we are mark’d to die, we are enow

To do our country loss; and if to live,

The fewer men, the greater share of honour.

God’s will! I pray thee, wish not one man more.

By Jove, I am not covetous for gold,

Nor care I who doth feed upon my cost;

It yearns me not if men my garments wear;

Such outward things dwell not in my desires.

But if it be a sin to covet honour,

I am the most offending soul alive.

No, faith, my coz, wish not a man from England.

God’s peace! I would not lose so great an honour

As one man more methinks would share from me

For the best hope I have. O, do not wish one more!

Rather proclaim it, Westmoreland, through my host,

That he which hath no stomach to this fight,

Let him depart; his passport shall be made,

And crowns for convoy put into his purse;

We would not die in that man’s company

That fears his fellowship to die with us.

This day is call’d the feast of Crispian.

He that outlives this day, and comes safe home,

Will stand a tip-toe when this day is nam’d,

And rouse him at the name of Crispian.

He that shall live this day, and see old age,

Will yearly on the vigil feast his neighbours,

And say ‘To-morrow is Saint Crispian.’

Then will he strip his sleeve and show his scars,

And say ‘These wounds I had on Crispian’s day.’

Old men forget; yet all shall be forgot,

But he’ll remember, with advantages,

What feats he did that day. Then shall our names,

Familiar in his mouth as household words-

Harry the King, Bedford and Exeter,

Warwick and Talbot, Salisbury and Gloucester-

Be in their flowing cups freshly rememb’red.

This story shall the good man teach his son;

And Crispin Crispian shall ne’er go by,

From this day to the ending of the world,

But we in it shall be remembered-

We few, we happy few, we band of brothers;

For he to-day that sheds his blood with me

Shall be my brother; be he ne’er so vile,

This day shall gentle his condition;

And gentlemen in England now-a-bed

Shall think themselves accurs’d they were not here,

And hold their manhoods cheap whiles any speaks

That fought with us upon Saint Crispin’s day.”

Henry V, Crispen Speech

Battle of Agincourt (1415)

Și nu, asta nu este o critică gratuită. Nu îmi imaginez nici că prin alte părți ale lumii lucrurile sunt mereu așa cum ar trebui să fie, în mod ideal (vezi Julian Barnes, „MPTV”, Scrisori de la Londra) și nu insinuez nici deținerea în poseseie a artei elocinței. Sunt doar un cetățean care dorește ca atunci când ascultă să rămână cu o idee clară și constructivă, nu doar cu impresia lacrimogenă a vreunui colpo di passione. Context în care salut discursul lui Victor Ponta, indiferent de reacțiile stârnite sau a presupuselor intrigi politice. Naivitate asumată.

Nu i-a luat mult lui Ungureanu să spulbere orice speranţe posibile. Declaraţia lui conform căreia e inadmisibil ca militarii să deszăpezească, în timp ce cetăţenii stau la căldură, nu are nimic “modern” şi “reformist”, fiind mai degrabă o întoarcere în alte timpuri pe care nu le regretă nimeni.

Sigur, afirmaţia trebuie citită politic, respectiv este o declaraţie de supunere faţă de preşedinte, pentru că rezumă perfect filozofia acestuia: “poporul e de vină, poporul să plătească, statul nu are nici o responsabilitate”. Nici o surpriză aici, a devenit evident de ani de zile că preşedintele nu acceptă altă soluţie politică decît obedienţa totală faţă de el.

Atîta doar că pentru Ungureanu a avut libertate mai mare de alegere decît pentru sărmanul şi rudimentarul Boc, unde condiţionarea era şi pe linie de partid. De aia avem un premier ceva mai rafinat, dar care, dacă şi-ar fi făcut declaraţia doar pe baza studiilor de la Oxford, probabil că nu ar fi spus niciodată o asemenea aberaţie.

În primul rînd, să notăm cinismul declaraţiei. De fapt, armata română e cea care stă la căldură şi nu intervine decît în situaţii excepţionale, după ce ravagiile au produs mare parte din răul pe care puteau să-l producă. În loc să acuzăm oamenii că stau la căldură, am putea discuta despre un rol mai mare al armatei în astfel de situaţii.

Apoi, declaraţia noului premier este de foarte rău augur pentru viitor, deoarece confirmă ceea ce ne-au spus deja ultimii ani de “reforme”: oameni buni, descurcaţi-vă care cum vă taie mintea. Statul nu e aici ca să îndeplinească vreo funcţie, e aici doar ca să aibă grijă de el.

De politicieni şi cohortele lor de conexiuni, de instituţiile de ordine care încasează 40% din fondul de salarii publice, de nivelurile administraţiei de stat, instituţiilor de stat şi companiilor de stat la care jobul nu înseamnă muncă multă pe 500-700 de lei, ca în cazul asistenţilor sociali, profesorilor etc, ci simularea muncii pentru de 10, 100 sau 1000 de ori mai mult. Responsabilitatea statului e servirea acestora, nu a celor mulţi.

E un joc periculos cel în care tocmai a intrat şi noul premier. După cum am spus-o de mai multe ori, riscul enorm al acestei filozofii politice a preşedintelui nu este excesul de putere, ci lipsa ei. Statul minimal şi tot mai privatizat care a fost creat în ultimii ani, în conjuncţie cu stilul de guvernare autoritar, înseamnă de fapt că instituţiilor politice şi administrative democratice le-a fost luată o mare cantitate de putere.

Ideea cu această putere era ca ea să fie investită într-o “reformă” decisivă care să scurtcircuiteze lentoarea şi dificultăţile procesului politic democratic, de altfel foarte reale. Numai că, înainte de a ajunge la obiectiv, o mare parte din această putere a fost pierdută în însuşi jocul politic.

O altă parte a fost pierdută din cauză că de fapt “reforma” nu le era prea clară nici reformatorilor. Iar o altă parte de putere s-a pierdut din cauză că, totuşi, sistemul formal e cel democratic, şi în ţară şi în afara ei. E greu să fii anti-sistem şi, cum se spune, să faci chestii împotriva vîntului. Practic, tot ce a mai rămas din acea putere sînt resturile ajunse la responsabili precum Daniel Funeriu sau Daniel Morar. Adică mult prea puţin şi mult prea aleatoriu.

Însă adevărata veste proastă e că acest joc autoritar al “reformei decisive” cu stat minimal şi privatizat şi cu preluarea puterii instituţionale de către diverse persoane semi-, cvasi- şi fals providenţiale este un joc de alba-neagra. Sau totul sau nimic.

Iar dacă ţinem cont de confuzia maximă cu care au pornit reformatorii, înainte chiar de a se confrunta cu alte probleme precum pierderea de energie datorată luptei cu sistemul, ceea ce se conturează este mai degrabă nimic, un nimic sub formă de degringoladă. În ciuda extazelor interne sau internaţionale referitoare la “stabilitatea” României, dacă ne uităm la fundamentul real al societăţii, care nu e economia, ci funcţionarea instituţiilor, cred că sîntem la cote destul de mari ale instabilităţii.

E un cinism enorm ca reprezentanţii unui astfel de stat să reproşeze cetăţenilor lipsa de spirit civic, cînd tocmai funcţionarea arbitrară şi în interes privat a statului loveşte decisiv în sentimentul de dreptate, fără de care nu poate exista spirit civic. Nu prin declaraţii politice agresive şi cinice se insuflă spirit civic, ci prin valori la care rezonează ansamblul cetăţenilor. Iar aşa ceva nu am prea văzut în ultimul timp.

Cu alte cuvinte, declaraţia lui Ungureanu este perfect justificată psihologic, dar complet lipsită de justificare din orice alt punct de vedere.

De unde această diferență (foarte mare) între Cluj și București și celelalte orașe din țară? O primă (posibilă) explicație ar fi procentul ridicat de IT-iști din Cluj (în raport cu alte orașe mari ale României, chiar și cu Bucureștiul). Însă nu IT-iștii au fost grosul manifestanților. Astfel, că explicația trebuie căutată în altă parte. Și e vorba de o cultură a protestului care devine tot mai evidentă la Cluj. N-o să reiau toată istoria bătăliei pentru spațiul public începută în 2002 de grupul de acțiune socială MindBomb (prin campanii de afișe stradale) și continuată apoi și de alte grupuri de acțiune, mult mai numeroase decât în București ori în alte orașe. Cert este că majoritatea membrilor acestor grupuri (și nu doar ei) au început deja să-și coordoneze acțiunile sub titulatura Tinerii Mânioși. Un think thank eclectic  (de la studenți la cadre universitare, de la angajați în multinaționale la artiști independenți, cu cele mai diferite convingeri și studii – sociologie, arte plastice, IT, jurnalistică, drept etc.), capabil să se mobilizeze și să reacționeze extrem de rapid (comunicate, activarea rețelelor sociale, crearea de sloganuri, fundraising pentru”infrastructura” necesară – manifeste, pânză pentru banere și steaguri, vopsele, pensule, implicare voluntară pentru realizarea lor etc.).

Grupul nu a apărut însă, peste noapte. Ce se cunoaște într-o foarte mică măsură, și asta pentru că subiectul a fost (și este în continuare) sub embargo-ul presei mainstream, e faptul că Clujul are deja exercițiul a mai bine de jumătate de an de proteste și nesupunere civică. Punctul de pornire și de coagulare a diferitelor grupuri active social a fost mijlocul lunii iulie 2011 și are legătură cu Roșia Montană. ”Hunoriada”, venită ca reacție a eliberării discreționare unui certificat de descărcare de sarcină arheologică pentru Masivul Cârnic, după ce precedentul fusese anulat definitiv și irevocabil de instanțele judecătorești, a strâns în Piața Unirii aproximativ 20-30 de persoane. Luate urgent la întrebări (și legitimări) de jandarmi și polițiști. În aceeași perioadă, o altă mână de tineri încercau să pună pe picioare o variantă românească a ”indignaților”. O lună mai târziu, către sfârșitul lui august, numărul celor care au ieșit în stradă pentru a-i arăta cartonașul roșu lui Băsescu (pentru declarațiile legate de Roșia Montană) s-a dublat.

În octombrie, numeroase instituții publice și monumente al orașului, precum și casa natală din Răchițele a fostului premier Emil Boc, au fost expropriate simbolic, în semn de protest împotriva proiectului de modificare a legii minelor (în fapt, un proiect de lege de expropriere specială în interes privat).

Noiembrie a debutat cu Ocuparea Hotelului Continental pentru Roșia Montană, moment urmat de o săptămână de proteste zilnice în Piața Unirii, grupul nemulțumiților care ieșeau în stradă mărindu-se către 3-400. Disputele de forțele de ordine au dus, în săptămâna de ”Occupy Conti”, la elaborarea Manualului de Nesupunere Civică, distribuit apoi pe online.

Astfel, deloc întâmplător, protestele legate de demisia lui Raed Arafat au început tot la Cluj (pe 11 ianuarie, cu o zi mai devreme decât primele ieșiri în stradă de la Târgu Mureș și București). Faptul că majoritatea celor care au ieșit în stradă la Cluj pe 11 ianuarie 2012 proveneau tot din rândul activiștilor pentru Roșia Montană a făcut ca majoritatea instituțiilor mass-media să ignore manifestația și să prezinte (ulterior) ca debut al protestelor, data de 12 ianuarie.

În toată această perioadă, grupul de la Cluj, unit (cel puțin până în ianuarie) în mod special de problema Roșiei Montane, s-a aflat în permanentă legătură cu alte grupuri din București, Iași, Timișoara, Baia Mare și alte orașe, coordonându-și acțiunile și preluând unii de la alții idei (”cartonașul roșu pentru Băsescu” a fost o idee/acțiune pornită de la București). De asemenea, grupul și-a pus la dispoziție rețeaua de comunicare formată (grupuri și pagini de Facebook care însumează peste 100.000 de membri, mailing list-uri, site-uri) pentru a promova și alte evenimente sau idei (de la Ocuparea Universității București la recent semnalata problemă a exploatării gazelor de șist).

***

Așadar, diferența substanțială de sâmbătă seara, dintre numărul protestatarilor de la Cluj în comparație cu cei din București ori alte orașe din România, nu e întâmplătoare. Ci semnul unei maturizări. Cultura protestului, a revendicării drepturilor în stradă, nu a apărut peste noapte, ci s-a formeat în timp, pe măsură ce motivele de nemulțumire s-au înmulțit și în măsura în care grupurile de nemulțumiți au înțeles și au acceptat să acționeze în solidar. Cu siguranță, protestul nu reprezintă starea normală (cotidiană) a lucrurilor. Însă atunci când toate celelalte căi de dialog și negociere socială sunt epuizate (ori eludate direct – precum în cazul ACTA) e absolut normal să protestezi în stradă.

Sâmbătă seara m-am simțit mai bine ca niciodată pe străzile Clujului. Am văzut câteva mii de oameni liberi care nu mai sunt dispuși să înghită tot ce le este servit ”de-a gata”. Conștienți de puterea și forța lor. Care nu au fost scoși în stradă de televiziuni (1.000 de oameni în stradă în București ar fi schimbat programul televiziunilor, 3.000 de oameni în stradă la Cluj e, cel mult, o știre și 2-3 reacții/comentarii succinte).

Momentul culminant al serii a fost blocarea circulației auto, când s-a ajuns la Prefectură (și apoi pe toate străzile pe care a continuat mitingul). Eram lângă unul dintre polițiștii care comunica prin stație cu unul dintre șefi. După ce i-a raportat că s-a oprit traficul a întrebat ”Ce facem?”. ”Nu faceți nimic!”, s-a auzit răspunsul din stație. Cu scuzele de rigoare pentru automobiliștii și călătorii întârziați de manifestație, a fost un moment cu o simbolistică specială: timp de aproape o oră, autoritatea (Poliția/ Jandarmeria) a pierdut controlul situației, singurul lucru care i-a rămas de făcut fiind să se adapteze (deviind circulația pe alte străzi).

Poate că unora li se pare puțin o oră în care autoritatea a trebuit să se conformeze voinței străzii. Poate fi, însă, acea oră (punctul) de sprijin care răstoarnă Pământul. ”Mai trebuie să facem de-astea!”, a fost replica unui tânăr (ce părea venit pentru prima dată la proteste) către prietenul lui. Cu siguranță că mai trebuie făcute. Când prinzi gustul libertății și al puteriii generată de solidaritate e greu să mai renunți la ele. Și să mai fii oprit.

Foto: Clujinfo.ro
***

P.S.: Au apărut deja unii critici care acuză faptul că cei care au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva ACTA nu știu exact ce presupune acordul ori că îl înțeleg greșit. Faptul că se încearcă impunerea lui în forță, fără o dezbatere publică reală și avizată, e un motiv suficient de indignare.

***

Blocarea circulației la Prefectură, sâmbătă seara

Bonus (o restanță): Protest al Tinerilor Mânioși, sâmbătă, 4 februarie 2012, în Complexul Comercial ”Iulius Mall”, stopat cu forța de bodyguarzi:

După ce a fost lansat modelul 4×4 Dacia Duster, în 2010, pe internet a circulat următoarea glumiță: “românii ar face orice ca să nu-și repare drumurile”. După tot ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni în online-ul și offline-ul autohton legat de ACTA, inclusiv protestele anunțate pentru seara asta în toată țara, sunt înclinat să spun că românii ar face orice ca să nu se oprească din furat (pudibonzii 2.0 să citească “piratat”). Cu toate astea, n-am s-o fac.

Am luat apărarea fondului proiectelor americane de lege SOPA și PIPA înainte să înceapă toată nebunia cu ACTA, așa că este firesc să susțin ideea de bază din spatele Tratatului Comercial Anti-Contrafacere. Am preferat însă să se așeze lucrurile înainte să scriu despre acest tratat.

Se pare că a devenit cool să fii împotriva ACTA, cu toate că nu te pricepi la tehnologie și nu înțelegi mare lucru din tratatul ăsta. Îi crezi pe cuvânt pe cei care-ți spun că ACTA va instaura o epocă a cenzurii pe internet. O mare parte din vină în sensul ăsta o poartă clipurile de pe YouTube în care ACTA este criticată, precum cele semnate ANONYMOUS sau episodul special din RObotzi.

Să începem cu acesta din urmă. Urmăriți-l până la capăt, în cazul în care n-ați făcut-o deja:

Chiar la începutul clipului, ni se spune că “marile corporații nu își pot adapta afacerile internetului  și-atunci fac tot posibilul să-l controleze”. Ați observat, da? E de fapt vina marilor corporații că sunt furate. E ca și cum i-ai spune proprietarului unui depozit de cărămizi că e vina lui că a rămas fără marfă din cauză că o armată de 1.000 de hoți i-a călcat depozitul într-o noapte, iar cei doi paznici nu au făcut față. De ce să-l protejeze autoritățile statului de hoți? Să găsească o modalitate de a vinde cărămizi astfel încât să nu fie afectat de hoții care nu pățesc nimic dacă îl jefuiesc.

Trecem mai departe. Ni se spune în continuare că dacă ACTA va fi ratificat, “internetul așa cum îl știm astăzi va dispărea pentru totdeauna”. Toată lumea a criticat formulările oarecum vagi ale ACTA (punctez aici că în toate tratatele internaționale formulările sunt nu foarte precise, pentru că ele trebuie să se aplice în cazul multor scenarii foarte diferite unele de altele), însă n-am auzit pe cineva să cârâie față de imprecizia acestei prevestiri digital-apocaliptice. Asta cu “internetul așa cum îl știm astăzi va dispărea pentru totdeauna” e de o prostie crasă. Internetul așa cum îl știm astăzi va dispărea mâine, pentru că internetul e o chestie proteică, ce se schimbă de la o secundă la alta. Și e normal să fie așa.

Aberații prezentate drept certitudini

În continuare, cei din spatele serialului RObotzi ne mai spun că am putea face “5 ani de închisoare pentru un amărât de MP3″. Asta chiar nu înțeleg de unde au scos-o, că în ACTA n-am găsit urmă de așa ceva. Mi se pare că trebuie să ai o viziune hipertrofiat-distopică asupra viitorului ca să-ți imaginezi că statul român (sau oricare alt stat semnatar ACTA) va permite ca așa ceva să li se întâmple cetățenilor săi. Să fim serioși! La noi în țară scapi cu suspendare dacă îi spargi unuia urechea cu un pumn din fundul grădinii în văzul a mii de oameni.  ACTA este îndreptată împotriva pirateriei pe scară largă, nu a utilizatorilor care își dau unii altora câteva melodii pe lună.

Urmează apoi o demonstrație în toată regula de paranoia: Dacă te filmezi la o petrecere sau la un concert și pe fundal se aude o melodie cunoscută riști din nou să faci închisoare. Voi cita aici dintr-un articol foarte bun apărut pe playtech.ro și pe care vă recomand să-l citiți:

“Atâta vreme cât nu vă oprește nimeni să intrați cu camere video sau telefoane mobile la concerte, cum se întâmplă de exemplu în unele instituții publice, nu există nici o lege care să te împiedice să distribui acel material. Cât despre petrecere, nu poate dovedi nimeni că asculți un mp3 și este înregistrat în fundal pe timpul filmării clipului. Până la urmă, există sute de mii de posturi de radio online de unde îți poți face rost de muzica necesară. Nu vei fi vizat tu, consumatorul de rând, ci aceia care fac bani din această piraterie la nivel înalt.”

Lista de scenarii speculative bazate pe interpretări trase de păr ale conținutului ACTA poate continua: laptopurile și telefoanele îți vor fi controlate la graniță și la aeroporturi (da sigur, o să ne cheme să ne facem check-in-ul cu 48 de ore înainte), protestele antiguvernamentale vor fi înnăbușite pe internet (din nou, o interpretare paranoică, în condițiile în care eventualele video-uri cu manifestații de stradă vor reprezenta conținut original și nu vor încălca nicio lege de copyright), va dispărea Facebook-ul și Twitter-ul, dreptul la libera exprimare ne va fi îngrădit, etc. Ce mai, Apocalipsa 2.0 ne pândește de după colț!

Puteţi citi restul articolului pe cristianbandea.ro.

La profesoraşul de istorie chiulangiu de la orele de gramatică, construcţia sună cam aşa: ”Eu sînt unul dintre cei care vreau/ încerc/ realizez etc etc”. Invariabil, profesoraşul care n-a prea frecventat cărţile de istorie, dar care îşi face probabil iluzii că ar putea intra în ele ca personaj, comite aceeaşi eroare în toate formulările de acest tip, făcînd mereu ”acordul” cu persoana întîi, cu propria lui persoană adică… Uneori greşeşte chiar şi în construcţii extrem de simp;i de scurte: “Am fost unul care am spus…”, “Eu sînt un om bun şi care operez…” etc etc.

Chiar şi atunci cînd construcţiile sună corect, acest fapt se datorează numai întîmplării care face ca formele verbului să fie identice la persoanele întîi şi a treia: ”Sînt unul dintre cei care gîndesc/ vorbesc/ înţeleg/ cred/ etc etc”. Însă, în mintea lui Antonescu, chiar şi atunci se produce un dezacord.

De la vîrsta de 7 ani, Crin Antonescu şi-a petrecut toată viaţa în şcoală şi în politică, o profesie în care exersează permanent comunicarea. Cu toate acestea, catindatul opoziţiei la preşedinţie nu a reuşit să stăpînească nişte cunoştinţe gramaticale elementare, pe care orice elev mai răsărit le are deja din şcoala generală.

Eu sînt unul dintre cei care sînt convinşi că un om care nu poate vorbi corect nu este în stare nici să gîndească într-un mod corect.

2. Remania-te-aş

Dacă branconajul lui Igaș a fost rapid sesizat de majoretele politice ale talk-show-urilor tv, constat că formulările lipsite de sens ale premierului desemnat au reușit să scape vînătorii de greșeli, pe care o practică sistematic aceste starlete media din zona pretinsă quality.

Probabil că premierul, ajuns între timp și profesor universitar, stăpînește și acum doar fondul lexical utilizat în plenarele CC al UTC, unde, ca orice om care a fost dintotdeauna de dreapta, așa cum declară el însuși, le recita ode Ceaușeștilor, în binecunoscuta limbă de lemn a epocii, încă de la vîrsta de 18 ani. Odată cu intrarea în democrație, noul premier a trecut, ca mai toți politrucii, la limba de rumeguș, una în care fondul lexical e lărgit, dar cuvintele noi sînt folosite anapoda. Cu aerul prețios-ridicol pe care îl au mai toți noii pitici din grădina politicii, desemnatul Mihai Răzvan Ungureanu a anunțat națiunea că el nu va avea nicio reținere SĂ REMANIEZE ORICE MINISTRU care nu se va ridica la nivelul exigențelor publicului și la nivelul exigențelor premierului. Sigur, aceste exigențe nu se referă și la folosirea corectă a cuvintelor limbii române…

În limba română, pînă una-alta, verbul A REMANIA nu se poate folosi decît referitor la mașinării sau la instituții și înseamnă a schimba structura sau organizarea acestora. Dar, din moment ce diplomații sau spionii străini nu se ascund în paginile dicționarelor, noul premier nu avea de unde să afle că se poate remania doar un guvern, nu și un ministru. A REMANIA un ministru ar însemna să-i modifici alcătuirea, în scopul de a-l îmbunătăți. Atîta timp cît transplantul de creier e doar o utopie, cea mai bună cale de remaniere a unui ministru rămîne implantul de silicoane…

Din păcate, animatoarele studiourilor tv nu sînt în stare să sancționeze decît greșelile de la categoria Vanghelie-Becali-Igaș. Atunci cînd e vorba de categoria imediat superioară, cea din care face parte și desemnatul Agamiță Dandanache, branconăresele tv pun și ele umărul la remanierea limbii române. Irosindu-și viața făcîndu-se de rîs și de plîns pe ecrane, ele își ratează astfel unica lor vocație, aceea de a remaia…

De numele lui Daniel Funeriu se leagă noi reglementări în domeniul cercetării (și a modului de finanțare a acestui domeniu), o nouă Lege a Educației și cel mai dur (dar și mai corect) Bacalaureat din ultimul deceniu (cel puțin). Fiecare dintre aceste măsuri a avut partea ei de critici inerente. Mai mult sau mai puțin argumentate. Din nou timpul ar fi fost cel care ar fi putut înclina balanța. Dar, cum spuneam, Daniel Funeriu nu a avut răbadare.

Administrația Prezidențială a anunțat astăzi numirea lui Daniel Funeriu în funcția de consilier prezidențial. Poate că unii vor considera această numire ca un gest venit să compenseze înlocuirea lui fortuită din fruntea Educației. Ca pe o reparație morală. Personal, îl văd ca un pas înapoi pentru Daniel Funeriu. Și alunecarea lui din postura de inițiator de politici (educaționale și de cercetare) pe care timpul ar fi urmat să le valideze ori să le infirme, în politicianism. Daniel Funeriu avea șansa să devină un ministru regretat. Dar a ales imaginea de ”politician de carieră”. Cu tot ce înseamnă acest lucru.

***

Ținând cont de antecedente (ale lui Traian Băsescu) o altă întrebare rămâne deschisă: ”Cât va rezista Daniel Funeriu în această funcție?”. E dreptul d-voastră să pariați.

Relaţia strânsă este păstrată doar cu protestatarii:

“Întrucât situaţia actuală de profundă nemulţumire în care se află poporul român este deosebit de grea, ca urmare a crizei morale şi economice din societate, în cadrul viitoarelor şedinţe ale Adunării Naţionale Bisericeşti şi Sfântului Sinod ale Bisericii Ortodoxe Române din 15-16 februarie 2012 va fi dezbătută cu prioritate problema cum poate contribui Biserica, prin cuvânt şi faptă, la schimbarea stării actuale de criză a societăţii româneşti”.

Şi, totuşi, greşesc, BOR s-a gândit totuşi la creştinii din România. Prin agenţia sa de turism, contra unor arginţi în valută forte, promite pelerinaje în ţări mai calde. Aleluia! Un  sfat creştinesc: Nu luaţi trenul!

PS: Mail primit la redactie: “in buzau la sageata,com inzapezita painea se vinde cu 10lei,iar la mexenu la fel inzapeziti se cerere pt a reincarca telefonul la generator 10 lei,la supermarketuri toate s-au scumpit cu 50%,legumele,fructele si carnea…”

Ce-ar fi de cerut:
1.    Am semnat fără să ne întrebe nimeni. Dezbaterea a fost teatru ieftin la nivel european, iar în România autorităţile ne-au mai şi luat peste picior.
2.    Vrem scuze publice din partea autorităţilor şi a semnatarilor, aşa cum s-au întîmplat deja în Slovenia sau Polonia.
3.    Vrem retragerea din ACTA.

Despre probleme de copyright, comportamentul industriei de entertainment cînd intră în reţea, ACTA, am vorbit cu prietenul meu, Cornel Dumitraşcu, programator de meserie. El colecţionează de mult timp posibile linii de abuz online, iar de cînd cu semnarea ACTA a fost printre acei primii care au tras semnalul de alarmă pe FB şi care au linkuit  către materiale lămuritoare. Din discuţiile noastre din aceste săptămîni am extras cîteva teme într-un soi de interviu.

ACTA te-a suparat foarte tare. Sint motivele deja invocate in toata lumea, dar ai parut deranjat si de felul in care trateaza autoritatile romane problema. Ce ar trebui să facă autorităţile române?

Semnarea ACTA in Japonia a fost un eveniment important. Global. Eu traiesc prin lumea mea asa, stii cum e, scarbit de multe. Am partea mea de vina ca nu m-am prins decat tarziu. Dar…trebuia sa se auda si pe la mine prin pestera. Prim-ministrul din cate am vazut “la cald” era in pestera cu mine, nici nu stia despre ce e vorba cand a primit prima intrebare. Asta ar fi una, minora.

A doua ar fi, odata ce s-a semnat, prima reactie a fost ca oricum semnatura nu conteaza. As fi ras tare daca nu ma enervam.

A treia, odata ce s-a cerut o pozitie oficiala (totb a cerut joi asta), m-as fi asteptat ca cineva de prin ministere sa fi fost in cunostinta de cauza. A trecut vineri cu telefoanele inchise (din ce-am inteles), un weekend, iar luni…pozitia oficiala a fost doar o serie de negatii. Nu e vorba doar de internet, nu se vor schimba legi, nu se va schimba nimic, nu suntem China, nu suntem Rusia, nu suntem Germania, nu suntem Cipru. Pai…cine suntem, ce-am semnat si de ce?

Mimarea comunicarii e mai rea decat tacutul din gura. Practic au fost fortati sa vorbeasca si-au…zis si ei din burta.
Deci al doilea lucru ar fi sa actioneze/semneze in cunostinta de cauza, sa aiba explicatii pregatite si sa ni le zica si noua. Serios vorbind eu tot n-am explicatii:
1. Faptul ca nu suntem nu stiu ce tara nu e explicatie
2. Faptul ca un ministru zice cu gura lui ca el reprezinta corporatii in loc de cetateni, nu-i o explicatie, pentru mine. E doar bataie de joc. Luat la misto.
Al 3-lea lucru: sa nu minta. Nu intru in detalii, Parlamentul Romaniei nu are nici o sansa sa schimbe clauze din tratatul respectiv cata vreme Parlamentul European nu poate decat sa aprobe sau sa respinga tratatul respectiv.
Nu vreau o pozitie submisiva cu explicatia “lasa ca ne-ntelegem noi, daca nu-i bine schimbam”.
In cursul taraboiului am descoperit organizatii foarte informate, bine pregatite de care aflu si eu ca de multa vreme trimit observatii la diversele legi pe comunicare si IT. Exemplu : apti.ro, de la care am ajuns pe la edri.org. Mai sunt si altii. Din punctul meu de vedere exista voci mai organizate, mai pregatite decat a mea, care merita consultate, ascultate. Exista obiectii, la noi si aiurea, trebuie culese si raspuns la ele.
Dialogul presupune sa raspunzi la suspiciuni si intrebari. Suspiciunile sunt clare, intrebarile s-au pus, dialog nu prea a fost (intrunirea MCSI cu cele 3 organizatii si bloguri nu mi s-a parut un dialog).
Eu eram complet neinformat. Aveam parerile mele generaliste. Dar am citit intre timp.
Pai asta astept si de la guvern inainte sa semneze, si de la Parlament inainte sa voteze, sa voteze in consecinta, sa ma mai reprezinte si pe mine, nu doar lobby-ul marilor corporatii sau preceptele globale la care vad ca aderam cu entuziasm si atunci cand nu e obligatoriu. Si sa justifice rational, punctual, cu afirmatii in loc de negatii atunci cand sunt intrebati. Iar daca nu stiu, sa intrebe, nu sa ne ia la misto. Opozitie nu e doar in Parlament, opozitia nu-s doar partidele.

Azi am citit si un articol din “Journal of Current Pharmaceutical Research” despre implicatiile ACTA in domeniul farmaceutic. Sunt puse probleme si acolo, de monopol, de pretul medicamentelor, de acces la medicamente… Partea asta de discutie si pozitii oficiale pe unde e? Caut, nu-i vorba… totul e sa nu fiu printre putinii nesemnificativi care cauta. Bine-ar fi ca cei care semneaza sa caute ca si mine.

Esti din ce in ce mai nemultumit de felul in care industriile de tot felul devin din ce in ce mai intruzive. (ultima oara imi povesteai de jocurile care cer inscrieri online etc.). Paradoxul era ca esti mai liber daca furi jocul decit daca-l cumperi… comenteaza putin.

Pai termenul “furat” e problema. Am fost si eu pirat sadea prin studentie si ceva dupa. Oricum preturile erau de-a dreptul nebune dac-ai fi vrut sa-ti cumperi ceva. Pentru multe chestii inca sunt aiurea.
Eu am sistemul de operare licentiat, programele utilizate des sunt in regula, insa pe partea de “gamer” inrait sunt ca atunci cand eram mic cu timbrele, acum am 2 rafturi de biblioteca pline cu DVD-uri cu jocuri RPG (asta-i virusul meu). Sunt colectionar, efectiv, si ca orice colectionar vreau lucrurile originale, eventual “Collector’s Edition” si… ma rog. Sotia sa ma tot sufere ca tot dau bani pe astea. Ma mai intreaba din cand in cand “dar tu chiar le joci pe toate?” – si are dreptate sa ma banuiasca, evident ca nu le joc pe toate.

Dar cata vreme am cutiile frumoase (ca vreau cutiile fizice), tot ca orice colectionar, le protejez, nu vreau sa stric DVD-urile, deci pacatele capitale sunt ca am backupuri pe un hard-disk extern, facute de mine sau downloadate, plus rar joc vreunul fara “crack”. Am un laptop. Unele jocuri merg doar cu DVD-ul in unitate – aplic un crack sa mearga fara; altele, ca sa le pot juca, trebuie sa dau cu numele, prenumele, adresa de mail, adresa reala la producator sau distribuitor pe site. Altele au protectii mai destepte care pur si simplu trimit date de pe calculatorul meu naiba stie unde. Nici una din cele 3 situatii nu-mi convine. A doua (cu inregistratul cu date personale) imi convine cel mai putin si fix asta e trendul in ultimii ani. Uite, intr-o vreme era stupid sa compari softurile cu produse fizice, dar, in ultimele tendinte, treaba se schimba, asa ca o sa ma folosesc de asta.

Daca te-ai gandi la rosii, gandeste-te ca le cumpar cu viermi in ele, platesc chiar si pentru viermi (pe care nu i-as cumpara in veci separat), iar in curand n-o sa am voie sa mananc rosii decat cu viermele-nauntru (rosia devine ilegal fara un pic de carnita-nauntru) si in nici un caz sa nu-i dau vreo muscatura si nevestii. Cam asa ceva. Iar cand chiar sunt strans cu asa, dau date fictive, apas cu nerusinare bifa aia cu “da, imi asum responsabilitatea validitatii datelor mele” si merg mai departe. Trisez. Nu ma prevalez de faptul ca multi fac asta, asta e ce fac eu, fara vreo remuscare, pentru ca nu mi se pare nici normal, nici util, nici sanatos sa-mi las nume, prenume, adresa, numar de telefon pe toate gardurile posibile si imposibile.

Închei cu o concluzie a lui Cornel emisă în formă rapidă şi condensată zilele astea tot în discuţiile noastre pe fb: “Şi da, privacy-ul e dus de cativa ani. Mangaierea era ca nu puteai fi totusi luat cu duba.“

Întrebat de reporter ”cine este responsabil de plecarea trenurilor în condițiile instituirii Codului portocaliu?”, ce răspunde directorul de marketing: ”Cod portocaliu a existat pe mai multe zone ale țării. Nu au existat blocaje feroviare decât în această zonă, unde datorită viscolului și căderilor de zăpadă, blocaje s-au produs ulterior plecării trenurilor din stația de origine”. Cum ar veni ”i-am trimis și pe alții la risc, dar numai în zona asta au mușcat-o”. În privința logicii afirmației conform căreia blocajele s-au produs ”ulterior plecării trenurilor din stația de origine” rămâi năuc: păi doar ulterior plecării  trenului acesta se poate bloca – dacă acele curse ar fi fost anulate, în conformitate cu Codul portocaliu, nu ar fi avut cum sa ajungă să fie blocate, și e o aberație să invoci în favoarea ta argumentul că în alte situații în care i-ai expus pe călători riscului, acesta nu s-a produs. Chiar și cei din urmă – călătorii expuși riscului care, totuși, nu s-a produs – ar avea dreptul la despăgubiri pentru că au fost expuși la risc, pentru a nu mai vorbi de cei care ar trebui să se ”bucure” că au scăpat de supra-taxarea pentru folosirea rutelor ocolitoare.

Pe lângă despăgubiri, câțiva (mari) directori din CFR ar fi trebuit deja să fie puși pe liber. Iar într-un stat cu miniștri responsabili, o asemenea situație, în care viața a sute de oameni este pusă în pericol la modul cel mai concret de către niște funcționari feroviari demenți, care s-au gândit doar la cele câteva mii de lei pe care îi vor încasa, demiterii conducerii CFR ar fi trebuit să-i urmeze și o demisie a ministrului de resort. Doar că doamnei Boagiu nici măcar demisia nu mai ai cum să i-o ceri. Iar datorită discursului lui Ponta de la învestirea Guvernului Ungureanu, Anca Boagiu a scăpat și de atenția presei.

***

P.S.: După ce noul ministru al Transporturilor, Alexandru Nazare, termină cu dezăpezirea străzii din Focșani pe care stă tatăl său, poate ar fi bine să-și înceapă mandatul cu o curățenie de iarnă pe la CFR.

***

Este interesanta recenta ante-pronuntare in privinta unui nou acord cu FMI incepand din 2013, mai ales ca nu au aparut idei la fel de valoroase in cazul primelor doua acorduri.

i) In cazul acordului prezent o intrebare legitima este de ce nu folosim banii ieftini daca tot bifam tot felul de conditii si conditionari. Ori renuntam sa aplicam chiar orice se cere ori tragem banii care sunt semnificativ mai ieftini decat imprumuturile recente ale statului de pe piete.  Evolutia acordurilor in cazul altor state sugereaza existenta spatiului de negociere pentru autoritatile romane.

In caz ca se foloseste acordul cu FMI doar ca si ancora de stabilitate ar fi trebuit ca Romania sa fie prezenta pe piete in mod sistematic de ani buni. O administrare competenta a datoriei publice este caracterizata si prin constanta legaturii cu piata. Romania este penalizata prin dobanzi mai mari (cum a dovedit recent prin emisiunea in dolari) si datorita comportamentului oportunist in relatia cu pietele.

In trecutul recent, statul, in loc sa foloseasca umbrela acordului pentru a se finanta ieftin, la termene lungi si in mod diversificat, a preferat o forma de consangvinizare prin imprumutarea tot de pe piata locala a unor sume la termene scurte prin asa numitele “club loans” si plasamente private.  Banii pentru aceste “finantari” pre-agreate, au provenit din diminuarea rezervei minime obligatorii. Aceasta diminuare avea in contrapartida optica sumele varsate la BNR din primul accord cu FMI. Si prin acest circuit, banii trasi de la fond si varsati la BNR au avut valentele unui credit de consum.

Comoditatea generata de existenta unui credit de consum la nivel macro a impiedicat probabil preocuparea pentru finantarea ieftina la termene lungi ori a celor destinate proiectelor.

ii) In cazul primului acord, Romania a acceptat o suma mult prea mare. In schimbul acestui “serviciu”, FMI a fost foarte lax in prima perioada permitand in realitate acumularea de tensiuni care au precipitat decizia de scadere brusca a salariilor si cresterea TVA. Romania nu doar ca nu a contribuit la expansiunea economiei dar nici macar nu a realizat o o consolidare fiscala. Consolidarea fiscala este definita de OECD ca reducerea datoriei si a deficitului fiscal. Datoria a crescut exponential in aceasta perioada. Pentru a privi evolutia deficitului din 2008 pina-n 2011, ar trebui adunat la deficitul bugetar declarat atat arieratele ( un tertip primitiv de a bifa o tinta nominala) precum si pro rata temporis datoriile conditionate ( partea aferenta fiecarui exercitiu bugetar din obligatiile statului, castigate in instante).

Simultan cu acceptarea fara conditii a sumei de catre Romania, alte state s-au comportat in mod diferit:

- Cehia a refacut calculele privind necesarul si a contestat public faptul ca IMF incearca sa supradimensioneze finantarea.

-Polonia a cumparat o asigurare nefinantata, o suma mult mai mica decat Romania pe care sa poata sa o traga in caz de nevoie.

-Turcia a negociat timp de un an acordul pina nu a mai fost nevoie.

Romania nu a avut nevoie de o asemenea suma de la FMI. Cine a avut interes intr-o asemenea abordare neconditionata va fi evident in urmatoarea perioada.

O suma mare de la FMI nu doar semnalizeaza slabiciunea economiei, impune devalorizare interna ( o sansa pentru atingerea meteorica a unor tinte ambitioase de inflatie) si austeritate in conditii de recesiune . Suplimentar prin directionarea catre consum si nu catre investitii s-a impins tara cu “gatul in lat”. Toate acestea in masura in care partenerii locali nu inteleg care sunt spatiile de negociere pe care FMI le permite.

Pentru a decide daca suma a fost supradimensionata putem realiza un rationament simplu. In momentul in care s-a ajuns la concluzia ca avem nevoie ajutor de 20+ miliarde, prognozele de crestere economica variau de la +5% in 2009 si +4% in 2010 pina la +3% in 2009 si plus +5% in 2010. Cam +8% crestere economica in doi ani. In realitate Romania a scazut cu 9% in perioada 2009-2010. Prin urmare, fata de momentul prognozei care a validat necesarul avutia Romaniei, masurata in acest caz prin PIB, la sfarsitul celor doi ani era mai mica cu aproximativ 17% din PIB ceea ce reprezinta circa 22 miliarde de euro. Considerand veniturile bugetare acumulate la o rata de 30% inseamna circa 6.6 miliarde de euro mai putin in perioada celor doi ani.

Un rationament similar se poate realiza pentru sugerarea deficientelor de estimare a necesarului, prin utilizarea asa numitelor gap-uri de finantare.

Inclusiv dupa o astfel de scadere in venituri fata de scenariul initial, statul roman a fost capabil nu doar sa nu mai traga ultima transa dar sa si aiba o rezerva supradimensionata dupa toate criteriile utilizate international ( luni de importuri, acoperirea datoriei cu maturitate scurta, acoperirea masei monetare in sens restrans).

Cu venituri mult mai mici decat prognoza, cu refuzul ultimei transe si cu rezerva excedentara suma nu suna a supradimensionare si supra-indatorare pe sectorul creditului de consum macro?

Datorita acestei finantari, prin masurile impuse si comoditatea indusa, s-au amanat investitiile si masurile de stimulare a economiei.

In consecinta, lipsa unui acord cu FMI in 2013 este o idee buna daca autoritatile au maturitatea sa-si asume deciziile economice de expansiune ecopnomica. Daca este doar o maniera de capitalizare la nivel de imagine personala prin pozitionarea opozitiva fata de FMI este … de inteles.

Daca este doar o forma de directionare catre alte tinte marete , propunerea ar trebui tratata cu circumspectie. Si cele 20+ miliarde tot ca ceva maret au fost prezentate de catre aceeasi crainici.

S-a profitat de urma acordului cu FMI in mod asimetric. Timpurile prezente si acumularea de date vor revela mai usor beneficiarii si perdantii acestor decizii.

Cealalta tabara isi reevalua toate judecatile emise despre “maimutica” Ponta. Nu au lipsit nici acuzatiile de fratie intru “camaraderie” dintre MRU si Ponta. Nu stiu care va fi impresia generala care se va aseza peste discursul lui Ponta. Nu stiu nici daca va trada sau nu. Nici daca noua “stilistica” pontiana va rupe sau nu USL. Un lucuru e evident insa – gestul lui Ponta a facut sa paleasca intronarea Guvernului lui Mihai Razvan Ungureanu. Si nu e putin lucru deloc.

In loc sa se discute despre mesajul lui Traian Basescu pentru noul Executiv, a fost mult mai interesant sa se analizeze CE a vrut sa spuna sau sa faca Ponta. Cheia pentru decriptarea mesajului presedintelui PSD a torturat mai mult mintile analistilor decat orice s-ar fi spus la Cotroceni. Aici e toata miza si in potentialul conflict ce se ascunde in spatele transarii mesajului.

Dilema de la sfarsitul zilei ramane – ce faci cu un adversar despre care stii (sper) ca e in stare de orice? Stai la discutii cu el sau singurul mod in care il poti aborda e o flegma intre ochi si un pumn in cap?

Pentru mine, daca Ponta s-ar fi oprit la discursul din Parlament, ar fi fost o mare lovitura. Cu potential de geniu, daca nu si l-ar fi retractat de nu stiu cate ori. Asa imi pare ca la finalul zilei nici el, daca priveste inapoi, nu mai intelege nimic din ce a vrut sa faca.

Vorba lui Nietzsche – daca privesti prea mult abisul, sfarsesti tu insuti a fi doar un abis.

Dintre persoanele oficiale care îl însoţeau pe dl Băsescu, au participat la acel mic dejun, printre alţii, dna Adriana Săftoiu şi dnii Andrei Pleşu, Mihai Răzvan Ungureanu şi Mugur Isărescu. La sfârşitul întâlnirii, dl Ungureanu mi-a mulţumit pentru cele sugerate preşedintelui în legătură cu portofoliul Externelor.

Ca şi atunci, îi urez şi azi dlui Mihai Răzvan Ungureanu mult succes şi reiau mai jos un text publicat după întâlnirea aceea, întrebându-mă dacă şi-a pierdut chiar cu totul din actualitate. De azi, Cabinetul Ungureanu a devenit realitate şi va trebui judecat doar după ce şi cum face.

*

Breakfast la Blair House

Am avut onoarea de a fi invitat la un mic-dejun cu preşedintele Băsescu la Blair House. Deşi surprins, am acceptat cu plăcere. Îmi notasem câteva lucruri pe care să i le spun. Pe unele am apucat să le rostesc, fie şi parţial, pe altele, nu. Transcriu aici acele gânduri, cu speranţa că ele pot fi încă de folos:

CĂSĂTORIA. România face un mare pas în lume. E ca o fată de măritat. Căsătoria ar trebui să fie una ideală – şi din dragoste, şi din interes. E nevoie de foarte mare înţelepciune – fata nu e prea frumusică, nu vine cu zestre mare şi nici tinerică nu mai este, după 15 ani de orbecăieli.

GLORIA. M-am bucurat să aud ecouri excelente ale întâlnirii din Biroul Oval, dar gloria unei vizite la Washington ţine foarte puţin. Vara trecută, prietenul dlui Bush era dl Năstase. Azi sunteţi dumneavoastră. Chiar în timpul dialogului cu preşedintele Bush, în alte birouri şi anexe ale Casei Albe vizita dvs. luase sfârşit – se lucra deja la vizitele din zilele următoare.

ŞANSA. Când e nevoie de ea, România este percepută ca o pepită de aur. Când nu (mai) este, devine un munte de balast. Plăcile tectonice ale lumii politice se reaşează. Cine rămâne pe dinafară riscă să fie lasat acolo pentru multă vreme. Cine intră în cărţi, dar cu mare handicap, va avea de tras din greu. Nicăieri, titlul unei cărţi a lui Marin Preda nu se potriveşte mai bine ca în Washingtonul politic – Viaţa ca o pradă. Prin această gară, un tren nu trece de două ori. Oricum, România a pierdut prea multe trenuri. Jucaţi-vă şansa cu înţelepciune!

PUTEREA. Jordis von Lohausen spune despre ea: “Puterea este egală cu forţa înmulţită cu situaţia”. Forţă, tracţiune politică aţi arătat în alegeri. Înmulţiţi  cum trebuie forţa cu situaţia şi veţi evita ipostaza preşedintelui care a  câştigat alegerile, dar nu şi puterea.

ALEGERILE. Lordul Percy: “Este o teologie foarte stranie cea potrivit căreia Dumnezeu vorbeşte doar prin vocea celor 51% (care au câştigat) şi nu şi prin vocea celor 49% (care au pierdut)”. Dacă PUR, cu jocul lui la doua capete, este mai mult un pretext decât motivul adevărat al nevoii de anticipate, lăsaţi Guvernul să-şi facă treaba. Dacă lucrurile încep să meargă, volens-nolens PUR intră în cadenţa guvernării. Altfel, acest partid îşi pierde orice relevanţă.

CORUPŢIA. Robert Klitgaard: “Corupţia = Monopol + putere discreţionară – răspundere”. Odată ce aţi sărit la gâtul corupţiei, nu mai aveţi cale de întoarcere. Trebuie să câştigaţi, chiar dacă e nevoie să muriţi cu ea de gât. Spre a fi credibil, săriţi mai întâi la gâtul corupţilor dvs., apoi la gâtul corupţilor “ălorlalţi”. Respectaţi diviziunea muncii: oricât de iritat aţi fi, nu cereţi celor de la Bruxelles să vă dea numele şi adresele corupţilor. Nu e treaba lor.

POLITICA EXTERNĂ. În proporţie de 95%, ea este produsul politicii interne. Mi-l amintesc pe dl Pleşu – ministru de Externe exasperat de tembelismul politicii interne – spunând: “Daţi-mi o politică internă bună şi vă dau o politică externă excelentă”. Nu i s-a dat. Exercitaţi-vă toate căile la care vă dă drept legea pentru ca tânărul, ambiţiosul ministru de Externe, dl Ungureanu, să aibă din ce construi o politică externă competitivă. Un alergător cu un picior sănatos şi unul de lemn nu poate câştiga nici probe de sprint, nici probe de fond.

DIASPORA. Este o mare onoare că aveţi timp să vă întâlniţi cu ea. Totuşi, în Statele Unite, nu diaspora este miza dvs. majoră. Dar, dacă tot găsiţi vreme să o ascultaţi, făceţi-vă timp şi să o auziţi. Altfel, e o pierdere de vreme reciprocă sau un fel de Breakfast la Tiffany, după care, fiecare din părţi se întreabă cine este “the call girl”, Holly Golightly, şi cine dezamăgitul (de film) Truman Capote.

RUGĂMINTE. Dle Preşedinte, ajutaţi-ne să vă ajutăm. Nu vă puneţi piedici de unii singuri. Nu vă daţi peste mână de unii singuri. Nu vă consumaţi în războaie politice inutile sau cu miză minoră. Vă doresc – dvs. personal şi echipei dvs. – mult noroc. Căci aveţi nevoie de mult, de foarte mult noroc. Cum aveţi nevoie şi de mare, de foarte mare atenţie.

Dar, vorba aceea: “Cu atenţie mărită/Orice fată se mărită”.

(Jurnalul Naţional, vineri, 18 martie 2005)

Poate Victor Ponta să promită că guvernul lui va fi altfel?  USL a anunţat că doreşte să semneaze Cartea Albă a Bunei Guvernări , un document susţinut de Alianţa pentru o Românie Curată si de persoane fizice- pe care il puteti semna aici. Recomandările din Cartea Albă intră însă în sfera unor angajamente pe parcursul guvernării , care pot fi îndeplinite mai repede sau mai târziu, sau deloc.

Ceea ce ar trebui să vedem de la USL este un cabinet din umbră, un “shadow cabinet”.  Idee pe care liberalii au avut-o acum câţiva ani. Pe lista cabinetului lui Antonescu figurau nume ca Andrei Marga, Mariana Câmpeanu, Claudiu Doltu la Finanţe (un profesor universitar de economie cu experienţă internaţională), academicianul Victor Voicu la sănătate, etc. Chiar dacă în practica anglo-saxonă nu nimeresc întotdeauna miniştrii din cabinetul din umbră în guvern, am putea să vedem măcar dacă de la academicieni şi profesionişti înainte de alegeri s-a trecut la şmecheraşi cu Porsche sau la afacerişti care sug de la ministerul în cauză.

Ion Iliescu spunea “Ideea cabinetului din umbră al PNL este una cam năstruşnică”, pentru că la momentul respectiv USL nu era formată. Ideea nu mai este atât de năstruşnică în prezent. Dacă până acum strategia USL a fost să asiste la căderea PD-L, nu mai este atât de clar că Băsescu nu va căuta să îşi impună favoritul Ungureanu ca premier şi după momentul alegerilor din toamnă, indiferent de rezultatul acestora.

Fără sprijinul pietei, al societăţii civile, USL poate să câştige alegerile dar nu poate să îi forţeze mâna lui Băsescu să formeze executivul.  Deficitul de încredere al lui Ponta şi al lui Antonescu este uriaş: este ruşinos să vrei să ajungi premier sau preşedinte de la o cotă de încredere de 20-30%, mai ales când încrederea în guvernul Boc ajunsese la pământ. Pentru a corecta acest deficit de încredere, USL ar trebui să pluseze în pactul cu societatea civilă (Cartea Albă a Bunei Guvernări) şi să anunţe şi un cabinet din umbră, compus din profesionişti care să ridice cota de încredere redusă în lideri.

De două săptămîni (pe 24 ianuarie a fost prima zi), angajații de la Electrolux Satu Mare au declanșat grevă generală, după ce toți pașii necesari au fost parcurși. Ăsta e deja un lucru mare. Electrolux e o corporație suedeză prezentă în zeci de țări, cu zeci de mii de angajați. În România, mișcarea sindicală în domeniul privat a mers din prost în mai prost. Foarte puțini au rezistat presiunii și au știut să se păstreze solidari. Numeri pe degete sindicatele care reuşesc să facă faţă în mediul privat. SAMUS, sindicatul Electrolux Satu Mare, a rezistat.

Nu vă închipuiţi nişte proteste soft. Lupta a fost dură şi de uzură de la bun  început. De ieri, cei din conducere au trecut la chestiuni mai radicale. Au trimis oamenii care nu sînt în grevă acasă (cu 75% din salariu plătit), iar pe grevişti nu i-au mai lăsat în interiorul fabricii. A fost anunţată închiderea întreprinderii pe timp de trei zile (o astfel de închidere se ia conform legii cu acordul AGA sau CA, greviştii doar au fost anunţaţi că nu mai au voie în fabrică). O decizie ilegală, după cum au declarat lideri Cartel Alfa. O grevă se face la locul de muncă.

Electrolux a venit cu un comunicat ridicol în care anunţa că a închis porţile ca să-i protejeze pe non-grevişti de cei care protestează:

“Ca urmare a deciziei de a închide fabrica din Satu Mare pentru trei zile pentru a proteja angajaţii care lucrează în prezent în baza programului obişnuit şi care nu s-au alăturat grevei, Electrolux doreşte să sublinieze următoarele: Având în vedere faptul că activitatea unităţii de producţie Electrolux de la Satu Mare a fost oprită timp de 11 zile lucrătoare din pricina grevei generale aflate încă în desfăşurare, managementul companiei a decis închiderea temporară a fabricii, pe o perioadă de trei zile (între 8 şi 10 februarie 2012). Hotărârea a fost luată pentru a minimiza impactul financiar determinat de încetarea producţiei. Electrolux informează, de asemenea, că au avut loc consultări între managementul companiei şi sindicat înainte de luarea deciziei, managementul companiei fiind nevoit să ia în considerare şi nevoile angajaţilor care nu s-au alăturat grevei”. (sursa)

Vasile Dârle (secretar general al sindicatului şi vice-preşedinte Cartel Alfa) îmi spune la telefon că nu au fost consultaţi, ci că doar au fost informaţi că se va închide. Şi se întreabă indignat: “de cine să-i protejeze pe cei care nu fac grevă?”. Sînt peste 700 de oameni care stau de zile în şir cu jandarmi şi pază privată în coastă fără să provoace cel mai mic incident. Azi au fost chemaţi două ore în fabrică apoi au fost evacuaţi cu paza întreprinderii – o provocare, cum spune liderul sindical Sorin Faur.

Cererile angajaţilor, rezumat, ar fi păstrarea vechiului contract colectiv de muncă, la care se adaugă o cerere de mărire de salariu cu 100 de lei în ianuarie, şi încă 100 în septembrie. Ultima cerinţă era negociabilă de la 0, la 100%.

În ce context vine protestul? Vasile Dârle (e angajat de 20 de ani în fabrică) îmi spune ce li s-a arătat de către conducerea întreprinderii anul trecut: fabrica o duce bine, are comenzi mai mari pe 2012. De obicei, lunile ianuarie-aprilie erau mai dificile, uneori oamenii munceau doar 3-4 zile pe săptămînă şi compensau toamna, cînd veneau mai multe comenzi. Pentru 2012 era prevăzut lucru intensiv încă din prima lună.

“Sîntem primii din ţară care ne confruntăm cu adevărat cu noile legi, care scoatem la suprafaţă deficienţele Codului Muncii”, declară Dârle. “Noi am încercat să stingem conflictul, sînt acolo articole cu impact financiar, cu impact social, adică lucruri care ne pot aduce în situaţia că ne putem trezi cu salariaţii cu hîrtiile la poartă, că sindicatul nu-i mai poate reprezenta”. Bătăliile se dau la punct şi virgulă. Dar şi pe amănunte incredibile.

Care sînt mizele vechiul contract colectiv de muncă? Sindicalistul îmi descrie două puncte cheie. Unul priveşte salariile compensatorii în cazul concedierii. Celălalt ţine de negocierea pauzei muncitorilor. La Electrolux se lucrează mult “la bandă”. E nevoie de ceea ce se numeşte “pauză tehnologică”. De fapt, fiziologică. Oamenii aveau dreptul să facă într-un schimb două pauze de 7 minute jumătate pentru nevoi şi celelalte. Aceste pauze s-au redus la 5 minute. Pauza de masă e iarăşi o miză: doar 15 minute vrea conducerea.

Pentru vineri deja sînt zvonuri că fabrica le va fi iar închisă angajaţilor. Asta înseamnă ore în şir în frig teribil la poarta întreprinderii. Şi încă o decizie ilegală a conducerii. Presiunea vine şi din alte direcţii. În emisiunea Ora Adevărului a televiziunii locale Nord Vest TV (multe informaţii mi le-am luat de la ei de pe transmisia online de miercuri, mulţumiri aşadar) au mai fost menţionate mesaje de ameninţare primite de protestatari: dacă continuaţi, se închide fabrica, pleacă suedezii etc. Angajaţii Electrolux care au intrat în direct în studio, şi Dârle care era invitat au menţionat de cîteva ori cuvîntul sclav, sclavii moderni, sclavii Europei etc.

De aia spun că avem de-a face cu oameni foarte conştienţi de ce li se întîmplă. O Românie ignorată - un protest de 700 de oameni la sub – 10 grade nu a prins ştirile principale de două săptămîni!, doar menţionări pe scurt pe siteurile de ştiri -, dar o Românie adevărată. “Oamenii sînt solidari, ce nu s-a văzut, să spuneți asta vă rog!”,  spune Dârle. Sau, cum vorbea aseară în emisiunea TV, pe limba frumoasă de acolo, „Dacă muncitorii îţi zîc du-chi înainche, no, io mă duc”.

Le urez succes, vă ţin la curent cu desfăşurarea grevei (luni conducerea a anunţat un răspuns).

Cabinetul Ungureanu a fost învestit cu 237 de voturi “pentru” şi 2 voturi “împotrivă”.  Pentru învestitură erau necesare 232 de voturi, iar puterea dispunea, în teorie, de 240.  Opoziţia nu a participat la vot. Dar s-a înregistrat o surpriză. Liderul PSD, Victor Ponta a participat la şedinţă. Preşedintele PNL, Crin Antonescu,  nu.

Mai mult decât atât, Victor Ponta a ţinut un discurs de 40 de minute în care nu a spus că Traian Băsescu îşi împinge regimul în etapa militarizată, nu a spus că membrii cabinetului Ungureanu sunt bieţi slujbaşi cu simbrie în beneficiul puternicilor foşti din PDL, şi nici nu a accentuat că UNPR este rezultatul corupţiei politice.

A spus, dimpotrivă, că el, Victor Ponta crede că foştii directori de servicii sunt îndreptăţiţi să aibă o carieră în politică, i-a recomandat lui Mihai Răzvan Ungureanu să fie premier, nu ajutorul preşedintelui, ba chiar i-a promis că îl va scuti de epitete neplăcute gen “cârpă”, “preş”, etc. Şi a mai promis şi sprijin pentru 15 proiecte europene şi sociale în derulare. Ei, drăcia dracului…

Din toată tărăşenia, liderul PNL ieşea incredibil de prost. Dar Crin Antonescu nu s-a mulţumit cu atât. Nu s-a lăsat până când lucrurile nu i-au ieşit şi mai prost. A adunat conducerea PNL ca să afle toată lumea cât este de furios.

E drept că a desemna şi a învesti un premier, director de serviciu secret, în postul de premier, explică pe înţelesul tuturor ce a vrut să spună USL la Bruxelles când a vorbit despre deficitul de democraţie din România. Doar un personaj suspicios şi singur ca Traian Băsescu, lipsit de orice conexiuni reale cu elita autentică a  societăţii, putea apela la servicii în plină criză ECONOMICĂ şi să se mai şi felicite pe deasupra. E drept că povestea despre cariera politică a foştilor şefi de servicii secrete, spusă de Ponta la Bucureşti, sună a film horror. E şi mai drept că amiciţia veche între Victor Ponta şi Mihai Răzvan Ungureanu presupune şi mari riscuri, pe lângă avantajul net al unor saluturi civilizate.

Dar dincolo de aceste temeri, ce a făcut de fapt Victor Ponta? Nu a făcut decât să mai lipească oalele sparte de onor, domnia sa, Crin Antonescu. Opoziţia trebuie să găsească cât mai repede o cale de a se întoarce onorabil în Parlament, în băncile de plen, iar liderul PSD tocmai a deschis uşa unei posibile soluţii.  E nevoie de prezenţa USL acolo pentru a avea o lege electorală, dacă nu corectă, măcar echilibrată. Altfel cum ţinem alegeri? După harta desenată de Roberta Anastase?

E fapt cunoscut că domnului Antonescu îi place să se audă vorbind. Pe drept cuvânt. Construieşte fraze percutante, raţionamente surprinzătoare, metafore memorabile. Dar din prea mult elan, discursurile sale cuprind şi anunţuri concrete, concrete şi la aceeaşi scară cu metaforele. Adică majore. Sigur că oamenii l-au privit cu nesaţ pe Crin Antonescu când a descris incompetenţa cabinetului Boc, pentru că-i mai scăpa de năduf, dar să  anunţi peste noapte că tot PNL-ul demisionează din Parlament, nu mai e acelaşi lucru. Nu întâmplător, Crin Antonescu scade în sondaje, câte puţin, dar sigur. Seamănă din ce în ce mai bine cu oglinda lui Traian Băsescu.

Din cauza vitezei, a impulsivităţii, şi a faptului că nu are grijă să se înconjoare de sfătuitori buni, Crin Antonescu merge mereu pe marginea prăpastiei şi e mereu pe cale să provoace catastrofe. A anunţat în toamnă că vrea suspendarea lui Traian Băsescu, târând tot USL-ul în această afacere, deşi în actuala aritmetică parlamentară o astfel de întreprindere, chiar sprijinită de proteste, nu are şanse de succes. Anunţul cu demisia USL din Parlament a fost un episod la fel de nefericit. Nu exista o analiză înainte de anunţ. PNL nu l-a urmat, iar PSD i-a explicat consecinţele negative, dar nu era cazul să-i consulte înainte să anunţe o acţiune atât de radicală?

E posibil ca o manevră completă  de renunţare la fotolii şi funcţii ar fi generat alegeri anticipate. Dar dacă mecanismul nu poate fi pus la punct, dacă nu ai utilajul cu care să dărâmi zidul, găseşti alte soluţii să cucereşti cetatea, nu te prefaci că zidul o să cadă de la sine. Aşa că acum opoziţia, cu a sa jumătate de măsură, cu a sa grevă parlamentară răsuflată, nu a făcut decât să rămână blocată sub ploaia de sudălmi a PDL: “lipsesc, dar îşi iau banii”, “nu înţelegem de ce nu pot veni la serviciu”, etc… . Totul sub privirile pline de lehamite ale oamenilor, care să ne amintim, au votat odată împotriva Parlamentului, profund toxic, e adevărat, dar e o realitate.

Crin Antonescu vine şi spune astăzi că PNL este decis să-i apere pe cei care înţeleg că desemnarea cabinetului Ungureanu nu este decât un surogat de democraţie, pe cei care nu acceptă jumătăţile de măsură (sic!) şi înţeleg că adversarul este regimul Băsescu în integralitatea sa. Spune că cei din PNL nu se potrivesc stilistic cu “suflul nou” al discursului împăciuitor al lui Victor Ponta.  Liderii PNL, care  de vreo trei ani tot înghit ghiulele, ar fi bine să se gândească dacă mai acceptă astfel de mesaje eşuate şi dacă nu cumva stilul Antonescu expiră pe zi ce trece.

Oamenii vor schimbări radicale, e adevărat.  Dar ce nu a înţeles d. Crin Antonescu este că schimbarea de substanţă a politicii româneşti ţine tocmai de nevoia strigentă a oamenilor de a NU a mai avea de face cu politici radicale, cu gesturi radicale, cu întorsături radicale. Oamenii vor să fie lăsaţi în pace să muncească, vor să nu mai fie furaţi şi umiliţi, ca să poată ocupa în linişte de familiile lor. Vor un viitor bun, adică previzibil, şi de aceea au nevoie de politicieni previzibili. Nu de alba- negra, uite popa, nu e popa, a la Băsescu & Antonescu. Românii vor ca politicienii lor să gândească înainte să vorbească. Unde  nu e cap, vai de picioare! De asta a ieşit lumea în stradă, până la talpa ţării, forţând chiar şi arogantul PDL să înceapă să gândească.

Cred că, mai degrabă, după discursul pentru care “nu avea nevoie de aprobare de la nimeni”, după cum chiar el a spus. a fost adus puțin cu picioarele pe pământ de colegii de partid. “Am asistat la o nouă sfidare nu doar a principiilor statului de drept, ci şi la sfidarea milioanelor de români care îşi doresc alţi guvernţi şi un alt mod de a face politică”, afirmă acum Ponta. Păi, să se hotarască, ori e albă și colaborăm cu noul guvern, ori e neagră și îl atacăm la CCR, pentru că e ilegal? E sfidare sau e prietenie?

Astea sunt argumente pentru care cred că Ponta a avut și motive personale de a-l sprijini în ședința Parlamentului pe Ungureanu. Sau suferă de dedublare de personalitate.

Spre deosebire de momentul înființării USL, Victor Ponta se află într-o poziție mult mai stabilă. În special în propriul partid, din care l-a exclus pe Mircea Geoană, în timp ce Adrian Năstase (”tutorele” său pe care nu-l putea ataca direct) a fost scos din joc de justiție. În acest timp, Crin Antonescu s-a risipit în discursuri agresiv-justițiariste (care pot puncta la un electorat pe care se mai bat Dan Diaconescu și Vadim Tudor, dar într-o mică măsură pot convinge electoratul tradițional liberal), mizând mai mult pe audiența Antenelor decât pe argumente. Între timp, nici poziția lui în partid nu este prea albastră, neoferind nimic nemulțumiților deranjați de pactele cu PC și PSD și negăsind niciun înlocuitor la nivelul lui Dinu Patriciu. Mai mult, dacă în urmă cu doi ani încă mai exista o cerere socială consistentă pentru politici de dreapta, după ultimii ani de criză și după modul în care Băsescu-PDL au guvernat, trendul s-a schimbat destul de mult în România.

O eventuală ruptură a USL (atenție, e vorba doar de o ipoteză de lucru) ar fi favorabilă în acest moment lui Victor Ponta și PSD. Cu PC și Voiculescu la braț, Crin Antonescu ar avea toate șansele să îngroape PNL. Asta, desigur, dacă PNL nu s-ar trezi la timp (încă mai are timp) pentru o schimbare majoră. Mă gândesc (o altă ipoteză de lucru) cum ar arăta un PNL cu Adriana Săftoiu președinte. Ori, de ce nu, cu revenirea în prim plan a lui Călin Popescu Tăriceanu (singurul politician pe care Traian Băsescu nu l-a putut învinge)?

Cine spunea (și credea) că protestele străzii din ianuarie nu au schimbat mare lucru se înșeală. Chiar și fără ocuparea Palatelor, strada a clătinat serios status-quo-ul în care adormise politica autohtonă. De câștigat (din punct de vedere politic) vor câștiga cei care vor înțele primii acest lucru și, mai ales, cei care vor acționa în consecință. Băsescu a mutat primul, i-a retras pe Emil Boc și Elena Udrea din prim-plan și l-a aruncat în luptă pe MR Ungureanu (e drept, împiedicat de serviciul din ultimii ani și de o falangă de tineri cel puțin criticabili). Victor Ponta a făcut, la rândul lui, o jumătate de pas înafara USL. E rândul lui Crin Antonescu să mute. Și/sau al PNL. Înainte ca șah-ul în care se află acum să se transforme în mat.

***

Urmează zile, săptămâni și luni interesante. Nu doar pentru clasa politică, ci și pentru societatea civilă (cea autentică și nu cea inventată pentru a mima democrația). Ar fi o greșeală să se mulțumească cu ce a obținut până acum. O presiune constantă, punctuală, pe legi și proiecte de legi, pe strategii politice, direct pe politicieni și instituțiile de decizie, inclusiv pe mass-media, are toate șansele de reușită. Reinvestirea lui Raed Arafat, demiterea lui Baconschi,  într-o primă fază, apoi a Guvernului Boc-Udrea,  amânarea taxei auto, stoparea comasatelor (dinspre Putere), precum și cele ”15 propuneri ale USL pentru Guvernul Ungureanu” (multe dintre ele preluate punctual, nu generic, din revendicările nemulțumiților) arată că frigul și (în unele cazuri) bastoanele jandarmilor nu au fost îndurate degeaba. La primăvară și la vară, sigur va fi mai cald.

România are un nou guvern. Şeful spionilor, despre care se vorbeşte de ani buni că este pregătit în laborator pentru a-l înlocui pe Traian Băsescu la Cotroceni, l-a  concediat pe Emil Boc de la Palatul Victoria. Şi-a făcut o echipă de juni politicieni, care au menirea să blocheze demersurile USL de popularizare pentru că mare brânză (că tot vorbea cineve de Guvernul Dolly), să fim serioşi, nu au cum să facă într-un timp atât de scurt şi într-un an cu două campanii electorale. Păcat de ei, sunt tineri sacrificaţi pentru a nu-şi eroda imaginea cei care tocmai au plecat. Până una alta, în ciuda problemelor din CV-ul unora, merită creditul începătorului. Iar MRU a reuşit în primele ore de la învestitură să provoace primul tsunami din USL.

Un simplu telefon dat lui Victor Ponta i-a îndulcit până la sirop discursul liderului PSD, deşi mereu se aude că între SIE şi SRI ar fi disensiuni insurmontabile. Ponta a încercat să dreagă busuiocul pe Facebook, unde Crin “Dolly” dormea ca de obicei, dar a urmat replica acidă a PNL. În ciuda frăţiei care duce la Curtea Constituţională, au rămas destui politicieni din ambele tabere care au început să mârâie printre protocolul USL unii la alţii. Divide et impera a funcţionat şi de această dată. Baciul Ungureanu a debutat în trombă fără să se agite prea mult. Aşteptăm urmarea.

Text iniţial

Discursul lui Ponta a adus la suprafaţă ceea ce plutea de luni de zile în USL. Un Antonescu isteric rămas exact  în discursul de la prezidenţialele din 2009. Şi un Ponta care face eforturi să iasă din discursul de purtător de cuvînt, de băiat tabloidal care se isterizează cînd vede Boc sau Udrea.

Mă uit cu uimire la comentariile de după, nu doar făcute de oamenii lui Voiculescu, ci de unii pe care-i ştiam mai subtili, că sînt oripilaţi că Ponta NU a fost pamfletar,  tabloid, că nu i-a dat capete în gură lui Ungureanu. Ăia de la PNL au înnebunit. Antena 3 a rămas cu gura căscată şi a şi emis ca un comunicat de presă cîteva opinii anti-Ponta (cîteva dintre referinţe mergeau spre Voiculescu, deci… logic).

Pe scurt. Mi s-a părut un discurs ok, poate prea politicos, dar solid în unele părţi, probleme reale invocate, critici ceva mai subtile şi stabilirea unor chestiuni destul de clare: faptul că e totuşi o înfrîngere a puterii PDL-Băsescu faptul că au ieşit măcar formal greii PDL (aici eu am alte reprosuri: mi se pare că Videanu scapă ieftin şi cu mulţi oameni bine plasaţi).

Urmările discursului?

1. Poate că Antonescu ar trebui să-şi dea seama că e vocea a doua în USL, că raportul dintre cele două partide e clar. Că gruparea Antonescu-Antena3 poate să-şi vadă de treabă şi singură dacă nu intră totuşi într-o retorică raţională şi cu adevărat critică – nu doar onomatopee.

2. Poate Ponta şi-a dat seama că ori negociază dur cu Antonescu acum, ori pierde foarte mult.

3. A spus “sper să nu fiţi un nou Emil Boc”. Elegant.

4. 15 puncte pe care le vor sprijini cei de la USL. Bine expuse. Pînă la urmă îl instigă pe Ungureanu politicos să-şi renege puterea care l-a propus.  Accent pe sărăcia crescută, pe taxarea marilor averi, creşterea salariului minim – propuneri de fapt radicale pentru linia Boc-Ungureanu. Practic cu un discurs pozitiv a făcut o critică valabilă.

5. S-o ţii cu anticipatele acum nu prea mai e posibil. Rişti să devii cu adevărat penibil. Aici depinde şi de stradă şi de alegerile locale. Ponta a fost precaut. Şi?

6. S-ar putea ca USL-ul să se rupă. Foarte bine, poate îşi descoperă PSD unele veleităţi de stînga şi-n fapte şi măcar mai ferme în discurs. Mă îndoiesc că se va rupe USL, asta dacă Antonescu mai are un dram de luciditate (şi înţelege că în mod normal o să se piardă cu Băsescu de gît pînă la viitoarele alegeri prezidenţiale, dacă vor fi la termen). Odată cu votarea noului guvern, poate se face ordine şi în USL cît de cît.

7. Calmul ăsta poate însemna că Ponta şi-a dat în sfîrşit seama că Băsescu e dus ca temă, chiar dacă încă prezent la putere. Altele sînt urgenţele. Pînă la urmă problema lui TB e că a fost un executant jenant al unor indicaţii preţioase Merkoziene şi atît şi că n-a fost deloc jucător cum se prezenta.

8. Cîştigă puterea dacă USL-ul îşi reglează nişte probleme interne sau se rupe? Nu cred. Un PSD singur ar fi mai de folos decît o struţocămilă ideologică. Aşa cum un USL în care oamenii încep să atace solid şi fără chelălăieli tabloidale ar fi la fel de util.

Un discurs ok. Nici cine ştie ce. Dar nici nu mi se pare drept să ne revoltăm că Ponta vorbeşte în sfîrşit ceva mai greu şi mai serios. E prieten cu Ungureanu, toţi sînt amici între ei, asta e (interesele transpartinice sînt o chestiune gravă, dar s-o discutăm altădată), dar n-aş specula acuma că SIE, că dosare, rude etc. O găselniţă retorică bună acest “pozitiv” aparent, dar corect critic. Aşa că i-aş îndemna măcar pe unii colegi ai mei să nu mai  fie atît de “crinantonescieni”.

Ei bine, invatati sa se hraneasca doar din mojicia limbajului de mahala al politicienilor, oamenii au luat foc. Analistii nu-si revin. A fost santajat, trebuie sa fie vorba de dosare. Mamaaa, s-a rupt Uniunea! Liberalii s-au si adunat intr-o sedinta sa planga in grup. Si daca e rostul de fractura, sa mai dam si noi o smetie. Prea o luase Crin razna, sa vezi cum ramane acum singur cu ochii legati de dictatura.

Daca adunam si informatiile din dosarul repede furnizat de propaganda Puterii, avem despartirea USL ca si consemnata. Iesiri furtunoase din emisiuni, telefoane pe furis, sageti otravite intre istericul Crin si cumpatatul de acum domn Ponta. Ma rog, tot tacamul. Personal, nimic nu mi-ar placea mai mult decat sa-l vad din nou pe Traian Basescu sarutandu-se cu Ion Iliescu, Vanghelie, Nastase si Ponta intru salvarea tarii. Ma indoiesc totusi ca am sa am placerea asta.

Cred mai degraba ca am ajuns de unde am plecat. Adica, nicaieri. MRU va fi folosit doar pentru a deschide robinetu’ populismului, la care Boc nu ajungea pentru ca era prea mic in sondaje si din mana lui nu ar fi curs decat apa ruginata. Din ochii albastri ai lui MRU, Traian Basescu spera sa curga aur curat. Aur care sa hraneasca, pana in martie 2013, PDL si toate Albele ca Zapada care vor fi aparand. Odata evitate anticipatele, un an de zile ar fi suficient.

Din pacate, ramanem cu totii blocati in acelasi scenariu pe care l-am vazut de fiecare data inainte de alegeri. Problema e ca sub Traian Basescu, orice film ar rula si dupa alegeri, va fi doar inca unul din trecut.

Liderul PSD a reusit sa introduca Opozitia in buletinele de stiri, chiar in ziua victoriei celor de la putere si, dupa ce-si sterge lacrimile, Crin ar putea sa-si felicite partenerul. Sau se poate termina prost pentru USL si discursul lui Ponta din Parlament sa fie inceputul sfarsitului unei fortate legaturi.

Ieri am povestiti pe blogul personal urmatoarele:

Anul trecut, pe cand eram producator la Guerrilla de dimineata, la radio au venit tot felul de invitati. Pe mai toti reuseam sa-i stoarcem de informatii off the record, in pauza, la tigara. O faceam in gluma, in stilul amical-naiv. Intr-o dimineata aveam sa intrebam pe cineva: “Dar ce se-aude, pe cine ne pregatesc astia? Cine o sa-l inlocuiasca pe Traian Basescu?” La intrebarea asta, care nu facea altceva decat sa verifice bazinul bursei zvonurilor, un raspuns a sunat cam asa: “Mihai Razvan Ungureanu”

Stiu, simpla coincidenta! Si nici macar nu e suprapunere totala cu cele abia intamplate. MRU ( am vazut ca asa-l abreviaza presa) a fost desemnat pentru postul de premier. Tot presa comenteaza in fel si chip venirea unuia din/de la servicii, pe functia cea mai inalta in Executiv.

Nu stiu si nici nu am avut vreodata pretentia ca stiu cine aranjeaza apele si destinul acestei tari. E dreptul fiecaruia sa creada si sa retina cat vrea din povestile cu servicii care hotarasc presedinti.

Se poate antrena MRU la Guvern pentru o viitoare cursa prezidentiala? Intreb pentru ca vocea inca nestinsa de la Universitate cere, printre altele, figuri noi. Dar sa lasam timpul sa rezolve (si) aceasta enigma…

Astazi a aparut si scenariul cu Ungureanu candidat la cea mai inalta functie in stat si…Ponta premier. Filmul alegerilor din acest an ne va confirma daca omul de rand e dispus sa digere si chiar sa sustina un astfel de scenariu. Eu, ca simplu si tanar observator, nu exclud o viitoare colaborare intre PDL si PSD. De ce? Pentru ca istoria ne-arata un izvor comun, o inconfundabila matca fesenista.

A urmat numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu ca premier și un comportament ciudat al lui Victor Ponta: a părăsit inopinat o emisiune la Antena 3 la care participa și Crin Antonescu, fiind persiflat de șeful PNL. A primit telefoane de la premierul desemnat, iar Antonescu a salutat “progresele tehnologiei comunicațiilor”. Totul a culminat cu discursul împăciuitor de azi, din Parlament , al liderului PSD și cu răspunsul la fel de curtenitor al lui Mihai Răzvan Ungureanu, cu toate că inclusiv PSD-iștii urlau că trecerea guvernului prin Comisii a fost neconstituțională.

Să fie vorba doar de o rezonanță a doi lideri apropiați de vârstă? Să fie vorba de dosare? Sau de prietenii și cumetrii mai vechi? George Maior este nașul lui Ponta, iar Răzvan Ungureanu a fost și el invitat la nunta acestuia cu Daciana. Mai interesat este ce părere au membrii PSD despre această schimbare de discurs, chiar și decât ce părere au membrii PNL.

Ce-i drept, Crin Antonescu a adoptat în ultima vreme un discurs extrem, frizând penibilul, care poate dăuna USL, lucru poate resimțit în interiorul PSD. O delimitare de acesta era necesară, din partea liderului social-democrat, dar este cam abruptă. Dar momentul pentru asemenea neînțelegeri și desincronizări în USL este foarte prost ales.